Sunteți pe pagina 1din 37

Facultatea de medicina si farmacie Victor Babes Timisoara

RECUPERAREA PERSOANE CU
NEVOI SPECIALE

Bfkt an 3

CURS
CURS 1
Persoane cu nevoi speciale

Realitatea actuală evidenţiată de morbiditate demonstrează creşterea procentuală


anuală a bolilor cronice organice , psihosomatice dar şi a accidentelor rutiere , de muncă
etc. şi a stărilor postraumatice complexe afectând sistemul neuro-mio-atrokinetic.
Această afectare poate fi pentru timp scurt (boli acute şi stările postacute )
pentru timp mediu (sechele postraumatice ) care pot dura uneori şi ani de zile sau pot fi
pentru tot restul vieţii. În oricare din aceste situaţii bolnavii vor trebui asistaţi şi din punct
de vedere a menţinerii şi imbănătăţirii performanţelor sale fizice ( mio-artro- kinetic ) .
Pentru ultimele situaţii descrise, această activitate de susţinere fizică se face atât într-un
mediu spitalicesc de reabilitate, cât şi la domiciliul bolnavilor handicapaţi , antrenând în
această activitate şi familia acestor persoane.
Un prin pas este necesar a fi depistarea deficitelor funcţionale organice sau
neuro-motorii , care se face în cadrul unei consultaţii medicale generale repetate la anumite
intervale de timp .Acesta va clarifica nu doar aspectele clinico-paraclinice ale bolii ci va
indica şi disfuncţionalităţile determinate de complexul patologic.
In momentul depistării deficitelor funcţionale acestor bolnavi li se vor realiza
programe complexe de ameliorare a disfuncţionalităţilor care au ca scop învăţarea sau
reînvăţarea activităţilor fizice necesare vieţii cotidiene , a activităţilor casnice necesare
orientării bolnavilor cu dizabilităţi pentru a se orienta în „microuniversul ” apartamentului
lor , apoi activităţi fizice tot mai complexe şi susţinute pentru reintegrarea lor socială şi
chiar profesională . Toate acestea se vor realiza prin urmărirea continuă a acestor persoane
şi adaptarea programului , care va trebui să fie foarte flexibil chiar individualizat ca
metode ( păstrând însă obiectivele ), la realităţile funcţionale inconstante ale pacientului cu
handicap.
Deci, în faţa unui astfel de caz e necesară existenţa unei întregi echipe,
alcătuită din medic specialist, medic de familie, terapeut şi fiecare membrul al familiei
pacientului, care realizează prin conlucrare evaluarea iniţială şi apoi repetarea pacientului,
tratamentul complex care se impune în astfel de cazuri, profesionalizarea ,
reprefesionalizarea şi socializarea pe cât posibil a acestor bolnavi .Din acest punct de
vedere Academia Ştiinţelor Medicale Române , stabileşte în 1974 că aceste obiective prin
metodele lor specifice urmăresc restabilirea cât mai deplină capacităţii funcţionale
pierdute de către un individ adult sau copil, în urma unei boli sau traumatism, precum şi
dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să–i asigure în viitor posibilitatea de muncă
sau autoservire, respectiv o viaţă independentă economic şi/ sau social. Deci, ţinta
permanentă este maximalizarea sănătăţii fizice şi psihice ca şi starea socio-economică ,
vocaţională şi / sau educaţională a unui individ cu handicap . Din enunţarea obiectivelor ţintă
conştientizăm şi complexitatea acţiunilor derulate în cadrul activităţilor fizice necesare
acestor cazuri deosebite .

2
Din cele enunţate concluzionăm că aceste programe îşi găsesc justificarea
numai la constatarea unor disfuncţii fizice sau psiho-senzoriale care se pot prelungi mult
timp sau sunt permanente (amputaţii, paralizii etc.) .
Comisia OMS care urmăreşte această situaţie pe plan mondial, a precizat în
1980 secvenţialitatea unor dizabilităţi ce pot apare ca urmare a unor boli cronice sau
situaţii postraumatice .Din punct de vedere funcţional sau mai bine-zis disfuncţional, putem
cataloga situaţiile întâlnite în infirmitate, incapacitate şi handicap. OMS a clasificat
consecinţele bolilor în volumul „International Classification of Impairments, Disabilities and
Handicaps” cunoscută sub numele de clasificarea IDH .
Infirmitatea (impairment ) – conform acestei clasificări este reprezentată de
orice pierdere sau anormalitate a unei funcţii psihologice, anatomice sau fiziologice. Ne
referim la infirmitate atunci când constatăm pierderea unei gambe sau membru inferior , a
unui deget, picior sau mână, membru superior etc.; reducerea mobilităţii unei articulaţii sau
lanţ cinetic, scăderea forţei musculare a unui grup muscular, lipsa coordonării mişcărilor
unuia sau mai multor segmente, scăderea auzului, a văzulu , o respiratţie dispneică, o
insuficienţă cardio-vasculară şi multe alte situaţii patologice. Constatăm deci că
infirmitatea e o noţiune foarte largă cuprinzând atât pierderea anatomică de ţesuturi cât şi
disfuncţionalitatea lor chiar fără pierdere de structură anatomică ( mai ales cazul bolilor
neurologice şi psihice ).
Incapacitatea ( disability ) este consecinţa unei infirmităţi reflectată în grade
de performanţă funcţională sau în executarea activităţii zilnice curente. Se defineşte ca
reducerea sau pierderea capacităţii de a se executa o activitate considerată ca normală sau
obişnuită pentru viaţa cotidiană – casnică, socială şi profesională a unui individ. În funcţie
de strcutura afectată, putem constata incapacităţi de locomoţie, de autoîngrijire, de
dexteritate şi manualitate, de comunicare, de comportament şi alte situaţii specifice sau
combinaţii între aceste incapacităţi. Astfel, un bolnav poate ajunge în situaţia de a fi
incapabil să meargă, să urce şi să coboare scări; de a deschide uşa, de a manevra robinete,
de a se autoîngriji (spălat pe dinţ , pieptănat, bărbierit ) sau poate ajunge în situaţia de a
nu pronunţa corect cuvinte , de a nu înţelege ce i se spune , de a nu putea sta în şezând şi
pot fi exemplificate multe alte situaţii întâlnite în practică. De remarcat, că nu orice
infirmitate va determina neapărat o incapacitate pe când existenţa unei incapacităţi are la
baza o infirmitate care poate fi reversibilă sau ireversibilă , progresivă sau regresivă.
Handicap (handicap) este definit ca situaţia unui individ de a realiza cu
dificultate activităţi normale cu mediul de viaţă în concordanţă cu vârsta, sexul, condiţiile
sociale şi culturale ale lui, individul handicapat intrând în conflict cu mediul de muncă,
familie şi socio-educaţional. El nu se poate manifesta ca individ cu identitaţi complete şi
normale, ex.: ca elev , ca prieten, ca soţ, în profesie la locul de muncă etc.
Clasificarea IDH remarcă următoarele handicapuri :
- handicap de orientare în mediu;
- handicap de mobilitate (locomotor );
- handicap educaţional ( de instruire );

3
- handicap ocupaţional care poate determina la rândul lui consecinţe
economice
- handicap de integrare socială;
- handicap senzorial ( văz, auz, miros, sexual) .
E de remarcat totuşi că nu orice infirmitate cu incapacitate va determina handicap.
Invalidul nu este întotdeauna un handicapat , cele două noţiuni netrebuind
confundate.
Noţiunea de invalid se bazează pe interrelaţia medicină-aspect economic şi
administrativ. Invalidul şi-a pierdut total sau parţial capacitatea de muncă pe o durată de
timp, ceea ce duce şi la reducerea veniturilor realizate prin muncă. Legislaţia actuală
încadrează aceste persoane în trei grade de invaliditate : I- sever ; II- mediu ; III – minor
(CECM). De aceea programele de recuperare a incapacităţilor nu înseamnă doar tratarea
infirmităţii ci şi ameliorarea şi adaptarea condiţiilor de viaţă şi a mediului ambiant al
pacientului .
Copiii surdomuţi, infirmi locomotor, cu retarduri psihice, nevăzători – vor avea de
înfruntat un handicap educaţional.
Adulţii care în urma unor boli sau accidente nu mai pot să-şi câştige existenţa sunt în
faţa unui handicap ocupaţional . Aceştia vor trebui reprofesionalizaţi prin deprinderea unor
noi meserii posibil de efectuat cu restantul lor funcţional.
Din handicapul ocupaţional derivă într-o măsură mai mică sau mai mare handicapul
economic. Rezolvarea acestuia e dificilă dar nu imposibilă , pornind de la sistemul de ajutor
şi ocrotire socială ( pensii de stat pentru incapacitate de muncă) . Pacientul devine astfel
parţial dependent de familie şi societate .Rezolvarea acestor infirmităţi sunt în directă
relaţie cu îndepărtarea acestor handicapuri . Ex.: protezarea unui membru amputat ,
protezare auditivă , uşi şi alte utilităţi cu celulă fotoelectrică.
Programele de activităţi fizice pentru aceste handicapuri s-au orientat în ultimul
timp spre :
- afecţiuni locomotorii: - reumatologice; ortopedice-traumatologice;
neurologice.
- afecţiuni cardio-vasculare;
- afecţiuni respiratorii cronice cu disfuncţii ventilatorii;
- afecţiuni psihice , inclusiv tulburări de vorbire (afazie, dizlalie );
- afecţiuni senzoriale ( văz, auz, surdomutitate ).
In alte afecţiuni: digestive, renale, endocrine, metabolice, care şi ele pot determina
incapacităţi şi handicapuri, programele de activităţi fizice nu sunt dezvoltate la ora actuală
decât în mică măsură ca mijloace adjuvante .
Activităţile fizice pentru persoane cu handicap îşi selecţionează programele din mai
multe tehnici de recuperare:
- fizioterapia + kinetoterapia ,masoterapia , hidrokinetoterapia ;
- terapia ocupaţională sau ergoterapia ;
- ortezare şi protezare ;
- logopedia ( ortofonia);

4
- psihoterapia ;
- terapia educaţională ;
- profesionalizare şi reprofesionalizare .
In ultimul timp se pune un accent deoasebit pe profilaxie, pe încecarea de a preveni
bolile cronice, accidente mutilante (sistem de siguranţă rutieră, în muncă) sau profilaxie de
gradul 2 şi 3 pentru prevenirea recidivelor şi complicaţiilor .

CURS 2
Metabolismul bazal

Metabolismul bazal (MB) se defineşte prin cantitatea minimă de energie utilizată de


organism pentru menţinerea funcţiilor vitale şi este egal aproximativ cu 1 Kcal/Kg.corp/oră.
Equivalentul metabolic (MET - Metabolic EquivalenT) este expresia ratei consumului
de energie în stare de repaus şi este aproximativ egal cu 3,5 ml O2/Kg.corp/min.
Un efort de 1 MET este egal cu 0,0175 Kcal/Kg.corp/min, respectiv cu 1,0500
Kcal/Kg.corp/oră.
Reiese că pentru dezvoltarea unei cantităţi de energie de 1MET, organismul va
consuma un volum de oxigen de aproximativ 3,5 ml O 2/Kg.corp/min, ceea ce înseamnă că
energia cheltuită de organism în cadrul metabolismului bazal necesită un consum de oxigen
de 3,5 ml O2/Kg.corp/min.
Deci, putem afirma că:

1MET = MB = 3,5 ml O2/Kg.corp/min = 1 Kcal/Kg.corp/oră

Eforturile fizice, pot fi definite prin prisma consumului de oxigen.


Prin raportarea consumului de oxigen la greutatea corporală a subiectului, se
realizează o normalizare a acestei mărimi, exprimarea realizându-se în acest caz, în ml
O2/Kg.corp/unitate de timp(min, oră, 24h).
Dacă raportăm consumul de oxigen din cursul unui efort fizic la necesarul de oxigen
al unui efort de 1MET, vom putea exprima mărimea efortului fizic respectiv în multipli de
MET, care reprezintă în acelaşi timp, multipli ai MB.
Invers, dacă dorim să aflăm valoarea consumului energetic al unui subiect, exprimat
în Kcal/unitate de timp (min), trebuie să cunoaştem greutatea corporală a subiectului
respectiv.
Pentru producerea unei cantităţi de aproximativ 5 calorii/min, organismul utilizează
un litru de oxigen (coeficientul izocaloric al oxigenului, care variază între 4,825 şi 4,830
calorii).
Cunoscând cele de mai sus, putem foarte uşor să realizăm conversia între MET şi
calorii necesare într-un efort, conform schemei din figura 13.1.Consumul energetic

5
metabolic poate fi raportat atât la greutatea corporală cât şi la suprafaţa corporală,
exprimarea făcându-se în acest caz în Kcal/m2 suprafaţă corporală/unitatea de timp.

Total calorii

x minute ÷ minute

cal/min

x5 ÷ 5

ml O2/min

x Kg.corp ÷ Kg.corp

ml O2/Kg.corp/min

x 3,5 ÷ 3,5

MET

Figura 13.1 – Conversia MET în calorii şi invers (5)

În funcţie de cantitatea de oxigen consumată, cu ajutorul metodei schimburilor gazoase


de stabilire a cheltuielilor energetice, au fost determinate valorile medii ale metabolismului
bazal pentru adultul normal.

Tabel 13.1 – Metabolism bazal – valori medii ale adultului normal (Haulică)
Bărbat 1600 Kcal / 24 ore 1 Kcal / Kg.corp / oră 39 Kcal / m2 / oră
Femeie 1300 Kcal / 24 ore 0,95 Kcal /Kg.corp / oră34 Kcal / m2 / oră

Factorii care influenţează metabolismul bazal sunt (4) : sexul, vârsta, înalţimea
corporală, starea fiziologică, sau patologică în care se găseşte organismul, starea de
activitate sau de repaus, mărimea (intensitatea) efortului din cursul activităţii,
temperatura mediului înconjurător, etc.

