10.11.

2016

Aparitia formatiunilor prestatale de tip

feudal
Criteriul persoanei conducatorului un criteriu
ilustrativ pentru ca ne arata aparitia relatiilor de
productie de tip feudal si depasirea stadiului
uniunilor de obsti
In afara termenului de tara, formatiunile prestatale
de tip feudal au fost desemnate si prin alti termini
care nu sunt altceva decat dublete ale denumirii
latinesti de tara termenul de jupa, de sorginte
traca, vine de la Durpaneus; termenul de cnezat,
vine de la Koenig de origine vizigota si termenul de
voievodat, de sorginte slava; insa cnezatul si
voievodatul sunt institutii romanesti in ciuda
opiniilor unor autori care plecand de la denumirile
acestora considera ca institutiile respective au fost
preluate din dreptul slav; analizand insa sub
aspectul continutului, institutiile cnezatului si
voievodatului in dreptul romanesc si in dreptul
slav, constatam niste deosebiri de fond
semnificative, astfel in dreptul slav termenul de
cneaz este sinonim cu termenul de principe, iar
cel de voievod este sinonim cu termenul de
duce; la slavi, voievodul este subordonat
cneazului si nu are atributiuni judecatoresti; in
dreptul romanesc, in Legea Tarii, voievodul este
mai mare peste o confederatie de cneji si continua

la un nivel superior atributiunile judecatoresti ale

juzilor si cnejilor => institutiile sunt romanesti,
doar denumirile sunt dublete din limba germanica,
respectiv din limba slava.
Aceste formatiuni prestatale de tip feudal nu mai
sunt formatiuni sociale ca obstile si uniunile de
obsti, ci sunt formatiuni politice inzestrate cu un
aparat politico-administrativ si militar
corespunzator pe care Diploma Ioanitilor il
numeste aparatus belicus = aparatul razboinic cu
ajutorul caruia aceste formatiuni politice isi
realizau functiile interna si, respectiv externa.
Functia interna inseamna tinerea in ascultare a
taranimii dependente. Functia externa inseamna
apararea impotriva dominatiei straine.
Pe fondul dezvoltarii fortelor de productie si
intaririi relatiilor feudale, catre sfarsitul secolului
13 si inceputul secolului 14 veniturile si puterea
economica a acestor formatiuni prestatale de tip
feudal a crescut suficient de mult incat sa permita
feudalilor romani sa doreasca exclusivitatea
exploatarii domeniilor lor, ceea ce era
incompatibila cu recunoasterea autoritatii vreunui
stat strain si cu plata vreunei redevente
subsecventa unui raport de vasalitate.
Astfel incat s-a declansat lupta feudalilor locali
pentru crearea unor state feudale de sine
statatoare, lupta care s-a finalizat prin formarea

statului feudal de sine statator al Tarii Romanesti

si formarea statului feudal de sine statator al
Moldovei. In ceea ce priveste Transilvania,
patrunderea treptata a ungurilor in secolele 11, 12
a intrerupt procesul formarii unui stat feudal
romanesc de sine statator si in Transilvania, astfel
incat, in interiorul arcului carpatic s-a constituit
doar un voievodat autonom, dependent de regii
maghiari. Incercarile regilor maghiari de
desfiintare a feudalilor romani prin ruinarea lor si
maghiarizare au esuat, astfel incat si dupa
instaurarea dominatiei maghiare, romanii si-au
continuat existenta in formele traditionale de viata
feudala si anume cnezate, voievodate si tari.
Mai mult decat atat, voievozii Transilvaniei, dintre
care unii de origine romana, formand adevarate
dinastii, au fost destul de puternici pentru a
desfasura o politica proprie, pentru a face din
Transilvania un regnum distinct de regnum
ungariae, impotrivindu-se tendintei regilor
maghiari de limitare a autonomiei voievodatului
Transilvaniei. Formarea statelor feudale romanesti
este rezultatul unor factori interni si anume al
dezvoltarii relatiilor de productie de tip feudal si al
contradictiilor specifice societatii feudale, dar si al
luptei poporului roman pentru inlaturarea
dominatiei straine.
Din aceasta perspectiva nu putem sa admitem
teoriile potrivit carora formarea statelor feudale

