Riscul in activitatea de creditare

1. Riscul asociat creditarii bancare. Managementul riscului de credit

1.1. Definirea conceptului de risc de credit
Definind conceptul de risc de credit, acesta poate fi considerat ca un eveniment nedorit
care poate conduce la neindeplinirea partiala sau totala a scopului unui proiect la termenele
sau la nivelele prestabilite.
Abordarea categoriei de risc de credit, in acest capitol, este circumscrisa notiunii de risc
economic. Riscul economic este definit in Dictionarul de economie editat de Editura
Economica, Bucuresti in anul 1999 ca un eveniment sau proces nesigur si probabil care poate
cauza o paguba, o pierdere intr-o activitate, operatiune sau actiune economica. Riscul
economic se caracterizeaza prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru
rezultatele scontate ca si prin cunoasterea acestei legi de catre cei interesati.
Legat de activitatea bancara, riscul de credit reprezinta probabilitatea ca un credit
acordat unui client sa nu fie rambursat conform contractului. Clauzele principale pe care le
contine un contract de credit cu referire la obligatiile de rambursare sunt termenele de plata
catre banca a ratelor de credit, respectiv nivelul ratelor si al dobanzilor. Estimarea cat mai
corecta a riscului de credit in momentul analizei cererii clientului se face pe baza parametrilor
initiali ai starii clientului si ai tranzactiei pentru care acesta solicita finantarea. Situatia in care
se afla clientul in momentul in care solicita aprobarea unui credit se poate aprecia in functie
de doua categorii de parametri si anume: parametri financiari si parametri nefinanciari. In
categoria parametrilor financiari sunt incluse informatii cuantificabile cu privire la
performantele istorice, din trecut ale firmei, situatia prezenta dar si previziunile financiare.
Riscul in afaceri este abordat in literatura de specialitate mentionata anterior prin doua
tipuri mari de metode de asumare (evaluare) a acestuia. Primele sunt metode bazate pe
aprecierea subiectiva a nivelului de risc de catre echipe de analisti cu solide cunostinte
teoretice si experienta practica in domeniu. Aceste metode constau in efectuarea analizei
raportului dintre costul riscului si profit in mai multe variante, modificand in diferite directii
elementele de calcul asociate riscului.
Un prim aspect in efectuarea analizei raportului dintre costul riscului si profit reiese
din metoda variantelor optimista si pesimista, care consta in modificarea estimarilor din
varianta de baza a analizei intr-un sens favorabil si apoi nefavorabil, pentru a se vedea efectele
asupra rentabilitatii actiunii si consecintele evolutiei nefavorabile.
Metoda analizei de sensibilitate consta in schimbarea uneia sau mai multor estimari
ale elementelor de calcul, intr-o directie favorabila sau nefavorabila si reluarea analizei pentru
diferite combinatii ale elementelor modificate.
Metodele bazate pe calculul probabilitatilor de aparitie a factorilor de risc includ
metodele prin care fluxurile viitoare de lichiditati ale intreprinderii se ajusteaza cu coeficienti
de corectie determinati prin calcule probabilistice.

In domeniul asigurarilor, cele mai utilizate metode care vizeaza calculul cotelor de
prime de risc, sunt metoda echivalentului sigur si metoda anuitatilor, sau a ratei anuale de
fructificare.
Metoda echivalentului sigur consta in ajustarea valorii fluxului viitor de venituri cu un
coeficient care apare ca masura a atitudinii decidentilor fata de risc.
= [Valoarea venitului sigur, fara risc]/[Valoarea venitului asteptat, cu implicarea unui
numit risc].
Metoda anuitatilor sau rata anuala de fructificare in timp a unei unitati
banesti utilizeaza pentru ajustarea fluxului viitor de lichiditati rata dobanzii pe termen scurt si
rata primei de risc.
Evaluarea riscului cuprinde trei segmente: aprecierea mediului economic in ansamblu, a
sectoarelor de activitate si a intreprinderii; studiul organizarii intreprinderii, respectiv
strategia, planificarea, bugetele si controlul de gestiune, identificarea ciclurilor de activitate si
a fluxurilor de operatii semnificative; analiza generala a situatiei financiare si a rezultatelor.
Gestiunea riscurilor, care este o activitate a managementului de risc se realizeaza in mai
multe etape. O prima etapa este identificarea corecta a tuturor riscurilor. Gestiunea propriuzisa a riscurilor de catre persoana sau departamentul care poate gestiona cel mai bine aceasta
activitate este o etapa ulterioara, care face trecerea catre stabilirea prioritatii riscurilor.
Existenta unor clauze contractuale acoperitoare pentru toate riscurile, clauze care sa fie
cuprinse in contractele cu furnizorii, beneficiarii si salariatii firmei, este o ultima etapa a
gestiunii riscurilor. Atat probabilitatea de aparitie a riscului cat si amplitudinea efectelor cresc
in cazul schimbarilor in strategia si obiectivele firmei.
1.2. Reglementarea gestionarii riscului de credit bancar in Romania
Riscul de credit este definit in normele de autorizare si de supraveghere prudentiala ale
BNR ca fiind riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ca urmare
a neindeplinirii de catre contrapartida a obligatiilor contractuale.
Pentru administrarea eficienta a riscului de credit, la stabilirea strategiei bancilor
comerciale se au in vedere doua aspecte. Primul consta in stabilirea tipurilor de credit care vor
fi oferite clientelei, segmentul de clientela vizat, tipurile de garantii percepute in
contrapartida, rezidenta, aria geografica, moneda, durata creditului si profitabilitatea estimata.
Un al doilea aspect este determinarea caracteristicilor portofoliului de credite, inclusiv gradul
de diversificare si gradul de concentrare. Punerea concreta in practica a strategiei de
administrare a riscului de credit se realizeaza prin proceduri proprii fiecarei banci privind
riscul de credit atat la nivelul individual al fiecarui client, cat si la nivelul intregului portofoliu
de credite. La stabilirea si respectiv la implementarea de catre banci a procedurilor privind
administrarea riscului de credit sunt vizate urmatoarele aspecte precum: mentinerea unor
standarde prudente de creditare, monitorizarea si control a riscului de credit; evaluarea
corespunzatoare a noilor oportunitati de atragere a clientilor; identificarea si administrarea
creditelor neperformante si stabilirea standardelor proprii ale bancii cu privire la garantiile
acceptabile pentru creditele care urmeaza a se acorda clientilor.

In vederea prevenirii intrarii in relatii de creditare bancara cu persoane implicate in

activitati frauduloase si alte activitati de natura infractionala, bancile au obligatia sa
stabileasca politici stricte care sa reglementeze urmatoarele obligatii: solicitarea de referinte si
informatii despre client de la persoane autorizate; consultarea informatiilor puse la dispozitia
institutiilor de credit de structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub
forma unor entitati cu activitate similara, organizate in conditiile legii, avand drept scop
colectarea si furnizarea de informatii privind situatia contrapartidei in calitatea sa de
beneficiar de credite, ori alte informatii de natura financiara; cunoasterea structurii
participantilor la capitalul societatii, precum si a persoanelor responsabile de administrarea
acesteia, in cazul clientilor altii decat persoane fizice, verificarea referintelor si a situatiei
financiare personale a administratorilor si asociatilor.
Au fost infiintate doua structuri specializate: Centrala Riscurilor Bancare si Centrala
Incidentelor de Plati.
Centrala Riscurilor Bancare (CRB) reprezinta o structura specializata in colectarea,
stocarea si centralizarea informatiilor privind expunerea fiecarei banci din sistemul bancar
romanesc fata de acei debitori care au beneficiat de credite al caror nivel depaseste suma
limita de raportare. Actuala suma limita de raportare a fost stabilita prin Ordinul
Guvernatorului nr. 27 din 18 ianuarie 2000 la nivelul de 200 milioane lei. Baza de date a
Centralei Riscurilor Bancare este organizata in doua fisiere: 1. Registrul Central al Creditelor
(RCC) si 2. Registrul Creditelor Restante (RCR)
Registrul central al creditelor (RCC) contine informatii de risc bancar raportate de
banci si este actualizat lunar. Obligativitatea transmiterii lunare a informatiilor de risc bancar
revine bancilor creditoare cu respectarea procedurilor stabilite de Banca Nationala a Romaniei
si a unei serii de conditii procedurale.
Procedura de raportare a debitorilor este folosita in cazul raportarii pentru prima
data la Centrala Riscurilor Bancare a unui debitor de catre banca respectiva sau in cazul in
care datele de identificare a unor debitori raportati anterior de catre aceeasi banca declaranta
au suferit modificari.
Procedura de raportare a riscurilor individuale este folosita in cazul in care
debitorul, raportat anterior la Centrala Riscurilor Bancare indeplineste conditia de risc de a fi
raportat.
Procedura de stergere a riscurilor aferente unui debitor este folosita in cazul in care
un risc raportat anterior nu mai este inregistrat in evidentele contabile ale bancii creditoare si
debitorul respectiv indeplineste conditia de a fi raportat la Centrala Riscurilor Bancare.
Procedura de stergere a unui debitor trebuie folosita in cazul in care un debitor
raportat nu mai indeplineste conditia de a fi mentinut in baza de date RCC.
Inscrierea in Registrul central al creditelor poate fi efectuata daca informatia de risc
bancar transmisa in conditiile mentionate anterior de catre o banca creditoare declaranta
indeplineste cumulativ urmatoarele conditii de validare: respecta standardele de continut si
modul de completare a formularelor prevazute in regulament; este in concordanta, conform
criteriilor stabilite de Centrala Riscurilor Bancare in acest sens, cu informatia de risc bancar
cuprinsa in raportarile anterioare.

