Comunicare

Comunicarea este o componenta esentiala a vietii, componenta care trebuie sa fie

nteleasa ct mai corect pentru a-si atinge scopurile. Pentru a stapni comunicarea
trebuie sa o ntelegem, sa ntelegem elementele ei de baza.
n esenta, comunicarea reprezinta schimbul unei particule dintr-o parte a spatiului n
alta parte a spatiului, particula reprezentnd subiectul comunicat: un obiect, un mesaj
scris, o idee. Acest mod simplu de ntelegere a esentei comunicarii conduce la
urmatoarea definitie: Comunicarea reprezinta considerarea si actiunea de a deplasa
un impuls sau particula de la un punct sursa, pe o anumita distanta, cu intentia de a
reconstitui la un punct de receptie, un duplicat/copie si o ntelegere a ceea ce a emanat
de la punctul sursa.
Daca am face o asemanare cu chimia, am putea spune ca formula comunicarii este:
cauza, distanta, efect, combinate cu intentie, atentie si reproducere/duplicare/copiere,
toate combinate cu ntelegere.
Aceasta formula magica deschide portile catre ntelegerea partilor componente, putem
vizualiza functiile fiecareia, putem ntelege mai clar ntregul.
FACTORII COMUNICARII
Se pot defini doua unitati nsufletite A si B considerate ca terminale. Prin terminal
se ntelege un punct care primeste, retransmite si emite comunicatii. n functie de aceste
doua unitati si de relatiile care se stabilesc ntre ele, pot fi enumerati urmatorii factori
ai comunicarii:
Pentru a exista o comunicare este necesar ca in A sa existe o intentie care se va
transforma la B in atentie, iar pentru a se realiza o comunicare este necesar ca in B
sa apara o duplicare a ceea ce s-a intamplat in A.
Importanta factorului duplicare poate fi exprimata si prin faptul ca intre A(cauza)
si B (efect) trebuie sa existe o intelegere. Gradul de intelegere defineste premiza ca
aceasta comunicare bilaterala exista, fapt realizat concret prin duplicare;
Este randul ca in A(efect) sa se realizeze duplicarea a ceea ce a fost emis in
B(cauza). In acest mod comunicarea este infaptuita, nu exista elemente care sa fi avut
efecte negative.
Daca duplicarea nu se realizeaza corect, fie in A, fie in B, ciclul nu se inchide,
exista o serie intreaga de explicatii necesar a fi furnizate pentru a se realiza intelegerea
mesajului emis in A. Va fi necesara o etapa ulterioara in care atat A cat si B vor
dori sa incheie ciclul comunicarii. Aceasta comunicare neterminata va genera in ambele
parti o dorinta de raspuns,
Saracia de mesaje receptionate va genera o serie de intrebari generate de perturbarea
atentiei si intentiei.
A are intentia sa-l intereseze pe B, iar B devine interesat de ceea ce doreste
A. In mod similar fenomenul se repeta in B

 Intentia de a fi receptionat genereaza in A necesitatea de a fi mesajul sau sa fie

copiat/duplicat. Daca mesajul din A nu poate fi duplicat in nici un fel sigur in B
mesajul nu va fi receptionat. Este ca si cum A vorbeste romaneste iar B intelege
doar englezeste. In acest caz, poate cei doi sa se inteleaga prin gestica comuna care sa
genereze cauze, efecte si duplicari. Mimica si gestica poate sa comunice adesea foarte
mult. Pentru a comunica trebuie sa luam in considerare diferite modalitati prin care
putem atrage atentia celui caruia dorim sa-i comunicam ceva interesant pentru noi,
ceva ce prin duplicare si intelegere sa devina interesant pentru el.
A si B doresc sa comunice, fiecare are dorinta de a fi reprodus si de a reproduce
mejajul
existenta distantei nu trebuie impieteze asupra comunicarii
ALTE DEFINITII ALE COMUNICARII
comunicare: actiunea de a comunica si rezultatul ei (DEX)
Cercetatorii americani Frank E.X. Dance si Carl E. Larson, n urma cu aproape
douazeci de ani, au adunat ntr-o carte cele mai reprezentative definitii ale comunicarii,
propuse de diferiti autori: 126 de formulari. n ciuda numarului mare de definitii, s-a
evidentiat ca, n functie de domeniu, termenul este utilizat ntr-o acceptiune
particulara, specializata, deseori n divergenta cu sensul ncetatenit n alte domenii.
Astfel de exemple sunt urmatoarele:
Edward O. Wilson biolog Comunicarea este o actiune a unui organism sau unei
celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei
celule, ntr-o maniera adaptativa pentru unul sau mai multi participanti.
Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: Comunicarea este un proces prin
care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a
schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).
Charles Morris: punerea in comun, mpartasirea, transmiterea unor proprietati unui
numar de lucruri; orice mediu care serveste acestui proces de punere n comun e un
mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.
Collin Cherry: Comunicarea este ceea ce leaga organismele ntre ele.
Waren Weaver: comunicarea reprezinta totalitatea proceselor prin care o minte poate
sa o afecteze pe alta.
Louis Forsdale: Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si
modificat prin intermediul unor semnale comune (mpartasite) care actioneaza potrivit
unor reguli.
Jose Aranguren: Comunicarea este o transmitere de informatie la care se asteapta
raspuns.
Definitiile prezentate sunt rezultatele evolutiei istorice a cercetarilor n domeniul
stiintelor comunicarii, momentele cele mai semnificative ale acestei istorii, scurte dar
foarte dense, fiind redate n continuare.

MOMENTE SEMNIFICATIVE N ISTORIA TEORIILOR COMUNICARII

n veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de baza n comunicare si s-a definit
principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societatii,
un ansamblu ce ndeplinea functii precise inspirnd primele concepte despre o stiinta
a comunicarii.
n acest context, diviziunea muncii a reprezentat primul pas teoretic pentru formarea
noilor idei. Comunicarea contribuia esential la organizarea muncii colective n cadrul
ntreprinderilor si structura spatiile economice. Cosmopolis-ul comercial al conceptiei
liberale de tip laissez faire se bazeaza pe diviziunea muncii si mijloacele de
comunicare, cai fluviale, maritime si terestre, asociindu-i-se bogatia si cresterea
economica. Distanta dintre realitate si teoretizarea voluntarista a domesticirii miscarii
a caracterizat multa vreme viziunile asupra comunicarii ca factor de progres si
mplinire a ratiunii. Expresia acestei stari de fapt o reprezinta maxima definita de
Franois Quesnay laissez faire, laissez passer Quesnay, atent la ansamblul circuitelor
lumii economice, pe care ncerca sa le nteleaga ca sistem si ca unitate, imagineaza
o reprezentare grafica a circulatiei bogatiilor ntr-un asa zis Tablou economic, din
care se desprinde o viziune macroscopica a unei economii a fluxurilor.
n 1793 se inaugureaza primul telegraf optic al lui Claude Chappe, sistem de
comunicare la distanta utilizat n scopuri militare.
Scoala economiei clasice engleze utilizeaza conceptul de diviziune a muncii si modelul
fluxurilor materiale, prefigurnd un model cibernetic al fluxurilor materiale cu
fluxuri feedback ale banilor ca informatie (John Stuart Mill). Conceptul de diviziune a
muncii stimuleaza reflectii despre diviziunea muncii mentale care conduc la
elaborarea unor proiecte de mecanizare a operatiunilor inteligente: masina cu
diferente si masina analitica, stramosii calculatoarelor electronice.
Claude Henri de Saint-Simon nnoieste lectura socialului pornind de la metafora fiintei
vii definind conceptul de retea. Saint-Simon n Filozofia sociala defineste o stiinta
a reorganizarii sociale, care sa asigure trecerea ntre guvernarea oamenilor si
administrarea lucrurilor, societatea fiind conceputa ca un sistem organic tesatura
de retele dar si ca un sistem industrial administrat de o industrie si condus ca o
industrie. Filozofia industrialismului grabeste mplinirea erei pozitive, definita ca
fiind functia organizatoare a producerii retelelor artificiale, a retelelor de comunicaretransport (retele materiale) si a celor financiare (retele spirituale).
Herbert Spencer face sa nainteze cunoasterea n domeniul comunicarii ca sistem
organic enuntnd n lucrarea sa Fiziologia sociala cu mult nainte de publicarea
operei majore a lui Darwin Originea speciilor ipoteza continuitatii dintre originea
biologica si ordinea biologica. Diviziunea fiziologica a muncii si progresul
organismului se afla pe acelasi nivel, de la omogen la eterogen, de la simplu la
complex, de la concentrare la diferentiere conduc la ideea ca societatea industriala
ntruchipeaza societatea organica. n acest sistem comunicarea este o componenta de
baza a celor doua aparate de organe, cel distribuitor si cel regulator, facnd posibila
gestionarea relatiilor complexe dintre centrul dominant si periferie. Prin informatii si
prin ansamblul mijloacelor de comunicare centrul poate sa-si propage influenta.

O notiune de baza n analiza sistemelor de comunicare este notiunea de dezvoltare.