romanesti de sine statatoare este rezultatul unei

descalecari sau rezultatul existentei unor drumuri
comerciale intrucat aceste teorii au in vedere
factori subiectivi in detrimentul celor obiectivi sau,
dupa caz, au in vedere factori subiectivi derivati, in
detrimentul celor primordiali. Cel care a inteles
acest lucru a fost cel mai mare istoric roman
Nicolae Balcescu care a aratat ca niste stapani
de state asa de mici precum Fagarasul sau
Maramuresul nu puteau avea suficienta putere
pentru a cuprinde asemenea provincii, adica Tara
Romaneasca si Moldova. Tot Balcescu arata ca
feudalitatea nu se putu introduce in aceste tari cu
acesti domni, altfel spus, ea este rezultatul unui
proces intern si nu al unei interventii externe.

Formarea Legii Tarii adica a dreptului

nostrum feudal nescris
In epoca obstii arhaice, secolele 4-8, la nivelul
obstilor si al uniunilor de obsti a fiintat un sistem
de reguli de conduita care erau norme cu caracter
obstesc, fara continut de clasa si fara caracter
juridic, aplicate si respectate de bunavoie de toti
membrii comunitatii respective intrucat
reprezentau expresia interesului obstesc. Aceste
norme nu aveau o sanctiune statala pentru ca nu
exista stat, ci o sanctiune obsteasca.
Transformarea acestor norme de conduita din
norme obstesti in norme juridice a presupus
indeplinirea cumulative a 2 conditii.

1.Un continut de clasa

2.O sanctiune specifica, juridica, statala,
asigurata prin intermediul aparatului de
constrangere al statului
Odata cu stratificarea societatii s-a format si
aparatul de stat care a preluat treptat sarcina
respectarii normelor de conduita. Acestea devin
norme juridice formand ceea ce Nicolae Iorga
denumea dreptul propriu comunitatilor satesti
libere.
Apar totodata si norme de conduita noi cu caracter
juridic corespunzatoare noilor realitati sociale ale
societatii feudale. Astfel, este vorba despre
normele care reglementeaza statutul si privilegiile
nobilimii, obligatiile taranilor dependenti fata de
nobilii feudali exprimate in cele 3 forme ale rentei
feudale, relatiile de vasalitate dintre nobili, precum
si normele care reglementau noua organizare
politica a societatii caracterul ereditar al
institutiei cnezatului si caracterul electiv si apoi
electivo-ereditar al institutiei voievodatului.
In ceea ce priveste forma lor, aceste norme, asa
cum arata Dimitrie Cantemir, imbracau forma
cutumei juridice sau a obiceiului juridic sau erau un
ius non scriptum. Cunoasterea dreptului
romanesc nescris este posibila pe baza dovezilor
scrise interne si externe din perioada in care acest
sistem de drept a fost in vigoare. Sursele interne o
reprezinta hrisoavele domnesti, care sunt acte

individuale de aplicare a dispozitiilor Legii Tarii la

cazuri individuale. Documentele externe sunt cele
emanate de cancelariile straine care mentioneaza
existent dreptului populatiei romanesti pe care il
denumeste cu urmatoarele sintagme
voloschizacon, ius valahicum, lex olahorum,
zaconvlaski. Din aceste denumiri rezulta ca
strainii aveau in vedere caracterul etnic al vlahilor,
al romanilor, atunci cand desemnau dreptul
national al acestora si, ca atare, priveau acest
sistem de drept ca pe un drept personal. Spre
deosebire de straini, romanii isi desemnau dreptul
lor national cu aceasta sintagma sau drept
obisnuielnic, obiceiul pamantului, pamant = tara
in aceasta constructie verbala, ceea ce inseamna
ca in constiinta poporului roman legea tarii este
un drept vechi, din batrani, de la inceputul tarii,
adica de la aparitia primelor formatiuni prestatale
de tip feudal.
Pana la aparitia pravilelor, Legea Tarii a fost
singurul izvor de drept, dar chiar si dupa aceea,
Legea Tarii a continuat sa ramana ceea ce numim
noi dreptul comun in toate materiile, aceasta
insemnand ca acolo unde pravila nu prevede se
aplica dispozitiile Legii Tarii.
Legea Tarii s-a format in cadrul unui indelungat
proces istoric care a cuprins urmatoarele etape:

1.Secolele 4-8 Legea Tarii inseamna normele de

conduita ale obstilor si uniunilor de obsti,
norme fara caracter juridic
2.Perioada cuprinsa intre secolele 9-14, adica
perioada feudalismului timpuriu este
perioada in care normele de conduita ale
obstilor devin norme juridice si se intregesc cu
normele referitoare la organizarea cnezatelor
si voievodatelor la raporturile de exploatare
dintre nobili si taranii dependenti
3.Legea Tarii devine un sistem de drept
atotcuprinzator care reglementeaza intreaga
materie a dreptului public si privat

Trasaturile Legii Tarii

Legea Tarii are un caracter unitar, semnificativa
fiind utilizarea termenului generic de tara pentru
desemnarea dreptului nostrum obisnuielnic, desi
tarile purtau diverse denumiri pentru a putea fi
localizate. Unitatea de continut a Legii Tarii este
expresia determinismului de tip dialectic dintre
conditiile economico-sociale identice si cadrul
unitar de organizare sociala si normele de conduita
generate de aceste realitati economice si sociale.
In al doilea rand, caracterul unitar al Legii Tarii
este expresia unitatii etnice a poporului roman.
Legea Tarii are un caracter teritorial imobiliar, asa
cum rezulta din denumirea ei, adica este legea
unei tari, adica a unui teritoriu organizat dpdv
politic. Sub acest aspect, Legea Tarii se deosebeste

de dreptul popoarelor migratoare care nu este un

drept teritorial, ci este un drept personal. Aceasta
caracteristica a Legii Tarii este intarita si de faptul
ca institutia centrala a dreptului nostrum
obisnuielnic este institutia proprietatii, care este
amplu si minutios reglementata, cu precadere
propriatatea asupra pamantului.
In al treilea rand, Legea Tarii este o creatie
originala a poporului roman, izvorata din conditiile
de viata ale acestuia si determinata de formele de
organizare sociala ale romanilor si anume obstile si
uniunile de obsti.
Evident ca asupra Legii Tarii, in procesul de
constituire a acesteia, s-au exercitat si influente
straine, insa aceste influente nu i-au stirbit cu
nimic originalitatea, ele limitandu-se la planul
terminologic, adica la planul formei, unde anumiti
termeni de sorginte straina au patruns in
vocabularul juridic al limbii romane dubland
termenii de origine latina si traca.

Teoriile cu privire la formarea Legii Tarii

In literatura de specialitate au fost formulate o
serie de teorii referitoare la originea dreptului
nostrum obisnuielnic. Unii autori, intre care
profesorul de drept roman Stefan Longinescu, si
istoricii Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Parvan
au sustinut teoria orignii pur romane a dreptului
nostru feudal nescris, alti autori Ioan Nadejde si

George Potino au sustinut teoria orignii pur trace

a Legii Tarii. In lucrarea Dacia preistorica se
dezvolta teoria lui Hasdeu referitoare la strat si
substrat tracii, dacii si romanii au avut o origine
comuna, ulterior s-au despartit si au cunoscut
evolutii istorice separate.
A treia opinie este aceea a originii daco-romane a
Legii Tarii sustinuta de Dimitrie Cantemir in
Descrierea Moldovei si de Nicolae Iorga.
A patra opinie este aceea a orignii slave a Legii
Tarii, opinie sustinuta de profesorul Constantin
Disescu, Paul Negulescu si istoricii Dimitrie Onciul
si A. D. Xenopol.
Toate aceste opinii sunt criticabile intrucat
neglijeaza creatia juridica a poporului roman, care
in opinia acestor autori si-ar fi constituit un sistem
de drept bazat exclusiv pe mosteniri si influente
din dreptul altor popoare.
Deficientele acestor constructii teoretice pleaca de
la metoda utilizata pentru cercetarea acestui
fenomen metoda metafizica = acesti autori reduc
dreptul la un continut de idei, categorii si concepte
si cauta sa stabileasca filiatia ideilor si
primordialitatea unora in raport cu celelalte.
Analizand chestiunea originii Legii Tarii din
perspectiva metodei dialectice de cercetare a
fenomenului istoric, lucrurile stau intr-un cu totul
alt registru. Autorii teoriilor respective spun ca