Centrala Riscurilor Bancare nu poate modifica din proprie initiativa informatia de risc
bancar transmisa de catre persoanele declarante.
Registrul creditelor restante (RCR) contine informatii de risc bancar referitoare la
abaterile de la graficele de rambursare a creditelor contractate de banci din cel mult ultimii
sapte ani si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor. Registrul creditelor restante
este creat, gestionat si actualizat conform necesitatilor proprii ale Centralei Riscurilor
Bancare, astfel incat sa poata evidentia operativ informatiile privind abaterile de la graficele
de rambursare a creditelor, inregistrate de persoanele recenzate fata de intregul sistem bancar
din Romania. Informatiile de risc bancar vor fi mentinute in Registrul central al creditelor si
in Registrul creditelor restante pe o perioada de 2 ani de la data inscrierii, dupa care vor fi
arhivate.
Utilizatorii informatiilor existente in baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt
bancile si Banca Nationala a Romaniei. Schimbul de informatii de risc bancar se realizeaza
electronic prin Reteaua de Comunicatii Interbancara organizata la nivelul Bancii Nationale a
Romaniei. Raportarile transmise de banci contin informatii despre datele de identificare a
debitorilor fata de care banca inregistreaza o expunere mai mare sau egala cu limita de
raportare, precum si informatii privind fiecare din creditele si angajamentele de care debitorul
beneficiaza: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garantiei, serviciul datoriei, data
acordarii si data scadentei, suma acordata, suma datorata la momentul raportarii, suma
restanta. Sisteme similare de gestiune a informatiilor de credit functioneaza cu succes in tari
dezvoltate ca: Austria, Belgia, Franta, Germania, Italia, Portugalia, Spania, etc.
Centrala Incidentelor de Plati (CIP) este o structura de baze de date, un centru de
intermediere care gestioneaza informatia specifica incidentelor de plati.
In mod conventional incidentele de plata majore definesc acele incidente de plati care
au fost determinate de aparitia in sistemul de decontare dintre doi parteneri a unor anomalii in
cazul instrumentelor de plati cum sunt cecul, cambia sau biletul la ordin. In cazul cecului,
evenimentele care fac obiectul bazei de date a CIP sunt urmatoarele: cecul a fost emis fara
autorizarea trasului(persoana desemnata in titlu a plati pentru tragator); cecul a fost refuzat
din lipsa totala sau partiala de disponibil, in cazul prezentarii la plata inainte de expirarea
termenului de prezentare; cecul a fost emis cu data falsa sau acestuia ii lipseste o mentiune
obligatorie; cecul circular sau cecul de calatorie a fost emis la purtator; cecul a fost emis de
un tragator aflat in interdictie bancara.
In cazul cambiei si al biletului la ordin, evenimentele care fac obiectul bazei de date a
CIP sunt urmatoarele: cambia a fost scontata fara existenta in total sau in parte a creantei
cedate in momentul cesiunii creantei; biletul la ordin sau cambia cu scadenta la vedere au fost
refuzate din lipsa totala sau partiala de disponibil, in cazul prezentarii la plata in termen;
biletul la ordin sau cambia cu scadenta la un anume timp de la vedere, la un anume timp de la
data emiterii, sau la o data fixa, au fost refuzate din lipsa totala sau partiala de disponibil, in
cazul prezentarii la plata la termen.
Structura bazei de date a Centralei Incidentelor de Plati se compune din doua fisiere de
baza: fisierul national de incidente de plati (FNIP) si fisierul national al persoanelor cu risc
(FNPR).

Fisierul national de incidente de plati (FNIP) este structurat pe trei componente in

functie de instrumentele bancare de plati ale caror incidente le gestioneaza: Fisierul national
de cecuri (FNC); Fisierul national de cambii (FNCb); Fisierul national de bilete la ordin
(FNBO). Fisierul national al persoanelor cu risc (FNPR) este un fisier alimentat automat de
FNIP cu incidentele de plati majore inregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice,
inclusiv al unei banci.
1.3. Biroul de credit
Informatiile de risc bancar oferite de Centrala Riscurilor Bancare si de Centrala
Incidentelor de Plati sunt utilizate de bancile comerciale in procesul de analiza a solicitarilor
de credit din partea clientilor. Una din limitele acestor doua structuri ale sistemului bancar
romanesc este aceea ca ele administreaza si furnizeaza doar informatii despre clientii bancilor
comerciale. Ele nu dispun de date referitoare la persoane fizice sau juridice care si-au derulat
anterior sau care au in curs de rambursare credite prin intermediul altor entitati din afara
sistemului bancar cum ar fi cooperativele de credit, retelele de magazine care vand marfuri cu
plata in rate. In plus, reteaua Centralei Riscurilor Bancare opereaza doar cu date referitoare la
credite in valoare de peste 200 milioane lei.
In aceste conditii se impune completarea informatiilor specifice de risc de credit, una
dintre solutii fiind biroul de credit. Necesitatea infiintarii unui birou de credit in tara noastra a
facut obiectul preocuparilor presei de specialitate, a comunitatii bancare romanesti si a
organelor judiciare dupa inceperea negocierilor de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana.
Ascensiunea spectaculoasa a creditelor de consum, preocuparea ca evolutia creditului sa
fie echilibrata, armonioasa, fara cresteri bruste urmate de scaderi spectaculoase, a determinat
Banca Nationala a Romaniei sa emita reglementari privind conditiile de creditare ale
persoanelor fizice. Desi reglementarile respective reprezinta un cumul de norme minime de
prudenta pentru bancile care crediteaza persoanele fizice pentru cumpararea de bunuri de larg
consum, masura nu se justifica din punct de vedere economic daca este sa luam in calcul fie si
numai tarile din spatiul est european aflate in tranzitie la economia de piata. Din coroborarea
celor doua aspecte prezentate a rezultat ca piata creditelor din Romania are nevoie de inca un
instrument cu care sa opereze in domeniul managementului riscului de credit si anume biroul
de credit. Din ratiunile expuse, reprezentantii Asociatiei Romane a Bancilor, ai Bancii
Nationale a Romaniei, ai lanturilor de magazine specializate pe comercializarea bunurilor de
consum de folosinta indelungata prin credit, precum si reprezentantii Ministerului Justitiei, au
definitivat in cursul lunii martie 2004 modalitatea de infiintare si functionare a Biroului de
credit din Romania. S-a decis ca acest organism sa functioneze pe principiile unei societati
comerciale, ca o agentie de monitorizare a utilizatorilor de credite, persoane fizice si persoane
fizice autorizate care practica profesii liberale. Baza de date necesara monitorizarii, care va fi
disponibila tuturor bancilor, se va baza pe principiul bunei credinte, presupunand ca toate
informatiile furnizate biroului sunt corecte.
Biroul Roman de Credit transmite raportari frecvente Bancii Nationale a Romaniei,
respectiv Centralei Riscurilor Bancare. In acest mod se realizeaza dezideratul unei
complementaritati intre cele doua structuri de management al riscului de credit cu indeplinirea
unor conditii suplimentare. La Biroul Roman de Credit se evidentiaza si creditele bancare
neonorate la termen cu o valoare mai mica de 200 milioane de lei, tinand cont de faptul ca,
asa cum s-a prezentat anterior, in prezent, CRB colecteaza si monitorizeaza informatiile
privind expunerile bancilor care depasesc 200 milioane lei pentru fiecare debitor. Baza de date

a Biroului Roman de Credit primeste informatii inclusiv de la societati de leasing, credit

ipotecar, firme de asigurari si chiar de la furnizorii de utilitati, urmand ca acest organism sa
puna la dispozitie atat informatii privind creditele restante, cat si informatii privind gradul de
indatorare.
1.4. Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar
In stransa corelatie cu creditarea, activitatea bancilor include atragerea de depozite de la
persoane fizice si juridice, la vedere sau pe termen din care isi constituie o parte din sursele
necesare acordarii de credite. Constituirea legala a Fondului de garantare a depozitelor in
sistemul bancar a devenit presanta dupa crahurile bancare din perioada 1990-1995 din
Romania. Fondul s-a constituit ca persoana juridica de drept public si are ca scop garantarea
rambursarii depozitelor constituite la banci de catre deponenti, persoane fizice, potrivit
conditiilor si limitelor stabilite in Ordonanta Guvernului nr. 39/1996, republicata. Fondul
garanteaza depozitele detinute de rezidenti si nerezidenti, exprimate in moneda nationala sau
straina. In cazul falimentului unei banci, fondul este obligat sa publice, la sediul tuturor
unitatilor acesteia si in cel putin doua ziare de circulatie nationala, atat informatii privind
indisponibilitatea depozitelor, cat si date privind operatiunea de compensare a depozitelor,
perioada in cursul careia va avea loc compensarea si numele bancii mandatate sa faca plata,
precum si conditiile in care urmeaza sa se obtina compensatia.
2. Reglementari pentru diminuarea riscului de credit
Principalele reglementari pentru diminuarea riscului de credit se refera la:
a. nivelul unei expuneri mari nu poate depasi 20% din fondurile proprii ale
bancii (de la 1 iulie 2004 expunerea fata de un singur debitor creste la 25% din fondurile
proprii conform articolului 9 din Normele BNR nr. 12/2003 privind supravegherea
solvabilitatii si expunerile mari ale institutiilor de credit, publicate in Monitorul Oficial nr. 51
din 21 ianuarie 2004);
b. suma totala a expunerilor mari nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor
proprii ale bancii, o expunere mare reprezinta ca valoare cel putin 10 % din fondurile proprii
ale bancii. Toate expunerile mari sunt raportate Bancii Nationale a Romaniei.
c. Regiile autonome pot contracta credite in proportie de cel mult 20 % din veniturile
brute realizate in anul precedent sau pot emite titluri negociabile pe piata in aceeasi limita
pentru acoperirea cheltuielilor curente, atunci cand mijloacele acestora sunt insuficiente in
decursul unui an;
d. valoarea totala a imprumuturilor angajate de autoritatile administratiei publice
locale nu poate depasi 5 % din totalul veniturilor estimate a fi incasate de acestea pe
durata anului fiscal in care se face imprumutul (venituri curente, venituri din capital si venituri
cu destinatie speciala);
e. creditele (expunerea totala) pentru persoanele aflate in relatii speciale cu banca
nu vor putea depasi 20 % din fondurile proprii ale bancii, iar la acordarea lor se vor aplica
prevederile Normelor Bancii Nationale a Romaniei privind limitarea riscului de credit al
bancilor;