Auguste Comte mbina conceptul de diviziune a muncii cu notiunile de dezvoltare,
crestere, perfectionare, omogenitate, diferentiere si eterogenitate (idei mprumutate din
embriologie teoria dezvoltarii organismului viu). Organismul colectiv se supune unei
legi fiziologice a dezvoltarii progresive, istoria fiind conceputa ca succesiune a trei
stari/vrste: teologica sau fictiva, metafizica sau abstracta si n fine, pozitiva sau
stiintifica.
Modelul de biologizare a socialului se transforma n norma atunci cnd este vorba de
caracterizarea sistemelor de comunicare ca agenti ai dezvoltarii si civilizatiei, mediile
de comunicare n masa ocupnd un rol strategic.
n 1897, Friedrich Ratzel pune bazele geografiei politice sau geopoliticii, stiinta
spatiului si a controlului lui. In viziunea lui Ratzel statul devenind un organism ancorat
de pamnt. Retelele si circuitele, schimbarile, interactiunile, mobilitatea sunt diferite
forme de manifestare a energiei vitale. n acest context al dimensiunii spatiale a
puterii, spatiul devine spatiu vital
n ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile societatii
de masa si mijloacele de difuzare n masa. Masa se infatiseaza ca o amenintare reala
pentru ntreaga societate, justificndu-se un control statistic al fluxurilor judiciare si
demografice. n 1835, Adolphe Quetelet ntemeiaza o noua stiinta a masurarii sociale,
fizica sociala, o stiinta a carei unitate de baza este omul mediu. Tehnologia riscului
si ratiunea probabilistica se transforma n cmpul /domeniul/ politic, devenind o
unealta de administrare a indivizilor luati n masa.
Antropomertia lui Bertillon, biometria si eugenia lui Galton, ca si antropologia
criminala a lui Lombroso contribuie la identificarea individului si stabilirea unor
profile. Scipio Sighele (Gloata criminala) si Gustave Le Bon (Psihologia multimilor)
descriu viziuni manipulatoare a societatii, care se deschid asupra naturii politice a
opiniei publice (conceptele de sufletul rasei, popoare inferioare) eliberate de
constrngerile impuse libertatii de presa si de adunare. Cei doi autori determina
aparitia ideii/conceptului de psihologia multimilor.
Invers fata de multime care este un concept de contagiune psihica produs n mod
esential de contacte fizice publicul sau publicurile din era publicului produs al
lungii istorii a mijloacelor de transport si difuzare progreseaza odata cu
sociabilitatea. Nu apartii dect unei singure multimi ntr-un anumit moment, dar poti
face parte din mai multe publicuri n acelasi timp tinde sa defineasca lamentarea
revarsarii apocaliptice a multimii-gloata. Sigmund Freud, n 1921, contesta axiomele
psihologiei multimilor: exaltarea afectelor si inhibitia gndirii de masa, recurgnd la
conceptul de libido. Daca individul izolat n multime si paraseste singularitatea si
se lasa sugestionat de ceilalti, o face pentru ca simte nevoia sa fie mai degraba n acord
cu ei dect n opozitie si, poate, la urma urmei, s-o faca de dragul lor.
La sfrsitul secolului al XIX-lea abunda discursurile utopice, capata contur imaginarul
unei tehnici mntuitoare.Aceasta era neotehnica, ce a urmat erei paleotehnice,
mecanice si imperiale, trebuind sa nsemne afirmarea unei societati orizontale si
transparente. Se schiteaza etapele viitoarei societati a abundentei comuniste ntr-o
natura regasita datorita revolutiei si unde ratiunea este suverana, o societate n care

marile industrii au fost nationalizate iar radioul, acest telefon colectiv este pus n
slujba mobilizarii tuturor n armata industriala care va conduce la societatea de
abundenta comunitara. n Statele Unite comunicarea este legata de proiectul de
elaborare a unei noi stiinte sociale, pe baze empirice. Orasul, ca laborator social cu
semnele lui de dezorganizare, de marginalitate, de aculturatie, de asimilare, devine
terenul privilegiat de observatie pentru definirea conceptului de ecologie umana
aplicarea sistematica a schemei teoretice a ecologiei vegetale si animale la studierea
comunitatilor omenesti.
O comunitate se defineste prin urmatoarele elemente (Park,1936):
o populatie organizata pe un teritoriu, mai mult sau mai putin nradacinata n aceasta
si ai carei membri traiesc ntr-o relatie de interdependenta cu natura simbiotica
n aceasta economie biologica relatiile inter-individuale sunt dominate de lupta
pentru spatiu, competitia fiind un principiu de organizare definind nivelul subsocial
comunitatea organica.
o suprastructura naltata pe substuctura biotica si care i se impune acesteia ca
instrument de conducere si control
n acest mod se defineste nivelul social si cultural, acest nivel fiind asumat de
comunicare si consens (adica ordinea morala), care au rolul de a regla competitia
facilitnd indivizilor participanti la aceeasi experienta sa se incadreze in societate.
Cultura este n acelasi timp un corpus de obiceiuri si credinte si un ansamblu de
artefacte si unelte sau dispozitive tehnologice.
Charles S. Peirce utilizeaza pragmatismul ca pe o metoda de clarificare conceptuala,
punnd bazele teoriei semnelor semiotica.
Un semn sau representatem este ceva ce reprezinta ceve pentru cineva, sub un raport
oarecare sau ntr-o privinta oarecare.
Totul este semn, Universul este un imens representamen, orice gndire este n semne;
a gndi nseamna a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult dect o
regula care stabileste sensul cuvintelor
Orice proces semiotic (semiosis) este o relatie ntre trei componente:
Semnul nsusi;
Obiectul reprezentat;
Interpretantul;
Aceasta relatie este numita triadica. O semnificatie nu este niciodata o relatie ntre
un semn si ceea ce nseamna semnul (obiectul lui). Semnificatia rezulta din relatia
triadica, interpretantul avnd rol de mediator, de informare, de interpretare sau chiar
de traducere a unui semn printr-un alt semn.
Rounded Rectangular Callout: Semnul nsui
Rounded Rectangular Callout: Interpretantul

Rounded Rectangular Callout: Obiectul reprezentat

Se definesc trei tipuri de semne:
Iconul seamana cu obiectul lui, are caracterul de a-l face semnificant, chiar daca
obiectul lui nu exista.
Indicele sau indexul este un semn care si-ar pierde caracterul care face din el un semn
daca obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu si-ar pierde acest caracter daca n-ar exista
nici un interpretant.
Simbolul este un semn asociat n mod conventional obiectului sau asa cum sunt
cuvintele sau semnele de circulatie; daca n-ar exista interpretant, si-ar pierde
caracterul care-l face sa fie semn.
Daca n-ar exista interpretant, si-ar pierde caracterul care-l face sa fie semn. n aceasta
perspectiva, gndirea sau cunoasterea este o retea de semne capabile sa se
autoreproduca ad infinitum.
Ferdinand de Saussure defineste, n cele trei cursuri de lingvistica (1906 1911) (Cursul
de lingvistica generala), limba ca institutie sociala, sistem organizat de semne ce
exprima idei, ea reprezinta aspectul codificat al limbajului.
Rounded Rectangular Callout: NIMIC NU ESTE UN SEMN DECT DAC ESTE
INTERPRETAT CA UN SEMN
Saussure viseaza o stiinta generala a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale: Se
poate concepe o stiinta care studiaza viata semnelor n snul vietii sociale o vom
numi semiologie. Ea ne va nvata n ce constau semnele si ce legi le conduc.
In 1964, Roland Barthes defineste semiologia: Semiologia are ca obiect orice sistem de
semne, oricare ar fi substanta acestuia si limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice,
obiecte, iar complexele acestor substante, care se regasesc n rituri, protocoale sau
spectacole, constituie, daca nu limbaje cel putin sisteme de semnificatie. Barthes
ordoneaza elementele fundamentale n patru rubrici:
limba si vorbire;
semnificant si semnificat;
sistem si sintagma;
denotatie si conotatie;
Binoamele semnificant semnificat si denotatie conotatie sunt importante pentru
studiul discursului mijloacelor de comunicare de masa. Fiecare semn are un aspect
dublu, unul perceptibil si audibil: semnificantul; celalalt, continut n cel dinti si purtat
de el: semnificatul. ntre aceste doua elemente exista un raport de semnificare. n
lucrarea Mitologii (Mythologies, 1957) Barthes defineste importanta dezvoltarii
publicitatii, a marii prese, a radioului, a ilustratiei, fara sa mai vorbim de
supravietuirea unei multimi de rituri de comunicare, rituri ale aparentei sociale.

Dupa primul razboi mondial (1914 1918), mijloacele de difuzare au devenit

instrumente de gestionarea opiniilor de catre guvern, tehnicile de comunicare au
facut un salt nainte.
Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propaganda n razboiul mondial) propaganda
nseamna democratie, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea
maselor, mijloc mai economic decat violenta, coruptia ori alte tehnici de guvernare.
Aceasta viziune instrumentala consacra o reprezentare a atotputerniciei mass-media,
considerata instrument de circulatie a simbolurilor eficiente. Se presupune ca massmedia actioneaza dupa modelul acului de seringa hipodermica desemnnd efectul
sau impactul direct si nediferentiat asupra indivizilor atomizati.
Lasswell n lucrarile sale: Psihologie si politica, 1930, Politica mondiala si insecuritate
personala, 1935 este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice,
propunnd studierea sistematica a continutului mijloacelor de comunicare n masa si
elaborarea unor indicatori pentru identificarea tendintelor (trends) asa-numitei World
Attention, elementele care modeleaza mediul simbolic mondial conducnd la
construirea politicilor (policy-making).
Cine ce spune, prin ce canal, cui si cu ce efect? este formula consacrata de catre
Lasswell n 1948 pentru a nzestra cu un cadru conceptual sociologia functionalista a
mass-media, avnd ca rezultat:
analiza controlului;
analiza continutului;
analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor;
analiza audientei;
analiza efectelor.
Dupa Lasswell (1948), procesul de comunicare ndeplineste trei functii n societate:
supravegherea mediului, dezvaluind tot ceea ce ar putea ameninta si afecta sistemul
de valori al unei comunitati sau a partilor ce o compun;
punerea n relatie a componentelor societatii, pentru a produce un raspuns fata de
mediu;
transmiterea mostenirii sociale;
Paul F. Lazarsfeld si Robert K. Merton adauga la aceste trei functii si o a patra:
distractie (entertainment).
Cei doi autori definesc disfunctia narcotizanta a mijloacelor de comunicare,
disfunctie care genereaza apatia politica a marii mase a populatiei, functiile mpiedica
disfunctiile sa grabeasca criza sistemului. n acest joc al functiilor si disfunctiilor
sistemul social este perceput n termeni de echilibru si dezechilibru, stabilitate si
instabilitate.

