Sunteți pe pagina 1din 5

Corina Angela Raiciu , an 1 master, Secţia Pictură, U.N.A.B.

“O Istorie a urâtului”, coordonata de Umberto Eco


-o incercare de recenzie-
„urâtul de ieri devine
frumosul de astăzi"
U.Eco
Abstract
Prezenta lucrare este o recenzie la cartea “ O Istorie a Urâtului”, o ediţie coordonată de scriitorul şi
semioticianul Umberto Eco. Când pronunţi cuvantul ''urât'', te gandeşti, automat, la opusul frumuseţii. Eco
demonstreaza însa, în ''Istoria urâtului'', ca urâţenia, ca şi frumuseţea, este relativa. Categoriile estetice
Frumos si Urât ţin de diferite perioade şi culturi şi au fost definite in funcţie de modele stabilite (etaloane),
din perspectiva canoanelor estetice provenite din artă. În perioada modernă şi contemporană urâtul şi
frumosul depind şi de sfera socială şi comercială. Concluziile sunt neaşteptate. „Urâtul“ presupune atitudine,
devine element stimulator pe calea autodepăsirii. Iar spre deosebire de noţiunea de „frumos“, care stimulează
automulţumirea, satisfacţia şi simpla contemplaţie, urâtul ne trimite întotdeauna spre analiză. El poate fi un
element de progres, este incitant, presupune acceptare şi intelegere pentru ceea ce iese din obişnuit, într-un
cuvânt, ne ajută să devenim mai umani, pune in mişcare toate resursele noastre.
1. “Istoria urâtului” reprezintă urmarea fireasca a cărţii “Istoria frumuseţii” (2004), publicată pentru prima
data în 2007 şi tradusă, şi în română la editura Rao. Comparând de-a lungul a 459 de pagini importante scrieri
literare şi filozofice, dar şi opere de artă din diferite epoci, ilustrate în carte într-un numar impresionant, Eco
identifică şi analizează, în 15 capitole, mai multe forme ale urâtului. Şi, deşi o face din perspectivă estetică şi
teoretică, cartea nu e doar o culegere de scrieri, ci şi o delectare intelectuală şi vizuală, o cura inegalabilă de
umor şi un test de sinceritate cu noi înşine în legatură cu atitudinea pe care o avem în faţa urâtului.
Eco, romancier, critic literar, medievalist şi semiotician, este unul dintre cei mai originali autori
contemporani, îmbinând în cărţile sale teoretice sau de ficţiune, studii medievale, analize biblice şi teorii
literare. Între 1954-59 a fost editor cultural la R.A.I. din Milano, 1956-64 a predat la Universitatea din Torino,
mai tarziu ajunge preşedintele Şcolii de Studii umanistice din cadrul Universitaţii din Bolonia. Publică 5
romane de ficţiune, cele mai importante: „Numele trandafirului”(1980) şi „Pendulul lui Foucault” (1988),
studii de antropologie- „Antropologia vestului”, critica literară- „Teoria Cititorului Model”. În 2004 publică
„Istoria frumuseţii”, apoi ca o continuare fireasca vine în 2007 volumul „Istoria urâtului”.