f. constituirea fondului pentru riscuri bancare generale, in limita a 1% din soldul

activelor purtatoare de riscuri specifice activitatii bancare, existent la sfarsitul anului, in
scopul administrarii si a riscului general de credit rezultat din ansamblul activitatii de
creditare.
Totodata, conform Legii privind activitatea bancara articolul 24, litera d, bancile
comerciale vor organiza functionarea Comitetului de administrarea riscurilor ca organ de
sinteza consultativ care urmareste permanent riscul si toate pozitiile de bilant, in special riscul
lichiditatii, riscul de credit, riscul ratei dobanzii, riscul de capital si riscul valutar.
2.1. Limitarea gradului de risc de credit
Banca Nationala a Romaniei limiteaza riscul de credit si prin intermediul indicatorului
de solvabilitate. Potrivit reglementarilor, limita minima a indicatorului, calculat ca raport intre
nivelul fondurilor proprii si expunerea neta aferenta activelor bilantiere si elementelor din
afara bilantului este de 12%, iar cea calculata in raport de capitalul propriu 8%. Astfel, pentru
a se incadra permanent in limitele stabilite de Banca Nationala a Romaniei, bancile
comerciale asigura evidenta conturilor de activ, in special credite, pe entitati de risc. De
exemplu, pentru un agent economic, se analizeaza distinct fiecare dintre creditele angajate,
evidentiindu-se separat si toate creantele aferente. Prin intermediul Normelor nr. 8/1999
privind limitarea riscului de credit, Banca Nationala a Romaniei stabileste gradele de risc de
credit in urmatoarele rubrici distincte: a. Grad de risc de credit 0 %; b. Grad de risc de
credit 20 %; c.Grad de risc de credit 50 %; d. Grad de risc de credit 100 %.
Incadrarea creditelor in unul din gradele de risc mentionate este in functie de entitatea
de risc careia i s-a acordat creditul sau de garantiile aferente. De exemplu, daca un credit este
acordat unui agent economic si garantat de Ministerul Finantelor, gradul de risc de credit este
0%, datorita garantului. Un alt exemplu, atunci cand un credit este acordat unei administratii
locale, indiferent de garantie, gradul de risc de credit este 20% datorita entitatii de risc. In
cazul unui credit acordat unei persoane fizice care a garantat cu o ipoteca pe un imobilproprietate personala, gradul de risc de credit este 50%.
In general, insa, pentru creditele acordate agentilor economici, gradul de risc de credit
este 100%, situatie in care expunerea bruta (valoarea creditului si creantelor aferente), este
egala cu expunerea neta, deoarece ponderarea cu procentul aferent riscului de credit nu
diminueaza expunerea. De aceea, pentru diminuarea expunerii nete, cea care rezulta din
ponderarea cu gradul de risc de credit si se ia in calcul la stabilirea indicatorului de
solvabilitate, foarte importante sunt garantiile date in favoarea bancii. Un depozit colateral, de
exemplu, diminueaza gradul de risc de credit la 0%. Bineinteles ca la calculul indicatorului de
solvabilitate creditele se iau la valoare neta (mai putin provizioanele specifice de risc de credit
constituite).
2.2. Centrala Riscurilor Bancare
Una dintre problemele cu care s-a confruntat o banca comerciala in perioada de tranzitie
a fost lipsa de informatii despre nivelul de expunere al clientilor sai fata de celelalte banci.
Asociatia Romana a Bancilor nu a reusit sa determine o colaborare intre banci chiar daca au
existat unele reglementari legale privind limitarea deschiderii de conturi la mai multe banci, in
special pentru agentii economici inclusi in programe de restructurare si redresare economicofinanciara. Astfel, nu putine erau situatiile cand o banca chema in judecata o alta banca in

calitate de tert poprit pentru ca agentul economic debitor al primei banci isi derula toate
incasarile si platile prin conturi deschise la cea de a doua banca.
3. Clasificarea creditelor si constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor
specifice de risc de credit
3.1. Cadrul general
Bancile, persoane juridice romane, conform legislatiei in vigoare, sunt obligate, ca in
scopul protejarii capitalului bancii, precum si a depozitelor persoanelor fizice si juridice si a
acoperirii eventualelor credite pe termen scurt, mediu si lung, care prezinta incertitudini in
recuperare, sa constituie provizioane specifice de risc de credit si dobanda. In conformitate cu
prevederile Regulamentului BNR nr. 5/2002, serviciul datoriei reprezinta capacitatea
debitorului de a-si onora datoriile (rate de credit si/sau dobanzi) la scadenta si se exprima ca
numar de zile de intarziere la plata de la data scadentei, initierea de proceduri
judiciaredeclansarea procedurii de executare silita sau a altor actiuni fata de orice debitor in
scopul recuperarii creantelor, iar performanta financiara reflectarea potentialului economic
si a soliditatii financiare ale entitatii economice, obtinuta in urma analizarii unui ansamblu de
factori calitativi si cantitativi (calculati pe baza datelor din situatiile financiare periodice).
3.2. Determinarea si constituirea provizioanelor specifice de risc de credit
Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferent unui credit
existent in bilantul bancii se face parcurgand urmatoarele etape:
a. evaluarea performantei financiare a agentului economic care se noteaza de la A
la E, in ordinea descrescatoare; b. prin deducerea din expunerea bancii fata de debitor a
garantiilor acceptate a fi luate in considerarein cazul unui credit indiferent de clasificare
pentru care nu s-au initiat proceduri judiciare si toate ratele scadente si creantele atasate
inregistreaza un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile; c. prin luarea in considerare a
intregii expuneri, indiferent de garantii, in cazul unui credit clasificat in categoria pierdere,
in situatiile in care s-au initiat proceduri judiciare sau ratele scadente sau creantele atasate,
inregistreaza un serviciu al datoriei de minim 91 de zile; d. aplicarea coeficientului de
provizionare asupra bazei de calcul obtinute.
Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se refera la crearea acestora si se
realizeaza lunar prin includerea pe cheltuielile lunii pentru care se face provizionarea, a sumei
reprezentand nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.
3.3. Regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit
Conform prevederilor Regulamentului BNR nr. 5/2002, necesarul de provizioane se
stabileste lunar, ceea ce inseamna ca regularizarea provizioanelor reprezinta modificarea
nivelului acestora, in vederea restabilirii egalitatii intre nivelul existent si cel al necesarului.
Aceasta se realizeaza prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei
reprezentand diferenta dintre nivelul existent in sold al provizioanelor specifice de risc de
credit si nivelul necesarului.

Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit reprezinta anularea acestora in cazul

realizarii riscului de credit si este o consecinta a scoaterii in afara bilantului a creditelor si
dobanzilor pentru care s-au constituit provizioanele.
In conformitate cu Regulamentul BNR nr. 5/2002 si a Legii privind activitatea bancara,
bancile vor proceda la scoaterea in afara bilantului a sumelor aferente unui credit si a
dobanzilor aferente in urmatoarele cazuri: a. cel putin una dintre sumele respective
inregistreaza un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile; b. s-a initiat o procedura
judiciara de executare silita sau de reorganizare judiciara sau faliment impotriva debitorului.
Operatiunile de scoatere in afara bilantului efectuate in cursul lunii ca urmare a
indeplinirii conditiilor de mai sus vor fi precedate in fiecare caz de incadrarea sumelor
respective in categoria pierdere si de constituirea sau regularizarea, dupa caz, a
provizioanelor specifice de risc de credit.
3.4. Consideratii privind clasificarea creditelor si constituirea provizioanelor
specifice de risc de credit
In conformitate cu cele prezentate in acest capitol, modul de clasificare a creditelor si de
constituire a provizioanelor specifice de risc de credit a cunoscut in permanenta modificari si
completari.
Am considerat necesar includerea acestui subcapitol pentru a face o analiza comparativa
intre cele trei moduri de calcul existente pana in prezent, respectiv Normele BNR nr. 3/1994 si
Regulamentul BNR nr. 2/2000, 5 si 7/2002. Este interesant de notat faptul ca, desi economia
romaneasca, aflata in tranzitie, era o generatoare permanenta de credite neperformante,
primele norme care au permis constituirea de provizioane specifice de risc de credit au fost
elaborate abia in 1994.
3.4.1.Consideratii privind performanta financiara
Stabilirea performantei financiare a imprumutatilor avea la baza un sistem de analiza si
clasificare a agentilor economici in cinci categorii (A, B, C, D, E) dupa cum urmeaza:
categoria A - performantele financiare sunt foarte bune si permit achitarea la
scadenta a dobanzii si a ratei din credit. Totodata, se prefigureaza mentinerea si in perspectiva
a performantelor financiare la un nivel ridicat;
categoria B - performantele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot mentine
acest nivel intr-o perspectiva mai indelungata;
categoria C - performantele financiare sunt satisfacatoare, dar au o evidenta tendinta
de inrautatire;
categoria D - performantele financiare sunt scazute si cu o evidenta ciclicitate la
intervale scurte de timp;
categoria E - performantele financiare arata pierderi si exista perspective clare ca nu
pot fi platite nici ratele de credit, nici dobanzile.

