Disciplina in monahismul egiptean si in cel sirian

Introducere

De-a lungul istoriei, s-au conturat cateva clisee cu privire la originea

monahismului si cu privire la modul in care acesta se regaseste in contextul
general al doctrinei si spiritualitatii crestine. Deseori se face greseala de a se
construi o viziune monolitica, cu privire la felul in care percepem viata monahala
din primele secole ale crestinismului. Lucrarea de fata isi propune sa analizeze la
un nivel foarte general diferitele tipologii de disciplina prezente si aplicate intr-o
forma sau alta de monahism din spatiul Egiptului si Siriei antice.
O sa plecam de la o realitate aparent aporetica: desi sunt unele elemente
considerate ca fiind certitudini mai presus de orice indoiala cu privire la
monahismul incipient, trebuie sa admitem ca, in foarte multe cazuri (mai ales
daca ne referim la spatiul sirian), suntem in fata unui teren relativ virgin de
cercetare.
Problematica disciplinei, asa cum era ea perceputa si aplicata intr-o forma sau
alta de monahism, implica mai multe elemente de analizat in functie de zona
geografica si de gruparea monahala la care se va face referire.
Cand spunem disciplina ne referim in primul rand la norme, canoane, randuieli,
care cauta sa reglementeze intregul mod de a fi al monahului: asceza sexuala,
cantitatea si felul hranei, disciplina rugaciunii chiar si randuiala imbracamintei. In
spatiul sirian rareori (sau aproape niciodata) avem de-a face cu randuieli propriuzise, astfel incat o punctare sistematica a felului in care este inteleasa disciplina
va avea cu totul alte reverberatii. Aici, diversitatea este semnul sub care trebuie
facute demersurile necesare pentru o analiza cat de cat obiectiva. Monahismul
sirian ne obliga sa lasam deoparte toate ideile preconcepute, oferind un tablou
mereu dinamic si mereu surprinzator.
Dar e important sa accentuam marea diversitate a grupurilor radicale care
aparusera in decursul secolului al doilea. Si nu trebuie sa le tratam de parca ar fi
reprezentat inovatii care datorau prea putin spiritului crestinismului originar.
Dimpotriva: a subscrie la o astfel de parere ar insemna ca ne complacem in a
avea o imagine placida despre viata bisericii timpurii.[1]
Datorita faptului ca se stiu foarte putine despre tipul de societate in care
monahismul apare si se dezvolta, fie ca ne referim la Egipt, dar mai ales la Siria,
ar fi nerealist sa presupunem ca putem intelege fenomenul in toata
complexitatea lui. Putem propune spre analiza ceea ce ne ofera izvoarele
(Apophthegmata Patrum, Limonariul, diversele Randuieli Monahale specifice
spatiului egiptean, precum si scrierile care ne-au ramas de la diferiti autori din

spatiul egiptean si din cel sirian). Acestea ne ofera doar cateva elemente pe baza
carora se poate inchega totusi un discurs, mai mult sau mai putin complex, cu
privire la disciplina ascetica propriu-zisa, dar, in acelasi timp, pe baza lor putem
sa facem cateva afirmatii cu privire la oamenii secolelor II, III, IV, V , VI si ne
putem crea o imagine a tipului de societate in care acestia se manifesta. Nu
trebuie sa intelegem disciplina monahala rupta de contextul general al doctrinei
crestine, dar nici de realitatea sociala propriu-zisa. Doar in acest fel putem spera
sa intelegem cum anumite grupari ascetice, care au avut succes intr-o anumita
regiune, au fost privite cu suspiciune in alta. Patrunzand in mentalitatea omului
din secolele respective si renuntand la prejudecatile specifice omului
contemporan, putem sa plasam aceste miscari in spatiul lor natural acordandu-le
importanta pe care de altfel au si avut-o in creionarea intelesului crestinismului
asa cum il avem azi.