dreptul nostru feudal nescris este original numai in

ceea ce nu prezinta vreo asemanare cu alte
sisteme de drept, in caz contrar, am fi in mod
incontestabil in prezenta unui imprumut din
sistemele de drept respective. Mergand pe aceasta
linie s-a ajuns ca la sfarsitul perioadei interbelice
sa se admita in literature noastra de specialitate
ca institutiile Legii Tarii sunt de 3 categorii
institutii mostenite, institutii imprumutate si
institutii originale, in aceasta categorie intrand
toate acele institutii care nu puteau fi incadrate
intr-una din primele 2 categorii.
Din perspectiva dialectica, explicatia originii
dreptului nostru national este cu totul alta pentru
ca metoda dialectica de cercetare promovata de
Hegen pleaca de la legea determinismului de tip
dialectic dintre baza economica a societatii si
suprastructura sociala. Unul dintre elementele
component ale suprastructurii sociale il constituie
suprastructura juridica si institutionala care si ea
este determinata de baza economica a societatii.
Anumite realitati economice si sociale determina o
anumita reglementare. Dreptul trebuie sa
raspunda unor necesitati de natura sociala si
economica. Dreptul este o expresie a unei realitati,
dreptul nu apare pe un teren gol.
Din perspectiva dialectica putem sa explicam, spre
pilda, asemanarile existente intre dreptul nostru
feudal nescris si sistemele de drept ale unor

popoare cu care romanii nu au avut contact de-a

lungul istoriei si atunci teoria imprumutului nu mai
rezista. Tot din perspectiva dialectica se explica si
asemanarile dintre dreptul romanesc si dreptul
popoarelor vecine. Aceste asemanari sunt expresia
unor conditii materiale de existenta si a unor
realitati economice si sociale asemanatoare.
In concluzie, Legea Tarii este o creatie originala a
poporului roman, care valorifica pe un plan
superior fondul juridic daco-roman.
In literatura de specialitate au fost formulate
divesre ipoteze si in legatura cu continutul sau
sfera de aplicare a Legii Tarii.
Astfel, intr-o opinie, s-a considerat ca Legea Tarii
este un sistem de norme care reglementeaza in
exclusivitate dreptul de proprietate, opinie
impartasita de profesorul George Potinov si de
istoricii Dinu Arion si Nicolae Iorga. Acesti autori
au in vedere proprietatea comuna devalmasa a
obstilor satesti/teritoriale si fac abstractie de
celelalte forme de proprietate, cum ar fi marea
proprietate feudala, care e si ea reglementata de
Legea Tarii.
Intr-o alta opinie, a lui Iorga, Legea Tarii este un
drept al agricultorilor si pastorilor, fara continut de
clasa. Iorga se referea la indeletnicirile
fundamentale de la nivelul obstilor
satesti/teritoriale, dar ceea ce Iorga nu intelegea

