Ministerul Educiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea: Pedagogie
Specialitatea: nvmntul primar i Psihopedagogie

Referat
La cursul de conflictologie

Tema: Necesiti i dorine

A elaborat : studenta gr. 403
Podgurschi Ana
A coordonat: ofron Larisa

Chiinu, 2016

Nevoie si Dorinta
Ce este Nevoia?
Nevoile, indiferent de tipul lor, de la cele care tin de integritatea si prezervarea corporala ( mancare,
imbracaminte, mediu sigur, sexualitate) pana la cele care tin sfera emotionala (iubire, empatie, intelegere,
comunicare, sustinere) cateodata indisolubila de aspectele corporale (la inceputul vietii cele doua sunt
aproape echivalente), au ca atribut fundamental necesitatea satisfacerii, nesatisfacerea lor punand in
pericol integritatea noastra fizica sau psihica. Importanta satisfaceri nevoilor nu trebuie subestimata, pe de
o parte deoarece de ea tine echilibrul nostru mental si fizic, si pe de alta parte deoarece cererea de
satisfacere a unei nevoi, in ciuda faptului ca poate fi amanata (cu anumite costuri) nu se va stinge
niciodata, generand dezechilibre in functionarea noastra.
Pentru a putea discerne intre nevoi si dorinte, trebuie sa facem urmatoarea precizare: nevoile reprezinta
acele cerinte interne, psihologice sau fiziologice, universale. Spre deosebire de dorinte, care tin strict de
subiectivitatea personala, o nevoie este comuna tuturor indivizilor. Astfel, nevoia de hrana, de securitate,
de apartenenta la un grup, sunt lucruri comune tuturor oamenilor, in timp ce dorinta de a avea un anumit
tip de hrana, o anumita casa, de a face parte dintr-un anumit grup ale carui valori le consider (sau le
nazuiesc) comune cu ale mele, sunt lucruri exclusiv subiective si unice si reprezinta o dorinta personala,
nu o nevoie.
Ce este Dorinta?
Am sa incep discutia despre dorinta pornind de la diferenta ei fundamentala fata de nevoie: Nevoia se
poate satisface in timp ce Dorinta nu cunoaste satisfacere. Dorinta este motorul energetic al vietii noastre
psihice. Dorinta isi poate schimba obiectul pe baza unor echivalente simbolice, insa este inepuizabila.
Dar la ce se refera ea?
Dorinta-cea cu D mare- ca fond inconstient al tuturor dorintelor noastre constiente, se refera la o
completitudine (integritate) narcisica experimentata in perioada vietii noastre intrauterine, ca perioada de
gratie in care nevoile noastre au cunoscut cel mai inalt nivel de satisfacere. Simbioza mama-copil din
perioada sarcinii devine un simbol al unui Intreg ideal, corporal si psihic, care se pierde odata cu
momentul nasterii. Desi este o amintire de dincolo de limbaj si de reprezentabilitate, refacerea aceste stari
de gratie traite candva devine scopul nostru inconstient pe parcursul intregii vieti.
In momentul in care pasim dintr-o lume cunoscuta si sigura (cea intrauterina), catre una plina de solicitari
si imprevizibil (cea de dupa nastere), vom investi retrospectiv lumea pierduta cu calitati paradisiace, o
lume in care ne-existand nevoi nesatisfacute, nu exista nici suferinta. Asadar, odata cu nasterea incepe o
cautare asidua a unui paradis pierdut, pe care partial (si doar partial!) il regasim in fragmente : initial in
sanul mamei, in mirosul, imbratisarea si vocea ei- ca o prelungire a propriei noastre persoane, apoi in
relatia cu un celalalt diferentiat de mine (mama, tata).ajungand la varsta adulta sa o cautam in
partenerul a carui menire este sa ne intregeasca, adica sa aduca el acea parte pe care noi am pierdut-o
candva, demult, de care nu ne mai amintim constient, dar a carui lipsa o resimtim emotional intr-un mod
foarte acut. Nu doar dorintele din sfera relationala vizeaza recuperarea intregului, ci toate obiectele
dorintelor noastre: relationale,materiale, inetelectuale sau spirituale, reprezinta doar suportul aceluiasi
scop: reintregirea narcisica. Aceasta este Dorinta si implinirea ei totala este imposibila, insa traiul fara
cautarea satisfacerii ei, ar fi la fel de imposibil. Pentru ca nimic, pornind de la sanul si bratele mamei,
pana la imbratisarea iubitului, contul din banca sau pozitia sociala, nu ne poate asigura regasirea a ceea
ce am pierdut la nastere.
Pentru ca satisfactia nu va fi niciodata altfel decat partiala, cautarea noastra nu se va termina
niciodata.si asta se manifesta in plan concret in toate demersurile noastre de a cauta fericirea, indiferent
cum ne-o reprezentam. La varsta de doi ani, fericirea poate insemna a avea toate lucrurile pe care le vezi,
sau le imaginezi, a controla si manipula mediul dupa bunul plac, ceea ce la nivel simbolic echivaleaza cu
a fi puternic, a te simti complet. Fondul dorintei copilului de 2 ani si al adultului de 40 de ani, care spera
ca un anumit job sau statut social, un anumit nivel de formare profesionala sau o anumita partenera cu
care sa intemeieze o familie, este acelasi si vizeaza aceeasi recuperare de sine. Insa si intr-un caz si in
celalalt, atingerea acestor deziderate lasa concomitent cu satisfactia obtinerii lor si constatarea faptului ca
fericirea, asa cum era ea cautata, nu a fost atinsa decat pentru o clipa. Asa apare si nevoia relansarii intr-o
alta cautare, cu alte cuvinte intr-o reformulare a dorintei, adica alegerea unui alt suport (obiect al dorintei)
pentru atingerea fericirii.

