Belizarie

Trecuse aproape un secol de la scindarea Imperiul Roman, iar fostul colos, pana
nu demult atotstapanitor, isi consuma, sub privirile ingrozite ale supusilor, ultimele clipe
de agonie. Era momentul in care, in mandra cetate a Constantinopolului, se ridica figura
legendara a unuia dintre cei mai mari generali din istorie, omul care, desi vremelnic, avea
sa redea Imperiului mandria si gloria de odinioara.
Cunoscut si sub numele de secolul regelui Arthur, legendarul rege britanic,
veacul al V-lea isi primea pentru totdeauna apelativul cel dezastruos, in
care saxonii invadau Britania, vizigotii Spania, francii Galia,vandalii Africa
si ostrogotii Italia. Rolul de capitala rasfatata a unui imperiu vast si invincibil pe care il
avusese Roma, disparuse odata cu invazia hoardelor vizigote ale lui Alaric in anul 410,
si cu inlaturarea 66 de ani mai tarziu a ultimului imparat roman, Romulus Augustulus,
de catre herulii lui Odoacru. Mandrele legiuni romane nu mai erau decat o amintire si
chiar si Bizantul, asemenea Cartaginei de odinioara, se vedea nevoit sa plateasca sume
imense pentru a-si asigura serviciile mercenarilor care sa ii apere granitele. Pe fondul
acestor schimbari profunde din istoria Europei, undeva in Iliria se nastea, dintr-o familie

modesta, cel care avea sa aminteasca barbarilor ca spiritul mandru al Imperiului Roman
inca mai dainuia in sufletul razboinicilor sai.
Tarul Alb
Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de
mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala
localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Au existat numeroase voci care au spus ca
radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina
sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent
cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata si care, pentru a-si
forma atat caracterul cat si musculatura, alesese sa poarte permanent cu el, un butuc.
Acesta ii servea de scaun, perna sau, asemenea mitologicului Hercule, de arma.
Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo
unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior,
devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. El va exercita aceasta importanta
functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de aripa crunta a nebuniei.
Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindul la o varsta inca frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile
sasanide de la granita cu Persiaa imperiului. Era momentul in care, pe scena istoriei, isi
facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai
istoriei: Alexandru

Macedon,

Iulius

Cezar, Hannibal

Barca sau,

mult

mai

tarziu, Napoleon Bonaparte.

Desi se afla in fruntea unei forte cu mult inferioara numeric celei a persilor,
Belizarie isi dovedea geniul militar invingand, in mare parte datorita mercenarilor huni
si heruli, puternica armata sasanida in Batalia de la Dara (astazi in sudul Turciei).
Gratie unei tactici stralucite, tanarul general de numai 25 de ani reusea sa separe fortele
adverse, ucigand aproape 5000 de persi din temuta divizie a Nemuritorilor, printre care
si unul dintre liderii acesteia, Baresmanes. Constient insa de numarul mare de intariri pe
care sasanizii urmau sa le primeasca, Belizarie isi regrupeaza putinele trupe pentru cea de
a doua infruntare, infruntare ce are loc la scurt timp la Callinicum, in Siria de azi.
Desi nu avea mai mult de 25.000 de soldati, Belizarie ii conduce pe acestia intr-o
batalie in care finalul a ramas indecis. In schimb, tanarul trac isi dovedea calitatile de

diplomat, negociind linistea Bizantului in schimbul unei tribut anual. Incepea, in acest
mod, epopea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau - Belai Tzar.
La numai un an de la intoarcerea sa acasa, in 532, Constantinopolul este lovit de
puternica rascoala Nika, ce ameninta insasi tronul lui Justinian. Sustinut de loialii sai
compatrioti iliri, Belizarie inabusa in forta rebeliunea, ucigand aproape 30.000 de
rasculati. Incantat de personalitatea generalului sau, Justinian ii acorda acestuia comanda
expeditiei ce trebuia sa redea imperiului bogata regiune a Africii de Nord, aflata in acel
moment sub dominatie vandala. Nu trecea decat un an si Belizarie, in 533, debarca in
fruntea a 15.000 de soldati in apropierea orasului Leptis Magna. La 13 septembrie
armatele Bizantului intalnesc la 16 kilometri de Cartagina, trupele conduse de regele
vandal Gelimer. La numai cativa kilometri distanta, o divizie mixta romano-huna
invingea trupele conduse de Gibamund, varul regelui vandal, confruntare in care isi
pierde viata Ammatas, tanarul frate al monarhului barbar.
Multi istorici considera acest aspect, cheia Bataliei de la Ad Decimum, pentru
ca, desi se parea ca sortii inclinau catre vandali, afland de moartea fratelui sau, Gelimer
este lovit de un acces de furie incontrolabila, pierzand controlul propriilor trupe si oferind
victoria bizantinilor. Nici cea de a doua batalie, cea de la Tricamarum, in apropierea
Cartaginei, nu avea sa mai schimbe sortii razboiului. Belizarie stergea pentru totdeauna
din istorie Regatul Vandal. Intors la Constantinopol, generalul primea titlul de consul si
era primit cu un triumf, ultimul acordat vreodata unui roman.
Un trac in slujba Romei
Optimismul se instala din nou in inimile romanilor din cele doua imperii surori,
odata cu vestea victoriilor lui Belizarie. Insusi Justinian isi permitea sa viseze la mai mult
decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Monarhul bizantin il
numea, astfel, pe generalul sau preferat in fruntea armatelor ce trebuiau sa elibereze Italia
de sub dominatia ostrogota. Era, cu siguranta, una dintre cele mai grele misiuni pe care
si le putea imagina cineva in acele timpuri. Din nou, insa, geniul militar al tracului isi
spunea cuvantul. Constient de numarul mic de soldati de care dispunea, Belizarie
ocupa Sicilia, granarul de atunci al Romei, taind aprovizionarea trupelor ostrogote. In
acelasi an, la 9 decembrie 536, trupele bizantine intrau glorioase in fosta capitala a
Imperiului Roman, dupa ce eliberasera, in prealabil, si orasul Napoli.