Incadrarea agentilor economici intr-o categorie sau alta din cele cinci prezentate mai sus
se facea pe baza analizei performantelor economico-financiare ale acestora, in functie de
punctajul obtinut, coroborat cu rezultatul analizei criteriilor necuantificabile. Aceasta analiza
se facea semestrial de catre fiecare banca. Banca Comerciala Romana a elaborat un scoring
care continea o serie de criterii atat cuantificabile, cat si necuantificabile.
Criteriile cuantificabile avute in vedere erau urmatoarele: a. lichiditatea curenta,
punctaj maxim 4 puncte; b. solvabilitatea, punctaj maxim 6 puncte; c. gradul de indatorare
generala, punctaj maxim 3 puncte; d. viteza de rotatie a activelor circulante, punctaj maxim 4
puncte; e. rentabilitatea financiara in functie de capitalul propriu, punctaj maxim 4
puncte; f. acoperirea dobanzii, punctaj maxim 3 puncte; g. dependenta de pietele de
aprovizionare si desfacere, punctaj maxim 4 puncte; h. calitatea garantiilor, punctaj maxim 4
puncte.
Criteriile necuantificabile se refereau la calitatea conducerii, organizarii, ramura de
activitate si pozitia agentului economic, strategia de dezvoltare si perspectiva unitatii.
Rezultatul obtinut prin adunarea algebrica a punctelor acordate fiecarui criteriu cuantificabil
determina clasificarea preliminara, care putea fi mentinuta sau modificata in functie de
concluziile analizei criteriilor necuantificabile, stabilind astfel performanta economicofinanciara finala a imprumutatului.
3.4.2.Consideratii privind serviciul datoriei
Spre deosebire de Regulamentul BNR nr. 2/2000 care a lasat serviciul datoriei drept
criteriu principal in clasificarea creditelor, Normele BNR nr. 3/1994 au utilizat serviciul
datoriei ca o completare a performantei financiare a imprumutatului, rezultand o matrice care
arata calitatea creditului si a dobanzilor aferente.
Serviciul datoriei din matrice se interpreta in felul urmator: bun in situatia in care
ratele scadente la credit siasau dobanzile sunt platite cu o intarziere maxima de 7 zile; slab
in situatia in care ratele siasau dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 de
zile; necorespunzator in situatia in care ratele siasau dobanzile sunt platite cu o intarziere
de peste 30 de zile.
Tinand cont atat de performanta financiara cat si de serviciul datoriei, putem descrie
cele cinci categorii de calitati in care sunt clasificate creditele si dobanzile aferente, astfel:
a. credite standard, sunt acele credite ce nu implica deficiente si riscuri care ar putea
periclita administrarea datoriei, in maniera convenita prin contractul de credit la acordarea
imprumutului. Clientul are o foarte buna capacitate de a onora datoria la scadenta,
rambursarea efectuandu-se in timpul si la termenele prevazute. Calitatea activelor si
managementul clientului sunt foarte bune, acesta ocupand o pozitie importanta pe piata in
cadrul activitatii pe care o desfasoara;
b. credite in observatie sunt acele credite acordate unor clienti cu rezultate economicofinanciare bune, dar care, in anumite perioade scurte de timp intampina greutati in
rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente. In cadrul acestei categorii sunt incluse
totodata si acele credite, neajunse la scadenta sau cu unele scadente din imprumuturi si
dobanzi aferente rambursate la termen, dar care au fost acordate unor clienti pentru a caror
activitate banca prelimina o scadere in viitor a profitului afacerilor ca urmare a unor posibile

probleme din punct de vedere al aprovizionarii tehnico-materiale, a perspectivei de reducere a

cererii produselor pe piata, a conditiilor tehnice si tehnologice (utilaje si instalatii uzate moral
sau fizic) sau a unor probleme organizatorice si de personal;
c. credite substandard sunt acele credite ce prezinta deficiente si riscuri care pun in
pericol posibilitatea recuperarii creantei, aceasta fiind insuficient protejata de activul net
siasau capacitatea de plata a imprumutatului. Creditele substandard sunt caracterizate prin
posibilitatea reala ca banca sa preia partial unele pierderi, in special din dobanzi daca
deficientele existente nu sunt corectate pe parcurs;
d. credite indoielnice sunt acele imprumuturi in cazul carora rambursarea integrala este
incerta. Exista probleme serioase pana acolo incat exista eventualitatea unei pierderi partiale a
imprumutului de baza. Aceste creante sunt practic neprotejate sau protejate intr-o mica masura
de valoarea realizabila a garantiei lor;
e. credite pierdere sunt considerate cele care nu pot fi restituite bancii, ceea ce face ca
inregistrarea lor in continuare ca active bancare sa nu fie garantata. Un asemenea activ poate
avea totusi valoarea unei posibile redresari sau salvari, dar nu in asa masura incat sa justifice
amanarea unei provizionari integrale, chiar daca in viitor ar putea surveni o recuperare
partiala.
Aceasta prezentare a creditelor clasificate tinand cont atat de performanta financiara cat
si de serviciul datoriei este mult mai cuprinzatoare si explicita decat sistemul precedent care
lega calitatea creditului numai de intarzierea platilor fata de scadentele convenite.
3.4.3. Consideratii privind volumul si calitatea garantiilor
In conformitate cu articolul 5 din Normele BNR nr. 3/1994, la determinarea
provizioanelor, expunerea bruta a debitorului compusa din soldurile creditelor si dobanzilor
aferente inregistrate la 30 iunie sau 31 decembrie putea fi micsorata doar cu valoarea
garantiilor reprezentand: garantii neconditionate de la Guvernul Romaniei sau de la Banca
Nationala a Romaniei; garantii neconditionate de la bancile inregistrate in una din tarile din
categoria A; garantii neconditionate de la alta banca din Romania; depozite gajate, plasate la
banca insasi; colaterale non-cash acceptate de conducerea bancii.
Daca pentru primele patru tipuri de garantii valoarea acceptata de banci este 100 %,
pentru colaterale non-cash fiecare banca comerciala avea si are norme proprii pentru
acceptarea acestora. Astfel, Banca Comerciala Romana accepta si accepta colateralele noncash daca indeplineau si indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii: existenta pietelor de
desfacere sau de potentiali cumparatori pentru bunurile propuse drept garantie; sa poata fi
transformate rapid in lichiditati; sa fie materializate sub forma unui titlu, inscris autentic etc.;
bunurile sa fie in circuitul civil, sa se afle in proprietatea solicitantului sau a girantului si sa nu
fie afectate de alte creante, decat de cele ale BCR; proprietarul bunurilor sa aiba capacitatea
de a le aduce in garantie; bunurile care sunt achizitionate si puse in functiune anterior
solicitarii creditului trebuie sa fie in stare corespunzatoare de functionare in exploatare;
bunurile achizitionate si inca nepuse in functiune, precum si bunurile care urmeaza a fi
procurate si achitate partial din credite sa fie noi si insotite de certificate de calitate si de
garantie; bunurile admise in garantie de natura activelor imobilizate corporale trebuie sa
indeplineasca conditiile de selectare prevazute de Normele tehnice proprii privind evaluarea
activelor imobilizate corporale.

Din analiza comparativa facuta in acest subcapitol rezulta ca Regulamentul BNR nr.
2/2000 a determinat o diminuare a gradului de provizionare datorita imbunatatirii aparente a
calitatii portofoliului de credite.
4. Riscul si performanta bancara in Romania
4.1. Banca afacere si risc in relatia de credit
Practica bancara a relevat in timp existenta unei diversitati de riscuri.
Acuitatea si importanta acestora difera de la perioada la perioada, in functie de starea
economiei, transformarile care au loc in societate si conditiile de existenta si functionalitate a
sistemului bancar, volatilitatea pietei financiare etc. De aceea, atat in teorie cat si in practica a
devenit necesara studierea sistematica a riscurilor bancare, clasificarea lor dupa diferite
criterii capatand o importanta deosebita. Volatilitatea pietei financiare accentueaza necesitatea
studiului riscurilor, cu atat mai mult cu cat fenomenul se face simtit tot mai puternic in
economia globala, afectand atat tarile dezvoltate economic, cat mai ales cele aflate in curs de
dezvoltare, cu semnificatii profunde pentru prezent, dar mai ales viitorul multor natiuni.
Banca reprezinta o intreprindere cu caracter lucrativ, ca oricare societate
comerciala, care se foloseste de mijloace adecvate si realizeaza actiuni
corespunzatoare. Realizandu-si activitatea, banca isi asuma riscuri proprii functionarii dar si
riscuri ce decurg din specificitatea naturii intermedierii financiare pe care o face. Riscul de
intreprindere decurge din faptul ca banca este o afacere in care se angajeaza oameni, capitaluri
si care se confrunta cu riscuri, de unde pot rezulta castiguri sau pierderi, ce urmeaza sa
remunereze aportul factorilor angajati.
In cadrul acestui risc de intreprindere distingem:
1. Riscul de organizare (care aduce in prim plan problema calitatii
managementului); 2. Riscul de nefunctionare denumit si risc de pana; 3. Riscul mediului
ambiental; 4. Riscul de parteneriat (denumit uneori si de contra-partida).
Riscurile semnalate actioneaza simultan si se interfereaza, rezultanta lor constituind un
complex de legaturi cauza-efect cu implicatii pe multiple planuri. Evident, in practica,
activitatea comerciala a bancilor se desfasoara in conditii de monitorizare permanenta a
riscurilor, astfel incat sa poata fi minimizata expunerea la riscuri si sa se obtina profit.
Alte riscuri decurg din activitatea de intermediar financiar pe care o au bancile. Acestea
sunt riscuri care isi au originea in cealalta fateta a ambivalentei naturii institutiei bancare
- calitatea de intermediar financiar - si sunt denumite in mod generic riscuri financiare.
Principalele riscuri financiare sunt: a. riscul de credit - ce releva posibilitatea pierderilor
determinate de incalcarea de catre debitori a obligatiilor prevazute in contractul de credit; b.
riscul lichiditatii - ce surprinde dificultatile la care se expune si pe care trebuie sa le invinga
o banca pentru a procura resursele necesare spre a face fata propriilor angajamente la un
moment dat; c. riscul dobanzii - prin care se subliniaza posibilitatea diminuarii veniturilor
bancare (si deci a profiturilor) ca urmare a variatiei (in timp) a ratei dobanzii.
Un alt mod de grupare a riscurilor bancare recurge la insasi criteriul naturii
expunerilor la risc, pe care si le asuma bancile in decursul activitatilor realizate sub aspect