1
Mi-am propus o analiza globala a volumului „Istoria urâtului”, dar nu am reusit una de profunzime, din
pacate din cauza lipsei de timp. Marturiresc ca intentionez sa reiau cercetare şi să includ şi o analiza mai
atentă , inclusiv a primului volum „Istoria frumusţtii”, în scopul îmbogaţirii mele spirituale.
2. Initial am fost tentată sa aleg tema frumosului în arta dar nu! Tema urâtului este o problemă estetică
importantă şi omniprezentă în artă, pe care nu o pot trece cu vederea. Preocupările mele artistice s-au
îndreptat şi se indreaptă către frumos. Nu-mi place arta urâtulul, chiar daca acest urât este pictat frumos. Nu-
mi plac subiectele urâte, diforme, ororile s.a.m.d. alese şi tratate de unii artişti. Imi provoaca repulsie, greaţă.
Dar pentru a ma cunoaşte mai bine am decis că urâtul trebuie cunoscut şi cercetat şi am ales sa fac acest
demers studiând volumul complex şi bogat ilustrat coordonat de Eco , „Istoria urâtului” .
3. În majoritatea perioadelor culturale, s-au scris „istorii ale frumosului“, urâtul fiind, în mod obişnuit,
argumentat în opoziţie cu acesta. Nietzsche, în “Amurgul zeilor”, defineşte frumosul considerând omul ca
normă a perfecţiunii, în timp ce urâtul este opusul, degenerescenţa. Pentru Sf. T. de Aquino „frumuseţea era
dată, în afară de o potrivită proporţie şi luminozitate, şi de integritate“, iar pentru Kant, în “Critica facultaţii
de judecată”, frumosul înseamnă placere în absenţa interesului, iar urâtul provoacă reacţii emoţionale. Toate
acestea sunt elemente pe care istoria artelor le-a pus în valoare de-a lungul evoluţiei sale, în funcţie de epoci
şi concepte, aşa cum sunt ele consemnate şi în această carte. În epoca moderna, raportul faţă de ceea ce este
considerat urât s-a schimbat. Atracţia pentru lucrurile ieşite din canoane, dorinţa de a provoca normalitatea,
de a accepta excepţia au intrat în obişnuit. De asemenea, epoca moderna extinde cercetările asupra noţiunilor
de „urât şi frumos spre zona socialului, a tipului de atitudine, în sfera comercială“ .
De la bun inceput, Eco şi introduce cititorul într-un univers al monstruozitaţii, al terorii si diformului: zeitaţi
care-şi devoreaza şi masacrează propriii fii (Saturn si Medeea); ploi de sange, accidente bizare, naşteri
anormale sau copii cu dublu sex; monştri precum Dracula, Frankenstein si King Kong, “impresuraţi de morţi
vii şi de alieni aterizaţi din spaţiu”. Acestea sunt, însă, doar cateva din cele mai şocante imagini ale urâtului
din cultura occidentala. Iar ceea ce E. vrea sa evidentieze prin astfel de exemple este faptul ca urâtul e
condiţionat de timpul istoric şi de culturi şi că ceea ce pana mai ieri era de neconceput poate fi, astazi,
acceptat ca fiind frumos. Astfel, în arta şi literatura secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea, femeile au început
să fie reproduse, pentru prima data în istoria artei, cu toate imperfecţiunile fizice si morale: Montaigne le
elogiază, în scrierile lui, pe femeile şchioape, pictorul flamand. Rubens le slaveşte, în tablourile sale, pe
femeile grase, iar poetul şi dramaturgul Hugo (sec. XIX) le înnobilează cu sentimente de veneraţie pentru urât
şi diform. “Sunt sătula până-n gât de respect şi am nevoie de dispreţ. Te iubesc nu numai pentru că eşti
diform, ci şi pentru ca eşti o zdreanta omenească”, declara amantului său un personaj feminim din cartea lui

