Prin actul istoric al unirii Tarii Romanesti si Moldovei, prin recunoasterea internationala obtinuta

ulterior, statul national roman modern a devenit o realitate a vietii internationale. Din punct de vedere
constitutional, in raport cu celelalte subiecte de drept international ale vremii, Romania nu a avut insa, in
perioada 1859-1866, un statut clar si unanim acceptat. Mai intai pentru ca se afla inca sub suzeranitatea
Imperiului Otoman si sub protectia Marilor Puteri, lipsind deci atributul independentei de stat. In al doilea
rand exista o anume incertitudine privind forma de stat: republica sau monarhie.
La mijlocul secolului al XIX-lea, in Europa, forma de stat monarhica era dominanta, mai ales la nivelul
marilor puteri. Atat Anglia, prima tara capitalista, moderna a lumii, cat si imperiile multinationale inca
feudale precum cel Otoman, Rus, Habsburgic, erau monarhii. Tarile romane, numite Principate in
documente internationale avusesera de asemenea regimuri monarhice. In contextul international dat,
Romania ca stat unic, cuprinzand numai o parte din locuitorii de nationalitate romana nu-si putea stabili o
forma de stat opusa celei a marilor ei vecini. Problema momentului istoric nu era deci a alege intre republica
si monarhie, ci a alege intre modalitatile posibile de formare a unei monarhii moderne, avand drept nucleu o
dinastie respectata in Europa, care sa functioneze atat ca un factor de mediere si echilibru in viata politica
interna, cat si ca un sprijin exterior pentru statul roman.
Legat de Unirea Principatelor si formarea statului roman modern, s-a format si sistemul dreptului roman
modern, cu institutiile sale, in perioada si cu marea contributie a domnitorului Al.I.Cuza.
Asimiland valorile durabile ale vechiului drept romanesc si uzand de modelele moderne occidentale, s-a
format un sistem de drept romanesc dintre cele mai avansate de pe continent.
El este dominat de principii progresiste, democrate si are structura unui sistem national unitar de drept,
lichidandu-se definitiv paralelismele feudale in tarile romane . El este expresie a vointei nationale,
exprimata legislativ prin opera unui parlament . Hotararile judecatoresti se dau de acum in numele legii,
ceea ce exprima vointa suverana a natiunii romane .
El este unui sistem de drept nou si prin faptul ca este codificat in stil modern, este scris si cuprinde toate
domeniile vietii economico-sociale si politice, iar codurile sunt pe ramuri de drept .
Codificarea a dus la lichidarea sistemului cutumiar. Obiceiul pamantului sau legea tarii inceteaza de a mai
fi un sistem de drept valabil, el capata un rol secundar, derivat si autorizat de legea scrisa.
Sistemul de drept roman modern aparut in vremea lui Cuza se intemeia pe legile elaborate de Parlamentul
tarii si cuprinde institutiile juridice reglementate in Codurile: civil, penal, de procedura civila, de procedura
penala .
Constitutia din 1866
Adunarea aleasa in aprilie 1866 a fost considerata in mai acelasi an drept Adunare
Constituanta, menita sa adopte legea fundamentala a statului. La 1/13 mai 1866 Locotenenta
Domneasca i-a trimis proiectul de Constitutie a carei prima forma fusese intocmita de Consiliul de
stat din vremea lui Cuza dupa modelul Constitutiei Belgiei din 1831. In Adunare proiectul a fost
modificat apoi supus dezbaterii generale. La 29 iunie/11 iulie noua Constitutie a fost votata in
unanimitate iar la 1/13 iulie a fost promulgata.
Spre deosebire de actele fundamentale cu caracter constitutional de pana acum
(Regulamentele Organice, Conventia de la Paris si Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris)

Constitutia din 1866 a fost prima interna, opera a romanilor. Conform traditiei de libertate si egalitate
a poporului, totodata prima Constitutie cu caracter liberal, conforma cu principiile revolutiei franceze
din 1789; libertatile si drepturile fundamentale ale cetateanului, suveranitatea nationala, separatia
puterilor in stat, guvern reprezentativ, responsabilitate ministeriala.
Cele opt titluri ale Constitutiei erau intitulate astfel:

Despre teritoriul Romaniei

Despre drepturile romanilor

Despre puterile statului

Despre finante

Despre puterea armatei

Dispozitiuni generale

Despre revizuirea Constitutiunei

Dispozitiuni transitorii si suplimentare.