Tabel 13.2 – Metabolismul bazal la vârste diferite (modificat după Haulică)


Nou născut 30 Kcal / m2 / oră
1 an 55 Kcal / m2 / oră
Adult 39 – 40 Kcal / m2 / oră
6
Vârsta a III-a 36 - 37 Kcal / m2 / oră

MB reprezintă aproximativ 60% - 75% din ME (metabolism energetic) al unui individ


„mediu” sedentar (6). Astfel, dacă nevoile energetice zilnice ale unui adult sănătos, aflat în
repaus se situează în jurul valorii de 2000 Kcal/zi, aproximativ 1650 – 1700 Kcal vor
reprezenta MB, 200 – 250 Kcal vor fi consumate pentru ingestia alimentară, poziţia şezând,
restul fiind utilizat în curul contracţiilor musculare din timpul schimbărilor de poziţie,
pentru menţinerea echilibrului termic al organismului, şi pentru acoperirea acţiunii dinamice
specifice a alimentelor din cursul digestiei.
În cazul realizării unei activităţi fizice, consumul energetic creşte direct proporţional
cu durata şi intensitatea efortului depus. Haulică arată că, „cele mai importante creşteri
ale consumului de oxigen le produce efortul fizic intens, când energia calorică degajată
poate depăşi pentru scurt timp de 30 – 50 de ori valorile bazale ale cheltuielilor
energetice”.

Tabel 13.3 - Metabolismul energetic în comparaţie cu metabolismul bazal (3)


M.B. 40 Kcal / m2 / h
Sedentarism 50 Kcal / m2 / h
Activităţi fizice uşoare 50 – 90 Kcal / m2 / h
Activităţi fizice moderate 90 – 140 Kcal / m2 / h
Efort fizic intens peste 140 Kcal / m2 / h

Tabel 13.4 – Modificări ale consumului de oxigen respectiv a consumului energetic, în


raport cu MB, în diferite situaţii (4)
- are loc o scădere a consumuluide oxigen cu 10 – 15 % sub valorile normale,
Somn
datorită scăderii tonusului muscular şi reducerii activităţii SNV
C scăzute - cresc consumul energetic cu 5 – 10 %
- scad consumul energetic cu 5 – 10 % (în zonele tropicale scăderea se poate cifra
C ridicate
la 10 – 20 %)
- produce o scădere a MB cu 20 – 30 %, malnutriţia severă duce la o scădere a MB
Malnutriţia
cu până la 40%
- produce o creştere a MB, datorită intensificării reacţiilor energetice
Febra
catabolizante
Tiroxina (hipersecreţie)
- creşte MB până la 100% prin intensificarea reacţiilor oxido-reducătoare
Eforturi fizice - la sportivii bine antrenaţi MB creşte cu până la 20%

Tabel 13.5 – Equivalentul caloric al trofinelor


Energie Equivalent caloric
Trofina Oxigen consumat (L/g) eliberată (ml/100g)
metabolică (Kcal/g) (cal/L)
Lipide 1,98 4,696
7
Glucide 0,81 5,061
Protide 0,97 4,432

MB este proporţional cu masa slabă a corpului şi descreşte cu 2% pentru femei şi cu


3% pentru bărbaţi, pe decadă de viaţă, după vârsta de 20 de ani. De asemenea, femeile au
un MB mai scăzut decât bărbaţii, indiferent de vârstă, datorită procentului mai redus de
masă slabă faţă de bărbaţi.
În exprimare relativă, când raportarea consumului energetic de repaus se face la masa
slabă, nu există diferenţe între sexe. În acelaŞi timp, indiferent de greutatea corporalĂ,
metabolismul de repaus scade cu aproximativ 0,01 Kcal/min pentru fiecare creştere cu 1 %
a depozitului adipos al corpului. Cu toate acestea, ţesutul adipos aduce o contribuţie redusă
la modificările suferite de MB.

Tabel 13.6 – Exemple de MB (5) la bărbat şi femeie (consum energetic în 24 ore de


repaus complet la pat)
Bărbat Femeie
(înălţime = 1,778 m sau 5 ft 10 in) (înălţime = 1,676 m sau 5 ft 6 in)
Greutate Greutate
Consum energetic (Kcal/24h) Consum energetic (Kcal/24h)

63,56 (140 lb) 1,550 45,40 (100 lb) 1,225


72,64 (160 lb) 1,640 54,48 (120 lb) 1,320
81,72 (180 lb) 1,730 63,56 (140 lb) 1,400
90,80 (200 lb) 1,815 72,64 (160 lb) 1,485
99,88 (220 lb) 1,900 81,72 (180 lb) 1,575
Notă: pentru fiecare 2,54 cm plus a înălţimii corporale se vor adăuga 20 Kcal la valoarea
MB, sau se vor scădea 20 Kcal pentru fiecare 2,54 cm minus a înălţimii corporale, faţă de
modelul propus în tabel.

Valoarea metabolismului bazal cât şi a metabolismului energetic, la subiectul sedentar,


poate fi determinat şi cu ajutorul nomogramei construite de Boothby, Bergson şi Dunn în
1936.
Nomograma se utilizează în felul următor:
• Se uneşte cu o dreapta greutatea subiectului (I) cu înălţimea lui (II), pentru a obţine
suprafaţa corporală (III)
• Valoarea astfel obţinută a suprafeţei corporale (III) se uneşte prin intermediul unei noi
drepte cu vârsta subiectului (IV) ţinând cont de sexul acestuia, pentru a obţine valoarea
necesarului caloric de bază (V)
• Pentru obţinerea necesarului energetic pe 24 ore a aceluiaşi subiect (VI), cunoscând
tipul de activitate depus sau starea fiziologică ori patologică în care se află, se uneşte cu o
a treia dreaptă, valoarea MB (V) cu factorul de corecţie de utilizat (VI).

Tema 13.1 – Evaluarea metabolismului bazal (MB)


8
Cu ajutorul datelor prezentate mai sus şi a nomogramei Boothby, se va evalua MB al
fiecarui component al grupei de lucrări practice, exprimarea realizându-se în Kcal/zi,
Kcal/Kg.corp/oră, Kcal/m2/oră, ml O2/Kg.corp/oră.
Datele obţinute se introduc în tabelul 13.8, se prelucrează şi se reprezintă grafic,
realizând o comparaţie iîntre valorile individuale şi valorile medii ale grupei de lucrări
practice.

Tabel 13.7 – Consum energetic pentru diferite activităţi


Forma de activitate Kcal/Kg/oră
Mers - plimbare 2,86
Mers (v = 4,5 Km / h) 3,00
Mers (v = 6 Km / h) 4,50
Mers în pantă 10% (v = 3 Km / h) 5,00
Alergare (v = 8.5 Km / h) 9,30
Ciclism (v = 9 Km / h) 3,60
Ciclism în pantă 3 % (v = 9 Km / h) 6,00
Ciclism (v = 22 Km / h) 9,25
Patinaj 4,4 – 9
8 – 14
Înot 3 – 11
Canotaj 3 – 10
Conducere auto 1,90
Călărie - plimbare 2,40
Călărie – trap 5,30
Călărie – galop 7,70
Tenis de masă 5,50
Gimnastică uşoară 2,40
Gimnastică intensă 6,50
Prăşit 4,40
Strâns fîn 6,40
Tractorist 2,55
Îngrijire bovine 3,80
Îngrijire porcine 3,97
Îmbrăcat, dezbrăcat 1,70
Servire masă 1,40
Scris şi citit la birou 1,40
Ştergerea prafului 2,70
Măturat 2,40
Curăţenie cu aspiratorul 3,70
Croşetat 1,40
Cusut cu maşina cu pedală 1,60

9
Îmbrăcat copil 2,90
Spălat rufe manual 2,80
Călcat rufe cu fierul 2,00
Tabel 13.7 – Consum energetic pentru diferite activităţi (continuare)
Forma de activitate Kcal/Kg/oră
Cosit manual 8,00
Secerat manual – femei 6,00
Secerat manual – bărbaţi 7,20

Tema 13.2 – Evaluarea metabolismului energetic (ME)


Cu ajutorul datelor prezentate mai sus, a nomogramei Boothby şi a tabelului 13.7 care
oferă câteva exemple de activităţi fizice sportive sau menajere şi necesarul energetic
(exprimat în Kcal/Kg.corp/oră pentru fiecare activitate), se va evalua ME al fiecărui
component al grupei de lucrări practice, exprimarea realizându-se în Kcal/zi,
Kcal/Kg.corp/oră, Kcal/m2/oră, ml O2/Kg.corp/oră şi MET.
Datele obţinute se introduc în tabelul 13.9, se prelucrează şi se reprezintă grafic,
realizând o comparaţie între valorile individuale şi valorile medii ale grupei de lucrări practic

CURS 3
Activităţi fizice pentru persoanele cu nevoi speciale – generalităţi

Activităţile fizice propuse în unele programe adaptate persoanei cu nevoi


speciale, constau din înlantuirea fiziologică, functionala şi logică a unor exerciţii fizice, atât
statice cat şi dinamice. Cele statice mentin o poziţie corectă a segmentului afectat sau a
întregului corp, cele dinamice realizează mişcarea prin înlantuirea lor logică.
Exerciţiile fizice au fost practicate de poparele antice ale civilizaţiilor chineze,
indiene, egiptiene, civilizaţii de la care au rămas numeroase documente. Medicii antici
celebri, cum ar fi Herodicus, Hipocrate, Celsius, Galenus, socoteau exerciţiile fizice şi
gimnastica metode de tratament. Mai târziu în timpul renaşterii, Mercutiales scrie despre
exerciţiile fizice în cartea “De carte gimnastică” în 1569. În anii 1800 se dezvoltă
exerciţiile fizice din cadrul gimnasticii suedeze care împarte aceasta activitate în 4 ramuri
bine dinstincte: educative sau pedagogică, militară, estetica si medicala. De acum înainte
exerciţiul fizic se dezvoltă ca şi disciplina independenta. Tot de acum, numeroşi cercetători
ca Liedbeck, Norlander, Wide s.a, caută să fundamenteze ştinţiific şi să dezvolte aplicativ-
practic această ramură a exerciţiilor terapeutice. Au apărut apoi aparatele de
mecanoterapie concepute iniţial de Gastaf-Zander. Treptat principiile terapiei prin
exerciţii fizice cuprind tot mai multe domenii de patologie, dovedindu-şi în timp utilitatea
sau în unele domenii stricta necesitate în actul terapeutic medical. Astfel Thure Brand pune
bazele exerciţiilor fizice ginecologice în Rusia, fiziologia pavlovista contribuie in înţelegerea
10
efectelor exerciţiilor fizice în aplicarea lor corectă, în Franta J. C. Tissot chirurg, scrie un
studiu asupra utilităţii mişcării sau a diferitelor exerciţii a corpului şi a repausului în
tratarea bolilor mai ales a aparatului locomotor, PH. Pinel, psihiatru Parisian publică în 1809,
tratatul medico-filozofic asupra alienaţilor mintali (bolnavi psihici) consacrând un capitol,
exerciţiilor variate ale corpului sau aplicarea unei munci mecanice, lege fundamentală a
tuturor ospiciilor de alienatie. Prin aceasta Pinel a contribuit la suprimarea izolarii şi a
violenţei exercitate asupra acestor persoane, înlocuind-o cu întelegerea, afectivitatea şi
îndemnul la performarea de exerciţii fizice şi a muncii, semnalând succesul unui experiment
având la bază o asemenea conduita într-un ospiciu din Saragosa- Spania. În acelasi timp
psihiatrul englez Tuke preconiza aceleaşi practici, cei doi revoluţionând astfel psihiatria. Se
pot dinstinge astfel două curente diferite: unul mai slab şi discontinuu, care susţine
folosirea exerciţiilor fizice şi a muncii terapeutice în toate spitalele, pentru completarea
tratamentului afecţiunilor traumatice şi neurologice; un altul mai puternic şi mai amplu,
caracterizat prin aplicarea acestor metode în azilele psihiatrice. Până la urmă, datorită
dezvoltării interbelice a acestor metode în ţările anglo-saxone şi USA, s-a ajuns la o
unitate doctrinară şi la o formare profesionala polivalenta, dar urmărind aceleaşi scopuri.
Exerciţiul fizic se doreşte, ca şi în kinetoterapie, un veritabil tratament,
complementar mijloacelor clasice medicamentoase, igienodietetice, chirurgicale sau balneo
climaterice, dar cu o puternică motivaţie funcţională, adresată mai ales handicapaţiilor
motori şi senzoriali, în scopul corectării defectelor de funcţionalitate motorie sau generale
complexe rezultat al bolilor sau traumatismelor prin accident.
Actualmente, criteriile folosite pentru gruparea elementelor exerciţiului fizic sunt
de natură tehnico-aplicativă, permiţând clasificarea fundamentală a acestuia în exerciţii
statice şi dinamice. În situaţia persoanelor handicapate, lucrul muscular static este foarte
important având o aplicativitate mare mai ales în obţinerea poziţiilor corecte (de start sau
finale). Exerciţiile dinamice au rol dominant în atingerea obiectivelor propuse. Tehnic şi
aceste exercitii se împart în exerciţii pasive şi active. Cele pasive se execută de către
terapeut pe segmentul necontrolat volitiv de către bolnav. Exerciţiile active sunt libere sau
executate cu ajutorul unor aparate. Exerciţiile dinamice mai pot fi grupate şi dupa
intensitatea efortului. Activitatiile cu caracter sportiv au la baza cresterea treptată a
efortului, pornind de la mişcarea activă liberă înspre mişcarea contra rezistenţă (cu
îngreunare). Exerciţiile se mai grupeaza si după efectele lor asupra organismului, lucru pe
care teoretic, trebuie să îl avem permanent sub observaţie.
Efectele acestor exerciţii sunt: generale şi locale, rapide sau lente, trecatoare sau
permanente, imediate sau târzii, individuale sau colective. Medical, exerciţiile au capacităţi
morfogenetice, fiziologice şi educative, pe baza cărora efectele pot fi profilactice şi
terapeutice.
De asemenea un complex de activităţi fizice exercită influenţe, uneori majore asupra
unor aparate şi sisteme importante ale organismului, cum ar fi cel respirator, cardio-
vascular, digestiv, neuromuscular, dar şi asupra unor funcţii cum sunt cele de nutriţie şi
excreţie.