2
Hugo “Omul care râde”. Daca prin astfel de exemple E. atrage atentia asupra semnificaţiei urâtului într-o
epocă sau alta, demonstrând, în acelaşi timp, fragilitatea graniţei dintre urât şi frumos, atunci când face
referire la epoca contemporană accentuează faptul că urâtul poate deveni mesaj cu încarcatură socială,
politica sau economica. “Eu folosesc sangele in toata groaznica sa mareţie pentru a face publicul sa inţeleagă
faptul că filmele mele sunt mai degrabă o cronica socio-politică a vremurilor decât aventuri prosteşti cu
garnitură horror”, îl citează Eco pe regizorul american George Romero – cunoscut pentru personajele sale
hidoase, gen zombi cu pielea zbârcită şi putrezită, din filme precum “Noaptea morţilor vii”. Eco se intreabă,
la un moment dat, daca nu cumva recursul la urât nu este decat un mijloc “pentru a denunţa prezenta răului”;
întrebare la care el insuşi găseşte, pe parcursul cărţii, răspunsuri afirmative şi negative. Spune “da” atunci
când se referă la ilustraţiile de carte şi la sculpturile medievale ce avertizau – prin teme precum Apocalipsă şi
Judecata de Apoi sau imagini cu cavaleri ce se-ntalnesc, în calatoriile lor, cu schelete si cadavre – asupra
iminenţei morţii. Spune “nu” atunci când face referire la magie neagră şi satanism – manifestate încă din
lumea antică şi medievală sub forma de orgii în care vrajitoarele slăveau răul suprem întreţinând raporturi
sexuale cu diavolul, iar sataniştii celebrau liturghia neagra pe trupul unei femei goale. Apropo de diavol şi de
infern – Eco subliniază faptul că, deşi acestea au ramas nişte simboluri ale răului, nu mai sunt, neaparat, si
nişte simboluri ale urâtului: în picturile medievale, diavolul e reprezentat cu coadă, urechi de animal, barbă de
ţap, gheare şi labe; în scrierile renascentiste ia forma Pontifului de la Roma ce poate fi alungat, dupa cum
scrie Luther în “Convorbiri la masa”, doar cu “o başină bună”; in picturile suprarealiste ale lui Dali e
metamorfozat în femei goale şi elefanţi cu picioare lungi; iar in scrierile moderne, ia infaţisarea unui “domn
trecut de prima tinereţe, cu parul brunet uşor înspicat, lung şi des şi cu barbuţa ascuţită puţin incarunţită” –
după cum îl descrie F.M. Dostoievski în “Fraţii Karamazov”. Infernul, la randul lui, a fost imaginat fie sub
forma unei lumi subpământene stăpânite de lacomi biciuiţi si spintecaţi, de eretici care zac în morminte de
flăcări şi de fluvii de sânge clocotind – aşa cum îl descrie poetul renascentist Dante Aligheri în “Infernul” –,
fie sub forma unei camere de hotel cu lumina aprinsă încontinuu şi cu uşa închisa mereu, în care sunt obligaţi
ăa convieţuiasca trei oameni care nu se cunoscuseră pana atunci – aşa cum şi-l imaginează existenţialistul de
secol XX Jean-Paul Sartre în cartea “Cu uşile închise”.
Eco ne asigură, însă, că urâtul poate lua şi forma comicului, obscenului şi grotescului: în orgiile
homosexualilor şi lesbienelor din Antichitate; în aşa-zisele carnavaluri medievale ce prilejuiau gesturi
indecente şi travestiuri; în literatura licentioansă de secol XIX, precum cea a marchizului de Sade, sau în
literatură şi artele plastice de secol XX. Imagini precum “Căcarea pe colaci”, din biserica Santa Materna
(Belgia), descrierile despre ştergatoarea la fund din cartea “Gargantua şi Pantagruel” a scriitorului francez de

3
secol XVI François Rabelais sau satirele pe seama ţăranoilor descrişi ca nişte “nărozi, slinoşi şi împuţiţi”
constituiau prilejul perfect de divertisment monden. Pe acelaşi principiu, artistul pop de secol XX Warhol
avea să folosească deşeuri în multe din lucrarile lui pentru că, spunea el, “m-am gândit mereu că lucrurile
aruncate, despre care toată lumea ştie că nu sunt bune la nimic, au un mare potenţial de a crea divertisment”.
Însă Eco este de parere că de la divertisment la drama nu e decat un pas, iar în acest sens consideră că
exemplele epocii noastre – prezentate de mass-media sau de filmele de acţiune – sunt mai mult decât
grăitoare: copii care mor de foame, femei violate, trupuri torturate, schelete vii sau trupuri sfartecate. Prezenta
de atatea secole în artă şi literatură, ideea de urât nu putea să lipsească nici din viata de zi cu zi. La urma
urmei, concluzionează Eco, raţiunea de-a fi a urâtului este de a ne aminti ca există pe lume “ceva perpetuu şi
intristator de rau”. Dar şi de a ne face să apreciem frumosul. Incepând din a doua jumatate a secolului al XlX-
lea, noţiunea de „urât“ capata conotaţii surprinzătoare. Freud plasează în zona acestuia „neliniştitorul“, ca o
antiteza la ceea ce este confortabil, iar R. Caillois îl consideră ca fiind o linie de demarcaţie între miraculos şi
fantastic. Nu am amintit decât doua dintre opiniile ce au aparut catre sfirşitul secolului al XlX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, perioada caracterizată prin interesul acordat subiectivului, atractiei pentru particular si
excesiv.
4. Tema Urâtului este bine argumentata pe parcursul celor XV capitole, cu citate care acopera o perioada de
cca 3000 de ani si deasemeni foarte bogat ilustrată. Dar, cum remarcă si Eco, „urâtul de ieri devine frumosul
de astăzi". Putem consemna epoci în care urâtul triumfă. O astfel de epocă e aceea a avangardei. Dar artiştii
nu vor neapărat să submineze frumosul, ci să zdruncine obiceiurile şi gusturile burgheze. Cât despre operele
create în acest răstimp, "publicul nu le considera reprezentări frumoase ale lucrurilor urâte, ci reprezentări
urâte ale realităţii. Altfel spus, burghezul se scandaliza în faţa unui chip de femeie de Picasso nu pentru că îl
credea copia fidelă a unei femei urâte, şi nici P. nu-şi dorea acest lucru, ci pentru că o considera o
reprezentare urâta a unei femei” .
O prima antologie a uritului a fost scrisa in 1853 de catre K. Rosenkranz. O antologie despre urit si raul
moral, diferentiind trei ipostaze ale uritului: cel natural, cel spiritual si uritul in arta. Analiza pe care o face R.
scoate la iveala o „autonomie a Uritului“, el capatind forme mult mai complexe decit cele in care era
interpretat doar ca opus al frumusetii. „Uritul in sine“ si „uritul ca forma“ sint exemplele cu care intram cel
mai des in contact. De-a lungul timpului, ambele si-au gasit reprezentare artistica, iar Umberto Eco, in
demonstratia sa, se foloseste de aceste exemple, pe care istoria artelor le ofera, in forme variate, incitante in
functie de epoca, credinta si cunoastere. Dupa parerea mea ni se ofera o bogata selecţie biografica ce acopera