Titlurile erau subimpartite in capitole, sectiuni si articole (in numar de 132).
Articolele titlului I au definit statul roman ca fiind Regat indivizibil, cu teritoriu nealienabil,
cuprinzand si judetele din dreapta Dunarii. Structura administrativ-teritoriala insuma judete, plasi si
comune.
In textul Constitutiei nu exista nici o referire, in nici un mod, la raporturile Romaniei cu puterea
suzerana, Imperiul Otoman, fapt care arata ca Romania se considera de facto stat independent.
Capitolul II Despre Rege si ministrii din titlul III (Despre puterile statului) a definit locul si
rolul sefului statului, Romania find prin aceasta un regat constitutional si ereditar. Art. 82 a stabilit
urmatoarele: Puterile constitutionale ale Regatului sunt ereditare in linie coboratoare, directa si
legitima a Majestatii sale Regelui Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen, din barbat in barbat prin
ordinul de primogenitura si exclusiunea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. Urmasii sai urmau a
fi crescuti in religiunea ortodoxa a Rasaritului.
Prerogativele monarhului au fost stabilite in limite foarte largi:

convoaca, amana si dizolva Adunarea Deputatilor si Senatul;

sanctioneaza si promulga legile;

numeste si revoca ministrii, numeste sau confirma in toate functiile publice;

este capul puterii armate, confera grade militare si decoratii;

declara razboi, incheie tratate si conventii;

bate moneda;

acorda amnistia si gratierea.

Art. 92 a inscris indirect, principiul iresponsabilitatii juridice si politice a monarhului, stabilind ca
persoana sa este inviolabila, ca ministrii sai sunt raspunzatori. Actele semnate de rege aveau
valabilitate numai daca erau contrasemnate de un ministru, prin aceasta ministrul respectiv devenind
raspunzator.
Asadar, regele avea prerogative in cadrul tuturor puterilor: legislativa, executiva si
judecatoreasca. In acest ultim domeniu prerogativele sale erau strict reduse, neavand dreptul de a
interveni in vreun mod in administrarea justitiei.
Titlul III Despre puterile statului afirma principiul modern al suveranitatii natiunii prin
exprimarea art. 31: Toate puterile statului emana de la natiune; membrii ambelor Adunari
legislative reprezentau natiunea (si nu numai judetul sau localitatea care i-a ales) sub titulatura de
Reprezentanta nationala.

Adunarea Deputatilor aleasa pe 4 ani avea dreptul de legiferare, de interpelare a executivului