Colaborarea dintre cei doi are ca rezultat punerea la punct a analizorului de

programe (program analyser) si a masinii de profiluri (profile machine) care are ca
rol nregistrarea reactiilor auditoriului n termeni de placere, neplacere sau indiferenta.
Dorinta de formalizare a faptelor sociale va fi dominata de anchete privitoare la massmedia, repetate pe un esantion de persoane (panels).
n anii 40 50, istoria sociologiei functionaliste a mijloacelor de comunicare n masa
nregistreaza descoperirea unui element intermediar ntre punctul initial si punctul
final al procesului de comunicare.
Studiile conduse de Lazarsfeld Optiunea oamenilor (The Peoples Choice, 1944) si
Influenta personala: Rolul oamenilor n fluxul comunicarii de masa (The Part Played
by People in the Flow of Mass Communication, 1955) descopera influenta grupului
primar, definind fluxul comunicarii ca pe un proces n doua etape, n care rolul
liderilor de opinie se dovedeste decisiv. Teoria poarta numele de fluxul n doi timpi
(two-step flow):
la primul nivel exista persoane relativ bine informate deoarece sunt expuse massmedia;
la al doilea nivel se afla cei care consulta mai putin mijloacele de informare si care
depind de ceilalti pentru a obtine informatii.
Inedita pentru analiza functionala a mijloacelor de comunicare n masa, grupul primar
si esantionul intermediar, conduc pe Kurt Lewin n lucrarea O teorie dinamica asupra
personalitatii (A Dynamic Theory of Personality, 1935) sa studieze decizia de grup,
fenomenul leadership-ului, reactiile fiecarui membru din cadrul acestuia la un mesaj
comunicat pe cai diferite. n cursul experientelor defineste notiunea de gatekeeper sau
de controlor al fluxului de informatie, functie asigurata de liderul de opinie.
Lewin introduce conceptele de topologie si de vectori pentru a desemna sau reprezenta
teoria cmpului/ domeniului de experienta.
n anii 40, teoria matematica a comunicarii ncepe sa joace un rol n dinamica
transferului si transpunerii modelelor proprii stiintelor exacte, notiunea de
informatie dobndeste definitiv un statut de simbol calculabil.
n 1948, Claude Elwood Shannon publica Teoria matematica a comunicarii (The
Mathematical Theory of Communication). Shannon propune o schema a sistemului
general de comunicare, problema comunicarii fiind de a reproduce ntr-un punct dat,
n mod exact sau aproximativ, un mesaj selectionat ntr-alt punct.
Shannon propune o schema liniara n care defineste o origine si semnaleaza un sfrsit,
comunicarea se bazeaza pe lantul urmatorilor constituienti:
sursa de informatie care produce un mesaj;
encoder-ul sau emitatorul care transforma mesajul n semnale n scopul de a-l face
transmisibil;
canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;

 decoder-ul sau receptorul ce reconstruieste mesajul pornind de la semnale;

destinatia, persoana sau lucrul caruia i se transmite mesajul.
Shannon cuantifica costul unui mesaj al unei comunicari ntre doi poli n prezenta unor
perturbatii aleatorii, numite zgomot, perturbatii indezirabile? nedorite, deoarece
mpiedica izomorfismul, adica deplina corespondenta ntre cei doi poli. Minimizarea
cheltuielilor totale va conduce la o comunicare cu semnale convenite si la costuri
minime.
Indiferent daca se refera la relatii care implica masini, fiinte biologice sau organizatii
sociale, procesul de comunicare raspunde schemei liniare, care face din comunicare un
proces stohastic, adica afectat de fenomene aleatorii (Andrei A. Markov, Teoria
lanturilor de simboluri n literatura), ntre un emitator, liber sa aleaga mesajul pe care
l trimite, si un destinatar, care primeste aceasta informatie mpreuna cu toate
constrngerile ei.
Cercetarile biologilor au condus la aparitia notiunii de informatie, notiune utilizata
de Erwin Schrodinger pentru a explica modelele de dezvoltare a individului continute
n cromozomi. Puterea de organizare a analogiei informationale nsoteste toate marile
descoperiri din stiintele vietii.
n 1933, Ludwig von Bertalanffy, n lucrarea Teorii moderne ale dezvoltarii (Modern
Theories of Development) pune bazele teoriei sistemelor. Stiintele politice vor
constitui unul dintre primele domenii de aplicare a sistemismului n problemele de
comunicare n masa, viata politica fiind considerata ca un sistem de comportament ,
capacitatea sistemului de a domina tensiunile depinznd de prezenta si natura
informatiei care se ntoarce (feedback) la cei care iau decizii.
n 1965, David Easton, n lucrarea Un cadru pentru analiza politica (A Framework for
Political Analysis) defineste politica ca un sistem de intrari si iesiri (input output)
modelat pe interactiunile sale cu mediul si care raspunde adaptndu-se mediului.
Raspunsul sistemului depinde de rapiditatea si de exactitatea culegerii si prelucrarii
informatiei.
Norbert Wiener, n 1948, publica lucrarea Cibernetica sau controlul comunicarii la
animal si la masina (Cybernetics or Control Communication in the Animal and
Machine) definind informatia ca materia prima a societatii viitoare, societate utopica
a informatiei. Norbert Wiener ne averizeaza asupra tendintei naturii de a distruge ceea
ce e ordonat si de a accelera degradarea biologica si dezordinea sociala, tendinta spre
entropie.
Suma informatiei dintr-un sistem este masura gradului sau de organizare; entropia
este masura gradului de dezorganizare, una fiind negativul celeilalte. Informatia
trebuie sa poata circula. Societatea informatiei nu poate exista dect cu conditia unui
schimb fara piedici. Este incompatibila prin definitie cu embargoul sau practica
secretului, cu inegalitatea accesului la informatie si transformarea acesteia din urma n
marfa.
n Cuvintele si lucrurile (Les Mots et les Choses, 1966) Michael Foucault propune o
arheologie a stiintelor umane, o istorie a conditiilor de existenta a cunostintelor,

dezvaluind epistemele succesive si delimitate care definesc sistemele de gndire n

formarea culturii occidentale din epoca clasica pna n cea moderna.
Foucault defineste doua forme de control social:
disciplina bloc formata din tabuuri, interdictii, bariere, ierarhii si despartiri, rupturi
de comunicare;
disciplina mecanism formata din tehnici de supraveghere multiple si ncrucisate, din
procedee de control suple, functionale, dispozitive care-si exercita supravegherea prin
interiorizarea de catre individ a expunerii sale constante la privirea de control.
Puterea nu se detine si nu se transfera ca un obiect, ea nu se aplica pur si simplu ca o
obligatie sau ca o interdictie celor care n-o au, ci i investeste, se exercita prin
intermediul lor si trece prin ei, se sprijina pe ei, tot asa cum mpotriva puterii ei nsisi
se sprijina, la rndul lor, pe punctele de ancorare ale puterii nsasi.
De fapt, puterea produce realitate; ea produce domeniile obiectelor si ritualurilor de
adevar.
Traim ntr-o civilizatie a imaginii, explozia mediatica defineste concepte derivate,
cum este cel de societate a spectacolului. Pentru a putea ntelege aceste noi concepte
trebuie discutate din punct de vedere politic si sociologic imaginile si sunetele ca si
raporturile dintre ele.
Platon, n Republica, asociaza termenul de imagine unor notiuni vagi si contradictorii:
Numesc imagini mai nti umbrele, apoi reflexele care se vad n ape sau la suprafata
corpurilor opace, lustruite si stralucitoare, si toate reprezentarile de acest fel. nca de
la nceputurile gndirii sistematice imaginea este asociata cu reprezentarea: Apoi
Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra Geneza
(1, 26).
Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau Geneza (1, 27); Sa nu-ti faci chip cioplit,
nici vreo nfatisare a lucrurilor cari sunt sus pe ceruri, sau jos pe pamnt, sau n apele
mai de jos dect pamntul Geneza (20, 4); Sa nu te nchini naintea lor, si sa nu le
slujesti Geneza (20, 5).
Caracterul echivoc si confuz al oricarei imagini este subliniat de Fulchignoni n
lucrarea Civilizatia imaginii (La civilisation de limage, 1969), cteva din acceptiuni
fiind:
ipostaza exemplului concret, a modelului, a ilustrarii tipice sau simbolice;
tot ceea ce este n limbaj artistic metofora, simbol, expresie concreta;
fenomenul fiziologic de persistenta senzoriala, imagini pe retina;
imagini intuitive ca fapte intermediare ntre imagine si perceptie, reprezentari
mentale spontane fara nici o legatura directa cu realitatea, fantasmele, ecoul mental.
Fulchignoni propune stabilirea unei distinctii ntre cele doua ordine ale realitatii:

 imagini obiective ce provin din date senzoriale ale organului vizual n urma peceptiei
directe a lumii exterioare;
imagini subiective, adica acele reprezentari subiective ale lumii provenite dintr-un
proces de imaginare creatoare.
Si n acest caz, pentru a iesi din labirintul definitiilor functionale, se apeleaza la teoria
semiotica si semiologica care defineste statutul ontologic al imaginii ca producator de
sens. Peirce considera ca icoana corespunde clasei semnelor n care semnificantul este
ntr-o relatie analogica cu ceea ce reprezinta.
Peirce defineste imaginea ca subcategorie a icoanei n relatie de analogie:
imaginea propriu-zisa care traduce o analogie calitativa ntre semnificant si referent
prin
preluarea unor calitati formale ale referentului: forme, culori, proportii;
diagrama care se bazeaza pe o analogie functionala reproducnd organizari interne;
metofora care este o figura retorica pornita de la un paralelism calitativ realizat
printr-un transfer de semnificatie.
Trebuie sa subliniem faptul ca, imaginile vehiculeaza mesaje vizuale stabilind o relatie
de sinonimie ntre imagine si reprezentarea vizuala, imaginea fiind o analogie
indiferent ca este obiectiva sau subiectiva, vizuala sau virtuala. n cazul imaginilor
virtuale realitatea se imita pna la confuzie.
Daca imaginea contine semne, atunci imaginea publicitara contine cu siguranta o
intentie si cu certitudine aceste semne sunt semne pline care sunt produse de conjunctia
a trei tipuri de semnificanti:
semnificanti iconici reprezentnd un inventar de obiecte determinate socio-cultural;
semnificanti lingvistici reprezentati prin sonoritate;
semnificanti plastici reprezentati de culori.
Barthes, n lucrarea Retorica imaginii, 1964, demonstreaza ca retorica publicitara
este un sistem compus din doua subsisteme percepute simultan:
nivelul denotatiei care furnizeaza nivelul necodificat nregistrnd elementele de
referinta, caracteristicile obiectului prezentat. La acest nivel nu exista o transformare
ntre semnificant si semnificat. Pentru descifrare avem nevoie de o experienta
perceptiva si culturala minima, fotografia reprezentnd gradul zero al inteligibilitatii
.
nivelul conotatiei defineste un cod impregnat cu semnificatii socio-culturale.
Denotatia sufera de handicapul naturii, n timp ce conotatia beneficiaza de privilegiul
culturii.
Umbero Eco considera ca simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj cultural
codificat, transcriind, dupa un cod, anumite conditii ale experientei. Eco, n Tratatul de

