Am scotocit in buzunar dupa bancnota de o mie de lei pe care mi-a daduse si i-am

pus-o in mina.
Imi tiuiau urechile in timp ce ma indepartam de statuia vie care privea in urma mea,
putind doar sa deschida sis a inchida gura. Ce m-a apucat?!... Nu! Ce l-a apucat pe el sa
vorbeasca despre ce am si ce n-am in portofel!

In zilele ce-au urmat programul casa-munca-casa, incercind sa-l uit. Evitam pe cit
posibil masa la care statuse el, masa la care imi lasase o mie de el, masa la care statuse
un ciudat. Incercam sa nu ramin singura, sa nu stau degeaba, pentru ca in astfel de
moment imi aparea in fata ochilor, cu o mimica socata, cu o privire acuzatoare. Mi se facea
sila de mine, de felul in care m-am purtat cu el, de caracterul meu repezit. Intr-un oarecare
fel, imi doream sa-l vad din nou, macar si intamplator, pe strada, sa-I spun ca nu am fost
corecta. Dar soarta nu ofera a doua sansa celor care n-au folosit-o nici pe prima.
.