ministerial, de raspuns la mesajul Tronului. Prerogativa dezbaterii si adoptarii bugetului era
considerata ca avand caracter special.
Rolul Senatului nu era definit cu claritate, insa din traditia existenta rezulta atat capacitatea sa de
organe de legiferare, cat si locul sau de Corp Ponderator, menit sa rectifice orientarea Adunarii
Deputatilor. In acest sens, legea electorala a prevazut pentru Senat o componenta tipic profund
conservatoare.
Titlul II Despre drepturile romanilor a dat Constitutiunei din 1866 un caracter evident
democratic, avansat. Longevitatea acestei Constitutii si a sistemului politic rezultat din ea, progresele
economice, sociale, culturale produse in perioada pana la primul razboi mondial sunt nemijlocit
legate de continutul acestui titlu, prin care Romania s-a inscris, in epoca, ca o exceptie pozitiva in
estul si sud-estul Europei. Art. 5 a proclamat libertatea constiintei, a invatamantului, a presei si a
intrunirilor, in conditiile determinate prin legi. Art. 12 a interzis privilegiile, scutirile si monopolurile
de clasa si a declarat neadmise titlurile de noblete straine care erau contrarii vechilor asezaminte ale
tarii. Art. 13 (libertatea individuala este garantata) a stabilit ca nimeni nu poate fi oprit sau arestat
decat in puterea unui mandat judecatoresc motivat. Art. 15 a declarat domiciliul neviolabil.
Art. 21 care a reinterat libertatea constiintei a garantat libertatea tuturor cultelor religioase, cu
conditia de a nu se aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Totodata religiunea
ortodoxa a Rasaritului era investita cu calitatea de religiune dominanta a statului roman.
Libertatea cuvantului scris nu era limitata de cenzura sau de cautiune, persoanele implicate in
publicarea si comunicarea ideilor fiind insa raspunzatoare de abuzul determinat prin Codul penal.
Delictele de presa urmau a fi judecate de juriu, cu exceptia celor comise impotriva regelui, familiei
regelui sau a suveranilor statelor straine care urmau a fi judecate de tribunalele ordinare dupa dreptul
comun.
Alte articole au afirmat dreptul de asociere, de petitionare, secretul scrisorilor si depeselor
telegrafice. Cetatenii statului roman nu puteau intra in serviciul unui stat strain fara a-si pierde
nationalitatea romana.
O insemnatate deosebita a avut, modul de definire a proprietatii. Art. 19 a inscris urmatoarele:
Proprietatea de orice natura, precum si toate creantele asupra statului sunt sacre si neviolabile.
Nimeni nu poate fi expropriat, decat pentru cauza de utilitate publica, legalmente constatata si
dupa o dreapta si prealabila despagubire.
Prin cauza de utilitate publica urmeaza a se intelege numai comunicatiunea si salubritatea
publica, precum si lucrarile de aparare a tarei.
Fara indoiala progresul economic-social al Romaniei dezvoltarea moderna a tarii, afirmarea
clasei intreprinzatorilor nu puteau fi concepute in lipsa unor garantii constitutionale privind
proprietatea. Insa declararea acesteia drept sacra si mai ales limitarea stricta a domeniilor de
expropriere, cu excluderea exproprierii pentru reforma agrara, satisfacea numai intersele mosierimii.
Autorii Constitutiei din 1866 nu au prevazut amploarea consecintelor rezultate din cresterea
demografica masiva produsa la sate in urmatoarele decenii in conditiile in care circulatia proprietatii
funciare nu se putea realiza decat prin vanzari si donatii. O reforma agrara prin care sa se exproprieze

o parte a marilor proprietati era imposibila din punct de vedere legal. Aceasta a facut ca Romania sa
devina un mare exportator de cereale, dar cu riscul saracirii si infometarii unei clase taranesti tot mai
numeroase, lipsita de pamant. Rascoalele din 1888 si 1907 au repus in discutie articolul 19 astfel ca
in anul 1913 partidul national liberal s-a pronuntat pentru o reforma agrara ulterioara modificarii
articolului 19. Aceasta s-a realizat insa abia in anii 1917 si 1918 sub influenta tragediilor provocate
de revolutia comunista din Rusia si primul razboi modial.
Constitutia a stabilit un sistem electoral bazat pe principiul votului cenzitar. Dreptul a alege il aveau
cetatenii care se incadrau in colegii electorale, comensurate diferit pentru Camera Deputatilor si
Senat.
Pentru alegerile in Adunarea Deputatilor colegiile erau compuse astfel:

Colegiul I proprietarii cu un venit funciar rural sau urban de cel putin 1200 lei;

Colegiul II cei care au domiciliul si resedinta in orase si platesc catre stat o dare anuala
directa de orice natura de cel putin 20 lei. Erau scutiti de cens la acest colegiu cei care
practicau profesiuni libere, ofiterii in retragere, pensionarii statului si absolventii

invatamantului primar;
Colegiul III cei care nu sunt alegatori la colegiul I sau II si platesc o dare cat de mica catre

stat, stiu sa scrie si sa citeasca.

Cei fara stiinta de carte si fara venit puteau alege un delegat la 50 alegatori. Delegatii dintr-un
judet alegeau un deputat.
Pentru a fi alegator Constitutia a prevazut urmatoarele conditii:

calitatea de roman prin nastere sau impamantenire;

varsta de 25 ani;