11
Exerciţiile aplicative, la rândul lor se referă la deprinderi motrice de bază, cum ar fi
mersul, alergarea, târârea, trecerea peste sau pe sub obstacole, sărituri, purtarea de
greutăţi, aruncările, prinderile, căţărările, etc. Se trece la activităţi fizice complexe, cum
ar fi cura de teren, tratamentul prin muncă, terapia ocupaţională sau odihna activă.
În grupa procedeelor şi metodelor diverse, puse la dispoziţia terapeutului azi, mai
introducem mecanoterapia, gimnastică electrică şi altele neîncadrate în scheme fixe. În
anumite ocazii, individualizate sau a exerciţiilor fizice făcute cu un grup de persoane cu
aceleaşi handicapuri, se mai pot folosi exerciţii simple împrumutate din gimnastica medicală
cu scop profilactic (pentru oameni sănătosi), exerciţii preluate din jocuri, sporturi sau
turism, practicate după principiile medico-pedagogice. Astfel ne putem apropia şi mai mult
de performanţa funcţiilor normale ale corpului.
În cazul existenţei handicapului este necesar un tratament complex, asociind la
activitatea fizică, măsuri de îmbunatăţire a igienei, regimuri alimentare cu suplimente
nutritive pentru sustinerea unui efort fizic cât mai performant, agenţi fizici naturali sau
artificiali, mijloace şi metode terapeutice medicale, cu rol complex terapeutic şi apoi
profilactic secundar.
Toate aceste programe se vor desfaşura după reguli precise, inegale ca importanta şi
de natură diversă. Unele sunt majore şi sunt deci indispensabile respectând principiul
concordanţei, altele sunt minore neintervenind în principiile esenţiale.
Regulile majore sunt 2:
1. Studiul precis al handicapului şi evaluarea funcţională a lui, din punct de vedere
anatomic, kinetic, psihologic social şi profesional.
2. Analiza posibilitaţiilor ocupaţionale şi de muncă, regulă care presupune
cunoaşterea mişcărilor şi gesturilor cât mai eficiente necesare în anumite profesii. E
necesară deci căutarea şi indicarea ocupaţiei corespunzătoare handicapului.
Reguli minore:
1. – activitatea fizică să fie de preferat comunăa, adică bine cunoscută de toata lumea,
curentă, artisanală;
2. – activitatea sa fie simplă, cele complicate fiind rezervate handicapurilor minore sau
cazurilor particulare;
3. – activitatea să fie utilă, fiind descurajant să faci o activitate care nu ajută la nimic;
4. – activitatea să fie variată cu exerciţii din game diferite de activitate, evitând astfel
monotonia;
5. – ocupaţia să fie progresivă, adaptată evolutiei handicapului;
6. – exerciţiile să fie liber consimtite în concordanţa cu obiceiurile şi aspiraţiile sale;
7.- activitatea să fie comunitară şi să nu urmărească neapărat performanţele calitative;
8.- activitatea să fie permanent controlată de terapeut.

CURS 4
Activitatile fizice prin exercitii statice si dinamice adaptate handicapului

12
Activitatile fizice in cadrul acestei categorii de persoane constau in pozitii (de start,
intermediare si de final) si din miscari in inlantuire cu finalitatea urmarita de programul
propus. Pozitiile corecte se mentin prin lucru muscular static, similar izometriei din
kinetoterapie. Miscarile se executa prin lucru muscular (izotonie).
Pozitiile obtinute prin lucru muscular static se caracterizeaza printr-o contractie
uniforma si prelungita care nu realizeaza miscare articulara sau deplasarea unui segment
sau a intregului corp. e conditia de la care pleaca activitatea dinamica. In timpul realizarii si
mentinarii pozitiilor muschi trebuie sa invinga forta gravitationala, fortele de contractie a
muschilor antagonisti sau alte forte externe ce tind permanent sa modifice pozitia initiala.
Mentinerea acesteia realizeaza punctul fix de sprijin necesar miscarii segmentelor corpului.
In timpul realizarii unei pozitii, efortul muscular static se imparte in 3 forme: de
mentinere, de consolidare si de fixare
a) Mentinerea – efortul muscular pentru pastrarea neschimbata a unor pozitii ale
corpului si segmente de corp. Acest tip de activitate statica se preteaza la lucru contra
rezistenta progresiva sau la antrenament, in cazul activitatilor sportive sau ADL.
b) Consolidarea asigura o pozitie stabilă a corpului, realizata prin contractia
echilibrata a lanturilor musculare agonist-antagoniste.
c) Fixarea asigura pozitia in conditiile in care segmentele corpului se afla de obicei
in echilibru instabil. Rolul principal al fixarii este pastrarea echilibrului mai ales in
ortostatism, fiind mai putin pretabil la antrenament.
Pozitiile depind si de tonusul muschilor scheletali (adica contractia statica). Tonusul
muscular da forma si relief corpului, contribuind la mentinerea atitudinii corecte si a
echilibrului general.. Cheltuiala de energie in timpul lucrului static este variata, putand
distinge schematic efort redus, mijlociu si mari de durata scurta, medie si lunga. Efortul
static redus corespunde starii de repaus, pozitiilor odihnitoare sau de relaxare.
Aceste pozitii se pot mentine timp mai indelungat fiind recomandata varstnicilor,
handicapatilor, convalescentilor in principal dupa boli cardiovasculare. Caracteristic starilor
de repaus sunt pozitiile culcat sau sezand.
Pozitiile naturale si de lucru cele mai des adoptate sunt: stand in picioare
(ortostatism) sau aplecat, sezand inclinat sau pe genunchi, care au o baza de sprijin mai
mare, pozitia generala a corpului mentinandu-se prin contractari izometrice de intensitate
medie care determina tensiuni crescute a structurilor periarticulare (zone de insertie
musculara). Efortul ramane totusi redus, pentru ca organismul gaseste in mod reflex
mecanismele de sprijin cele mai economice.
La persoanele handicapate acest lucru se realizeaza mai greu, fiind necesar un efort
mediu, sau in unele cazuri la handicapati neurologici, se poate realiza un efort mare, dar
antrenabil. La aceste categorii trebuie folosite : pozitiile favorabile din punct de vedere
mecanic, prin folosirea predominanta a tesuturilor articulare si periarticulare restante,
asezarea parghiilor osoase in aceste pozitii favorabile (unde e posibil), folosirea elasticitatii
structurilor extensibile. Prin antrenament in repetitii, aceste pozitii se automatizeaza,
nemaifiind necesara interventia volitiva.

13
Oboseala apare la pastrarea acestor pozitii timp prea indelungat, pe masura ce baza
de sprijin a segmentului sau corpului se micsoreaza si unele parti ale corpului se dispun in
afara bazei de sprijin cu prelungirea imobilitatii. In acest caz efortul se scade prin largirea
bazei de sprijin, prin apropierea centrului de greutate a corpului sau a segmentului
pozitionat de aceasta baza si scurtarea duratei de mentinere a pozitiei. Lucrul muscular
static repetat are efecte plastice- modelatoare asupra elementelor aparatului efector
locomotor, oasele,articulatiile, muschii, structurile periarticulare suferind modificari de
forma si structura, corespunzatoare factorilor de presiune, tractiune si relaxare
antagonica exercitati de efortul static uniform static sustinut si de mecanismele complexe
neurotrofice, de obicei afectate la handicapati neuromotorii. Prin antrenarea contractiilor
izometrice se mareste volumul si forta musculara, mai mult decat contractile dinamice
izotonice, se educa proprioceptorii musculari si articulari, corectand astfel deficientele
fizice. Partea negative a acestor contractii este monotonia si plictisul, mai ales la copii si
tineret. De aceea se recomanda ca pozitiile san nu fie mentinute prea mult timp, sa fie
intrerupte des si compensate prin pauze de relaxare sau intercalate cu miscari active.
Pozitiiile fundamentale sunt cele mai simple, mai usor de luat si mentinut. Acestea
sunt: stand, sezand, pe genunchi, culcat si atarnat.
Stand e pozitia de activitate caracteristica omului din ea derivand numeroase
variante .
Ea trebiue supravegheata si controlata continuu dezvoltand o atitudine si aliniament
corect al corpului. Se au in vederecateva reguli: greutatea corpului sa fie egal repartizata
pe ambele picioare, calcaiele sa stea apropiate si in acelasi plan, varfurile picioarelor sa
formeze un unghi de 30-60° deschis inainte, genunchi intinsi, bazinul mentinut aliniat
normal,evitand inclinarile sau torsiunile, trunchiul inclinat usor inaintecu mentinerea
curburilor coloanei (lordoze), umerii aliniati , membrele superioare atarnand liber cu
articulatiile extinse, abdomenul cu musculature anterioara tonica (plat). Pozitia se indica in
corectarea deficientelor fizice, mai ales postraumatice in reeducarea mersului.
Pe genunchi se indica pentru o mai buna fixarea corpului, avand o suprafata de sprijin
mai buna, cu apropierea centrului de greutate de aceasta suprafata, crescand echilibrul si
siguranta corpului.
In sezand, corpu se sprjina pe regiunea fesiera (tub. Ischiatice). Astfel miscarile
corpului se reduc, iar activitatea musculara amembrelor inferioare scade. E o pozitie
comoda, odihnitoare, fixatoare pentru trunchi si corectiva a lordozei lombare.
Culcat pe spate, pe un plan orizontal oarecare, e o pozitie fundamentala statica, care
necesita efort mic, miscarile sunt reduse si bine localizate. Se indica in reeducarea
sugarilor, a copiilor instabili cu defecte ale membrelor inferioare.
Pozitiile derivate din pozitiile fundamentale se obtin prin modificarea bazei de
sustinere si schimbarea pozitiei membrelor superioare si inferioare.
Din stand “pot deriva”: stand pe varfuri, stand pe varfuri cu genunchi indoiti, stand cu
piciorele departate, stand cu un genunchi flectat, stand unipodal (pe un picior), stand cu
mainele pe solduri sau la umar, intinse lateral, inainte sau in sus, cu trunchiul aplecat inainte
sau extins(inapoi), rasucit.

14
Schimbarea pozitiei capului si gatului dau un numar de varinate ale pozitiei
fundamentale. Cea mai importanta varianta a pozitiei stand pe genunchi e cea cu sprijin pe
palme numita in 4 labe sau patrupedie care e pozitia de baza de plecare pentru metoda
Klapp din KT, metoda de tarare utilizata in KT coloanei.
Din pozitia sezand obtinem multe variante prin schimbarea pozitiei membrelor
superioare, trunchi cap-gat, dar si membrul inferior (intinse inainte, cu genunchi indoiti, mai
ales pozitia de repaus pe o coapsa, calare, fandat).
Din pozitia culcat deriva pozitii prin schimbarea pozitiei membrelor inferioare, cum ar
fi: picioarele departate, genunchi indoiti la piept, piciorele sprijinite pe talpi si genunchi
flectati, sau schimbarea pozitiei membrelor superioare: care pot fi intinse pe langa corp,
lateral sau in sus, sprijinite pe sold, ceafa sau crestet. Culcat rezemat (intermediar intre
culcat si sezand), culcat inainte (permite extensia si hiperextensia trunchiului si
membrelor), culcat pe o latura, atarnand la spalier.
Activitatea fizica prin exercitii dinamice aceasta va realiza intotdeauna o miscare a
unui segment sau lant kinetic superior si inferior din punct de vedere mecanic, efortul
muscular dinamic produce deplasarea in spatiu a corpului sau segmentelor sale realizandu-
se astfel un lucru mecanic. Miscarea rezulta din intrarea in contractie a grupurilor si
lanturilor musculare antagoniste, din care unele depun un efort de ”invingere” a fortelor
contrare, iar antagonistii de “cedare” in favoarea miscarii. Prin “invingere” sau realizare se
intelege actiunea de scurtare a muschiului prin contractie si efectuare de lucru dinamic, iar
cedarea (relaxarea) e asigurata prin alungirea muschiului antagonist. Miscarea se mai poate
realiza si prin actiunea unor forte externe destul de puternice pentru a putea schimba locul
segmentului in spatiu, prin scoaterea lui din pozitia de indiferenta statica, dar fara
cheltuiala de energie din partea organismului handicapat (tinta). Aceasta e “miscarea
pasiva”. Miscarea activa e consecinta lucrului muscular dinamic propriu organismului,
relizandu-se prin cheltuiala de energie.
Miscarea pasiva e caracteristica terapiei prin miscare, nefiind necesara persoanelor
sanatoase ci doar persoanelor cu diferite handicapuri. Aceste miscari au efect benefic
asupra muschilor, tendoanelor si fasciilor, asupra articulatiilor si structurilor
periarticulare, asupra circulatiei sangvine si limfatica, asupra receptorilor nervilor
periferici.
Se executa de catre kinetoterapeut intinderi si scurtari, tractiuni si presiuni (prin
prize), tensionari si relaxari mecanice, toate stimuland functional structura respectiva. Se
realizeaza astfel minimum de schimburi nutritive si metabolice locale, se mentine supletea
mio-artro-kinetica, se antreneaza intreg lantul senzorial, chiar daca o veriga a acestui lant
e deficienta. Impulsurile kinestezice complexe pornind din zonele periferice mobilizate
pasiv dar totusi stimulate, ajung in centrii nervosi pe cai nervoase proprioceptive sau
paralele (intero si exteroceptive), determinand reactii trofice si functionale echivalente
celor determinate de activitatea fizica activa. Miscarile pasive repetate contribuie la
recuperarea miscarilor active, dar niciodata nu le vor substitui integral, neputandu-se
realiza antrenament sportiv prin miscari pasive. Dar aceste miscari integrate intr-un
program de reeducare functionala sunt indispensabile in boli ale aparatului locomotor si ale