concret, ceea ce ne permite sa aducem in discutie diferite alte cauze generatoare de risc,
precum si noi forme pe care acesta din urma le imbraca pentru a face cunoscuta complexitatea
activitatii bancare si dificultatile pe care trebuie sa le invinga, precum si exigentele ce se
impun in legatura cu constituirea si functionarea acestor institutii, fara de care nici nu putem
visa la o economie moderna.
Din natura expunerii la risc, decurge cat se poate de clar ca pentru o unitate bancara,
riscurile sunt induse pe de o parte, de cauze sau stari obiective care-i sunt impuse si sunt de
origine exogena chiar daca se manifesta in cadrul activitatii sale, iar pe de alta parte, de cauze
sau stari de origine endogena pe care si le asuma in proportii mai mari sau mai mici sau pe
care le poate respinge, pentru care am putea spune, ca are drept de optiune.
Riscurile pure se caracterizeaza prin aceea ca decurg din expunerea generata de
exploatarea bancara insasi ca potential de a produce evenimente cauzatoare de pierderi.
Riscurile lucrative sau speculative sunt expresia expunerii pe care o genereaza
demersurile facute pentru a obtine profit mai mare, in principal pe seama unei politici de
creditare agresive, prin pierderi la portofoliul de titluri sub incidenta volatilitatii acestora, sau
prin pierderea profiturilor din participatiile in societati nebancare, atunci cand acestea nu isi
realizeaza sarcina de profit.
Imbinand cele doua tipuri de clasificari si luand in considerare cauza si forma lor de
manifestare determinata de activitatea bancara se poate concepe o noua clasificare a riscurilor
bancare.
a. Riscurile financiare pot fi considerate drept cea mai importanta grupa de riscuri
bancare, dat fiind ca, asa cum a demonstrat practica, proasta lor gestiune produce cele mai
multe falimente bancare. In aceasta grupa de riscuri se includ: Riscul de creditare, denumit si
risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorarii calitatii
activelor bancare, care exprima probabilitatea neincasarii efective, la scadenta a fluxului de
venituri anticipat la incheierea contractului de credit; Riscul de lichiditate sau riscul de
finantare, ce exprima probabilitatea finantarii efective a operatiunilor bancare, posibilitatea de
a nu le realiza; Riscul de piata sau de variatie a valorii activelor financiare apare ca risc de
variatie a ratei dobanzii, risc valutar si risc de variatie a cursului activelor financiare. Exprima
probabilitatea ca o modificare a conditiilor de piata sa afecteze negativ profitul bancar; Riscul
de faliment, riscul de capital sau riscul de indatorare ce exprima probabilitatea ca fondurile
proprii ale bancii sa fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea
curenta.
Intre toate aceste grupe de risc exista o interactiune permanenta. De exemplu, o
expunere reala excesiva la riscul de creditare poate genera risc de lichiditate, daca banca nu
are suficiente active lichide pentru a face fata obligatiilor sale scadente. Riscul de lichiditate
poate genera risc de faliment daca banca nu isi poate procura rapid resursele deficitare. In
sistemul bancar, problemele cu care se confrunta o banca pot afecta negativ si banci partenere
(creditoare fata de ea). Acest risc specific ansamblului bancilor este numit risc de sistem si
gestiunea sa este in sarcina bancii centrale. Aceasta explica de ce, asa cum am mai mentionat,
in septembrie 1999, Banca Nationala a Romaniei a emis norme privind calculul valorii
activului, pasivului si activului net al bancilor, persoane juridice romane, in scopul stabilirii
starii de insolvabilitate a acestora, conform art.2 al.1 lit.b) din Legea nr.83a1998 privind

falimentul bancilor, tocmai pentru a obliga bancile romanesti la o gestionare atenta a

lichiditatii globale si pentru prevenirea riscului de sistem.
b. Riscurile de prestare sunt asociate operatiilor din sfera serviciilor financiar bancare si se prezinta sub diferite forme: Riscul operational sau riscul de sarcina, exprima
probabilitatea ca banca sa devina incapabila sa mai asigure servirea clientilor intr-un mod
rentabil; Riscul tehnologic care este asociat calitatii si structurii ofertei de produse
financiare; Riscul produsului nou este asociat inovarilor in sfera produselor
financiare; Riscul strategic sau de afaceri.
c. Riscurile ambientale exprima probabilitatea ca o schimbare adversa (inversarea
conditiilor estimate) de mediu sa afecteze negativ profitul bancii. In aceasta categorie se
cuprind: Riscul de frauda ce este de origine interna si exprima probabilitatea comiterii unor
furturi sau a unor acte contrare intereselor bancii de catre angajatii acesteia; Riscul resurselor
umane; Riscul economic este asociat evolutiei mediului economic in care actioneaza banca si
clientii acesteia; Riscul de marfa; Riscul legal reflecta faptul ca bancile trebuie sa opereze in
contextul stabilit de reglementarile legale in vigoare, chiar daca acestea le creeaza un
dezavantaj competitiv fata de alte institutii financiare concurente; Riscul datorat
reglementarilor bancare (provocat de activitatea de reglementare); Riscul concurential se
poate manifesta prin strategii ofensive ale bancilor concurente in lupta pentru impartirea
cotelor de piata.
In prezentarea acestor forme ale riscurilor am pornit desigur, de la criteriul naturii
expunerii la risc si am avut in vedere ca natura expunerii este cauza care determina forma
riscului, dar nu trebuie sa scapam din vedere ca orice fenomene sau procese generatoare de
risc pot fi studiate din unghiuri foarte diferite oferind si alte posibilitati de abordare.
In acest sens, o alta modalitate de abordare consta in considerarea riscurilor bancare
drept pierderi asociate unor evolutii adverse a rezultatelor (downside sau vers la bas).
Aici, maniera de abordare se bazeaza pe cuantificarea directa a riscului in care, asa cum
spune profesorul universitar Vasile Dedu in lucrarea Gestiunea bancara este important ca,
intreaga masurare a riscurilor se sprijina pe degradarile respective si pe impactul lor asupra
rezultatelor societatii bancare.
Bilanturile societatilor bancare surprind, bineinteles, evolutia adecvata a
rezultatelor si ca urmare, riscurile se reflecta in diferite parti sau componente ale lor. In
legatura cu acest aspect este bine sa avem in vedere ca riscurile financiare pot fi foarte bine
radiografiate, distinct in pozitiile de activ sau pasiv ale bilantului. Preocupat fiind de riscurile
bancare, Vasile Dedu acorda o mare importanta criteriilor de clasificare a acestora si studiului
diferitelor categorii de riscuri, precizand ca in ceea ce priveste gestiunea riscurilor Exista mai
multe obiective si nu un obiectiv optimal, mai multe masurari pentru fiecare risc, mai multe
instrumente de gestionare a riscurilor. Precizarea aceasta are menirea de a ne atrage atentia
asupra existentei unei diversitati de procedee in gestiunea riscurilor bancare, prevedere care
difera, adesea, de la o banca la alta, functie de specificul fiecarei entitati si de calitatea
managementului.
In conditiile internationalizarii afacerilor bancare, bancile privite din perspectiva
afacerii sunt supuse riscului international, iar atunci cand acestea sunt implicate in procese de
achizitii si fuziuni cu alte entitati, riscurile financiare au o tendinta de agregare, mai ales in
prima etapa a proceselor. Orice definitie a riscului pentru a fi completa trebuie sa includa trei