Nu erau decat 5000 de bizantini, dar cu toate acestea, Belizarie mobilizeaza toata
populatia orasului, constient de atacul razbunator al ostrogotilor ce urma sa vina. Acesta
zideste multe dintre porti, si instaleaza santinele pe zidurile odata inexpugnabile, pe care
le doteaza cu masini de lupta. Nu trecusera decat cateva luni de la cucerirea Romei atunci
cand gotii atacau din nou furibund. Belizarie respinge, insa, atacul acestora si, mai mult,
ii

urmareste

pe

barbari

pana

in nordul

Italiei,

acolo

unde

cucereste

orasul Mediolanum (Milanul de azi) si capitala ostrogota de la Ravenna, luandu-l

prizonier chiar pe regele Witiges.
Un moment demn de mentionat este cel anterior cuceririi Ravennei, moment in
care trupele inamice, incantate de reputatia si eficienta adversarului lor, ii ofera acestuia
titlul de imparat al Imperiului Roman de Apus. Belizarie se preface ca accepta oferta
ostrogotilor dar, imediat dupa ocuparea orasului, va proclama cucerirea Ravennei drept o
victorie in numele imparatului Justinian.
Amenintarea sasanida devenise, insa, din nou, o realitate, astfel ca generalul
bizantin nu s-a putut bucura prea mult de victoriile sale. Justinian il chema de urgenta
pentru a lupta impotriva vechilor sai adversari in Siria. Anii 541-542 il gasesc pe
Belizarie in fruntea armatei in indepartata Sirie, acolo unde obtinea un nou armistitiu cu
persii. In schimbul unei sume uriase de bani, el obtinea linistea Constantinopolelui pentru
urmatorii 5 ani, timp suficient pentru a reveni in Italia si a lupta din nou impotriva
ostrogotilor care recucerisera mare parte din peninsula si chiar invadasera Roma.
Tradarea
Desi recucereste Roma in scurt timp, Belizarie se vede cazut in dizgratia
imparatului la urechile caruia ajunsese oferta ostrogotilor din prima campania italiana,
precum si vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe
adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor, uman sau material, din partea lui
Justinian, Belizarie era demis in anul 548 si inlocuit in fruntea armatei de eunucul
imperial, Narses, un general lipsit de experienta militara si bolnav de nanism, in fata
caruia trupele bizantine si romane se vor revolta initial. Sprijinit puternic
de Constantinopol si bizuindu-se pe vechile tactici ale lui Belizarie, Narses recucereste,
insa, Italia, dand un motiv in plus lui Justinian sa il pensioneze pe Belizarie.

11 ani mai tarziu, Imperiul se afla, insa, in fata unei noi amenintari:
invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului. In disperare de cauza, Justinian
apeleaza din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva
Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in
judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea
unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit a fi false, reabilitarea sa nu mai avea deja nicio
valoare, Belizarie stingandu-se din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu,
imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.
FACTS

Desi nu a fost niciodata acuzat oficial de o asemenea fapta, se pare ca

Justinian il banuia pe Belizarie de o relatie amoroasa cu imparateasa Teodora,
acesta fiind probabil unul dintre cele mai puternice argumente in favoarea
actiunilor sale indreptate impotriva generalului.

Narses cadea in dizgratie odata cu moartea imparatului Justinian, moment in

care, cuprins de furie, ii invita pe longobarzi sa invadeze Italia. Generalul
eunuc murea inainte sa vada efectele devastatoare ale invaziei pe care el insusi
o provocase.

Una dintre dramele lui Belizarie, a fost si cea a aventurilor amoroase ale sotiei
sale, Antonina. Desi o surprinsese in timpul unor relatii incestuoase chiar cu
nepotul sau, generalul i-a iertat fapta, incercand sa ii salveze onoarea
ascunzand acest aspect imparatului. Se pare, insa, ca Antonina nu dorea un
secret, motiv pentru care, Belizarie era acuzat odata in plus, la procesul sau din
559, de slabiciune.

Acuzatorul lui Belizarie in anul 559 nu era altul decat fostul sau secretar,
Procopius din Cesarea.

Desi nu toti istoricii sunt de acord, credinta impamantenita este aceea ca

Belizarie a fost orbit de catre calai, din ordinul imparatului Justinian. Cele mai
multe tablouri medievale il reprezinta orb, cersind alaturi de un copil care ii
sprijina vechiul coif militar.