15
sistemului nervos. Ele mai sunt folosite in cercetarea si evaluarea mobilitatii articulare
(testul articular).
Miscarea active sta la baza tuturor procedeelor si metodelor aplicate pentru
realizarea activitatii fizice simple si complexe. Ele vor fi studiate la disciplina gimnasticii
medicale KT. in amanuntime. Ele se impart dupa axele si planurile de miscare:
frontal(latero-lateral), sagital (antero-posterior) si transversal (de rotatie), deosebind
astfel miscari antagoniste cum ar fi flexia-extensia, abductia-adductia, rotatia interna si
externa, circumductia. Miscarile active mai sunt reflexe sau instinctive, inconstiente sau
constiente, involuntare sau voluntare, cu rol educativ sau terapeutic.
Miscarile active se pot realiza din punct de vedere etic, in miscari libere sau
conditionate de folosirea unor aparate ajutatoare mobile sau fixe, de un posibil ajutor
extern, de opunerea de rezistente externe manuale (de catre terapeut) sau mecanice cum
ar fi haltere, bastoane, mingi, substante plastice. In cazul persoanelor handicapate,
miscarile active trebuie ajutate de un terapeut pe tot parcursul efectuarii lor, sau doar in
momentele grele ale miscarii, care pot fi startul miscarii sau cresterea amplitudinii la
finalul lor, sprijinul si asigurarea efectuarii in plan correct. Dupa antrenament repetat, se
vor executa exercitii contra rezistenta progresiva sau opozitiune, care constau din miscari
active carora li se opune in timpul desfasurarii rezistenta progresiva din partea
terapeutului sau a unui partener de activitate, sau cu ajutorul unor aparate. Miscarile cu
rezistenta sunt concentrice, cand muschi contractati inving opozitia si apropie
extremitatiile de centru prin scurtarea si ingrosarea musculaturii efectuare, sau pot fi
excentrice, cand muschi efectori sunt alungiti subtiati, indepartand prin actiunea lor,
extremitatile de centru. Exercitiile de acest fel, pot fi simple sau complexe (miscari din
mai multe articulatii executate simultan). Activitatiile bazate pe miscari simple, orientate
dupa axele in planurile de mobilitate articulara fac parte din metoda analitica de lucru, pe
cand activitatiile mai complexe interesand mari segmente de corp alcatuiesc metoda
sintetica de antrenament.
Miscarea active se imparte in rapida si lenta, grabita sau incetinita, uniforma sau
neuniforma, simetrica sau asimetrica, simultana sau alternative, de pe loc sau din mers (din
miscare).
Miscarile mecanice ocupa un loc special in activitatea fizica, ele se executa cu
ajutorul unor aparate concepute special pentru facilitarea miscarii intr-o anumita situatie
patologica, fiind de mai multe ori chiar individualizate. Si aceste miscari pot fi pasive (cand
aparatul executa miscarea corecta, segmental urmand-o pasiv), pot fi active sau pasivo-
active. In cele mai multe cazuri se executa miscari mecanice sau cu rezistenta.

CURS 5
Efectele activitatii fizice asupra organismului

16
Practicarea zilnica sau dupa un program bine stabilit a diferitelor activitati fizice din
cadrul unui program va avea efecte asupra mai multor aparate si sisteme ale organismului
nu numai asupra sistemului mioartrokinetic. Efectele exercitiilor fizice au fost grupate
in : morfogentice, fiziologice, educative, profilactice si curative.
Efectele morfogenetice ale activitatii fizice au un rol plastic foarte important,
ducand la dezvoltarea in principal a componentelor aparatului locomotor: oase, articulatii,
muschi, tendoane, fascii, parti moi. Efectul este mai vizibil daca activitatea fizica este
inceputa din copilarie, sub forma de antrenamente usoare dar repetate, trebuind continuate
pe toata durata cresterii si dezvoltarii organismului. Se stie ca portiunile antrenate se
dezvolta normal, pe cand cele imobilizate se hipotrofiaza, chiar atrofiaza.
In tesuturile active se produce o buna irigare cu sange oxigenat arterial, prin
dezvoltarea unei retele arterialo-capilare mai intense prin adaptarea trofica si functionala
a SNC si a celui vegetative.
Se dezvolta, totodata forma si structura de rezistenta a oaselor, datorita actiunii mecanice
exercitate de efortul fizic, static si dinamic. Imobilizarea prelungita osoasa, dezvolta
scaderea masei osoase (osteoporoza secundara de imobilizare), scade rezistenta osului in
zonele de insertie tendinoasa, iar miscarile anormale cum se intampla des la persoanele
handicapate, pot modifica structura osoasa si chiar pot deforma suportul osos.
Miscarea determina si intretine forma articulatiilor, amplitudinea lor conditioneaza
intinderea suprafetei articulare congruente (de sprijin) si a zonelor de sprijin (de forta).
Calitatea cartilajului articular corespunde presiunii exercitate asupra lui.
Dezvoltarea muschilor prin activitate fizica ajungand la hipertrofie (culturism).
Structurile musculare, tendoane, fascii prin dezvoltarea lor sunt ca un grafic al activitatii
fizice indicand la examinarea clinica, gradul de dezvoltare.
In general forma si structura intregului corp e influentata in mare masura de effort,
dar e de mentionat faptul ca aceste efecte morfogenetice nu se produc de pe o zi pe alta,
nu se pot obtine la orice varsta si nu sunt fara limite.
Efectele fiziologice – Orice activitate fizica va influenta, functiile mari ale
organismului. O activitate fizica mai intensa si de durata, va influenta in primul rand
respiratia (tahipneea)- ceea ce va duce la marirea schimburilor de gaze pulmonare, Sistemul
cardiovascular- prin cresterea frecventei cardiace (tahicardie) cu pompare de sange
oxigenat- suport metabolic in procesele de oxido-reducere, cu accelerarea schimburilor
metabolice si eliminarea substantelor de uzura (catabolice). Aceste efecte se normalizeaza
dupa o perioda de repaus sau activitati relaxante.
La aceste transformari fiziologice participa SN cerebrospinal si cel vegetativ care
coordoneaza si stimuleaza aceste modifuicari in limite fiziologice. Marea problema a
promovarii acestor activitati la persoane cu handicap este alegerea si gruparea exercitiilor
fizice componente ale activitatii respective, dupa capacitatea lor de a influenta
predominant functia deficitara a organismului precum si crearea de metode specifice
adaptate individual, pentru fiecare aparat si sistem in functiune.
Efectele educative sunt cele care au imprimat termenul de cultura fizica unor
anumite activitati care au si caracter pedagogic, caracter care il au majoritatea

17
activitatilor fizice adresate handicapatilor, care vor trebui sa invete, sa reinvete si sa
repete permanent lantul activitatilor deprinse si necesare. Exercitiile au si efect fizic dar
si psihic, trebuind explicate si apoi aplicate dupa o anumita metodica. Efectele educative
pun in evidenta functiile neuromotoare si psihomotoare. Corectarea atitudinii corpului, a
formei lui, producerea unei miscari corecte, a unor gesture simple, indeamna bolnavul la
mentinerea lor prin permanenta repetitie. Aceste valente educative se recunosc si in
obiectivele de tratament si planul programelor ce se vor adresa acestor categorii.
Efectele profilactice: sunt cele de pastrare si de intarire a unui rezultat bun obtinut,
de lupta impotriva unor efecte secundare sau agravarii a situatiei de la un moment dat.
Activitatea are aceeasi valoare pentru femei si barbate, pentru tineri, adulti sau varstnici,
maresc capacitatea de munca, usureaza reintregirea socio-profesionala dar e si una dintre
cele mai bune metode de odihna active.
De asemenea activitatea fizica profilactica se adreseaza si grupei de varsat 0-3 ani,
copii mici, la care in primele 12 luni de viata se aplica metode de gimnastica sugarului care
contin elemente fizice corespunzatoare particularitatilor si necesitatilor viitoare a acestor
copii. De la 1 la 3 ani exista exercitii fizice sub forma unor jocuri dinamice, de imitatie si
aplicative, cu pronuntat caracter profilacti, imbinat cu cel morfogenetic si educativ.
De asemenea exista program cu exercitii care se adreseaza persoanelor in varsta,
care vor practica exercitii fizice anume alese si bine dozate in intensitate, cu rol
profilactic de preintampinare si prelungire a efectelor imbatranirii.
Mai beneficiaza de astfel de programe situatiile biologice speciale- sarcina, lauzia si
alaptarea.
Caracterul este insa scopul cel mai important pe care il urmarim atunci cand initiem
si sustinem o anumita activitate fizica la handicapati.
O anumita activitate fizice trebuie sa aiba efect terapeutic specific si nespecific. Dintre
efectele fizice specifice ale acestor activitati mai importante sunt: refacerea masei
musculare sau proprietatilor contractile a grupurilor musculare daca sunt diminuate
(hipotrofice), redobandirea amplitudinii normale a unor miscari articulare, cand acestea
sunt reduse (redori) reeducarea neuromotorie in tulburari de echilibru sau de coordonare.
Aceste efecte se obtin pe baza urmarilor plastice ale exercitiilor de efectuat,
dezvoltand activitatea de corectare a deficientelor fizice, iar efectele fiziologice si
educative dezvolta activitatea de educare si reeducare functionala.
Efectele nespecifice sunt sunt cele stimulatoare sau relaxatoare de echilibrare si
sinergie functionala pentru marile dezechilibre functionale organice, sau psihice.
Activitatea fizica se adreseazatot mai multor ramuri clinice medicale, medicina interna,
neuropsihiatrie.

CURS 6
Metode de activitate fizică bazate pe scăderea efortului fizic

18
Bolnavii convalescenţi şi handicapaţii sunt caracterizaţi d.p.d.v. funcţional de lipsa
energiei necesare activitatăţii fizice şi lipsa posibilităţii normale de mişcare, fiind necesare
în aceste cazuri procedee şi metode fizice care cer din partea lor un efort fizical minimal
sau nul. Se urmareşte, prin iniţierea acestor programe fizice, stimularea forţelor minimale
ale segmentului împietat şi apoi a întregului organism în scopul obţinerii obiectivelor
propuse, fără mare cheltuială de energie şi fără oboseală. Pentru aceasta e necesar să
folosim toate condiţiile care uşureaza executarea mişcărilor, scăzând rezistenţa periferică
sau înlocuind total sau parţial forţa musculară.
Una din metodele pentru realizarea acestor principii e folosirea fortei gravitaţionale
sau realizarea mişcarilor cu ajutor manual sau mecanic. Contracţia activă şi progresivă ca
timp a muşchilor, fără deplasare segmentelor componente ale articulaţiei, este un procedeu
deosebit de util pentru o primă parte a acestor programe, necesar păstrării nutriţiei şi
fortei musculare restante a segmentului respectiv, supus unor condiţii de imobilitate de
diferite cause.
Aceste contracţii vor alcătui faza izometrică a unor astfel de programe, care odată
cu reluarea activităţii vor fi tot mai complexe.
O altă posibilitate de scădere a efortului fizic depus pentru realizarea unei
activităţii, este iniţierea activităţii fizice sub apă, adresat acelor care iniţiază activitatea
fizică dar nu o pot desfaşura datorită insuficienţei energetice musculare.
În aceste cazuri aceasta costituie o excelenta metodă de exercitare economică a
musculaturii slăbite a corpului.
În alte situaţii, de imposibilitate a iniţierii a activităţii fizice, se impune începerea
mobilizărilor pasive a diferitelor segmente, care se pot execută manual sau mecanic (cu
ajutorul unor aparate mecanice sau electric), aestea executând mişcarea respectivului
segment şi obţinând deci efectele mişcării, dar fără a fi necesar efort muscular din partea
persoanei supusă acestor metode.
Gravitaţia poate fi folosită în două scopuri, pentru îngreunarea exerciţiilor (folosită
în cazul metodelor de KT), dar şi pentru uşurarea unor mişcări, atunci când mişcarea se
desfasoară în sensul forţei de atracţie gravitaţională. Ea va avea un efect facilitator în
cazul mişcarilor care se execută de sus în jos sau pe un plan înclinat, în exerciţiile de
pendulare a membrelor, în mişcările de circumducţie şi în toate situatile în care corpul sau
segmentele sale coboară direct sau oblic in jos. Activităţi fizice cu astfel de componente işi
dovedesc utilitatea când forţa musculară e mică sau incapabilă să iniţieze mişcarea în
segmentele respective (cum e cazul sechelelor de poliomielită sau alte afecţiuni
neuromusculare). În prezenţa unor tulburări de coordonare sau alte stări patologice în care
activitatea fizică se executa greu sau mişcarile nu urmeaza lanţul cinematic normal, fiind
fără forţă, fără sens şi cu o amplitudine scazută, terapeutul va ajuta la îndeplinirea
activităţii prin mişcări corecte, ajutor care se realizeaza prin impulsuri uşoare, prin
dirijarea fermă a segmentelor lanţului kinetic în sensul dorit pentru realizarea activităţii şi
prin ducerea mişcărilor până la capăt, dacă este cazul. Acestea sunt tipuri de mişcări
active-ajutate sau pasiv-ajutate. Ajutarea şi conducerea mişcărilor slabe şi dezorientate se
face metodic, prin repetiţie, realizând priza corectă a segmentului respective şi participând