componente principale: a. ideea existentei unei pierderi potentiale (care poate insemna
rezultate efective mai mici decat cele anticipate, pierderi efective sau pierderi de
oportunitati); b. probabilitatea de aparitie a unei pierderi care trebuie identificata prin diferite
metode care au la baza distributia de probabilitate (adica trebuie sa-i fie atasata fiecarei
pierderi potentiale o probabilitate de producere, in caz contrar nemaifiind vorba de risc ci de
incertitudine. c. expunerea la pierdere este in directa legatura cu amplitudinea riscului si
decizia poate fi constienta sau exista situatii independente de vointa celui care decide.
In masura in care exista si se realizeaza, riscurile pun o problema deosebita - aceea a
vitezei cu care se produc efectele lor si a modului cum se repercuteaza asupra rezultatelor
societatii bancare, de fapt, asupra costurilor si profitului sau pierderilor lor. Din punct de
vedere al vitezei de transfer asupra costurilor bancare, distingem: a. riscuri cu transfer
rapid, intr-un interval de cateva luni. Exemplu: riscul lichiditatii, riscul de variatie a ratei
dobanzii si altele; b. riscuri cu transfer lent sunt cele ale caror efecte pagubitoare
se transfera prin cost asupra veniturilor bancare intr-un interval nedefinit, precis. Exemplu:
riscul de insolvabilitate.
Am dezvoltat problematica asupra riscului bancar, fara a defini conceptul de risc, in
marea sa diversitate, ci abordand mai indeaproape o clasificare a riscurilor si o evaluare
succinta a criteriilor care au stat la baza acesteia, asa cum apar in literatura de specialitate. De
aceea, nu putem incheia acest paragraf fara a defini totusi conceptul de risc, asa cum apare
in Dictionary of Finance Oxford Reference: posibilitatea de a suferi ceva, forma de
pierdere sau dauna. Considerat astfel, acest risc poate imbraca doua forme: risc
asigurabil (insurable risk), daca probabilitatea intamplarii poate fi calculata, masurata si risc
reasigurabil (uninsurable risk) daca nu exista o cale de a calcula probabilitatea reducerii
evenimentului si masurarii sale.
4.2. Riscul individual si global de creditare
Odata cu dezvoltarea si diversificarea sistemului bancar si a activitatii fiecarei banci,
problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunand trecerea pe prim plan a
preocuparilor de gestionare a sa, ca o garantie absolut necesara pentru a ne bucura de
avantajele pe care ni le poate procura sistemul de credit. Riscul de creditare la care ne-am
mai referit are si alte denumiri - risc de parteneriat sau risc de insolvabilitate a debitorului, risc
de nerambursare sau risc de deteriorare a calitatii activelor bancare si exprima in esenta
probabilitatea neincasarii efective, la scadenta, de catre banca a fluxului de venituri
anticipat (capital avansat + dobanda).
Asumarea acestui risc la un anumit nivel este acceptabila, dar indiferent de nivelul
respectiv, important ramane modul in care acesta poate fi restrans la maximum. In acest sens,
punctul de pornire il reprezinta punerea la punct si utilizarea unui sistem de investigare a
tuturor componentelor de risc, ce pot fi divizate in trei categorii: Riscul tranzactiei - care
decurge din diferite aspecte functionale si operationale ale riscului afacerii; Riscul de credit care concretizeaza incertitudinea profitabilitatii afacerii; Riscul de plasament - ce releva
incertitudinea confirmarii in motivatia increderii.
Cele trei categorii de risc se afla in stransa legatura si trebuie cunoscute pentru a realiza
aprecierea riscului de ansamblu pe care il implica un credit. Asupra motivatiei psihologice de
incredere reciproca a partenerilor am insistat, astfel incat acum vom cauta sa analizam riscul
de credit in doua ipostaze: a. Risc de credit individual prin care se surprinde probabilitatea

de insolvabilitate a debitorului sau de nerambursare a sumelor angajate de

el; b. Risc global de credit care da expresie probabilitatii de a se deteriora calitatea activelor
bancare angajate in cadrul creditelor.
Riscul global al insolvabilitatii este o functie crescatoare a masei creditelor acordate, a
ratei dobanzii si a mediului economic national. Mai mult, o data cu cresterea volumului
creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc in proportie accelerata, expresie a faptului ca
majorarea proportiilor creditului aduce in randul debitorilor un numar tot mai mare de
persoane, potential insolvabile. De asemenea, cresterea ratei dobanzii, pe fondul unei
supraincalziri a economiei constituie un alt factor de amplificare a insolvabilitatii globale.
Preocupate de contracararea efectelor negative pe care le-ar putea avea realizarea acestui risc,
bancile au reactionat constituind, in timp, un sistem de actiuni complicate, prin care se
fundamenteaza gestionarea sa. De o maniera generala, indiferent de forma concreta in care se
manifesta riscul de creditare, pentru gestionarea acestuia bancile recurg la: decizii echilibrate
de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat si apreciat, in cadrul unei politici de
creditare echilibrata si in directa legatura cu cota de piata a respectivei societati bancare;
diversificarea portofoliului de credit, in asa fel incat pierderile sa nu fie concentrate in timp;
transferul riscului asupra unor terte persoane prin recurgerea la tehnica asigurarilor;
cogestiunea afacerii (banca - client) prin modificarea naturii intermedierii bancare; fuziunea
societatilor bancare.
Toate aceste actiuni sunt importante si pot fi promovate global sau numai partial, in
functie de influenta realizarii riscului. Bancile in tentativa de a se proteja cat mai bine au
tendinta sa promoveze mai multe genuri de actiuni sau poate chiar pe toate.
Vom incepe studiul riscului de creditare prin prezentarea riscului individual de creditare
pentru agentii economici dar si pentru persoanele fizice, a masurilor prin care banca se poate
proteja impotriva acestuia, continuand demersul nostru cu prezentarea riscului global de
creditare.
Referitor la riscul individual de creditare trebuie sa remarcam ca, in general,
intreprinderile sunt confruntate cu doua feluri de nevoi de finantare: cele rezultate din ciclul
de exploatare care au caracter permanent, motiv pentru care intreprinderea si bancherul se
pun de acord o data pe an asupra nevoii de finantare a exercitiului viitor; cele rezultate din
ciclul de investitii care se manifesta numai cu prilejul realizarii unui program de investitii.
Bancile acorda agentilor economici credite pe termen scurt pentru nevoi temporare,
curente si pe termen mediu si lung pentru investitii. Dintre creditele pe termen scurt in lei care
pot fi acordate de banci clientilor lor - persoane juridice, mentionam:
a. Credite globale de exploatare care functioneaza dupa sistemul revolving si se
acorda in limita unui nivel global de credit, care acopera ansamblul nevoilor de exploatare ale
clientilor si anume pentru aprovizionari pentru stocuri de materii prime si materiale, marfuri,
subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli aferente perioadei curente,
necesare realizarii si finalizarii productiei de marfuri, executarii de lucrari si prestari servicii
care au consum si desfacere asigurata prin contracte si comenzi ferme. Creditul global de
exploatare impreuna cu sursele societatii pentru finantarea activitatii de productie
formeaza capitalul global de exploatare. Aceste tipuri de imprumuturi se acorda pe o
perioada de cel mult 90 de zile cu posibilitatea de prelungire, pe baza analizei trimestriale a
fluxului de lichiditati (cash-flow), pe noi perioade de 90 de zile fiecare, fara a se depasi insa

12 luni de la acordarea primului credit. Fluxul de lichiditati reflecta situatia intrarilor de

lichiditati (incasari) si a iesirilor de lichiditati (plati) intr-o perioada viitoare data. Rezultatul
final poate fi pozitiv (disponibilitati) sau negativ (necesar de lichiditati). Analiza corecta a
prognozei fluxului de lichiditati presupune cunoasterea activitatii clientului, evolutia istorica a
acesteia, ramura in care evolueaza in scopul verificarii viabilitatii si a posibilitatii de realizare
a ipotezelor care stau la baza prognozei. Cunoasterea activitatii din perioada trecuta realizata
de client are loc pe baza studierii datelor din bilantul contabil si contul de profit si pierdere, a
fluxurilor de fonduri inregistrate in perioada respectiva, care reflecta miscarea elementelor
componente ale bilantului intre doua momente si arata cum sunt create si utilizate fondurile.
In cursul trimestrului, de-a lungul perioadei de creditare, daca apar diferente semnificative
intre nivelul indicatorilor avuti in vedere la intocmirea cash-flow-ului prognozat si cei efectiv
rezultati din situatiile contabile periodice, nivelul disponibilului/ necesarului de lichiditati
poate fi actualizat la cererea clientului, oricand pe parcursul utilizarii creditarii sau din
initiativa bancii, in termen de cel mult 10 zile lucratoare de la data intocmirii ultimei situatii
contabile periodice.
b. Utilizari din deschideri de credite permanente care constituie o modalitate de
creditare, prin care banca, in baza unui contract de credit se angajeaza pe o perioada de timp
sa imprumute clientelei fondurile necesare, pe masura nevoilor, in limita unui nivel global de
credit, cu conditia ca soldul zilnic al creditului sa nu depaseasca nivelul aprobat. Liniile
de credit pot fi acordate, pentru creditarea productiei sau desfacerii, a unor subactivitati,
proiecte, contracte etc. care prin natura lor se desfasoara si se evidentiaza distinct in
contabilitate. Liniile de credit se acorda unor agenti economici care isi desfasoara in
integralitate operatiunile de incasari si plati prin banca, si care prin natura activitatii
desfasurate realizeaza incasari si plati ce au caracter de frecventa (bonitate categoria A sau B)
si, in plus au un serviciu bun al datoriei. Se pot acorda utilizari de credite unor clienti cu un
standing financiar inferior, din categoria C sau D dar numai pentru activitati de export.
Utilizarile din deschideri de credite permanente se acorda pe termene de la 3 pana la 12 luni
cu posibilitati de prelungire. Volumul utilizarilor din deschideri de credite permanente, in
cazul creditarii de ansamblu a activitatii curente se determina in functie de cifra de afaceri si
de durata medie de incasare a clientilor imprumutatului, dupa formula: U CP=(PCAxn)/Pcreditare,
unde: UCP utilizari din deschideri de credite permanente; PCA Prognoza cifrei de afaceri pe
perioada creditarii; n durata medie de incasare a clientilor (in zile); Pcreditare perioada de
creditare (in zile).
NZ=SxPcreditare/CApsc, unde: NZ durata medie de incasare a clientilor; S soldul mediu
lunar al clientilor neincasat in perioada precedenta egala cu perioada de creditare; P ceditare
perioada de creditare (in zile); CA psc Cifra de afaceri realizata in perioada precedenta, egala
cu perioada pentru care se solicita creditul.
c. Credite pentru finantarea stocurilor temporare care, asa cum arata insasi
denumirea lor au caracter ciclic, sau periodic pentru a acoperi stocurile care au fost
aprovizionate in perioada precedenta fara a fi achitate (si cheltuielile efectuate si nerecuperate
inca), sau stocurile care urmeaza a fi aprovizioante de la furnizori pe baza de contracte ferme,
cu desfacere asigurata (si cheltuielile ce se vor efectua si care vor putea fi recuperate
ulterior). Creditele se acorda pe un termen de pana la 180 de zile.
d. Credite pentru finantarea stocurilor sezoniere asemanatoare cu cele pentru
finantarea stocurilor temporare, numai cu ciclicitatea lor este determinata de succesiunea
naturala a sezoanelor unui an.