Satisfacerea totala a Dorintei ar echivala cu moartea psihica, adica atingerea unei stari mentale lipsite de
tensiune. Suntem energizati si dinamizati de propriile noastre dorinte. Asa stand lucrurile, implinirea unei
dorinte genereaza automat o noua dorinta.
Aspectele pozitive ale acestor reformulari, in sensul de evolutive, sunt evidente, nemultumirea cu ceea ce
am obtinut deja stand la baza evolutiei noastre individuale si sociale. Exista insa si dorinte periculoase
atunci cand modalitatile prin care isi cer dreptul la implinire sunt tiranice, devenind distructive pentru noi
sau pentru cei din jurul nostru.
De multe ori suntem confuzi cu privire la ce se afla in sarcina mea si ce se afla in sarcina celui de langa
mine in privinta dorintelor (cine este responsabil de fericirea mea), confuzi in a vedea o dorinta drept o
nevoie sau atunci cand confundam dorinta fata de celalalt, cu dorinta asupra dorintei lui (vreau sa iti
doresti ceea ce imi doresc eu, vreau sa iti doresti sa facem dragoste, atunci cand eu imi doresc sa fac
dragoste, vreau sa iti placa prietenii mei , vreau sa faci cursuri de balet si sa iubesti baletul). Cum
poate fi evitata o asemenea confuzie?
Toti parintii isi doresc (cu exceptii care tin de patologie) fericirea propriilor copii. De aici pana la a
considera ca fericirea copiilor este sarcina parintelui, nu este decat un pas. Esecul in obtine o asemenea
tinta, genereaza pe langa vinovatii si presiuni absurde, o inadecvare a pozitionarii parintelui in raport cu
copilul sau. Parintele trebuie sa stie ca este insarcinat doar cu propria lui fericire (propriile sale dorinte),
pe care, de multe ori, nici lui insusi nu si-o poate oferi. In ce priveste copilul, pentru a deveni un individ
autonom e necesar sa ii lasam in seama o pondere cat mai mare din dorintele lui (fericirea) si sa
raspundem cat mai adecvat nevoilor acestuia.
Poate deveni insa idificil sa discernem intre o nevoie reala si o dorinta sau intre o dorinta care apare
pentru a masca o nevoie nesatisfacuta si nevoia propriu-zisa. Parintele poate fi tentat sa creada, in baza
lamentarilor adolescentului sau, ca ultimul tip de smartphone este o nevoie reala pentru a se simti integrat
in grupul de prieteni, ca a nu-l avea reprezinta un handicap social de exemplu. Acest lucru e mult mai
lesne de oferit din partea parintelui, chiar si atunci cand e vorba de un efort financiar considerabil, decat
asumarea faptului ca ceea ce se afla in spatele unei astfel de cereri este mai degraba o acuta lipsa de
incredere in sine, a unor nevoi relationale de validare, sustinere, care au lipsit sau lipsesc in prezent in
cresterea lui si care incearca sa fie disimulate in spatele unor asemenea dorinte, ceea ce poate persista sub
aceasta forma, intreaga viata. Pentru ca niciodata un gol intern, generat de nesatisfacerea unei nevoi, nu
va putea fi astfel umplut iar nevoia isi va cere mereu dreptul la satisfacere. Doar constientizarea nevoii
nesatisfacute poate anula confuzia creata.
Indeplinirea dorintelor copilului nu face parte din atributiile parintelui. Dorintele au nevoie sa fie
formulate, ascultate si cateodata valorizate, nu neaparat indeplinite. Ceea ce are mai degraba nevoie
copilul este dobandirea unei capacitati de a si le gestiona: de a le evalua si de a gasi o strategie (proiect)
pentru atingerea lor, ajustandu-le la realitate. Exista dorinte care au posibilitatea de a fi atinse si dorinte
care vor ramane mereu intangibile, dorinte care pot fi impartasite si dorinte care tin de intimitatea noastra
cea mai adanca, dorinte care sunt efemere si dorinte care persista, dorinte autonome-a caror implinire nu
depinde de alte persoane- precum si dorinte dependente de un altul (care se bazeaza pe raspunsul
celuilalt) Implinirea lor nu este in sarcina parintelui sau ulterior a partenerului de viata, chiar daca acestia
sunt, partial, suporturile simbolice ale reintregirii cautate.
In lipsa unui demers clarificator de acest tip pentru copil, in care este responsabilizat cu privire la
propriile sale dorinte concomitent cu expunerea la limitarile impuse de realitate, asteptarea parintelui ca
acesta sa inteleaga de la sine de ce anumite dorinte pot fi satisfacute sau nu, sa accepte limitarea unora si
satisfacerea altora (cele rezonabile din punctul parintelui de vedere), sa dobandeasca putinta de a amana
satisfacerea unei anumite dorinte sau rezistenta la frustrare in fata imposibilitatilor impuse de realitate,
este una nerealista.
A dori nu este ceva ce trebuie limitat sau condamnat. Nu este ceva bun sau rau. Avem nevoie de dorintele
noastre pentru a ne energiza existenta psihica. Prin preluarea in exces a sarcinii de a indeplini dorintele
copiilor, desi parintele ofera o satisfactie (sau o fericire) de moment care aduce gratificari de ambele parti,
isi va priva copilul tocmai de demersul cel mai constructiv in maturizarea lui emotionala, acela de a
deveni capabil sa si le gestioneze singur, neajungand dependent de un altul pentru a-si atinge implinirea
sau fericirea si tolerand frustrarea pe care o presupune confruntarea dintre imaginarul dorintei si planul
realitatii.