semiotica generala, defineste patru tipuri de coduri legate de baza fizica a comunicarii
iconice, ce structureaza procesul de comunicare vizuala:
coduri iconice propriu-zise:
.. figuri, elemente cu grad mic de structurare, aporturi geometrice, contraste
luminoase;
.. semne, dificil de analizat si care definesc unitati de identificare izolate ale imaginii;
.. enunturi, coduri ce caracterizeaza unitati iconice, cuplate asociativ sau opuse
contextual;
coduri iconografice, configuratii sintagmatice conotate cultural (nvierea, Botezul,
Judecata de Apoi, Rastignirea etc.);
coduri stilistice, creatii originale legate de nevoia autonomiei sau de un ideal estetic
particular;
codurile inconstientului, determina identificari si proiectii psihice, suscitate de semne
vizuale.
n lucrarea Tratat de semiotica generala, Eco considera ca ntre cuvnt si continut
exista o corelatie culturala. Pentru a analiza pertinent corelatia culturala n cazul
imaginii se recomanda abandonarea modalitatilor nave privind iconul:
semnele iconice au aceleasi proprietati cu obiectul;
semnele iconice sunt asemanatoare cu obiectul;
semnele iconice sunt analoage obiectului;
semnele iconice sunt motivate de obiect;
semnele iconice sunt codificate cultural, analizabile prin descompunere n unitati
pertinente.
Eco trage concluzia ca semnele iconice sunt codificate cultural fara a implica n mod
necesar faptul ca acestea sunt corelate arbitrar cu continutul. Eco izoleaza trei niveluri
axate pe imaginea propriu-zisa:
nivelul iconic, care nregistreaza datele concrete ale imaginii;
nivelul iconografic, constituit din doua tipuri de codificari:
.. istorice, semnificanti constitutivi culturali;
.. publicitare, specifice procesului de simbolizare;
nivelul tropologic, echivalent vizual pentru figurile retorice (metafora, hiperbola etc.)
si pentru tropii vizuali, realizati prin procesul de creatie.
Dincolo de aceste niveluri de analiza a imaginii, Eco mai introduce doua categorii de
analiza aplicate domeniului argumentarii:

 nivelul topicii, al cadrelor generale de argumentare;

nivelul entimemei, ce dezvolta rationamente declansate prin imagine.
FUNCTIILE COMUNICARII
Functii ale comunicarii amintite pe scurt si anterior au fost stabilite, pe masura
evolutiei opiniilor si cercetarilor n acest domeniu, ncepnd cu antichitatea. n retorica
clasica, comunicarea publica oratoria era mpartita dupa cum urmeaza:
judiciara (sau forensica);
deliberativa (sau legislativa);
epideictica (ceremonialasau demonstrativa).
Aristotel a asociat fiecarui tip de oratorie un aspect de timp (trecut, prezent, viitor) si
a stabilit functiile si temele potrivite fiecareia.
Secolul al XX-lea si dezvoltarea stiintei si tehnicii au condus la noi definiri si n cazul
comunicarii, analogia cu transmisiile radiofonice determinndu-l pe Karl Bhler n
1934 Teoria limbii sa foloseasca pentru prima data termenii azi deja consacrati de:
emitator, mesaj si receptor legati de actul comunicarii lingvistice. n consecinta, n
raport cu fiecare din acesti termeni, se disting urmatoarele functii ale comunicarii:
expresiva n raport cu emitatorul;
reprezentativa n raport cu mesajul;
apelativa n raport cu destinatarul (receptorul).
Roman Jakobson, dupa cel de-al doilea razboi mondial, clasifica functiile comunicarii,
n:
emotiva, de evidentiere a starilor interne ale emitatorului;
conativa, persuasiva sau retorica, prin care se solicita obtinerea unui raspuns din
partea destinatarului;
poetica, centrata pe mesaj;
referentiala, care acopera att referinta mesajului ct si cadrul situational n care are
loc transmiterea acestuia.
Dell Hymes, considerand incompleta aceasta functie n viziunea lui Jakobson, a mai
definit si functia:
contextuala sau situationala, orientata asupra cadrului n care se desfasoara procesul
de comunicare;
metalingvistica, manifestata n cazul n care apare necesitatea atragerii atentiei
asupra codului utilizat n comunicare;
fatica, avnd n vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei sale
functionari.

TIPURI DE COMUNICARE SOCIALA

Comunicarea este fundamentala att pentru existenta individuala ct si pentru
stabilirea raporturilor individului cu ceilalti, cu societatea. A comunica este esential att
n viata personala ct si n cea profesionala, n acest ultim caz, raporturile ierarhice
ridicnd uneori bariere greu de depasit; pe aceeasi treapta ierarhica comunicarea se
desfasoara mai usor, ncrederea interlocutorilor este mai mare.
n functie de numarul participantilor si tipul de relatie dintre ei, exista cinci tipuri de
comunicare:
Comunicarea intrapersonala, n care emitatorul si receptorul sunt identici, este
dialogul interior purtat cu sinele.
Comunicarea interpersonala diadica presupune strict doi participanti si are
urmatoarele obiective:
convingerea interlocutorului;
autocunoasterea;
descoperirea lumii exterioare;
stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte fiinte umane; William
Schutz, defineste nevoile interpersonale: nevoia de incluziune, nevoia de control si
nevoia de afectiune.
ajutorarea semenilor;
jocul si distractia.
doua ipostaze ale unei comunicari diadice:
ciclul simplu sau mono-sens;
ciclul dublu-sens.
Comunicarea de grup ipostaza a comunicarii interpersonale presupune mai mult
de doi participanti.
Formarea grupurilor este determinata de existenta unui obiectiv comun si a avut ca
trasatura definitorie, pna nu demult, apropierea fizica a participantilor. Acest
obstacol este depasit n momentul de fata prin dezvoltarea continua a mijloacelor
tehnice: telefon (teleconferinte), calculator (Internet) etc.
Conversatia n doi sau ntr-un cerc de persoane cunoscute sau mai putin cunoscute
reprezinta cea mai nengradita forma de manifestare publica.
n secolele trecute, cnd comportarea n societate se supunea unor reguli protocolare,
manualele de buna purtare cuprindeau capitole speciale despre conversatie.
Epoca moderna s-a eliberat de asemenea conveniente rigide dar manuale ale
manierelor elegante, care sa cuprinda si astfel de reguli, continua sa apara si n
prezent, deoarece ntre oameni tacerea prelungita devine suparatoare iar

monopolizarea discutiei nu este o solutie; ntre necunoscuti dar si ntre prieteni,

exprimarea trebuie sa fie corecta si controlata.
Comunicarea publica: presupune prezenta unui singur emitator si a unei multitudini
de receptori. Exista trei conceptii teorii care, din punct de vedere cronologic, au
dominat succesiv abordarea teoretica a stiintelor comunicarii:
Teoria actionala teoria tintei prima, din punct de vedere cronologic
supradimensioneaza rolul oratorului in detrimentul auditoriului (publicului).
Conform acestei teorii, calitatile oratorului naturale si/sau exersate sunt suficiente
pentru ca acesta sa fie nteles de orice auditoriu, considerat un receptor pasiv. Discursul
filozofic care prefera orientarea spre adevar dect spre un public mai mult sau mai
putin avizat privit din perspectiva teoreticienilor ulteriori, exemplifica foarte bine
aceasta teorie.
Teoria interactionala teoria ping-pong-ului aparuta ulterior prin recunoasterea
rolului interlocutorului a dat nastere unei noi conceptii despre comunicare, bazata pe
observarea caracterului cooperativ al acesteia.
Existenta unui raspuns feed-back alternarea replicilor presupun schimbarea
succesiva a rolului de receptor n emitator, comunicarea amintind n acest caz de jocul
de tenis, de unde si numele.
Teoria tranzactionala teoria spiralei cea mai moderna dintre abordari a aparut
ca urmare a dezvoltarii cercetarilor asupra comunicarii non-verbale si recunoasterii
valorii comunicative a comportamentului.
Denumiti generic paloaltisti de la localitatea Palo Alto, din apropiere de San
Francisco cercetatorii de la Institute of Mental Research au demonstrat
imposibilitatea separarii obiective n cauze si efecte in comunicarea interpersonala; ca
urmare, nu exista acumulari discrete ci un continuu n care contributia fiecarui
participant nu este clar recunoscuta, o spirala a comunicarii.
Comunicarea de masa: presupune prezenta obligatorie a uneia din institutiile
comunicarii de masa, presa scrisa si audiovizuala si poate avea una din urmatoarele
forme: productie de carte, presa scrisa, transmisii de radio sau televiziune. Functiile
comunicarii de masa (Mihai Coman: Functiile socio-culturale ale mass-media) pot fi
sintetizate n urmatoarele:
functia de informare;
functia de interpretare;
functia instructiv-culturalizatoare;
functia de liant;
functia de divertisment.
RETORICA FUNDAMENTUL COMUNICARII PUBLICE
La inceput a fost cuvantul.