domiciliul in Romania.
Similar, dar in alte limite, erau compuse colegiile pentru Senat. Pentru a asigura caracterul
conservator al acestui organ s-a prevazut dispensa de cens pentru fostii si actualii deputati si senatori,
generalii si coloneii armatei, ministrii, procurori, membrii Academiei romane etc., care, obisnuit erau
oameni in varsta, mari proprietari sau oameni legati de aceasta categorie sociala.
Art. 128 a proclamat principiul suprematiei Constitutiei in raport cu orice alt act de natura statala.
Consecintele juridice sunt importante si arata locul deosebit avut de legea fundamentala: ea nu putea
fi suspendata nici total, nici partial; limitarea drepturilor cetatenesti prin masuri de genul starii de
asediu nu era permisa; instantele judecatoresti erau competente sa controleze constitutionalitatea
legilor.
Totusi intre litera Constitutiei si practica vietii de stat, in perioada avuta in vedere s-a constatat
adesea un decalaj destul de mare. Carturari si oameni politici ai vremii au atras atentia asupra acestui
fapt, sintetizat de junimistii din jurul lui Titu Maiorescu in celebra formula forme fara fond. Forma,
reprezentata de Constitutie, legi si institutii, reflecta mai mult nazuintele decat realitatile sociale.
Evolutia dreptului constitutional si administrativ
Pana in 1923, cand a fost abrogata implicit prin promulgarea altui act fundamental, Constitutia
din 1866 a suferit mai multe modificari: in 1879 a fost modificat art. 7 (care impunea restrictii la
naturalizare ca romani) conform art. 44 din Tratatul de la Berlin din 1878; in 1884 cand urmare a
proclamarii Romaniei ca Regat s-au modificat mai multe articole privind regele, dinastia, teritoriul,
proprietatea, sistemul electoral, regimul presei; in 1917 au fost modificate art. 19, 57 si 67 cu privire

la proprietate si dreptul de vot, incat, in 1918 prin Decretul-lege din 10/23 noe. 1918 s-a introdus
votul obstesc, obligator, egal, direct si secret, pe baza reprezentarii proportionale.
Cele mai importante modificari ale regimului constitutional au survenit ca urmare a cuceririi
independentei de stat. Problema independentei a primit, inainte de 1877 doua genuri de solutii: pe
cale pasnica sau prin razboi. Calea pasnica era, evident, de preferat insa Marile Puteri n-au dat curs
solicitarilor facute de guvernele tarii si de personalitatile politic romanesti. In iunie 1876, ministrul
de externe M. Kogalniceanu a formulat o nota catre agentii diplomatici romani de pe langa Poarta si
Puterile Garante in care, in numele tarii, cerea:

recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania;

admiterea reprezentantului Romaniei in corpul diplomatic;

asimilarea supusilor romani din Turcia situatiei celorlalti supusi romani;

inviolabiliatea teritoriului Romaniei;

incheierea cu Imperiul Otoman a unor conventii comerciale, postale si telegrafice (ca de la

stat la stat);

recunoasterea pasaportului romanesc;

fixarea granitei dintre Romania si Turcia la gurile Dunarii.

In 1876 Poarta Otomana a inserat in Constitutia Imperiului prevederea conform careia Romania
era provincie privilegiata a Turciei. In acest fel, orice stat care ar fi recunoscut Romania ca stat
independent s-ar fi aflat in situatia de a fi acuzat pentru interventie in afacerile interne ale Turciei.
Ramanea deci numai calea razboiului. Rascoalele antiotomane ale slavilor din sudul Dunarii au
furnizat Rusiei motivul necesar, iar Conventia incheiata cu Romania la 4 aprilie 1877 i-a deschis
drum spre Dunare. Guvernul roman a permis armatei ruse liberul tranzit spre fluviu si i s-a acordat
tratamentul rezervat armatelor prietene. In schimb Rusia se angaja sa respecte drepturile politice ale
statului roman astfel cum rezulta din legile interioare si tratatele existente precum si a mentine si
apara integritatea actuala a Romaniei. Armata rusa urma a-si plati transportul si aprovizionarea.
Rusia nu a luat in considerare dorinta Romaniei de a participa la razboi. Motivele s-au vazut dupa
incheierea conflictului, cand Rusia, prin pacea impusa la San Stefano, dar si prin cea convenita la
Berlin, a incalcat conventia din 4 aprilie, anexand judetele Cahul, Bolgrad si Ismail (care se aflau sub
stapanire romaneasca din 1856). Asadar Rusia nu a dorit de la inceput ca Romania sa aiba dreptul de
a participa la incheierea pacii.
Participarea efectiva a Romaniei la razboi s-a produs ca urmare a infrangerilor suferite de armata
rusa pe frontul din Balcani; prin celebra telegrama din 19/31 iulie 1877 marele duce Nicolae,
comandantul armatei ruse a solicitat Domnitorului Carol sa treaca Dunarea cu armata dupa cum
doresti. Aceasta ultima expresie semnifica renuntarea la conditia ca armata romana sa fie pusa sub
comandament rus in eventualitatea participarii la razboi.
Intre timp, la 9/21 mai raspunzand unei interpelari, ministrul Afacerilor Externe M. Kogalniceanu
a declarat ca motiunile votate anterior de Adunarea Deputatilor si Senat la 29 si 30 aprilie 1877
semnificau dezlegarea legaturilor Romaniei cu Poarta Otomana: nu am nici cea mai mica indoiala si
frica de a declara in fata reprezentatiunii nationale ca noi suntem o natiune libera si independenta.
Prin aceasta, ca si prin motiunea votata atunci a fost proclamata independenta nationala a Romaniei.