Necesitatea psihologica de a ne reformula in permanenta dorintele si tintele care echivaleaza cu fericirea

reprezinta motivul pentru care un copil nu va fi niciodata multumit cu ceea ce are, in ciuda eforturilor
parintelui de a-i oferi tot ce poate. Este un parcurs fara sfarsit, o sarcina demna de Sisif, acela de a oferi
nelimitat sperand ca atunci cand va avea suficiente dorinte implinite, copilul va fi multumit. Si acest lucru
se intampla pentru ca doar nevoile cunosc satisfacere, nu dorintele.
Eu as sfatui parintii sa nu cada in capcana satisfacerii dorintelor, de orice fel ar fi ele, ci sa le asculte cu
seriozitate, sa le inteleaga si sa-si solicite copiii pe masura abilitatilor lor cognitive (pentru ca dupa
aceeasi masura sunt si dorintele pe care le au) sa isi asume nu doar dorinta, ci si strategia posibila de a o
indeplini- daca acest lucru este posibil-chiar daca asta inseamna un ajutor din partea parintilor , putinta de
a amana satsifacerea dorintei pana la momentul unei sarbatori (Craciun, ziua de nastere). A dori o jucarie
anume, o haina sau orice altceva, nu este condamnabil, chiar si atunci cand parintele nu si-o permite. Ceea
ce are nevoie copilul pentru a deveni un adult autonom si nu dependent de un altul, nu este limitarea
dorintelor, ci sustinere in gasirea unei cai prin care sa transpuna dorinta din imaginar in real, prin
mijloace proprii sau solicitand ajutorul.
Dorintele nu au nevoie sa fie intotdeauna indeplinite, in ciuda faptului ca ni se pare adesea mult mai
important sa ne indeplinim o dorinta, in defavoarea unei nevoi. Asadar parintii ar trebui sa isi dedice
energia cu precadere satisfacerii nevoilor, in defavoarea dorintelor, chiar daca satisfactia imediata, de
ambele parti, va fi mai putin spectaculoasa in cazul nevoii decat al dorintei.
A indeplini prea multe dointe fara a implica copilul in procesul atingerii lor inseamna a creea o
dependenta, inseamna a perpetua un tip de gandire magica in care celalalt este insarcinat cu propria mea
fericire, ceea ce va genera inevitabil o ciocnire violenta intre asteptari si realitate, deci in ultima instanta
multa nefericire pentru cel in cauza si pentru cei din jurul lui.