19
la deplasarea lor după axul miscarii sau în sensul ei utilitar, fără tendinţă din partea noastră
de a înlocui efortul active depus de persoanele supuse acestor programe sau de a-i opune
vreo rezistenţă.
În afara acestor programe care se executa direct terapeut-handicapat, există şi
dispozitive mecanice care uşurează executarea miscarilor. Aceste dispozitive pot fi
consecrate (de firmă) sau improvizate (la patul bolnavului, în funcţie de situaţie), având ca
scop facilitarea mişcărilor pasive sau active, cu minim de efort din partea persoanei
handicapate. Aparatele constau în principiu dintr-un cadru uşor la care se ataşează un
număr de scripeţi sau chingi care pun ăn mişcare segmentele imobilizate (Ex. Hemipareza –
chingi pentru maini + 1 scripete; membru inferior-scripete contra rezistenţă).
Toate aceste activităţi fără efort fizic deosebit sau chiar nul au rolul de a menţine
tonusul minimal al musculaturii, elasticitatea fibrelor musculare şi a structurilor tendino-
ligamentare, elasticitatea aparatului capsulo-ligamentar articular, prevenind astfel atrofia
musculara sau tulburările fiziopatologice determinate de lipsa mişcarii acestor structuri.
Initiera şi menţinerea unor mişcări va fi urmată de relaxarea structurilor musculare
solicitate. Contracţile (pasive sau active), urmate de relaxare vor modifica permanent
tensiunile existente în muşchi, în structurile articulare şi periarticulare realizând în afară
de antrenamentul continuu şi activarea sanguină locală, activarea metabolică prin susţinerea
energetica necesară, menţinerea forţei şi masei musculare, care permanent trebuie
imbunătăţite pentru realizarea unei activitati fizice cat mai performante.
Perioadele de contractie – relaxare, au rolul de a nu produce oboseală musculara,
crampe şi mioclonii ale unor muşchi, care nu se pot indepărta decât printr-o relaxare voită a
segmentului. Aceste programe cu contracţii izometrice şi relaxări, au şi valoare educative,
exercitând voinţă persoanei handicapate, îi concentrează atenţia în intreţinerea unui
control cat mai bun asupra propriilor sale funcţii motoare. În cazul bolnavilor cu
imobilizarea întregului corp, această activitate se va adresa tuturor grupelor mari de
muşchi prelucrând pe rând metodic, fiecare lanţ motor care este afectat, sau combinând
mobilizarea mecanică a unui segment cu cea asistata de terapeut pe alt segment.
Executarea activităţilor fizice în apă este mult uşurată în virtutea principiului lui
Arhimede, care postulează ca un corp care se scufundă işi pierde o parte din greutatea sa,
egală cu volumul de apă dislocuit.
Ca urmare a scăderii greutăţii corpului şi a segmentelor sale, efortul muscular
necesar efectuarii unei activităţi fizice se va reduce mult. Astfel, persoanele care işi misca
membrele foarte greu pe sol, vor constata ca în bazinele cu apa vor putea executa mai uşor
mişcări mai ample şi mai complexe ale membrelor.
Prezenţa apei termale în aceste piscine, va adăuga şi efectul căldurii, principiului de
mişcare în apă. Astfel caldura reduce contractura sau spasticitatea musculară, ducând la
ameliorarea durerilor cauzate de aceasta, odată cu ameliorarea celor 2 cauze patologice,
putându-se relua mai eficient o mişcare activă. Mişcarea este şi mai mult usurata dacă apa
are un caracter mineral, fiind deci termominerală, sărurile minerale crescând densitatea
apei (ex. apa sarată ţine corpurile la suprafaţa odată cu creşterea salinităţii). Pentru a
iniţia activitatea fizică în apă sunt necesare o serie de instalaţii termice (lift, macara,

20
targă, lift-scaun sau paralele de susţinere, scări de coborare progresivă în bazin, scripeţi
de susţinere). Bazinele sunt de dimensiuni mai mici, de inalţime progresivă de la 75cm la
150 cm, şi condiţiile igieno-sanitare urmărite permanent.
Handicapaţii sunt aşezaţi sau culcaţi în apă până la gât, pe scaune, banchete,
dispozitive plutitoare. Pentru iniţierea mişcărilor se folosesc diferite dispozitive, mai ales
pneumatice, dar prezenţa în bazin a terapeutului e lucrul esenţial. Apa facilitează
reeducarea neuromotorie, corectarea atitudinilor sau poziţiilor defectuoase, creşterea
mobilităţii reduse a unor segmente, intărirea articulaţiilor laxe. Metoda este deosebit de
eficientă în cazul persoanelor cu handicap de natură neuromotorie - paralizie flască sau
spastică (după poliomielită şi encefalopatii infantile, în tulburarile de contractibilitate şi
coordonare musculară).
Activitatea se desfaşoară sub control permanent pentru a evita incidente şi
accidente, având grija la patologia asociată bolii invalidante.
Mişcarile pasive sunt cele executate de terapeut, ele neimplicând cheltuială de
energie din partea bolnavului, deşi va resimţi efectele mişcarii. Mişcările se vor executa
amplu şi cat mai corect posibil, realizând tensiuni finale la sfârşitul amplitudinii de mişcare,
producând astfel variaţii de presiune în ţesuturile interesate, favorizând circulaţia şi
schimburile nutritiv-energetice, menţin elasticitatea ţesuturilor, previn staza, edemul,
redorile şi atrofiile ce pot apărea într-o structură imobilă. Un lucru foarte important este
şi stimularea proprioceptorilor şi baroreceptorilor structurilor, care solicită atât sistemul
nervos periferic cât şi pe cel cortical, mişcările pasive fiind din acest punct de vedere
analoage cu cele active, excitând atât
exteroceptorii cât şi centrii nervosi superiori corespunzători.

CURS 7
Dezvoltarea psiho-motorie a copilului normal şi al celui cu handicap

In domeniul asistentei si al terapiei copilului intelegind nou nascutul, primul an de


viata si pina la intrarea in colectivitate, munca echipei de ingrijire are caracteristici aparte,
adaptate etapei de ingrijire a copilului. Astfel in primul an comunicarea cu acesta se va
face prin intermediul familiei si a observarii posibilitatilor de miscare al copilului
corespunzatoare virstei. Orice retard in derularea miscarilor normale pentru o anumita
virsta,este un semnal de alarma si trebuie ajutat prin activitati fizice, prin programe pasive
la inceput, pentru a ajunge la cele activ.
In ultimii 25 de ani in lume si in ultimii citiva ani si in tara noastra, ca o cerinta
imperativa europeana, s-au conceput si dezvoltat domeniul legal, stiintific si social pentru
programe de dezvoltare si asistare al copilului cum ar fi BEEP (Brookline Early Education
Project) sau mai recent HCEEP (Handicapped Children,s Early Education Programs), care
cuprind o mare varietate de programe pentru multe tipuri de dizabilitati, in principal
retardul mental, care e greu de evidentiat în primele 6-8 luni de viată a copilului dar care

21
lezeaza şi dezvoltarea motorie şi indicele de crestere optimal al nou născutului în primul an
de viaţă.Principala realizare al intervenţiilor terapeutice în timpul primului an de viaţă
(copilăria precoce) este că se pot reduce multe probleme ce ar putea apărea sau s-ar
dezvolta dacă cauza persistă mai mulţi ani. Shapird, Palmen şi Capute în 1998 au
concluzionat că perturbarea motorie masivă este simptomul cel mai des prezent în retardul
mental înainte de 18 luni (1.5 ani).
În primele 3-4 luni se observă mici diferenţe între copilul normal şi cel cu handicap.
Marile modificări şi întârzieri încep să apară după 4 luni de viaţă.Copii cu handicap îi
observam apatici, cu raspuns minim sau deloc la ingrijirea lor, la jucarii sau orice alt stimul
din mediul ambiant extern. De exemplu orice obiceiuri care normal se deprind din
interrelatia cu oamenii din jur (parintii) cum ar fi ginguritul, plinsul, cautatul adultilor,
pentru a fi ridicat, si a se juca, vocalizatul si cintatul cu ei, devin clar intirziate sau chiar
absente in cazul ivirii unui handicap, indeosebi mental. Copii sint prea tacuti si linistiti,
aceasta ducind la o slaba interrelatie cu adultii si o lipsa a experientelor de miscare care nu
se dezvolta cu o rata normala datorita, lipsei varietatii stimulilor si astfel handicapul se
adinceste zilnic. Mussen in 1980 arata ca nu nivelul foarte ridicat al stimulilor cit marea lor
varietate este elementul important al dezvoltarii chiar daca acesti stimuli sunt simultani
cum ar fi: vocea, miscare, muzica, lumina. Nivelul foarte coborit al performantelor motorii
fata de un standard relativ defineste copilul cu retard mental, care poate fi moderat,
mijlociu, sau sever si profund . Incepind de la virsta de 4 luni urmarim urmatoarele
activitati ale copilului:
-isi tine capul fara suport, sade sprijinit , se rostogoleste
-transfera obiecte mici dintr-o mina in alta(6 luni)
-sade nesprijinit fara suport(6 luni)
-ridica capul si trunchiul stind pe burta
-incearca sa se ridice(7-8 luni)
-merge tinindu-se de un sprijin(insositor, mobila, tarc),face pasi (8-9 luni)
-merge tinut de o mina(9-10 luni)
-merge fara suport , biped (11-12 luni)
Fata de acesta situatie considerata normala, copii cu diferite grade de retard
prezinta intirzieri cu atit mai marcate cu cit complexitatea activitatii fizice este mai mare.
Astfel ei şed fara suport la 12 luni in cazul afectiunii moderate ,dar aceasta se poate
intimpla si la 35 de luni (aprox. 3 ani) in cazul retardului sever, sau merg la 22-24 de luni
(aprox. 2 ani) in retardul moderat si la 65 de luni ( aprox. 5 ani ) in cel sever.
Pentru a intelege problemele care le ridica developarea unui program de dezvoltare
motorie la un copil cu retard de dezvoltare, trebuie sa cunoastem dezvoltarea motorie
normala , miscarile si dezvoltarea lor, pentru a putea aprecia dezvoltarea motorie atipica.
Acesta se face apelind la teoria dezvoltarii senzoriale si motorii a lui Jean Piaget care
urmareste situatia normala pina la 2 ani (aparitia limbajului), considerind ca exista 6 etape
majore in dezvoltare si anume:
-etapa I: reflexele primare (de la nastere la 6 saptamini), care produc miscarile
necontrolate ale copilului, mai putin reactiile la stimuli externi (principal reflexul de supt).

22
-etapa II: primele reactii circulare (1-4 luni) prin care invata sa integreze informatiile
senzoriale si motorii si incepe sa interactioneze cu mediul inconjurator:raspunde la sunete,
isi priveste miinile, le duce la gurita.
-etapa III: reactiile circulare secundare (4-8 luni):care duc la coordonarea vizuala cu cea
motorie (de prehensiune) care incep sa fie folosite intr-un anumit scop, copilul percepind ca
miscarea lui are un anumit efect (scutura jucaria pentru a auzi sunetele, apasa butonul
pentru a vedea lumina colorata ).
-etapa IV: coordonarea actiunilor circulare secundare (8-12 luni) in care copilul devine
orientat. El inlantuie actiunile in ideea obtinerii unui scop dorit ( isi misca corpul
tirire+rostogolire+mers+prehensiune pentru a ajunge sa se joace cu jucaria favorita).
-etapa V: reactiile circulare tertiare (12-18 luni), este etapa de invatare foarte ridicat a
unor noi actiuni prin incercare si eroare repetata. Este acum capabil de a incerca alte
metode (miscari diferite), daca primele incercari de a realiza un scop nu au avut succes (e
incapatinat). Actiunea lor e foarte flexibila si au deja multe alternative cognitive si motorii
la dispozitie.
-etapa VI:cautarea unor scopuri noi prin combinatii mentale(18-24 luni):copilul are un sens
de a intelege problemele, superior, decit incercind rezolvarea cu ajutorul miscarii reflexe si
a erorii. El poate planui si prevedea ce se va putea intimpla in urma activitatii motorii si isi
poate alege actiunile.
Multe din testele actuale in privinta dezvoltarii se bazeaza pe teoria lui Piaget mai
ales care stabilesc inteligenta (IQ-intelligence quantient), sau dezvoltarea senzomotorie
(DQ-developmental quantient). Prin combinarea celor doua rezulta echivalentul MA (mental
age) bazat pe relatia dintre rata de dezvoltare ca masura al IQ si DQ si virsta cronologica
a copilului CA( chronological age).
In afara de teoria lui Piaget azi ne mai ghidam si dupa conceptele de maturizare a
lui Gesell, care se pot aplica tuturor copiilor cu sau fara retard. El foloseste anii ca index
de etapa de stabilire a dezvoltarii, sustinind ca dezvoltarea este guvernata de maturare si
are o directie clara, incepind de la cap in jos(cefalocaudal) si de la trunchi spre extremitati
(proximodistal),aceasta chiar si in viata intrauterina. Astfel capul si trunchiul se dezvolta
primele,dar bratele si miinile se dezvolta inaintea picioarelor, fiind mai aproape de cap.
Acesta este principiul directionalitatii dezvoltarii. Gessel mai sustine si principiul
functionalitatii asimetrice aratind tendinta de dezvoltare asimetrica a individului
(dreptaci-stingaci), asimetria neurala echivalind cu cea motorie .Daca copilul este dreptaci
emisfera stinga este mai dezvoltata ,o emisfera cerebrala dominind totdeauna cealalta
jumatate.
Principiul fluctuatiei de autoreglare, in care se arata ca dezvoltarea nu urmeaza
aceeasi rata in acelasi timp in toate compartimentele. Uneori un sistem creste si se
dezvolta puternic pe cind altul dormiteaza, iar mai tirziu activitatea lor se poate inversa,
asa cum poate fi relatia dintre dezvoltarea motorie si cea a limbajului.
Dezvoltarea motorie va urma o curba ascendenta normala fata de copiii cu
dizabilitate profunda a caror rata de progres este mai mica. De asemenea exista tabele cu
cresterea in greutate si in inaltime a unui copil normal ,separat pentru fetite si pentru