Victoriile armatei romane la sudul Dunarii si capitularea Turciei urmate de pacea de la San Stefano si
pacea de la Berlin au dat Romaniei un alt statut international acela de stat independent recunoscut.
Nici o putere nu mai avea dreptul de a controla sau tutela afacerile extene ale tarii si nu mai putea
interveni in treburile sale interne.
Pe plan constitutional, cucerirea independentei de stat a fost urmata de preluarea, la 9/21
septembrie 1878 de catre Carol a titlului de Alteta regala, pas catre proclamarea Regatului. La 14
martie 1881, dupa votul exprimat de Parlament Romania s-a proclamat Regat iar la 10/22 mai 1877
Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen si sotia sa Elisabeta de Wied au fost incoronati.
La 18 mai 1881 a fost semnat pactul de familie, prin care s-a reglementat succesiunea la tron.
In lipsa unui mostenitor direct, print mostenitor a fost proclamat Ferdinand de Hohenzollern. Acesta
s-a casatorit in 1892 cu Maria de Edinburgh, din familia regala britanica. Din acel moment, Romania
era legata dinastic de doua mari puteri ale lumii: Germania si Marea Britanie.
In planul dreptului administrativ, prevederile Constitutiei din 1866 n-au suferit modificari de
esenta: Domnitorul (regele dupa 1881) exercita activitatea executiva prin guvern si ministrii numiti si
revocati de el. Dupa model occidental a functionat uzanta conform careia seful statului l-a numit in
fruntea executivului pe seful partidului care a obtinut victoria in ultimele alegeri. Ministerele
exercitau conducerea administrativa in domeniul propriu de activitate, controland si supraveghiind
totodata autoritatile locale. Aparatul administratiei centrale de stat a functionat conform Legii din
1874 iar aparatul administrativ judetean si comunal conform Legilor din 1874, 1882 si 1884. Un rol
important l-a avut Ministerul de Interne care avea in subordine Politia si Jandarmeria rurala (conf.
Legii din 1893). Prin Legea din 18/31 martie 1907 (promulgata in timpul rascoalei taranesti) a fost
reglementata instituirea starii de asediu.
La nivel comunal existau doua autoritati: consiliul comunal, format din membrii alesi, si
primarul, care desi ales de locuitori odata cu consiliul comunal, indeplinea atat functia de sef al
administratiei comunale, cat si pe aceea de reprezentant al statului in teritoriul respectiv.
La nivel judetean exista consiliul judetean, format din membrii alesi, prefectul reprezentant
al guvernului, numit prin decret al domnitorului (regelui).
In 1878 a fost adoptata Legea responsabilitatii ministeriale care a reglementat raspunderea personala
si materiala a ministrilor pentru actele semnate de ei in indeplinirea functiei.
Evolutia dreptului civil, penal, procesual civil, procesual penal
In perioada la care ne referim, Codul civil adoptat in vremea domniei lui Alexandru Ioan
Cuza a intrat efectiv in practica judiciara, economica. Datorita dezvoltarii industriale accelerate din
anii 1887-1914 s-au impus unele modificari si adaugiri in materia dreptului comercial.
In anul 1887, dupa incetarea valabilitatii Conventiei comerciale cu Austro - Ungaria (care
asezata pe principiul liberului schimb, blocase pentru un deceniu dezvoltarea tarii) a fost adoptata
prima lege de incurajare a industriei nationale. Intreprinzatorii care investeau cel putin 50.000 lei sau
foloseau cel putin 25 de muncitori beneficiau de o serie de facilitati privind terenurile, impozitul
masinilor, materiilor prime, transportul pe cale ferata etc. O noua lege de incurajare a industriei
nationale a fost promulgata in anul 1912, creand un regim mai favorabil intreprinzatorilor romani in