 Momente si personalitati
Retorica arta de a compune dar si de a prezenta un discurs se concentreaza asupra
comunicarii ntr-un context. Vorbirea, ca si scrisul, nu iau nastere niciodata n vid ci n
anume conditii istorice, culturale si temporale, strns legate de motivele care determina
sau inspira comunicarea: o nevoie presanta, o ceremonie conventionala, o intentie
specifica etc.
Retorica apare pentru prima oara n curtile de justitie din Atena si curnd devine
importanta n toate domeniile vietii.
Pericle n Discursul funebru pastrat n opera lui Tucidide apreciaza puterea de
lamurire a cuvntului naintea oricarei actiuni: nu socotim ca discutiile sunt o
paguba pentru fapte ci lipsa de lamurire prin discutie, facuta mai nainte de a porni la
nfaptuirea a ceea ce trebuie.
Recunoasterea contributiei nsemnate aduse de arta cuvntului se gasesc frecvent n
operele lui Homer sau Tucidide, n nenumarate situatii eroii fiind prezentati perornd.
Aparitia elocintei ca arta este semnalata n secolele al V-lea si al IV-lea .e.n. n Sicilia,
desi Atena oferea la vremea respectiva climatul propice dezvoltarii acesteia si potrivit
lui Cicero, studiul elocintei este caracteristic Atenei, maestrii cuvntului prospernd n
cetatea zeitei ntelepciunii.
Grecii antici folosesc termenul de kairos, un termen a carui semnificatie aproximativa
este perioada generatoare sau ocazie. Astfel, un anumit kairos necesita un anumit
tip de discurs. Romanii vorbesc de deccorum, un principiu semnificativ si cuprinzator
al retoricii, nsemnnd oportunitatea unui discurs: este nevoie de adaptarea cuvintelor
nu numai la subiect dar si la auditoriu, ntr-un anume loc la un moment dat.
Sensibilitatea la kairos da posibilitatea de a avea deccorum in alegerea cuvintelor
potrivite unui anumit auditoriu, spuse intr-o maniera potrivita.
Retorica nu se refera deci, numai la discurs ca termen abstract ci este strns legata de
natura auditoriului devenit n acest caz un termen principial de ntelegere a retoricii
este totdeauna interesata de directionarea unor cuvinte potrivite unui auditoriu
specific.
Cei dinti nvatati care se ocupa de arta cuvntului, mentionati de Aristotel, sunt
Empedocle din Agrigent (inventatorul retoricii, dupa Aristotel), Corax si Tisias, acesta
din urma codificnd si propagndu-si nvatatura printr-o Techne retorike.
Primii profesori de retorica la Atena sunt sofistii, care urmaresc dezvoltarea capacitatii
practice de a vorbi si actiona ca membru al familiei si al societatii.
Cei zece mari oratori ai antichitatii elene recunoscuti de criticii alexandrini au fost:
Antifon, Andocide, Lisias, Isocrate, Iseu, Eschin, Demostene, Licurg, Hiperide si
Dinarh, dintre care, Demostene este indiscutabil cel mai important.
Demostene cel mai mare creator al antichitatii si unul dintre cei mai de seama oratori
ai tuturor timpurilor se naste n anul 384 .e.n. n demosul Paiania si traieste n
perioada n care Filip, regele Macedoniei, ameninta libertatea Greciei. Cariera sa

politica se oglindeste n discursuri, nti ca orator al opozitiei marile discursuri:

Filipicele si Olinicele apoi ca sef al partidului aflat la putere, cnd pregateste lupta
mpotriva lui Filip. n urma luptei de la Cheroneea (388 . e.n.) si venirii la tron a lui
Alexandru cel Mare, Demostene face parte din partidul nvins si aplombul sau politic
scade. Dupa moartea lui Alexandru cel Mare (323 .e.n.) si lupta de la Crannon (322
.e.n.), cnd armata ateniana este zdrobita, urmarit de macedoneni, Demostene se
refugiaza in templul lui Poseidon din insula Calauria unde se otraveste.
Sofocle se naste n 496 .e.n. la Colonos, o mica localitate aproape de Atena si traieste o
viata lunga ntr-o perioada de maxima nflorire a Atenei, n plina ascensiune a puterii
politice si economice. Momentul Miltiade si victoria de la Maraton (490 .e.n.), anii de
lupte ntre Temistocle si Aristide si n sfrsit, epoca lui Pericle perioada de maxima
consolidare a democratiei sclavagiste ateniene marcheaza att viata ct si opera sa.
Moare la 90 de ani, tocmai la timp sa nu vada caderea definitiva a Atenei, urmata
foarte curnd de caderea Spartei si a elenismului. Lucid pna n ultimul moment al
vietii, Sofocle adreseaza ultimul sau cuvnt umanitatii prin drama Oedip in Colonos.
Platon defineste retorica mai mult ca filozofie dect ca arta, o unealta inutila; este
interesat mai mult de adevar. Discipol al lui Socrate, Platon scrie 28 de dialoguri si
scrisori.
Dialogurile din tinerete (Apologia lui Socrate, Criton, Gorgias) aplica metoda socratica
de aflare a adevarului de la nsusi cel care este educat si care l-ar detine fara sa o stie.
Dialogurile de maturitate (Menon, Banchetul, Fedon, Fedru, Republica) reprezinta
contributia sa originala care consta n teoria Ideilor, esente care ar exista n afara
timpului si spatiului, realitatea vizibila fiind doar o copie a lor.
Mari oratori clasici romani au fost: Cato cel Batrn, Marc Antoniu, Cicero sau Seneca.
Cicero, Marcus Tullius se naste n 106 .e.n., este ucis n 43 .e.n. iar viata sa coincide cu
declinul si prabusirea imperiului roman. Este un actor important n multe din
evenimentele politice semnificative ale perioadei, opera sa fiind o sursa valoroasa de
informatii asupra acestora. Considernd politica mai presus dect filozofia, cea din
urma prezentnd valoare doar ca mijloc de a eficientiza actiunea politica, scrie lucrari
filozofice doar n perioadele n care, fortat de mprejurari, nu poate lua parte la politica
n mod activ.
Seneca, Lucius Annaeus definit de Tacit ca un spirit acomodat, adaptat gustului epocii
traieste n perioada nceputului imperiului roman, perioada de mare nflorire a
societatii si culturii romane.
Scrie mai ales proza filozofica, corespondenta cu prietenul sau Lucilius plina de
meditatii etice si asa numitii dialogi lucrari consacrate unei anumite teme, lipsite
de rigoarea expunerii academice dar pline de culoare si vivacitate, adoptnd mai
degraba tonul unei conversatii moralizatoare cu un interlocutor imaginar.
Teoria retoricii este discutata de Aristotel si mai apoi de Quintilian.
Aristotel crede ca retorica este gasirea mijloacelor disponibile pentru a convinge.
ntemeietor al scolii peripatetice, Aristotel este autorul unei vaste opere filozofice
cuprinznd scrieri de logica (Analitica, Organon), filozofie a naturii (Fizica), filozofie

propriu-zisa (Metafizica), de etica (Etica Nicomahica, Etica mare) si de poetica

(Poetica).
Quintilian, Marcus Fabius se naste la Calagurris, Spania n 35 e.n., este educat sa
devina retor si deschide prima scoala publica adevarata de retorica, primind un salariu
de la stat. Este singurul retor care primeste o bursa imperiala. Dupa ce preda timp de
douazeci de ani, se retrage si la sfatul prietenilor de a-si mpartasi experinta n
domeniul pedagogiei retoricii, scrie Instiutio Oratoria, singura lucrare care a
supravietuit pna n prezent, din trei cte a publicat, celelalte fiind un discurs de
aparare a unui suspect de crima si tratatul Asupra decaderii oratoriei romane.
Retorica este inclusa si n programele disciplinelor artelor liberale medievale, fiind
utilizata n secolele ce urmeaza n trei domenii principale ale vietii publice: politica,
religie si drept.
n perioadele Evului Mediu, Renasterii si Reformei, retorica este n general asociata
bisericii, marii oratori purtnd numele de Savanorola, Martin Luther sau John Calvin.
Martin Luther este una din figurile istorice cele mai controversate: sustinatorii sai l
numesc un erou protestant, un luptator pentru libertate, un conducator ntelept al
bisericii iar detractorii, un eretic sau un terorist ecleziast profan. ntre aceste exprimari
extreme exista voci care l considera un rau necesar sau un catalizator ntr-o situatie
sociala si religioasa speciala.
El nsusi se considera un simplu calugar sau un simplu Crestin, ceea ce nu l mpiedica
sa provoace o unda de soc n snul bisericii, schimbnd cursul istoriei occidentale. Sunt
patru perioade distincte n care poate fi mpartita viata sa: anii de nceput (1483
1516), Reformatorul (1517 1525), Conducatorul religios (1526 1537) si ultimii ani
(1538 1546).
John Calvin nascut ntr-o familie din clasa mijlocie superioara franceza, pe numele
sau adevarat Jean Cauvin este coniderat una din cele mai importante figuri ale
Reformei. Educat pentru viata religioasa, este influentat de ideile lui Luther si devine
protestant. si dedica o parte din viata scrierii lucrarii Institution de la Religion
Chrtienne (Institutia Religiei Crestine). Principalele sale convingeri religioase sunt:
credinta n primatul Scripturii ca unica autoritate n luarea deciziilor doctrinare,
credinta n predestinare si n salvarea prin credinta si respingerea episcopatelor; este
ntemeietor al calvinismului.
Dezvoltarea parlamentelor, n secolul al XVIII-lea, determina aparitia marilor oratori
ca: Charles James Fox, James Otis sau Danton si Mirabeau. Datorita faptului ca acesti
politicieni vorbeau de obicei celor din clasa sociala a caror exponenti erau, discursurile
lor erau complexe si erudite, pline de aluzii la clasici.
n secolul al XIX-lea, dezvoltarea metodismului si a religiilor evanghelice da nastere
unor predicatori ca John Wesley sau George Whitefield, care se adreseaza unui
auditoriu eterogen, din diferite clase sociale. Discursurile lor cu aluzii biblice si apeluri
emotionale influenteaza profund stilul oratoric al multor politicieni.
Dintre oratorii faimosi ai secolului al XIX-lea se pot enumera: Disraeli, Lamartine,
Abraham Lincoln iar n tara noastra, Barbu Stefanescu Delavrancea.