23
baieti, incepind de la nastere, lunar pina la 12 luni, apoi 18, 24, 36 luni. Astfel, la nastere
valorile medii ale greutatii la fetite sint 2,8-3 kg, iar la baieti 3-3,250kg, iar in inaltime
media este de 48cm la fetite si 50cm la baieti, crescind progresiv odata cu dezvoltarea in
timp, tabelele fiind orientative.
Copii retardati vor arata modificari ale abilitatii lor de a-si aminti, dar mai ales slaba
lor coordonare musculara. In unele cazuri aceasta este data de problema lor de baza la nivel
SNC (encefalopatie, traumatisme cerebrale) in alte cazuri neindeminarea aparenta poate fi
rezultatul unei planificari motorii mentale slabe. De exemplu acestia nu gasesc calea cea mai
eficienta si specifica pentru a realiza o miscare simpla. Incidenta inaptitudinilor motorii
creste cu cit dereglarile cerebrale sint mai extinse. Programele de invatare motorie
eficienta sint capabile sa organizeze acest proces de gindire facilitind astfel invatare. In
contrast, programele ineficiente nu-si ating scopul de facilitare a gindirii. In cazul unui
program eficient, copii par angajati activ in procesul de invatare, miscarile au persistenta,
muncesc si independent pentru rezolvarea problemelor de miscare si pentru a le invata. Un
plan de educatie motorie bine secventializat s-a demonstrat a fi de un substantial ajutor
pentru multi astfel de copii. Ei trebuie sa repete de mult mai multe ori miscarile pina le
invata fata de un copil normal. De exemplu un copil retardat pentru a se rula de pe burta pe
spate trebuie incurajat sa faca miscarea sau stimulat sa vrea sa se intoarca motivindu-l prin
expunerea de obiecte, sunete, sau incurajare verbala, gesturi, dezvoltind astfel prin
repetitie procesul de recunoastere, intelegere si in final miscarea ca rezultat. In aceste
cazuri important este si feedback-ul, copilul bolnav are dificultati cu unele sau toate fazele
actuluide invatare a activitatii.Este imperativ ca aceste faze sa fie depasite si semnalata
aceasta depasire prin diferite impulsuri senzoriale simple(sunete, atingeri), aratat , laudat
aplaudat de terapeut.Exista pericolul ca prea multi stimuli, prea repede laudati nainte ca
miscarea sa fie complet executata sa duca la un rezultat nul sau negativ.
In activitatea practica cel mai dificil este evaluarea IQ la copilul mic pentru ca DQ
se apreciaza dupa performantele medii normale la o anumita virsta ,dupa aceasta deducind
IQ pina la 1 an. Asfel: -la 1
saptamina misca capul dintr-o parte in alta.
-la 1 luna stind pe burta intoarce capul pe o parte si pentru a nu obstrua caile respiratorii
ridica usor capul .
-la 2 luni stind pe burta poate ridica usor pieptul si capul de pe suprafata patului, poate tine
capul drept, cind este tinut in sezut il leagana sus-jos.
-la 3 luni vrea sa loveasca un obiect din cimpul vizual, dar de obicei rateaza tinta.
-la 4 luni poate sedea sprijinit cu capul drept si spatele instabil, se poate intoarce de pe
burta pe o parte sau pe spate , poate urmari cu vederea obiectele care trec prin cimpul
vizual, poate concentra privirea pe obiectele apropiate sau departate .
-la 5 luni se poate intinde pentru a apuca obiectele,atentia tintita este buna, recunoaste
obiectele.
-la 6 luni sta usor pe scaunul lui cu sprijin, apuca si arunca obiecte, transfera obiecte dintr-
o mina in alta .

24
-la 7 luni sta singur, cauta persistnt jucaria din afara ariei lui, apuca o a doua jucarie sau
obiec dupa ce la fixat pe primul.
-la 8 luni se poate ridica in patru labe sau se aseaza singur, se ridica cu ajutor in
ortostatism.
-la 9 luni sta sprijinit de perete, mobila, sau tarc, este capabil sa se aseze din picioare,
apuca si bea din cana lui, merge de-a busilea, se poate intoarce.
-la 10 luni se tiraste pe miini si picioare, face pasi de-a lungul mobilei sau peretelui, merge
daca il tinem de ambele miini, raspunde la cuvinte si comenzi simple de genul :nu atinge , da-
mi mie,sezi etc.
-la 11 luni merge tinut de o mina, se aseaza pe vine, se inclina, se indoaie.
-la 12 luni sta pe genunchii flectati, se poate ridica din aceasta pozitie, sta jos, urca si
coboara scari, coopereaza la imbracat.

CURS 8
Metode de stimulare a activitatilor fizice la copilul cu retard

Anderson si colaboratorii prin cercetarile din 1987 sugerau ca miscarile unui copil
sint cel mai bine vazute si observate in timpul jocului sau cind se produc pentru o activitate
obisnuita, nu comandata. In timpul jocului copilul nu se concentreaza asupra miscarilor care
le face si in acest caz se pot observa diverse anomalii: in activitatea fizica de utilizare a
unor obiecte sau jucarii, de pozitie (stat, sezind ), de incordare a extremitatii superioare,
de stretching, rotatii ale capului si trunchiului, sau combinatii ale acestora. Ca o prima
regula, la copii vom folosi mult jocul ca si stimulent al miscarii.Activitatile fizice cum e un
jocul de grup trebuie sa fie simple, organizate si limitate, in ideea de a executa miscarea in
modul cel mai eficient. Copii sub un an sint foarte curiosi instinctiv si acest lucru trebuie
exploatat de terapeut in stimularea miscarilor, prin indemn vocal sau atingere si stimulare
musculara (ajutarea acelei parti a organismului care ramine in urma si impiedica executarea
miscarii). Aceeasi autori descriu mai multe metode de a obtine un raspuns motor specific in
perioada de copilarie: - Astfel, comportamentul
motor de a controla capul si gitul, de-al intoarce dintr-o parte in alta, de-al ridica de pe
perna sau de-al sustine ridicat, se stimuleaza motor folosind un stimul luminos, miscator sau
diverse zgomote (verbal, batut din palme, jucarii ce fac zgomot).
- Activitatea de a sedea fara suport sau cu
suport minim, se stimuleaza prin reducerea graduala de a fi sustinut si cresterea duratei de
stat fara suport dindu-i copilului noi situatii si noi posturi la care trebuie sa se adapteze.
- Miscarile de rostogolire ale copiilor mici se
stimuleaza punind copilul pe spate si ghidindu-l prin mici miscari ajutatoare (impingeri
usoare) sa execute rostogolirea spre dreapa si spre stinga.
- Flexia hemicorpului si statul in sezut se stimuleaza plasind copilul pe burta si
folosind o jucarie sau un obiect multicolor care sa-i atraga atentia sau o jucarie galagioasa
dupa care se intinde sa o apuce. - Statul in

25
scaunul special, in mod independent se stimuleaza prin stat din ce in ce mai mult in scaun
fara a fi sprijinit de cineva sau alternind locul de stat fara suport: pe podea, pe scaun, pe
pat, pe scaun inalt, pe saltea etc.
- Pentru initierea miscarilor de inaintare (prin tiriit, mers in 4 labe sau mers primii
pasi) se folosesc jucariile preferate sau mincarea preferata asezate la distanta tot mai
mare de ele atragindu-i atentia asupra lor. La inceput copilului trebuie sa-i acorzi suport in
intentia lui de a atinge scopul dorit. Ridicatul si statul in picioare se stimuleaza folosind
obiecte sau jucarii care pot fi folosite si ca suport (mai lungi, cu baza stabile) sau
sprijinindu-i noi din ce in ce mai putin. Pentru a face pasi in jurul obiectelor fara suport se
aseaza obiecte sau jucarii de interes in dreapata sau in stinga copilului obligindu-l astfel sa
se miste in lateral pentru a ajunge la ele. Statul in picioare din nou se stimuleaza sustinind
copilul tot mai putin dar gradat ( de doua miini, de o mina, de un deget, de spate si deloc).
Toate activitatile se fac fara graba, cu rabdare, lasind copilul intii sa incerce el miscarea
chiar daca o face partial. Mersul fara suport este o faza superioara a dezvoltarii motorii,
care autostimuleaza si perfectioneaza atit activitatea fizica cit si cea cognitiva. Din acest
moment copilul trebuie controlat la pozitia lui mai ales a capului,umerilor si soldurilor.
In cazul copilului retardat faptul de a deveni din acest moment tot mai independent
este direct proportional cu gradul de perturbare al creierului si gradul de atentie,
memorizare si invatare.
Intr-al doilea an de viata dezvoltarea muschilor si al sistemului nervos sint mai
importante fiind sisteme de baza in coordonarea si abilitatea miscarilor, in integrarea si
interpretarea informatiilor din mediul extern. E virsta la care incepe sa fie evident
decalajul intre dezvoltarea fizica si cea psiho-motorie. Acesti copii sint apatici, nu sint
curiosi in a explora mediul inconjurator, in a descoperi si in a se pune in situatii noi.De
aceea interventia terapeutului si a parintilor este extrem de importanta la aceste cazuri
pentru a asigura cel putin un mers normal al dezvoltarii fizice. Stimularile externe sint
deasemenea necesare in asigurarea dezvoltarii neuronale si deci psihice. E virsta la care
incepe sa se dezvolte balansul ca si componenta a echilibrului pentru ca exista controlul
mental al unui centru al gravitatiei necesar in coordonarea miscarilor si coerenta lor. Se
accepta ca subiectii ce au balans se pot concentra in timpul unor actiuni complexe si-si
pastreaza balansul facind posibil mersul , alergatul, saritul si integrarea lor in activitatile
fizice si sportive. Balansul organismului comporta trei momente distincte: balansul static
(statul intr-un picior), balansul dinamic(mersul echilibrat) si balansul dinamic intr-un mediu
in miscare (mersul in tren ,in tranvai, sau in metrou, etc.).
In cazul retardului ce afecteaza situatiile mai sus descriese, Evans indica in 1980
urmatoarele metode de imbunatatire a balansului static (echilibrului):
- copilul sa stea cu picioarele pe capacul unei cutii mici, cu bratele extinse lateral, apoi
bratele aduse deasupra capului avind astfel o baza mica de sustinere si mentinere a
echilibrului.
- sa stea in pozitia Romberg (un picior in fata celuilalt).

26
- sa stea intr-un picior pe rind pe carti apoi mici suporturi de plastic apoi suporturi elastice
(trambuline ,saltele moi), la inceput sustinut si invatat sa-si mentina pozitia prin extensia
miinilor si balansarea corpului inainte, lateral, inapoi pentru a mentine pozitia in echilibru.
Urmeaza apoi invatarea mersului. Mersul , alergatul si saritul sint obiective de atins
pentru multi din acesti copii.Exista 10 activitati de folosit pentru a dezvolta mersul la copii
cu dizabilitati:
1.mersul pas cu pas, incurajat a fi facut cu pasi mici intre terapeut si parinte aflati
aproape, fiind recompensat cu o bomboana cind e dus la bun sfirsit.
2.mers, oprit, apoi se continua mersul. Copilul este invatat sa se opreasca la comanda vocala
imbinind astfel cuvintele cu miscarea.
3.merge si se intoarce fara ajutor, se stabileste un punct pina unde merge, se intoarce in
jurul punctului si vine inapoi de unde a plecat
4.merge cu un obiect in mina (jucarie) trebuind asfel sa se concentreze in doua parti (la
mers si la obiectul din mina) incepind mersul pas cu pas. In acest timp nu are voie sa lase
obiectul din mina nici sa uite ca il are in mina.
5.mers si ridicatul unui obiect
6.mers, ridicat un obiect si continuat mersul
7.mers, ridicat un obiect si depus in timpul mersului in aceeasi directie. E un nivel superior
la care copilul trebuie incurajat, iar exercitiul devine foarte dificil pentru copii cu
dizabilitati cind exista mai multe obiecte in diferite directii din care copilul trebuie sa
aleaga pe acela care sa incapa intr-o mica cutie (doar unul dintre ele).
8.mers, ridicat un obiect si intors prin executarea unei rotiri de 180 de grade ajungind
astfel la punctual de start.
9.mers si cautat obiectul ascuns (nevazut).
10.mers, ridicat obiectul din spatele unui obstacol (obiect nevazut initial pe care il gaseste
ocolind obstacolul) si intors la punctul de start.
La virsta de 2 ani dezvoltarea activitatilor motorii permite unui copil explorarea
mediului (camera, apartament), jocul cu jucarii mai complexe care solicita inteligenta (de
genul puzzle), urca si coboara scarile pas cu pas, sta intr-un picior fara ajutor, in timp ce
copilul cu dizabilitati la aceasta virsta incepe sa mearga daca e tinut de ambele miini
In continuare copilul trebuie asistat si indemnat la activitati tot mai complexe cum ar
fi amenajarea spatiului de joaca pentru al obliga la efectuarea unor activitati noi sau tot
mai grele de genul sarit, urcat, ocolit, planuri inclinate, jucarii de forma rotunda care nu
ofera un sprijin ci cauta pastrarea echilibrului. Se mentin comenzile verbale prin folosirea
unor propozitii scurte: ridica genunchii, fa pasul, etc.
Dezvoltarea generala intre 3 si 5 ani:
- activitatea motorie se dezvolta tot mai rapid bazindu-se pe grupe musculate tot mai
specifice unei miscari precise
- variatiile individuale ale dezvoltarii motorii cresc odata cu virsta, forta musculara creste
si ea cu 65% pentru ambele sexe
- se dezvolta coordonarea si echilibrul aparind autocontrolul
- copii sint foarte activi avind foarte multa energie

27
- copiilor le plece ritmul, miscarile ritmate (dansul) si le place sa cinte.
Copii cu dizabilitati au nevoie de exercitii fizice complexe interesind grupe
largi de muschi, jocuri simple si shimbarea frecventa a a activitatilor:
- jocul in paralel apoi cu alti copii
- folosirea usoara a obiectelor din jur
Exista si programe pentru scolari si tineri bazate pe gimnastica si jocuri dse
echilibru.