4
un parcurs cultural de aproape 3000 ani. Deasemeni tema este bine susţinută prin antologia de texte alese şi
are o calitate grafică deosebită cu reproduceri excelente.
Cand pronunti cuvantul ''urat'', te gandesti, automat, la opusul frumusetii. Eco reuşeşte să demonstreaze
însă, în ''Istoria urâtului'', ca uraţenia, ca şi frumuseţea, e relativă. “Întrebaţi o broasca râioasa ce e
frumuseţea! Vă va răspunde că o veţi găsi în femela lui, cu ochii ei uriaşi şi rotunzi ce se bulbucă din
capusoru’- i mititel, cu guşa-i largă şi turtită, cu burta gălbuie şi spinarea brună”. Astfel îl citează Eco, in
ampla sa carte “Istoria uratului”, pe poetul şi filozoful francez Voltaire (“Dictionnaire philosophique”, 1764),
incercand sa explice ca tot ceea ce unui om ii provoaca dezgust poate trezi, în altul, iubire şi admiraţie.
5. Punctual meu de vedere în problema finală. Am observat ca pe parcursul trecerii timpului in procesul de
educare personala a’’privirii’’, cum lucrurile devin foarte diferite. Lucrari pe care le gaseam foarte urate sau
care ma lasau indiferenta incep sa mi vorbeasca si le descopar frumusetea sau imi trezesc interesul. In orice
caz imi face placere sa le privesc. Nu pot spune insa acelasi lucru despre imaginile alese de Eco pentru
volumul sau.
S-a redactat - şi încă din secolul al XIX-lea (1853) - o “Estetică a urâtului”. Ea aparţine germanului
Rosenkranz: Aesthetik des Häßlichen. În româneşte a apărut la editura Meridiane în 1984. Ce afirmă R. ? În
esenţă, tezele sale sunt următoarele: U. ţine de negativul lumii şi e, aşadar, inevitabil şi omniprezent. El se
defineşte, bineînţeles, prin trăsături opuse frumosului. Ca lipsă de formă, în primul rând, el are ca însuşiri:
amorfia, asimetria, disarmonia. U. desemnează, în al doilea rând, incorectitudinea. În al treilea rând, u. se
referă la desfigurare (deformare). De hidos ţin absurdul, scârbosul şi răul. La rândul său, răul poate fi:
fărădelegea, fantomaticul şi diabolicul. R. e un raţionalist hegelian, iar estetica sa o reacţie la romantism, ca
program estetic şi curent artistic. Cu toate acestea, R. nu bănuieşte, în 1853, căile pe care se va angaja arta
modernă. Într-un fel, făcând descripţia şi analiza urâtului, face o descriere a artei moderne şi a trăirilor
(neplăcere, teamă, dezgust, repulsie etc.) provocate de o astfel de artă. Propun sa incercam atunci cand
vorbim despre arta, de exemplu despre o lucrare de pictura care abordeaza un subiect urat, dar il trateaza intr-
o maniera tehnica reusita , sa nu spunem ce lucrare urata ci sa ne referim la faptul ca trateaza un subiect
neplacut, sau ca are un mesaj neplacut, dar care poate constitui un factor de progres.

6. Bibliografie
Eco, Umberto, ”Istoria uratului”, traducere Oana Salisteanu si Anamaria Gebaila, Editura Rao, 2004, 459p