Benjamin Disraeli, sir nascut evreu si convertit la crestinism mpreuna cu toata

familia de catre tatal sau munceste din tinerete ncercnd sa supravietuiasca,
orientndu-si viata catre obtinerea si mai apoi catre mentinerea puterii. Devine n cele
din urma prim ministru al Imperiului Britanic si prieten apropiat al reginei Victoria,
pentru care creaza n 1876 titlul de mparateasa a Indiei. Scrie romane nca din
tinerete, este cunoscut pentru pamfletele sale politice iar n calitatea sa de prim
ministru modifica legislatia britanica privitoare la conditiile de munca si de locuit si
prin tot ce ntreprinde, protejeaza interesele britanice si largeste granitele imperiului.
Abraham Lincoln nascut ntr-o familie saraca din Kentucky si ramas orfan de mama
la zece ani este nevoit sa lupte nca de la nceput, att pentru a se ntretine, ct si
pentru a nvata. Poate fi caracterizat de urmatoarea afirmatie a partenerului sau de
avocatura: Ambitia sa a fost un motor care nu a stiut de nimic. Autor al Proclamatiei
pentru Emancipare, prin care se abolea sclavia, ales si reales presedinte al Statelor
Unite, este asasinat la teatrul Ford din Washington de John Wilkes Booth, un actor care
credea ca ajuta Sudul , nemultumit nca de abolirea sclaviei. n prima jumatate a
secolului al XX-lea, de aprecieri deosbite se bucura Woodrow Wilson, Lenin, Trotki,
David Lloyd George, Winston Churchill. Stilul oratoric bombastic al lui Hitler si
Mussolini, inevitabil asociat cu ideologiile lor politice, discrediteaza stilul retoric
grandilocvent.
Vladimir Ilici Lenin unul din conducatorii partidului bolsevic nca de la formarea sa,
n 1903 a condus sovietele la victoria din 1917, fiind ales n fruntea guvernului
sovietic, unde si-a desfasurat activitatea pna n 1922, cnd s-a retras din cauza
sanatatii. Angajat n lupta revolutionara nca din tinerete, absolvent de Drept, ncepe
prin a apara drepturile taranimii sarace din Samara iar contactul cu nvataturile
revolutionare ale lui Plehanov, munca n biblioteci si la ziare n cursul calatoriilor n
Elvetia, Franta si Germania i formeaza si modeleaza convingerile politice. Fondator al
internationalei socialiste, ultimele sale articole sunt mpotriva birocratizarii partidului
comunist.
Aparitia radioului obliga retorica sa devina mai intima, mai conversationala, fiind
recunoscute
n acest sens discursurile presedintelui american Franklin Delano Roosevelt.
Televiziunea adauga cerinte suplimentare pentru orator (devenit acum public
speaker) care trebuie sa aiba nu numai o voce frumoasa ci si o aparitie agreabila. Si n
aceste conditii, foarte multi politicieni exemplu notabil fiind John Fitzgerald Kenedy
reusesc sa mareasca impactul discursurilor lor cu ajutorul camerelor de luat vederi.
Discursul
Experienta comunicarii interumane arata ca exista patru motive pentru care se
formuleaza un discurs:
dorinta explicarii sau informarii asupra unei probleme;
dorinta de a convinge pe cineva de ceva;
dorinta de a descrie ceva;
dorinta de a povesti ceva.

Aceste dorinte naturale sau intentii determina cele patru forme de discurs definite de
retorica conventionala dupa cum urmeaza:
expunere;
argumentare/persuasiune;
descriere;
povestire.
Expunerea raspunde intentiei de a informa, de a explica de exemplu, n scopul
clarificarii unei idei, analizarii unei situatii, definirii unui termen, de a da indicatii.
Argumentarea/persuasiunea reprezinta puterea
Persuasiunea si argumentarea au acelasi scop: de a convinge, de a lamuri. Diferenta
consta n metoda utilizata: n timp ce persuasiunea face uz de apelul emotional
implicnd un minim necesar de logica si subliniind comuniunea cu auditoriul pentru a
obtine o schimbare de atitudine, de punct de vedere, de sentimente, argumentarea
utilizeaza logica pentru a obtine aceasta schimbare.
Descrierea reda intentia vobitorului de a oglindi ct mai fidel experienta perceputa n
mod propriu, de a da auditoriului sentimentul lucrurilor/evenimentelor descrise,
calitatea unei experiente directe.
Povestirea este acel tip de discurs preocupat de actiune, cu evenimente n desfasurare si
viata n miscare.
n concluzie, se poate spune ca: expunerea explica facnd apel la ntelegere;
argumentarea apeleaza de asemenea la ntelegere dar n scopul convingerii
auditoriului; descrierea si povestirea pot conduce, e adevarat si la ntelegere dar
apeleaza n mod special la imaginatie, la capacitatea auditoriului de a recrea calitatile
unui obiect sau eveniment.
Auditoriul
Toate discursurile sunt realizate n lumina celor ce le vor asculta sau citi. Cu alte
cuvinte, analiza retorica ia n consideratie totdeauna cum un anumit auditoriu da
forma compozitiei unui text sau raspunde la acesta.
n oratoria clasica, de auditoriu se leaga stabilirea ocaziei n care este tinut un discurs.
Teoreticienii de mai trziu iau n considerare numerosii auditori carora le este
prezentat un discurs, n mod intentionat sau nu, de exemplu, auditoriul secundar la
care ajunge versiunea tiparita a discursului, la distanta n timp sau spatiu sau
auditoriul multiplu prezent ntr-un teatru: cei de pe scena care asculta discursul unui
anumit personaj si cei din public care asculta tot ce se ntmpla pe scena. Preocuparea
retoricii pentru auditoriu poate fi privita n contrast direct cu discursul filozofic a carui
preferinta este orientarea spre adevar si nu doxa sau opinia unui auditoriu neinitiat.
COMUNICAREA NONVERBALA LIMBAJUL CORPULUI

ntotdeauna am incercat sa exprim sentimentele prin mobilitatea muschilor

(Auguste Rodin) Forma corpului omenesc, din punct de vedere anatomic, este data de
scheletul acoperit de muschi. Acestia pun n miscare att scheletul, ct si organele
interne, suprafetele de piele din jurul fetei si gtului, firele de par de pe corp
(sentimentul de spaima,de exemplu, determina o multitudine de mici mushi sa ridice
firele de par de pe tot corpul). Creierul nonverbal da glas tuturor sentimentelor,
starilor de spirit si conceptelor prin intermediul contractiei muschilor: fara muschi sa
miste toate partile sale, corpul omenesc ar fi aproape tacut. Limbajul corpului te poate
face o fiinta umana mai ntelegatoare si poate influenta abordarea fiecarei relatii n
care esti implicat. (Julius Fast) Limbajul corpului termenul care a definit pna nu
demult comunicarea nonverbala este o sintagma care eticheteaza un canal cheie al
comunicarii umane, diferit de cuvinte (vorbite sau tiparite) si reprezinta totalitatea
miscarilor corporale, posturilor si expresiilor faciale prin care o persoana comunica
nonverbal cu alte persoane. Cercetarile efectuate n anii 90 Decada Creierului au
completat definitia comunicarii nonverbale cu semnificatii sustinute de explicatii
neurologice; limbajul corpului se bazeaza pe modelele comportamentale ale
comunicarii nonverbale.
Gestul semnul nonverbal care denumeste o miscare corporala, postura sau expresia
materiala care codifica sau influenteaza un concept, motivatie sau stare de spirit
reprezinta informatie, nu este nici materie si nici energie. Gesturile includ mult mai
mult dect simplele miscari al minilor sau altor parti vizibile ale organismului.
Intonatiile vocii pot nregistra atitudini si sentimente la fel de semnificativ ca
nclestarea pumnului, agitarea minii, datul din umeri sau ridicarea sprncenelor.
(Sapir, 1931) raspundem la gesturi cu o mare vioiciune si chiar s-ar putea spune ca o
facem potrivit unui cod elaborat si secret care nu este scris nicaieri, nu este cunoscut de
nimeni si este nteles de toti. (Sapir, 1927)
Gestul este la originea limbajului, cel din urma fiind miscare corporala careia fintele
umane i-au atasat semnificatie. (Armstrong et al. 1995)
Fata situata n partea din fata a capului este, din punct de vedere nonverbal, partea
corpului uman cea mai expresiva emotional. Fata defineste identitatea, exprima
atitudini, opinii si stari de spirit, arata modul de nrudire cu altii, este marca vizuala a
fiecarei fiinte umane.
Extrem de expresiva, fata umana are trasaturile foarte mobile si deoarece vorbeste
pentru ea nsasi cu elocinta si candoare, vocabularul are doar cteva cuvinte care sa
exprime multitudinea si diversitatea gesturilor sale. Din punct de vedere emotional, fata
este mai puternica dect cuvntul.
Emotiile sunt att de legate de expresia faciala, nct sunt greu de delimitat de aceasta.
n 1872, Charles Darwin concluziona ca multe expresii si semnificatiile lor sunt
universale.
Sylvan S. Tomkins (1962) si Carroll Izard (1977) au propus un set de opt expresii
faciale de baza: surpriza, interesul, bucuria, furia, frica, dezgustul, rusinea si chinul.
Eckman si Friesen (1971) au aratat ca expresiile de fericire, tristete, furie, frica,
surpiza, dezgust si interes sunt universale.

Rsul si plnsul vocalizari ritmice n care sunt implicati muschi de pe ntregul corp,
vizibile mai ales pe fata sunt alaturi de expresiile enumerate mai sus, manifestari ale
fiintelor umane n raport cu lumea nconjuratoare si reactii la stimuli fizici, psihici sau
sociali. Omul este singurul animal care rde nota filozoful francez Henri Bergson si sub
rezerva descoperirilor ulterioare (rsul uman are multe n comun cu unele chemari ale
animalelor), se poate afirma ca rsul este partial mostenit, partial nvatat, variaza
foarte mult ca forma, durata si intensitate si apare ca raspuns ntr-o situatie
emotionanta, jenanta sau amuzanta, acestea din urma, specific umane.
A plnge este omeneste si s-a dovedit ca lacrimile de bucurie sau de tristete sunt specific
umane. Raspuns visceral la suferinta, fericire, tristete sau durere, plnsul are durata
variabila: un plns fericit dureaza doua minute; un plns nefericit, sapte (Ralston,
1998:99). nrosirea fetei, ca urmare a exercitiului fizic, jenei, timiditatii, furiei sau
rusinii forma de manifestare specific umana este determinata de stimuli sociali, ca
atunci cnd devenim centrul atentiei unui grup, suntem rugati sa luam cuvntul sau
ncercam un sentiment de panica.
GEST/EMOTIE/PREZENTARE
SEMNIFICATIE/EXPRIMARE
EXPRESII FACIALE/MISCARI CORPORALE
Clipirea din ochi
Reflecta (rata de clipire) starea psihologica n maniera poligrafului. Intensificarea
semnificativa a acesteia poate reflecta stressul emotional, o emotie generata, de
exemplu, de vorbirea n public sau de o minciuna
Coborrea sprncenei Este un indicator sensibil al dezacordului, dubiului sau
incertitudinii.
Ridicarea sprncenei
Creste intensitatea unei expresi faciale; poate ntari o privire dominatoare, exagera
bosumflarea sau mari energia unui zmbet.
Fata lipsita de expresie
Trimite un puternic mesaj emotional: Nu deranjati! Este un semn subtil de a-i tine pe
ceilalti la o distanta politicoasa.
Gura cascata
Este semnul de necontestat al surprizei, ncurcaturii, incertitudinii.
Gura ncordata
Reflecta n mod clar anxietatea, nervozitatea si grija; marcheaza cu precizie
modificarea starii de spirit, un gnd inedit sau schimbarea brusca a sentimentelor.
Zmbetul