e. Credite pentru export destinate finantarii necesitatilor curente sau exceptionale ale
clientilor, ocazionate de activitatea de export, cu conditia existentei contractelor de export sau
comenzilor ferme incheiate direct cu parteneri externi sau prin intermediul unor comisionari
din care sa rezulte: cantitatea si felul marfii, conditiile si graficul de livrare, modalitatea si
termenele de plata, pretul marfii in valuta la valoarea CIF sau FOB, dupa caz. In Romania,
bancile comerciale conditioneaza acordarea creditelor pentru export de asigurarea acestora pe
toata perioada de creditare la EXIMBANK sau la alte institutii specializate impotriva riscului
comercial de neplata.
f. Credite pentru exportul de produse garantate cu creante asupra strainatatii se
acorda exportatorilor clienti ai bancii in vederea acoperirii necesarului de fonduri pentru
desfasurarea corespunzatoare a activitatii curente in perioada cuprinsa intre data livrarii
produselor la export si data incasarii contravalorii lor de la partenerii externi, in cazul
creditului. Acordarea creditelor se face prin scontarea efectelor de comert aferente creantelor
exportatorului asupra strainatatii (cambii si/sau bilete la ordin).
g. Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricatie (al caror ciclu
tehnologic dureaza mai mult de 12 luni). Durata creditului este egala cu durata tehnologica a
ciclului de fabricatie. Creditele se acorda sub forma creditelor globale de exploatare sau
linii de credit.
h. Creditele scont (de scontare) servesc drept suport pentru operatiile de scont sau de
scontare. Scontul este operatiunea prin care in schimbul unui efect de comert (cambie sau
bilet la ordin) o banca pune la dispozitia posesorului creantei, inainte de scadenta efectului
respectiv, suma inscrisa (valoarea nominala a efectului) mai putin agio/taxa de scont si
comisioanele aferente. Cambia si biletul la ordin care formeaza obiectul scontului sunt
reglementate de Legea nr.58/1934 modificata prin Legea nr.83/1994, care defineste unii
termeni si expresii uzitate in cadrul operatiunii de scont cum ar fi: tragator: persoana care
emite cambia si care in calitate de creditor da ordin debitorului sa plateasca o suma de bani
fixata; tras: persoana inscrisa in cambie care trebuie sa plateasca suma de bani la o data fixata
(scadenta); beneficiar: persoana care trebuie sa incaseze valoarea cambiei; girul: actul juridic
prin care posesorul unui titlu numit girant, transfera unei alte persoane, numita giratar,
printr-o declaratie scrisa si subscrisa pe titlu odata cu predarea acestuia, toate drepturile
decurgand din titlul respectiv; acceptarea: actul prin care trasul se obliga sa plateasca la
scadenta suma aratata in titlu.
In sensul reglementarilor impuse prin Normele BNR nr.8/1999 bancile comerciale din
Romania nu accepta la scontare, titluri de o valoare care sa depaseasca 20% din fondurile
proprii ale bancii, iar suma totala a expunerilor mari (inclusiv prin scontare) sa nu fie de peste
8 ori nivelul fondurilor proprii. De asemenea, bancile primesc la scontare titluri de credit, care
pe langa respectarea tuturor conditiilor de forma si fond prevazute de lege, trebuie sa mai
indeplineasca si urmatoarele conditii cumulative: posesorul titlului (beneficiarul) sa fie client
al bancii; titlul sa fie acceptat legal la plata; intervalul de timp din momentul prezentarii la
scont si scadenta titlului sa nu depaseasca 12 luni, creditele de scont fiind acordate pe o
perioada de maxim 12 luni.
Taxa scontului (TS)=VnxDxNZ/365x100, unde: Vn valoarea nominala a titlului inscris
in rubrica speciala rezervata pe fata titlului; D nivelul procentual al dobanzii anuale; Nz
numar de zile calendaristice dintre data scontarii si ziua scadentei

i. Credite pe cecuri remise spre incasare prin care se asigura resursele necesare pentru
acoperirea valorii cecurilor remise spre incasare atunci cand debitorul nu are resurse in cont
sau acestea nu sunt suficiente. Nu se admit la creditare cecuri emise de agenti economici,
inregistrate in Fisierul national de incidente de plati, administrat de BNR.
j. Creditul de Factoring este ocazionat de operatia specifica denumita factoring.
Factoringul este operatiunea prin care un furnizor, denumit aderent transfera partial sau
integral proprietatea sa asupra creantelor pe care le are deincasat de la clientii sai, catre un
tert numit factor, care se obliga conform contractului de factoring sa asigure incasarea
creantelor respective. Intr-o operatiune de factoring, banca poate juca pentru clientii sai, rolul
de factor, punand la dispozitia aderentului (furnizorului) credite, reprezentand contravaloarea
unei parti din facturile de incasat, credite care nu pot depasi 180 de zile ca termen de
rambursare.
k. Credite pentru facilitati de cont. Sunt acordate pe perioade scurte sau foarte scurte
in general pana la 15 zile pentru acei clienti ai bancii care, temporar inregistreaza un deficit de
incasari. De asemenea credite beneficiaza numai clientii cu o bonitate corespunzatoare
(A,B,C), care nu au dobanzi sau credite restante, efectueaza operatiuni de incasari si plati prin
banca si au un serviciu bun al datoriei.
l. Credite de trezorerie pentru valuta vanduta. Sunt prilejuite de operatiunile de
vanzare a valutei pe piata la vedere (spot), realizate de clienti, operatiuni ce reprezinta o
posibila procurare a unor resurse financiare in lei, atunci cand ordinul de vanzare a valutei a
fost acceptat de banca. Aceste credite se acorda numai dupa incasarile valutare care nu au fost
cesionate in totalitate pentru stingerea unor obligatii de plata a clientilor respectivi.
m. Credite pentru echipament sunt acordate pentru acoperirea temporara a decalajului
dintre resursele proprii si cheltuielile pentru finantarea investitiilor productive. Creditarea se
face pe total activitate de investitii sau pe obiective ori actiuni de investitii. Au durata maxima
de pana la 12 luni.
n. Credite consortiale (sindicalizate) pentru echipament. Au acelasi scop si se acorda
in acelasi fel cu creditele de la punctul m). Specificul consta in aceea ca, fiind vorba de sume
foarte mari, pe pozitia de creditare nu se afla doar o singura banca, ci mai multe care,
impreuna, constituie pe baza unor intelegeri adecvate un consortiu sau sindicat (bancar).
Pentru bancile participante la consortiu este avantajos mai ales pentru ca se disipeaza
cota efortului financiar, se diminueaza cota de risc pe care si-o asuma fiecare si luate
impreuna au o capacitate mult sporita de a actiona preventiv si in caz extrem de a suporta
consecintele care pot sa apara.
o. Credite pentru marfuri vandute cu plata in rate. Sunt destinate acoperirii
necesarului temporar de lichiditati, pe perioada de timp cuprinsa intre vanzarea bunurilor de
folosinta indelungata catre populatie si incasarea ratelor datorate. Perioada de acordare este de
maxim 12 luni, se incadreaza in caracteristica creditelor pe termen scurt.
Odata cu realizarea in Romania a unei convertibilitati de cont curent, bancile pot acorda
agentilor economici imprumuturi pe termen scurt in valuta pentru: importuri de bunuri si
servicii; utilizari din deschideri de credite permanente pentru importul de materii prime si

materiale; importuri de bunuri si servicii pe baza de finantare externa; garantarea cu creante