este faptul ca dreptul nu poate exista in afara

statului, iar statul presupune niste contradictii de
clasa, intre clasa care conduce statul si clasa care
este condusa.
Alti autori, cum ar fi profesorii Ioan Bogdan si
Dimitrie Onciul considera ca dreptul nostru feudal
nescris contine normele pe care se intemeieaza
organizarea cneziala si voievodala cu care poporul
roman a aparut in istorie.
Ca o sinteza a acestor opinii, in preajma celui de-al
Doilea Razboi Mondial s-a conturat o teorie care le
sintetizeaza si anume teoria potrivit careia Legea
Tarii cuprinde cele 3 categorii de norme juridice
mentionate anterior referitoare la proprietate, la
agricultura si pastorit, la organizarea cneziala si
voievodala.
Aceste opinii nu pot fi avute in vedere intrucat
cercetarile sociologice desfasurate in perioada
interbelica de profesorul Dimitrie Gusti si
continuate dupa razboi de profesorii Henry Stahl si
Petre Panaitescu au pus in evidenta faptul ca
Legea Tarii contine mult mai multe norme juridice
decat cele mentionate, confirmandu-se astfel
opinia celui mai mare istoric roman, Nicolae
Balcescu, cum ca multa vreme Legea Tarii a tinut
locul si de constitutie politica, si de condica civila
si de condica ciminala. Altfel spus, Legea Tarii este
un sistem de drept atotcuprinzator care

reglementeaza intreaga materie a dreptului public

si privat.

Institutiile de drept public din Legea Tarii

Organizarea de stat a Tarii Romanesti si a
Moldovei in epoca feudalismului dezvoltat
Organele centrale ale statului feudal sunt domnul,
sfatul domnesc si dregatorii.
Domnul este organul supreme al puterii de stat si
varful ierarhiei feudale in cadrum sistemului
relatiilor feudale de vasalitate. Institutia domniei
este o institutie romaneasca originala care a
aparut in stransa legatura cu formarea statelor
feudale romanesti de sine statatoare ca o treapta
superioara de evolutie a formatiunilor prestatale
de tip feudal, si anume cnezate, voievodate si tari
existente in epoca feudalismului timpuriu. De
aceea institutia domniei nu are un corespondent in
tarile vecine, iar termenul care o desemneaza este
de origine latina, dominus care inseamna stapan,
ceea ce inseamna ca potrivit conceptiei feudale
romanesti, titlul de domn semnifica independenta,
adica pozitia unui sef de stat care nu recunoaste o
autoritate superioara. Institutia domniei a ajuns la
deplina cristalizare prin preluarea unor traditii din
cadrul formatiunilor prestatale de tip feudal si prin
asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine,
monarhie care pastra amintirea organizarii politice
romane, avea ca fundament ideologic crestinismul

orthodox si continea premisele necesare pentru

centralizarea puterii de stat si apararea
independentei statale. Domnul poarta in
continuare si titulatura de mare voievod pentru a
sublinia latura traditionala a institutiei, exericitand
ca mare voievod prerogativele de conducator al
armatei si judecator suprem, insa in plus el este si
domn, dominus, adica este stapanul tarii, in sens
teritorial. In calitatea sa de sef al statului, domnul
exercita o serie de atributiuni de ordin politicoadministrativ, militar, judecatoresc si legislativ,
atributiuni care pe de o parte sunt ingradite de
normele Legii Tarii, iar pe de alta parte de rolul
jucat de marii boieri in conducerea statului feudal.
Pe plan politico-administrativ, domnul exercita
urmatoarele atributii:
- Stabilirea impartirii teritorial-administrative a
tarii
- Stabilirea incasarii darilor si a celorlalte
prestatii catre domnie
- Numeste si revoca pe dregatori
- Bate moneda
- Exercita tutela administrativa asupra bisericii,
avand dreptul de a-i confirma pe mitropoliti,
episcopi si ecumeni
- Incheie tratate de alianta si comerciale cu alte
state
- Declara starea de razboi si de pace

Pe plan militar, domnul conduce armata in calitate

de comandant supreme, la inceput insa rolul sau se
margineste la coordonarea in lupta a steagurilor
marilor boieri, ulterior el devine conducatorul ostii
celei mici care este compusa din curteni, tarani
liberi si vasalii directi ai domnului, creata ca o
contrapondere in procesul de centralizare a
statului feudal, iar in cazurile de mare primejdie,
domnul comanda oastea cea mare a tarii care este
compusa din toti barbatii capabili sa poarte arme,
inclusiv taranii dependenti de pe domeniile
domnesti, boieresti si manastiresti.