Este expresia fericirii, bucuriei, placerii; desi se poate zmbi si din politete sau la
aparatul de fotografiat, zmbetul adevarat nu apare la comanda.
Datul capului pe spate, ridicarea barbiei
Universal recunoscute, sunt semne de superioritate, aroganta si dispret.
Respingerea ntoarcerea capului (de la interlocutor)
Indica nesiguranta sau dezacordul cu interlocutorul; o astfel de atitudine prelungita
poate dezvalui timiditatea sau neplacerea.
Semnele minilor mima
Reprezinta cele mai intelectuale gesturi umane, relevnd prezenta gndului conceptual;
exprima, de asemenea, gndirea narativa, relatiile ntre obiecte si asocierile de idei.
Asemanate cuvintelor, le nsotesc adeseori.
Minile n solduri
Arata pregatirea corpului pentru a actiona, a executa, a lua parte sau a-si asuma
responsabilitatea unui eveniment, activitati sau sarcini. Fara cuvinte, corpul este
echilibrat n pozitia un pas nainte, de exemplu, pentru a ndeplini ordinul unui
superior, pentru a disciplina un subordonat sau pentru aparare.
Intentia
Pregateste tot o actiune nonverbala, cum ar fi parasirea unei ncaperi, ridicarea de la
masa sau atacarea unui dusman si este un semnal inconstient despre sentimentele
adevarate fata de o persoana. Poate, de asemenea, reflecta atitudini interne, opinii
nerostite sau emotii.
Exagerarea dimensiunilor corporale
bombarea pieptului
Reflecta dorinta de dominare, amenintare, nselare a unui oponent.
POSTURI
ncrucisarea bratelor pe piept
Reprezinta o pozitie comfortabila de relaxare a bratelor, chiar si n timpul unei discutii;
este deseori decodificata ca un semn defensiv, sugernd aroganta, dezacordul sau
neplacerea; cu bratele si coatele strns lipite de corp, poate releva nervozitatea acuta
sau anxietatea cronica.
Distanta unghiulara
Reflecta relatia n care suntem cu persoanele aflate n imediata noastra apropiere,
variind de la 0 grade (fata n fata) cu cei admirati si agreati pna la 180 grade
(ntoarcerea spatelui) cu cei neagreati si cu care nu suntem de acord.
Alinierea corpului

Arata acordul, simpatia si loialitatea; la o ntlnire oficiala se poate identifica persoana

cea mai
importanta, prin numarul torsurilor aliniate n directia sa.
Reverenta/plecaciunea
Universal, oamenii se nclina pentru: a saluta, a arata respectul, a manifesta curtoazia,
a se ruga.
nclinarea n fata usii sefului un act inspirat de creierul reptilian fara a avea valente
universale sau o traditie oficiala se practica pe scara larga.
Ghemuirea
Pozitie primitiva de protejare a corpului, exprima o atitudine servila, un sentiment de
supunere sau timiditatea.
Modificarea pozitiei
Realizata brusc, poate semnaliza un sentiment, o stare, o opinie neexprimate.
Pozitia seznd
Maniera de sedere la o masa de conferinte transmite informatii relevante att despre
starea participantului (mental, fizic, social), ct si despre opinii, atitudini, stari
neexprimate.
EMOTII
Fericirea
Un sentiment visceral placut de multumire, stare de bine sau bucurie, aratat prin rs
sau zmbet (bucuria intensa se poate manifesta si prin plns), precum si prin miscari
fara rost (Darwin): dans, aplauze.
Tristetea
Un sentiment visceral neplacut de amaraciune, nefericire, depresiune, manifestat prin
postura nclinata, fata plngatoare si strngerea buzelor, privirea fixata n gol etc.
FuriaUn sentiment, de obicei neplacut, de suparare, respingere, mnie, aratat prin
mandibula ncordata n pozitia a musca, posturi de exagerare a dimensiunilor
corporale, pumni strnsi, gura nclestata, ridicarea tonului vocii.
FricaUn sentiment visceral, de obicei neplacut, de anxietate, aprehensiune, groaza care
se manifesta prin: distanta unghiulara exagerata, eliberarea unui miros neplacut,
tremuraturi si clantanit din dinti, ncovoiere, plnset, gesturi necontrolate, clipiri
rapide, gesturi de retragere, reactia de nghetare, accelerarea batailor inimii, tensiune
musculara ridicata, strigate, privire fixa cu pupile dilatate, palme transpirate etc.
Dezgustul

Un sentiment bolnavicios de repulsie, dezgust, greata, aratat prin: pozitia si forma

buzei superioare, vociferari digestive de respingere, ngustarea ochilor, lasarea
sprncenelor, proeminente vizibile pe limba etc.
Incertitudinea
Un sentiment cognitiv de indecizie, nencredere, ndoiala, manifestat prin: miscari
involuntare ale ochilor, gesturi de autoatingere, ncruntari, miscari ale capului,
nclestari ale buzelor, gesturi dezordonate etc. Sentimentele de incertitudine fac
legatura ntre emotional si cognitiv.
MODALITATI DE PREZENTARE
Articolele de pus la gt
Subtire si fragil, dezvaluind vulnerabilitatea, gtului uman trebuie protejat: n situatii
oficiale, barbatii poarta cravata, gulerul camasii formeaza o sageata cu vrful n sus,
cravata aratnd starea si ocupatia purtatorului; femeile pot purta gulere nalte sau
esarfe. n relatiile neoficiale cu sexul opus, gtul nu se acopera si se foloseste aceasta
fragilitate pentru a cuceri.
Costumul de afaceri
Constituit din sacou cu pantalon sau fusta, confectionat la croitor este destinat sa
sublinieze identitatea personala si sugereaza statutul nalt si puterea n afaceri, guvern
sau armata. Nuantele nchise de gri, verde si bleumarin confera un aspect serios si
oficial.
Blue jeans
Declaratie universala de moda a independentei, razvratirii si respingerii tineresti a
costumului de afaceri.
Ghetele
Sugereaza forta prin adaugarea n naltime si asigurarea stabilitatii.
Pantofii feminini
ntr-un stil expresiv, acestia: dezvaluie, ascund sau mascheaza piciorul feminin.
Pantofii masculini
Reflecta caracterul dominant, supus sau neutru al purtatorului.
Conceptul de comunicare
Comunicarea reprezinta un proces de interactiune intre persoane, grupuri, ca relatie
mijlocita prin cuvant, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii isi
impartasesc cunostinte, experiente, interese, atitudini, simtaminte, opinii, idei.

Privita ca proces, comunicarea consta in transmiterea si schimbul de informatii

(mesaje) intre persoane. Comunicarea, inseamna a spune celor din jur cine esti, ce vrei,
pentru ce doresti un anumit lucru si care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ti
atinge telurile. In acest sens, a comunica inseamna si a tacea, a astepta raspunsul,
reactia celui caruia ai vrut sa-l anunti ca existi si chiar vrei sa-i spui ceva.
Comunicarea, este definita de catre majoritatea specialistilor ca un proces prin care un
emitator transmite o informatie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de
a produce asupra receptorului anumite efecte.
Incercand sa confere comunicarii o nuanta de rigoare, Scoala de la Palo Alto, a
formulat principii (axiome) ale comunicarii. Acestea sunt:
comunicarea este inevitabila sau non-comunicarea este imposibila, conform
acestui principiu tot omul comunica, orice comportament are valoare comunicationala,
indiferent daca exista sau nu indicii, semne sau semnale.
comunicarea se dezvolta pe doua planuri: planul continutului si planul relatiei.
Primul ofera informatii, iar al doilea ofera informatii despre informatii
comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat in termeni cauza-efect
sau stimul-raspuns, aceasta se datoreaza faptului ca, omul, comunica in fiecare
moment cu intreg trecutul sau si cu toate experientele acumulate.
comunicarea se bazeaza atat pe informatie in forma digitala (procesata de sistemul
nervos central), cat si pe informatie analogica (procesata de sistemul neurovegetativ).
comunicarea implica raporturi de putere intre parteneri, iar schimburile care au loc
intre ei pot fi simetrice sau complementare, in schimburile simetrice partenerii
comunica de pe pozitii de egalitate, iar in schimburile complementare, adopta
comportamente compatibile sau joaca roluri distincte, au putere diferita, statut social
sau ierarhic diferit.
comunicarea implica procese de acomodare si ajustare a comportamentelor, oamenii
sunt diferiti, percep diferit realitatea si au interese obiective diferite.
\

ntr-o carte aparuta acum ctiva ani, autorul, Nicki Stanton, definind obiectivele
comunicarii, afirma: "Ori de cte ori scriem sau vorbim, ncercnd sa convingem, sa
explicam, sa influentam, sa educam sau sa ndeplinim orice alt obiectiv, prin
intermediul procesului de comunicare, urmarim ntotdeauna patru scopuri principale:

sa fim receptati (auziti, cititi);

sa fim ntelesi;

sa fim acceptati;

sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau de

atitudine).

1.6.

SCHEMA PROCESULUI DE COMUNICARE

J.S.Van Cuilenburg, O Scholter, G.W.Noomen definesc comunicarea "un proces prin

care un emitator transmite informatii receptorului prin intermediul unui canal, cu
scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte" 3.
Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structura specifica reprezentata de un
anume tip de relatie dezvoltata de trinomul emitator-mesaj-receptor.
Cea mai simpla schema a structurii procesului de comunicare a fost propusa inca din
anul 1934 de Karl Buhler, in lucrarea "Die Spachtheorie" (figura nr.1).