CURS 9
Activitatea fizică la adulţii handicapaţi

La adulţii cu handicap fizic, după o lungă perioadă de terapie medicală sau


chirurgicală urmează proceduri de recuperare funcţională corespunzând părţilor afectate
ale corpului. De aici încolo aceste persoane trebuie în continuare susţinute pentru a putea
lucra şi a se reintegra social. Susţinerea permanentă are două raţiuni:
1. Existenţa sechelelor definitive, care dau handicapul şi îl menţin toată perioada
vieţii (amputaţii, paralizii definitive, etc.).
2. Sechelele generale, datorate inerţiei fizice şi psihice prelungite.
De aici rezultă o dublă corecţie: tardivă si permanentă. Compensarea deficitului
anatomofuncţional localizat prin iniţierea unor activităţi fizice gestuale compensatorii sau
prin proteze ortopedice, urmate de antrenament fizic special pentru segmentul respectiv şi
general pentru întregul organism. Activitatea fizică trebuie completată cu susţinerea
psihică a bolnavului. Demararea acestor activităţi se face în centre speciale: spitale, centre
specializate, unde sechelele motorii sunt compensate prin supravegherea permanentă a
activităţilor fizice şi prin iniţierea unor terapii complexe.
Realizarea compensării ar trebui să coincidă cu executarea programelor de
activităţi fizice la domiciliul handicapatului urmată de reluarea efectivă a muncii sau
integrarea într-un centru de formare profesională sau reformare şi îndeplinirea unei noi
profesiuni. Se va urmări permanent reantrenarea progresivă la efort şi reintegrarea în
muncă, interesul pentru boală şi handicap trecând treptat pe locul 2.
Metodele de readaptare fizică trebuie să fie logice şi naturale. Ele sunt
recunoscute ca o parte indispensabilă a recuperării, care sunt precis prescrise şi nu sunt
facultative, sunt raţionale şi nu empirice, tot mai performante şi eficiente, având o
semnificaţie precisă.
Se disting mai multe etape în evoluţia istorică a acestor programe de activităţi.
Începând din 1944, Anglia dispunea de o doctrină precisă în materie de reabilitare a
handicapaţilor, creînd servicii spitaliceşti specializate (Hospital Rehabilitation
Departments) prevăzute în legea persoanelor handicapate şi angajarea lor în centre de
reeducare funcţională (Medical Rehabilitation Centers şi Industrial Rehabilitation Units,
ultimele unităţi realizând readaptarea la muncă). Scopul lor este de a ajuta persoanele
handicapate fizic sau psihic, prin orientarea lor spre o activitate profesională în care pot fi
pregătiţi prin intermediul exerciţiilor fizice şi a muncii în ateliere. În astfel de centre

28
echipa terapeutică este alcătuită din kinetoterapeut, ergoterapeut pentru terapia
ocupaţională, monitor de gimnastică remediativă, maistru în meseria respectivă, psiholog de
orientare, asistent social, tehnician ortoped, un agent responsabil de persoana cu handicap.
Ele funcţionează ca şi centre de zi specializate în mai multe oraşe. Dispun şi de ateliere
protejate sub direcţia unui inginer şi controlate medical, având maşini adaptate
handicapatului şi având producţie bine definită şi cuantificată. Şi societatea franceză are
legi şi organizare asemănătoare.
Metodele de readaptare prin activităţi fizice la adulţi se referă la categorii de
handicap, fiind specifice pentru fiecare din acestea următoarele câteva exemple:
1. Persoanele cu afecţiuni respiratorii precum astmul bronşic, emfizemul pulmonar,
bronşita cronică, fibroză pleuro-pulmonară (deci afecţiuni extra TBC) se apreciază după
explorările funcţionale respiratorii (C.V, inspirul şi expirul forţat), rezultând un grad de
insuficienţă respiratorie. Într-o anumită fază a recuperării acestor bolnavi, deficitele
motorii şi energetice globale se ameliorează prin introducerea de activităţi fizice generale:
pedalarea, mersul, sportul, munca, care sunt voluntare suprapunându-se termenului de
reantrenare la efort, urmărindu-se finalitatea lor.
2. Există programe pentru cei cu boli cardiace, afecţiuni coronariene (I.M).
Reantrenarea la efort a cardiacilor a devenit o practică curentă. Bolnavii cu I.M sunt supuşi
unui program de reantrenare fizică bine codificată:
• În faza I sau perioada iniţială infarctului se indică câteva exerciţii de mişcare a
membrelor(flexie-extensie), reglarea respiraţiei, mici mişcări de autoîngrijire, de
alimentaţie.
• În faza II (perioada de cicatrizare a infarctului) bolnavul începe să se deplaseze.
Se initiază o activitate de pedalare pe bicicleta ergometrică, măsurată progresiv prin
aprecierea pulsului, ECG, oximetria sanguină. Activitatea fizică este sinergică funcţionării
miocardului şi poate dura mai multe luni.
• În faza a III-a sau tardivă, activităţile fizice se substituie puţin câte puţin unei
activităţi zilnice normale, sociale şi profesionale. Bolnavii sunt supuşi unor controale
periodice.
3. Mai recent sunt programe de activităţi fizice pentru obezi şi diabetici. La aceşti
indivizi, pe lângă activităţile fizice, este absolut necesară schimbarea stilului de alimentaţie
prin exces sau eroare – relative la echilibrul metabolic al organismului, sedentarismul sau
inerţia fizică.
Măsurile fizice vor fi completate tot timpul de susţinerea psihicului bolnavului, de educarea
lui pentru înţelegerea metabolismului ţesutului adipos sau a metabolismului glucidic.
Se execută stimularea generală a tuturor grupelor musculare ale organismului, individuale
sau gimnastică de grup.
4. Activităţi fizice pentru bolnavi în retard mental. Se consideră că numărul
adulţilor cu retard va fi în creştere, de la 35 de milioane în 2 000, la peste 64 milioane în 2
030 în Statele Unite ale Americii. Obiectivul principal este independenţa adultului care
include şi angajarea cu un câştig financiar suficient. Ca activităţi conexe de recreere se
încurajează cititul, performanţe fizice gen fitness. Cititul şi activităţile bibliofile duc la

29
succesul adaptării la comunitate şi a comunicării cu aceasta, dezvoltând relaţii sociale
pozitive şi satisfacţiei personale. Schloss, Smith şi Kiehl în 1986 descriu succesul un
program integrat, bazat pe o filozofie a normalizării vieţii acestor handicapaţi. Direcţiile de
acţiune sunt:
• Progresul spre realizarea independenţei
• Dezvoltarea psiho-somatică şi motorie cât mai apropiată de vârsta biologică
• Participarea prin integrare la problemele societăţii
• Asumarea riscului în scopul obţinerii unor beneficii potenţiale
Terapeutul urmăreşte 6 secvenţe în dezvoltarea progresivă a programului:
1. Identificarea oportunităţilor de recreere valabile în comunitatea bolnavului.
2. Realizarea unei liste cu diferite activităţi recreative agreate.
3. Observarea şi identificarea adulţilor care participă la introducerea unor mereu noi
activităţi.
4. Participarea la activităţi fără asistenţă calificată.
5. Dezvoltarea unor variate strategii de intervenţie pentru persoane care au nevoie la
un moment dat de aceasta.
6. Verificări temporare a handicapaţilor care participă la activităţi fără asistenţă
terapeutică.
Adulţii care reuşesc să exerseze regulat aceste programe, reuşesc să îşi crească
forţa şi rezistenţa musculară prin arderea mai multor calorii din substratul energetic
propriu, să dezvolte o rezistenţă crescută la solicitare (stres) sau oboseală musculară, din
toate rezultând îmbunătăţirea imaginii proprii a handicapatului care poate conduce la alte
obiceiuri sănătoase care vor fi adoptate instinctual de handicapatul adult.
Trebuie avute în vedere şi reacţiile celorlalte persoane din anturaj faţă de persoana
handicapată. Aceştia trebuie să aprecieze efectuarea activităţilor fizice la aceaşi oră în
fiecare zi (devin reflexe), stabilind o rutină de performare a activităţilor, recomandabil
înaintea meselor de dimineaţă şi de prânz.
Timpul de performare se măreşte din ce în ce mai mult. Pentru a determina clar
distanţa parcursă prin mers, se poate instala un podometru care arată distanţa parcursă
prin paşi.
Creşterea timpului de activitate fizică, plimbare, mers, jogging, se poate face şi cu
acompanierea handicapatului de către un câine de rasă, de care să aibă grijă şi să-l
acompanieze în activitatea sa. Nu se recomandă acestor handicapaţi privitul la televizor
timp îndelungat.
Echipa terapeutică şi medici de diferite specialităţi vor reuni persoanele handicapate
în grupuri relativ omogene de 10-20 persoane, în funcţie de posibilităţile fizice de moment
ale acestor persoane. Se încep tehnici cuprinzând exerciţii practice de reeducare gestuală
pentru ameliorarea modului de efectuare şi a eficienţei activităţii respective.
Odată cu îmbunătăţirea condiţiei fizice vor creşte exigentele, ajungându-se la
activităţi gimno-profesionale, care pregătesc handicapatul pentru a folosi instalaţii sau
materiale care le vom regăsi în munca sa.
Tehnicile pentru aceste grupuri pot cuprinde, pe lângă activităţile specifice, şi:

30
• Evoluţii pe teren accidentat (plimbări din ce în ce mai lungi şi mai dificile)
• Menţinerea şi deplasarea de greutăţi
• Deplasarea pe planuri înclinate, toate pentru îmbunătăţirea echilibrului şi
coordonării.
Acestea se constituie în programe de reantrenare a efortului. Urmează
reantrenarea la muncă, pe care o face paralel cu tehnicile precedente, handicapatul
executând activităţile în ateliere pentru reantrenare specifice la diferite munci. În
principiu, un atelier trebuie să dispună de o gamă variată şi suficientă de activităţi, cum ar
fi:
• Un sector pentru activităţi uşoare, rezervat persoanelor la care se impune o astfel
de activitate, observarea atentă a comportamentului său motor fiind de prim ordin. Se va
pune accent pe calitatea şi randamentul activităţii.
• Un sector de orientare a activităţii, care trebuie să devină specifică, sector care
tebuie să fie foare variat ca posibilităţi: de activitate manuală, mecanică, tehnică,
pedalare, computere etc.
• Sector specific pentru diferite ocupatţii, de la ţesut la confecţii şi confecţii
metalice, realizând activităţile de exterior sau cele cu tentă artistică: pictură.
În aceste sectoare se poate regla reantrenarea pentru muncă în ritm progresiv din
punct de vedere al efortului fizic în al complexităţii muncii, trecând dintr-un sector în altul
odată cu constatarea progresului în muncă sau cu descoperirea unor noi aptitudini care pot
schimba orientarea profesională. În final, odată cu atingerea obiectivelor de reantrenare la
efort şi la muncă, handicapatul va fi plasat la un atelier protejat sau în unităţi industriale
(75%), sau de alt profil (7,5%), sau neîncadraţi (10%).

CURS 10
Activităţi fizice în recuperarea geriatrică (a vârstnicului)

Pe plan mondial se constată creşterea permanentă a numărului vârstnicilor


odată cu creşterea speranţei de viaţă, a unor tratamente tot mai performante care
prelungesc durata vieţii. Totodată societatea trebuie să asigure acestei categorii
suficiente mijloace pentru o calitate corespunzătoare a vieţii şi pentru realizarea
independenţei vârstnicului, problemă primordială şi principalul scop al recuperării la această
vârstă.
Caracteristic acestei vârste >65-70 ani este acumularea mai multor infirmităţi
cauzate de îmbătrânirea fiziologică a întregului organism şi a tuturor aparatelor şi
sistemelor, peste care se adaugă patologia unora din ele contactată de-a lungul vieţii
(cardiovasculara, respiratorie, osteo-artic, etc ). Mai mult, aceste acţiuni tind la
decompensare, prin evoluţie mai accentuată la această vârstă, devenind astfel
handicapante. Degradarea la vârstnic, a capacităţii de raţionament şi adaptare la ritmul tot
mai intens al vieţii cotidiene şi tehnologiile tot mai performante are un impact important

31
asupra vieţii psiho-sociale a acestuia. Vârstnicul, în general, este confruntat cu 3 situaţii
caracteristice particuare, şi anume:
• Anxietatea
• Dezorientarea
• Dependenţa
Primul aspect se manifestă prin existenţa continuă a unei stări de nelinişte profundă,
de frică, cauzată de securitatea vieţii şi sănătăţii sale.
Al doilea aspect este consecinţa deficienţelor de adaptare la exigenţele unui mod de
viaţă tot mai neobişnuit şi deci nefiresc, ducând în final la transformarea vârstnicului într-
un dezadaptat social.
Dependenţa este exprimată de atitudinea pasivă faţă de activitatea cotidiană,
determinate de pierderea oricărei iniţiative, transferul responsabilităţilor către generaţia
activă, situaţie care induce idea că bătrânul este un întreţinut, chiar o povară.
Deci, perspectivele , la această vârstă, depind de personalitatea, educaţia, starea de
sănătae şi antecedentele patologice personale a fiecărui individ, de condiţiile de mediu şi
cuantumul protecţiei sociale de care beneficiază vârstnicul (nivelul pensiei, facilităti
speciale pentru această vârstă, etc)
În prezent se constată un proces de îmbătrânire a persoanei bolnave şi handicapate,
ceea ce are implicaţii mari medicale, psihologice, familiale dar şi economice legate de
creşterea continuă a costurilor legate de asistenţa acestor persoane. Se impune, deci,
concluzia că, orice program de activităţi trebuie să cuprindă şi un capitol despre
cunoaşterea, prevenirea şi combaterea tendinţei vârstnicilor spre sedentarism şi
imobilizare la pat, chiar combaterea subsolicitării vârstnicului, mai ales din partea familiei,
dar şi a societăţii, de preferat fiind suprasolicitarea acestor persoane, introducerea lor în
programe stricte şi eficiente, ceea ce obligă la un permanent exerciţiu, atât fizic cât şi
psiho-intelectual. Un astfel de program va avea ca scop prioritar păstrarea activităţii fizice
zilnice, ceea ce duce şi la autonomia habituală.
În funcţie de gradul de handicap, se vor iniţia programe de activitate fizică de
susţinere care au mai mult caracter profilactic şi de menţinere vizând persoanele cu
dizabilităţi uşoare, sau programe de activităţi fizice de funcţie, care tind să amelioreze
ADL, combătând instalarea pasivităţii sau imobilizarea la pat .
De asemenea aceste programe trebuie să ţină cont de eventuala patologie asociată
din domeniul medicinei interne sau a psihiatriei adaptându-se necesităţilor de reeducare
funcţională dar şi de readaptare socială.
Obiectivele activităţilor fizice la vârstnici
C. Taneborn caracterizează activitatea fizică ca o metodă care îşi propune să ajute
vârstnicul să-şi menţină sau recapete maxim de independenţă fizică, psihologică şi socială.
În condiţia în care handicapatul trebuie mereu reorientat către lumea exterioară,
intervenţia noastră va urmări mai multe nivele:
• Nivelul fizic, urmărind suplinirea deficitului motor şi/sau senzorial
• Nivelul psihic, ceea ce înseamnă influenţarea relaţiei bolnav-boală, dar şi relaţia
bolnav-mediu înconjurător

32
Nivelul fizic este influenţat la această vârstă de modificările ce ţin de bătrâneţe, şi
anume: hipotrofii musculare generalizate, involuţia cartilajului articular, fatigabilitate,
uşoară incoordonare a mişcărilor, dureri de tip reumatic, tulburări funcţionale
cardiovasculare, pulmonare, vasculare periferice, diminuarea acuităţii vizuale şi auditive,
ameţeli. Îndeplinirea efectivă a programului de activităţi fizice poate fi afectat de
existenţa afecţiunilor neurologice, de reumatisme cornice, deteriorarea calităţii oaselor sau
chiar tulburări mintale.
La nivel psihic, vârstnicii consolidează relaţiile conjugale şi familiale, fie chiar şi
datorită fricii de singurătate sau apariţiei unor greutăţi (şi financiare), explicând conflictul
între generaţii.
Uneori vârstnicul deficient poate fi din anumite considerente fie supraprotejat, fie
persecutat. De aceea întregul program va viza recuperarea vârstnicului prevenind în primul
rând decăderea fizică, psihică şi socială, împiedicarea sechestrării lui într-o cameră, ci
trebuie să-i redea handicapatului independenţa sa funcţională şi demnitatea umană.
Activitatea fizică la aceste persoanae este capabilă să asigure:
• Recuperarea motricităţii – ce poate fi completată chiar cu un tratament
kinetoterapic
• Reluarea activităţilor zilnice în scopul redobândirii autonomiei
• Psihoterapia activă a vârstnicului pentru combaterea apatiei şi deprimării
• Socioterapie – prin antrenarea în unele activităţi desfăşurate în grupuri mici,
fiecare contribuind cu ceva la realizarea unui întreg unitar.