raport cu cei straini. Rezultatele au fost exceptionale caci in numai cateva decenii tara a cunoscut
revolutia industriala sporindu-se de mai multe ori capacitatile economice.
Ca urmare, au devenit necesare reglementari juridice in domenii de specialitate economica
precum marcile de fabrica si de comert (1879), brevetele de inventie (1906), proprietatea miniera
(1895). In anul 1887 s-a adoptat un nou Cod Comercial ( conceput dupa modelul Codului de Comert
italian din 1882 ) avind patru parti intre care una despre comertul maritim si navigatie, alta despre
faliment, alta despre exercitiul actiunilor comerciale.
Unele probleme care n-au facut obiectul articolelor din Codul Comercial au fost
reglementate prin legi precum cele privind infiintarea firmelor, modul de tinere a registrelor firmelor.
S-au stabilit reguli speciale pentru activitatile comerciale care necesitau controlul autoritatilor de stat
precum activitatea farmaceutica, sau privind comertul cu produsele nominalizate drept monopol de
stat: sarea, tutunul, bauturile spirtoase, chibriturile.
Folosirea extinsa a muncii salariate a determinat introducerea unor reglementari privind
raspunderea pentru riscuri si raspunderea pentru accidentele de munca (1912, in Legea pentru
organizarea meseriilor, a creditului si asigurarilor sociale), durata zilei de munca, repausul duminical
(1897), asigurarea serviciului sanitar (1874 si 1885), asigurarea muncitorilor din intrerpinderile care
foloseau masini (1912).
Cu privire la persoane, legea mentine traditiile dreptului roman si ale vechiului drept
romanesc cu privire la femeie, ea neavand capacitatea de a incheia singura acte juridice; femeia
casatorita se afla sub puterea maritala a sotului, care insa nu avea dreptul de a abuza sau a-i risipi
zestrea. In 1866 a fost introdus Regulamentul pentru serviciul actelor civile, completat ulterior in
anul 1911.
Minoritatea persoanei inceta prin efectul legii la 24 ani, dar putea lua sfarsit la 18 ani prin
procedura emanciparii, la 20 de ani prin procedura consiliului de familie sau tacit prin casatoria
legitima a minorului.
Procedura casatoriei complicata imediat dupa 1866 a fost simplificata printr-o lege din
1906 (de pilda s-a renuntat la obtinerea consimtamantului parintilor daca mirii au peste 21 de ani).
In domeniul dreptului penal s-au produs relativ putine modificari, mai ales prin prevederi
continute in legi speciale care au incriminat anumite cazuri grave, fapte precum spionajul,
nerespectarea regulilor privind pastrarea secretului de stat, tradarea de patrie. Unii cercetatori au
considerat Codul penal roman din 1865 (aplicat pana in 1937) ca fiind cel mai bland din Europa.
Sanctiunea capitala nu facea parte din sistemul de pedepse.
Codul procesual civil a fost aplicat impreuna cu unele reglementari aduse in anul 1900, cu
prilejul republicarii Codului din 1865. Scopul acestora a fost sa amelioreze procedura si sa accelereze
solutionarea litigiilor. Alaturi de procedura contencioasa, desfasurata in sedinta publica, conform
principiilor oralitatii si contradictorialitatii, s-a introdus o procedura gratioasa, cu desfasurare in
cabinetul presedintelui instantei, fara dezbateri extinse, cu pronuntare imediata. Acesta procedura s-a
aplicat mai ales in procesele dintre proprietari si chiriasi.
In domeniul dreptului procesual penal s-a introdus procedura detaliata in Legea din 1913
privind instructiunea si judecarea in fata instantelor corectionale a flagrantelor delicte, numita si

Legea micului Parchet; persoanele prinse in flagrant delict pe teritoriul oraselor resedinta de judet,
puteau fi arestate, duse pentru interogare la procuror si trimise in aceeasi zi in fata judecatorului care
prezenta sentinta fara parcurgerea fazelor de constatare, urmarire, instructiune.
Legea pentru organizarea judecatoreasca din 1909 a stabilit urnatoarele instante de judecata:

Judecatoriile de ocoale

Tribunale de judet

Curtile de apel

Curtea de Casatie
Curti de apel functionau numai la Bucuresti, Craiova, Iasi si Galati