TIPURI DE COMUNICARE

nvtor Oniciuc Eugen

coala cu clasele I-VIII Octav Bncil, Corni,
Botoani

Orice gest, orice privire a unei persoane comunic ceva. n demersul didactic
desfurat la clas este foarte important observarea modului n care elevii reacioneaz la
cele transmise de cadrul didactic.
Cuvinte cheie: comunicare: verbal, paraverbal, nonverbal;

nainte de a vorbi despre cele trei formele de comunicare, este necesar s

definim comunicarea uman n general i comunicarea didactic n particular.
Comunicarea didactic este una din formele comunicrii (inter)umane prin care
se vehiculeaz ntr-un cadru instituionalizat i asistat coninuturile unei discipline. Ea
este o form de activitate uman extrem de complex, dar se bazeaz, n principal, pe

transmiterea i receptarea de semnificaii (informaii dotate cu sens). Implicnd ideea

de transmitere-receptare ne referim, de fapt, la dimensiunea relaional a
comunicrii, n general, i a comunicrii didactice n special, dar aceast dimensiunea
relaional nu mai trebuie privit n sens clasic, univoc-dinspre profesorul
transmitor ctre elevul receptor-dat fiind, pe de o parte, diversitatea codurilor
implicate n actul didactic (cuvnt, sunet, gest, imagine, proxemic) a multiplelor
canale ale comunicrii rulate (auditiv, vizual, tactil, olfactiv, etc.), pe de alt parte
diversitatea tipurilor de comunicare-verbal, nonverbal, paraverbal-implicate n
orice act didactic.

Luminia Iacob propune o clasificare a formelor de comunicare, dup urmtoarele

criterii:

- partenerii implicai, statutul interlocutorilor, codul folosit, finalitatea

actului comunicativ, capacitatea autoreglrii, natura coninutului.
Cel mai amplu criteriu l reprezint codul folosit. Aici se disting trei tipuri de
comunicare:
- verbal, paraverbal, nonverbal.
Comunicarea verbal (CV)
Acest tip de comunicare este codificat i transmis prin enunuri care au la baz
unitatea minimal, semnificativ numit cuvnt. Comunicarea verbal este oral sau
scris, iar canalele sunt deci auditive i sau vizuale; ambele tipuri fiind la fel de
frecvente. Cominicarea scris poate include i alte forme sau manifestri ale
comunicrii interumane:comunicare lateralizat, public, referenial, atitudinal, la
fel cum comunicarea oral poate subscrie i comunicarea intrapersonal, public,
subiectiv etc. tiinele lingvistice i nonlingvistice au fost preponderent interesate n
cerceterea comunicrii scrise i mai puin interesate n cerceterea comunicrii orale. n
lumea tiinific contemporan, dat fiind cerinele societii actuale, accentul se mut,
ns, tot, mai mult pe cercetarea comunicrii, elaborndu-se n acest scop tot mai mult
tehnici de observare i interpretare a comunicrii orale.
Comunicarea paraverbal (CPV)
Comunicarea paraverbal este o comunicare inferent pentru c se asociaz i se
suprapune comunicrii verbale prin forme de manifestare cu semnificaii aparte, cum

ar fi caracteristicile vocii (care dau informaii despre genul natural al

emitorului, despre vrst, despre starea de spirit, vesel, trist, fals neutru, vag,
etc.), caracteristicile de pronunie (care dau informaii despre gradul de
educaie, capacitatea de comunicare i de control al gndirii prin limbaj, zona de
provenien, intensitatea, ritmul, tempoul, calitile vocii, pauzele(umplute sau nu de
vocale neutre). Referindu-ne la pauzele n vorbire, menionm c o form a acestora
este tcerea. Din punct de vedere didactic, manifestarea comunicrii didactice numit
tcere este un element deloc de neglijat. Comunicarea paraverbal, dei inferent
comunicrii verbale, poate fi exploatat pentru schimbarea semnificaiei mesajelor, de
exemplu cuvntul scriei poate avea inflexiuni care-i confer diverse semnificaii
modale-porunc, rugminte, ndemn, implorare etc. i care pot declana de rspuns
diverse: executare, ignorare, etc.
Comunicarea nonverbal (CNV)
Informaia codificat verbal poate fi nsoit i de elemente de kinezic, proxemic,
mimic, pantomim, gestic att din partea emitorului, ct i a receptorului.
Specialitii agreeaz tot mai mult ideea c o parte din achiziiile noastre fundamentale
de comportament, nvate intuitiv sunt forme de comunicare ale efectelor i emoiilor.
Privirea, orientarea corpului, distana dintre protagonitii unei comunicri, aprecierea
acestei distane n vederea nceperii, susinerii sau terminrii unei comunicri etc. sunt
forme ale comunicrii nonverbale care se dezvolt n timp i care i care ne nsoesc n
toate situaiile, n societate, la coal, acas. Fr aceste forme complementare de
comunicare, individul, se pare, nu i-ar putea exercita n conformitate cu sine, nici
forma primordial de comunicare, cea verbal. Se consider, de exemplu, c exist un
numr de cteva mii de gesturi, dar puterea lor de a semnifica i de a comunica
nelesuri este redus, avnd o putere redus de generalizare. Aceste forme
complementare au fost studiate i clasificate, dup modul de manifestare. Exist mai
multe asemenea clasificari. Lund n considerare relaia profesor-elev i funciile
pedagogice ale actilui de predare-nvare, A. Bellak stabilete o prim structurare a
comunicrii neverbale, dar complementar i analogic celei verbale.
Coninuturile afectiv-atitudinale se transmit, n proporii hotrtoare, prin
comunicare paraverbal i nonverbal :55% nonverbal, 38% paraverbal i doar 7 %
verbal.
CV i CPV sunt obligatoriu simultane, CNV poate fi simultan, dar le poate i
anticipa i succeda.
ntr-o comunicare cu dominan verbal, cum este cea dintre elev i profesor, CPV
i CNV nu se adaug verbalului, ci formeaz un ntreg structurat, complex i
convergent.

Comunicrile para-i nonverbale pregtesc terenul pentru mesajul verbal. Elevul

are sentimentul importanei coninutului ce i se propune, transmis de profesor
concomitent cu mesajul verbal al demonstraiei, dar decodificat mai rapid.
O comunicare complex, convergent, uureaz ndeplinirea unor sarcini diferite.
Exemplu: verbal se ofer o explicaie clasei, paraverbal sunt atenionai cei neateni,
prin ridicarea tonului i nonverbal se solicit daietul unui elev pentru a verifica o
informaie oferit anterior).
Folosirea mai multor canale n transmiterea mesajului faciliteaz prelucrarea i
reinerea unei mari cantiti de informaii i n acelai timp, sporete varietatea i
atractivitatea actului de comunicare. Exemplu:o lecie prezentat exclusiv verbal, fr
nicio modificare a intensitii, ritmului, tonalitii, etc. blocheaz recepia auditiv).
Combinarea variat i convergent a mesajelor verbale, para- i nonverbale, poate
reprezenta, nu de puine ori, un spor de claritate i prin aceasta, economie de timp.
Exemplu: n explicarea noiunii de dreptunghi, profesorul arat elevilor un dreptunghi.

Dupa participarea indivizilor la procesul de comunicare:

1.

comunicare intrapersonala (comunicare cu sinele)

2.

comunicare interpersonala (cu altii)

3.

comunicare de masa (prin institutii specializate, cu adresabilitate generala)

4.

directa (fata n fata)

5.

indirecta (mediata)

6.

verbala

7.

nonverbala

8.

paraverbala

9.

comunicare incidentala (fara scop bine stabilit)

10.

comunicare consumatorie (consecinta a starilor emotionale)

11.

comunicare instrumentala (cnd este urmarit un scop precis)

12.

comunicare omogena (om-om, animal-animal)

13.

comunicare heterogena (om-animal, om-masina)

14.

comunicare ascendenta (cu superiorii)

15.

comunicare descendenta (cu subalternii)

Stilurile de comunicare pot fi clasificate astfel:

stil neutru (elimina starile sufletesti) prezent n relatiile oficiale;

stil solemn (impun un ceremonial) prezent n momente deosebite;

stil beletristic (bogat n sensuri, favoriznd imaginatia);

stil stiintific (predomina deductia si inductia);

stil administrativ (bazat pe clisee institutionale);

stil publicistic (bazat pe prezentarea informatiei);

stil managerial (accentueaza dirijarea, rezolvarea problemelor etc.)

Indiferent de stil, comunicarea trebuie sa ndeplineasca urmatoarele calitati:

claritate (nivelul de concizie, sistematizare);

corectitudinea (nivelul de adecvare la regulile sintactice si de topica);

adecvarea (folosirea celor mai potrivite cuvinte n raport cu intentii);

puritatea (nivelul de saturare cu arhaisme, neologisme, regionalisme);

concizia (concentrarea pe tema, eliminarea redundantei, divagatiilor);

precizia (folosirea unor mijloace suplimentare pentru a facilita ntelegerea).

Formele comunicarii orale sunt: monologul, expunerea, relatarea, dialogul, seminarul,
interviul, colocviul, toastul, discursul, povestirea, pledoaria, dezbaterea, conferinta,
prelegerea etc.

a) criteriul partenerilor:
comunicarea interpersonal;
comunicarea intrapersonal;
comunicarea n grup mic;
comunicarea public.
b ) dup statutul interlocutorilor :
comunicarea vertical;
comunicarea orizontal.
c ) dup codul folosit :

comunicarea verbal;
comunicarea paraverbal;
comunicarea nonverbal;

d ) dup finalitatea actului comunicrii :

comunicarea accidental;
comunicarea subiectiv;
comunicarea instrumental
e ) dup capacitatea autoreglrii:
comunicarea lateralizat (unidirecional);
comunicarea nelateralizat.
f ) dup natura coninutului:
comunicarea referenial;
comunicarea operaional-metodologic;
comunicarea atitudinal.Analiza asupra comunicrii se poate focaliza pe trei
perspective fundamantale :
a ) din punct de vedere organizaional:
comunicarea vertical;
comunicarea orizontal.
b ) din perspectiva codului folosit:
comunicarea verbal;
paralimbajul;
comunicarea nonverbal;
metacomunicarea.
c ) din perspectiva partenerilor :
comunicarea intrapersonal (cu sine insusi);
comunicarea interpersonala (cu o alt persoan);
de grup (cu un numr de alte persoane);
public (cu un numr mare de persoane).