CURS 11
Activităţi sportive pentru handicapaţi

După îndeplinirea principalelor obiective ale recuperării, în principal


reantrenarea prin activitate fizică prin şi pentru muncă, persoana handicapată va ajunge să
se sustragă universului medical care l-a înconjurat şi pregătit urmând etapa de socializare
şi reprofesionare.
În mediul social şi chiar profesional handicapatul se va alătura activităţii altor
persoane, măsurându-şi astfel posibilităţile şi limitele pe care va căuta permanent să le
îmbunătăţească. În această perioadă handicapatul va trece prin 3 etape successive care au
şi componenţă psihică nu doar motorie (de activitate fizică) şi anume perioada de
desensibilizare; cea de stabilizare şi de mobilizare. Reîntoarcerea progresivă la realităţile
vieţii cotidiene stimulează dorul de viaţă şi independenţa motorie a handicapatului.
După desăvârşirea reintegrării profesionale se poate relua aspectul
activităţilor de agrement, distractive şi sportive, fiind încurajată participarea la diverse
evenimente festine familiale şi sociale, ceea ce anunţă finalizarea reinserţiei sociale, punct
final al procesului de recuperare, nu însă şi a supravegherii continue prin controale
periodice, de care trebuie să beneficieze un handicapat integrat.

33
Aspectul reluării activităţii sportive trebuie încurajată dar nu impusă,
persoana handicapată găsindu-şi singură activitatea sportivă de care este atrasă sau ar fi
posibil să o practice în funcţie de handicapul restant şi posibilităţile de adaptare pentru
practicarea acelui sport (proteze de membre, scaune cu rotile, orteze, planuri înclinate
etc).
Activitatea sportivă poate lua mai multe aspecte, principalele fiind practicarea
sportului ca divertisment plăcut sau ca performanţă-profesie, şi practicarea unui sport
individual sau de echipă.
În funcţie de handicap se pot practica jocuri sportive simple, cum ar fi:
billiard, tennis de masă, bowling, badminton, jocuri care din distractive pot ajunge şi
competitive. Orice sport practicat cere efort de autodepăşire , imaginarea unor adaptări
specifice, exemplu: jocul de fotbal în cărucioare cu ajutorul unor crose.
Doritorilor de activităţi sportive li se va iniţia activitatea de gimnastică
individuală sau de grup (dacă sunt instituţionalizaţi), în scopul menţinerii mobilităţii
articulare câştigate, cât şi a întregului aparat locomotor, menţine tonusul normal muscular
al întregului organism, activează circulaţia sanguină prin stimularea generală a aparatului
cardiovascular şi respirator.
Exerciţiile se pot executa şi din poziţii comode (pe scaun sau culcat) nu
neaparat ortostatism. Rezultatele sunt superioare, dacă gimnastica se execută în săli de
sport bine dotate cu cromatism relaxant, şi în grupuri mici, permiţând un contact direct
uman între kinetoterapeut şi fiecare handicapat introdus în programul de sport. Exerciţiile
de la simple la complexe, ritmul de executare a lor poate fi executat pe fond muzical, chiar
cu introducerea unor figuri de dans în complexul de exerciţii care trebuie alese în funcţie
de posibilităţile deficienţelor, astfel că această activitate, în esenţă fizică şi sportivă va
avea şi o nuanţă terapeutică, urmărind efectul benefic pentru pacient şi uneori permiţând
reducerea dozei de medicaţie prescrisă. După efectuarea acestor exerciţii de gimnastică,
pentru cei doritori se trece la activitatea sportivă. După “Dicţionarul Limbii Române
moderne”, sporturile reprezintă “ un complex de exerciţii fizice şi jocuri practicate în mod
metodic, cu scopul de a dezvolta şi întării corpul şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa şi
disciplina”. Din definiţie rezultă că persoanele handicapate au acces nelimitat la practicarea
oricărui sport, măcar referindu-ne la prima parte care este o kinetoterapie mai amplă, cu
anduranţă din ce în ce mai crescută.
Handicapaţii sunt din ce în ce mai atraşi, ca sporturi individuale, de atletica
uşoară, în limitele date de handicapul respectiv. Crosul pe distanţe variabile, poate fi
practicat de cei cu handicap cardiovascular, de vârstnici, de cei cu boli reumatismale,
posttraumatice ale membrelor superioare, amputaţii.
Handicapaţii orbi pot practica crosul, jogging-ul, chiar pe distanţe mari, alături
de atleţi valizi, care pot să-i direcţioneze. Unii fac parte şi sunt legitimaţi la cluburi şi
asociaţii locale înglobate în federaţii naţionale şi internaţionale.
Un alt sport pe care îl considerăm plurivalent, este înotul, practicarea lui
solicitând întreg organismul şi toate membrele. Înotul solicită în mod deosebit coordonarea
atentă a mişcărilor membrelor precum şi a mişcărilor cu ritmul respiraţiei. Datorită legii lui

34
Arhimede, mişcările în apă comportă un efort mai redus, membrele se mişcă mai uşor, se
activează circulaţia sanguină şi respiraţia, mişcarea este gradată ca intensitate, efectele
înotului în unele cazuri pot fi miraculoase. În cazul celor care nu ştiu înotul, sau dacă nu sunt
condiţii de piscine sau de bazin, mişcările de înot, mai ales la copiii mici, pot fi executate în
bazine sau incinte pline cu sfere de plastic, care permit aceleaşi mişcări. Unii handicapaţi
pot face şi sporturi subacvatice, alţii cu membre superioare valide, pot practica canotajul.
În cazul sanatoriilor de pe litoral se îmbină înotul cu helioterapia, falezo-terapia şi cu jocuri
de plajă (polo). În tot acest timp omul inhalează şi aerosolii climatului marin. Jocurile
sportive de grup trebuie să cumuleze plăcerea, relaxarea, agrementul, recreerea, opţiunea,
spiritul de echipă, disciplina, combate egoismul (care poate deveni uneori caracteristic
persoanei handicapate). Scopul este executarea mişcărilor variate, tot mai ample şi liber
consimţite. Sportul în echipă dezvoltă intuiţia şi iniţiativa, dar şi subordonarea,
comportamentul social şi luarea rapidă de decizii. În raport cu handicapatul, jocul de echipă
se poate practica din cărucioare, pentru cei cu paralizie de membre inferioare, amputaţii
masive. Astfel, sunt echipe de baschet, handbal, fotbal cu crosa, criket.
Unii handicapaţi au practicat alte sporturi: ski, patinaj, săniuş, pentru copii se
încurajează mersul cu bicicleta sau chiar cu trotineta, săritul coardei, şotronul. Alţii
preferă motociclismul, automobilismul (cu transformările tehnice în funcţie de handicap).
Pe plan naţional şi mondial se practică competiţii pentru handicapaţi care
practică acelaşi sport sau chiar olimpiade pentru handicapaţi, care practică sporturi
olimpice. În acest cadru s-a organizat maratonul, distanţa aleasă fiind parcursă în scaune cu
rotile de paraplegici. Timpii înregistraţi de câştigători nu au fost cu mult inferiori
recordurilor de de probă. Handicapaţii au o mai puternică dorinţă de a realiza lucruri
considerate irealizabile. Astfel, pentru prima oară în 1984, la Olimpiada Albă de la Sarajevo
s-au introdus probe de slalom uriaş pentru handicapaţi, timpul realizat de câştigător fiind
cu câteva sutimi de secundă mai bun decât locul III normal. La Olimpiada de la Los Angeles
s-au inclus pentru prima oară două probe de alergări pe scaune rulante, 800 metri femei şi
1500 metri bărbaţi.
În 1992 s-a introdus în cadrul Jocurilor Olimpice, badmintonul pentru
handicapaţi.
Actualmente, recordurile obţinute într-o competiţie se obţine de handicapatul care
practică la nivel profesionist un sport.
O altă activitate sportivă, des practicată de handicapaţi este turismul şi
drumeţia, care se pot face în grup sau individual. În acest caz, handicapatul beneficiază şi
de cura de altitudine. Aceste activităţi sportive este recomandabil să se facă organizat, pe
trasee bine cunoscute, cu grad de dificultate uşor spre mediu, şi progresiv, fiind chiar
necesară în anumite momente pentru efectele biologice ale climatului montan. Se recomandă
altitudini între 500 şi 1000 m, fiind indicată la orice vârstă. Drumeţia poate fi înlocuită de
cura de teren, prin parcuri, executată în ritm mai alert. Activitatea este bine să se
deruleze în cadrul unor tabere sau centre de turism, bine organizate şi supravegheate.
În cazul în care locul, climatul şi condiţiile de handicap o permit, se pot
organiza cursuri sau seri de dans, considerat activitate sportivă, dar şi socio-

35
psihoterapeutică, folosind melodii în ritm de tango, vals, ritmuri clasice, dar şi dans modern
şi chiar dansuri populare. Dansul uşurează comunicarea, duce la eforturi motorii prin
mişcare ritmică şi coordonare, mulţi handicapaţi locomotori de vârstă tânără uită de
invaliditate, reuşind performanţe care nu le fac în alte condiţii.
Problema handicapaţilor a depăşit graniţele statelor, fiind în atenţia publică
internaţională. Activitatea cu handicapaţii este monitorizată de “Rehabilitation
International”. Conform acesteia există 40 de milioane de handicapaţi grav în lume. Tot sub
egida acestui joc, se desfăşoară şi festivalul de abilitate a handicapatilor, numit
“International Abilympic”, cuvânt provenit de la Ability = competenţă şi Olimpic = olimpiadă,
care este un concurs internaţional de tehnică a handicapaţilor desfăşurat pentru prima dată
la Tokio în 1981. La astfel de concursuri participă handicapaţi din zeci de ţări, scopul
acestor manifestări fiind:
1. Încurajarea persoanei deficiente de a-şi îmbunătăţi permanent deprinderile de
muncă, contribuind activ la integrarea lor în societate.
2. Atrage atenţia celorlaţi parteneri sociali asupra potenţialelor persoane
handicapate, promovând angajarea acestor persoane.
3. Stimulează gândirea creativă privind metodele şi tehnicile care să permită
handicapaţilor practicarea tot mai multor deprinderi de muncă utilă.
4. Contribuie la relaţii de cunoaştere şi prietenie între participanţii handicapaţi din
diferite ţări.
Participanţii la astfel de manifestări se pregătesc îndelung pentru anumite
performanţe fizice, fiind excluşi retardaţii psihici gravi şi deficienţii cu maladii evolutive.
Se selecţionează deficienţii cu handicap stabil motor sau/şi senzorial, care nu mai necesită
un tratament medicamentos.
În funcţie de rezultate, participanţii se premiază sau medaliază.
Activitatea sportivă obişnuită, indicată tuturor handicapaţilor, trebuie monitorizată
ritmic, pentru ca sportul ales să aibă şi beneficii fizice şi de ameliorare a handicapului.
Se urmăresc, pe o fişă de activitate sportivă, următoarele date:
1. Rezistenţa (anduranţa) cardiovasculară în raport cu solicitarea tot mai intensă a
musculaturii.
2. Puterea musculară – posibilitatea organismului de a exercita un efort considerat
maxim.
3. Rezistenţa musculară – capacitatea de performanţă; activitate repetată împotriva
unei rezistenţe moderate (câte genuflexiuni/minut?)
4. Flexibilitatea – posibilitatea articulaţiilor de a executa gradele maxime ale unei
mişcări.
5. Menţinerea procentului de grăsime în raport cu masa musculară: monitorizează
gradul de efort aerobic, care este cel normal, sau subactivitatea ce duce la creşterea
procentului de grăsime.
Alegerea unui sport neadecvat poate angaja handicapatul într-un cerc vicios
care îl descurajează şi poate compromite toată munca de recuperare medicală a cazului.
Astfel, o mişcare inadecvată este urmată de insucces în jocul şi sportul ales, ceea ce duce

36
la neselecţionarea lui în echipă sau imposibilitatea practicării unui sport individual. În timp
aceasta duce la decăderea experienţei motorii a persoanei, ce va prefera astfel un stil de
viaţă sedentară, cu lipsa oportunităţilor de mişcare care poate compromite tratamentul
efectuat.
Din aceste motive relaţia handicapat – medic kinetoterapeut se stabileşte
pentru toată viaţa, monitorizând orice activitate a persoanei handicapate.

37