asupra strainatatii; credite de factoring in valuta.
Bancile pot acorda clientilor sai - persoane juridice - credite pe termen mediu si lung: in
lei pentru: echipament in completarea surselor proprii; cumpararea de actiuni; cumpararea de
active; echipament in co-finantare; activitatea de leasing; in valuta pentru: modernizarea si
dezvoltarea
capacitatilor
de
productie;
retehnologizarea
proceselor
de
productie; achizitionarea din import de masini, utilaje, tehnica de calcul, instalatii tehnologice,
mijloace de transport etc.; efectuarea altor cheltuieli legate strict de realizarea si intrarea in
exploatare a investitiilor productive; forfetare.
Orice credit implica pentru client, prezentarea unei documentatii relevante bancii
partenere. Documentatia necesara pentru obtinerea creditelor de acest gen poate sa cuprinda,
nefiind limitativa urmatoarele: a. cererea de credit semnata de persoanele autorizate care
trebuie sa-l reprezinte pe agentul economic solicitant; b. bilantul contabil, raportul de
gestiune, contul de profit si pierdere si repartizarea profitului, incheiate de client pentru
ultimul an, ultimele situatii privind rezultatele financiare si situatia patrimoniului vizate
de Directia Generala a Finantelor Publice (DGFP), ultima balanta de verificare semnata de
persoanele care angajeaza societatea; c. bugetul de venituri si cheltuieli intocmit pe anul
curent; d. prognoza activului pe perioda de creditare, din care: imobilizari corporale; active
circulante si prognoza pasivului bilantier (capitaluri proprii si datorii totale). e.prognoza
contului de profit si pierderi, cu estimarea: cifrei de afaceri; rezultatului din exploatare;
rezultatului brut al exercitiului; rezultatului net al exercitiului; f. prognoza cash-flow-ului in
corelare cu datele din bugetul de venituri si cheltuieli; g. situatia stocurilor si cheltuielilor
pentru care se solicita creditul, care sa cuprinda cantitatile, valorile, cauzele formarii si
termenele de valorificare; h. situatia contractelor de livrare pentru produsele care constituie
obiectivul creditului; i. proiectul graficului de rambursare a creditului si de plata a
dobanzilor; j. lista garantiilor propuse bancii pentru creditul solicitat; k. planul de
afaceri; l.proiectia surselor de finantare a investitiilor si a destinatiilor date acestora; m. orice
alte documente solicitate de banca (decont TVA, declaratia lunara privind impozitul pe profit,
situatia impozitelor si taxelor, datoriilor din ultimul bilant contabil).
Avantajele finantarii pe termen scurt pentru firme sunt nuantate admirabil de Steve
Robinson, care intr-una din lucrarile sale precizeaza ca este vorba despre: a. reduceri - se
plateste doar un comision la semnarea acordului ce poate fi trecut pe costuri si dobanda
calculata in functie de numarul de zile cat s-au folosit banii bancii prin depasirea propriului
cont; b. rapiditate - se poate ajunge foarte repede la o intelegere cu banca; c.
flexibilitate - disponibilul poate fi folosit pana la limita stabilita sau poate ramane
nefolosit.

In ceea ce priveste creditele pe termen mediu si lung necesare agentilor economici,

acestea au ca destinatie finantarea investitiilor. Firma care solicita credite pe termen mediu si
lung trece in mod obligatoriu prin analiza manageriala si analiza performantelor sale
economice si financiare. Cererea de credit intra in analiza bancii insotita de studiul de
fezabiliate intocmit de agentul economic. Studiul de fezabilitate cuprinde: aspecte generale,
sectorul de activitate pentru investitia creditata, prezentarea agentului economic, piata de
aprovizionare si desfacere, evaluarea activitatii viitoare, cheltuieli si surse de finantare pentru

investitie, analiza financiara a activitatii viitoare, riscurile in activitatea agentului economic

creditat.
La finantarea proiectelor de investitii, investitorul trebuie sa participe cu o cota parte
(surse proprii).
Referitor la analiza riscului pentru acest gen de credite, analiza performantelor
financiare ale clientului ar putea sa limiteze riscul atat pentru banca cat si pentru
client. Aprecierea performantei financiare a clientului in scopul diminuarii riscului de credit
are in vedere doua componente: evaluarea performantei trecute, in evolutie, ceea ce conduce
la concluzii privind sanatatea financiara a clientului in momentul actual; estimarea
performantelor viitoare, concluziile acestora influentand direct decizia de creditare.
In conditiile acordarii unui credit cu un grad ridicat de risc se are in vedere de catre
banca luarea de garantii. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului creditor al
contului de disponibilitati al clientului, colateral - cash sau de alte valori imobiliare si
mobiliare.
Tot in Managementul Financiar, Steve Robinson remarca: Rata profitului asteptat la
un proiect de investitii este influentata de o serie de factori precum: costul total al capitalului
firmei, indiferent de sursa din care provine acesta; costul specific al proiectului, atunci cand
acesta poate fi identificat; profitul curent obtinut de firma; gradul de risc ce poate fi atribuit
proiectului respectiv.
In general, banca nu va admite la finantare, proiecte de investitii care au o rata a
profitului sub cea obtinuta pe firma, deoarece in mod logic, orice proiect nou mareste gradul
total de risc pe intreaga companie pentru ca este nou si vine ca o completare la activitatea de
baza, iar riscul suplimentar trebuie compensat prin obtinerea unei rate de profit mai inalte,
ajustata la gradul de risc.
La creditarea persoanelor fizice, accentul cade pe analiza cererii de creditare, in cadrul
careia se evalueaza calitatea debitorului din punctul de vedere al marimii si stabilitatii
veniturilor si caracterului acestuia. Se utilizeaza in aceasta analiza, metoda credit - scoringului. Credit - scoring-ul este o metoda ce permite evaluarea riscului de nerambursare cu
ajutorul unei note (scor) si presupune selectarea informatiilor care caracterizeaza clientii.
Fiecarei informatii i se atribuie o nota pe o anumita scala, iar totalul comparat cu o nota limita
stabilita in prealabil da posibilitatea bancii de a decide sau nu acordarea creditului.
Pentru a intelege modul in care s-ar putea aplica metoda credit - scoring-ului redam in
urmatorul tabel, rezultatele cronologice ale utilizarii unei scheme de acest fel.
Principalele conditii generale ce trebuie indeplinite de persoanele fizice pentru obtinerea
unui credit sunt: sa realizeze venituri certe, cu caracter permanent; sa aiba cont curent
personal deschis la banca; sa detina garantii reale si personale pe care sa le aduca suplimentar;
sa accepte ca platile din contul de imprumut sa se efectueze prin virament, eliberarile de
numerar fiind aprobate numai in cazuri bine justificate; la data solicitarii creditului sa nu
inregistreze debite sau alte obligatii la scadenta neachitate catre terti sau la alte banci.
In cazul creditelor pentru persoane fizice, riscul de creditare poate fi privit din doua
puncte de vedere: ca risc (de) client si ca risc de nerambursare.

Riscul - client exprima posibilitatea alterarii calitatii debitorului; este un risc greu de
apreciat pentru ca banca nu dispune, intotdeauna, de suficiente elemente de anticipare a unui
astfel de situatii.
Riscul de nerambursare este generat de faptul ca veniturile debitorului fie scad, fie nu
se realizeaza, la timp sau nu se realizeaza deloc; acest risc este usor de sesizat.
Studii economice si practice releva existenta a doua categorii de cauze ce pot determina
neachitarea de catre client a creditului la scadenta: cauze subiective - ce tin de
comportamentul subiectiv (de caracterul) debitorului, de masura in care acesta este dispus sau
nu sa-si achite obligatiile fata de banca; cauze obiective - ce tin de evolutia mediului in care
opereaza debitorul si care se rasfrang negativ asupra situatiei sale impiedicandu-l sa
ramburseze creditul de care beneficiaza. Pot fi cauze de ordin economic sau financiar.
Revenind la protectia bancilor impotriva riscului de creditare, este necesar ca acestea sa
puna in aplicare sisteme de masuri in stare sa le protejeze corespunzator. Intocmai ca in toate
domeniile, aceste masuri trebuie sa fie in primul rand, preventive, iar in cazul producerii
riscului, sa fie curative.
Masurile de prevenire a riscului in activitatea de creditare au menirea de a
determina evitarea riscului si sunt mai putin costisitoare decat cele curative. Masurile de
prevenire a riscului creditului au caracter foarte complex si pot fi structurate in trei
categorii: masuri preventive; masuri operative; masuri curative.
Masuri preventive
Orice operatiune de credit comporta, prin natura sa, luarea in calcul a unui risc cert. In
acest sens, ca un prim element ce trebuie avut in vedere, posibilitatea bancii de a se angaja in
acordarea unor credite, din resurse proprii sau atrase. In scopul diminuarii si prevenirii
riscului in activitatea de creditare, banca trebuie sa respecte in totalitate limitarile impuse de
Normele BNR nr.8/1999. Riscul legat de capital consta in riscul insolvabilitatii clientului, care
poate conduce la pierderea sumei imprumutate si riscul imobilizarii resurselor, atunci cand
clientul nu respecta angajamentul achitarii la scadenta a sumei convenite.
Riscurile care rezulta in particular din insolvabilitatea debitorului pot fi surmontate
prin constituirea de garantii in profitul bancii. Garantiile pot fi personale, constituite in
functie de persoana debitorului (care nu asigura bancii nici un avantaj juridic asupra
debitorului sau) si garantii reale, constituite in functie de consistenta bunurilor (care asigura
un drept real asupra patrimoniului debitorului).
Principiul general ce trebuie avut in vedere in estimarea oportunitatii fiecarei
operatiuni de credit este acela ca banca nu trebuie sa acorde credit fara estimarea
posibilitatii recuperarii la scadenta, sau in momentul cand ea decide sa-si retraga creditul, in
cazurile de exceptionalitate si evident, bine justificate. Legea nr. 58/1998 la art.44 prevede la
acordarea creditelor, bancile urmaresc ca solicitantii sa prezinte credibilitate pentru
rambursarea acestora la scadenta. In acest scop bancile cer solicitantilor garantarea creditelor
in conditiile stabilite prin normele lor de creditare. Este pentru prima data cand legiuitorul da
un caracter imperativ conceptului de credibilitate, dublat de garantare (credibil - garantii), insa
legiuitorul nu face nici o referire expresa la tipul garantiilor solicitate, garantie putand fi
considerata si viabilitatea unei afaceri.

Activitatea de creditare se bazeaza pe viabilitatea afacerii imprumutatului, pe

capacitatea de a genera venituri, si respectiv lichiditati care trebuie sa constituie principala
garantie pentru recuperarea creditelor si dobanzilor. In afara de existenta capacitatii de a
genera venituri, care este principala cale de a garanta rambursarea creditului, banca trebuie sa
se asigure de o a doua cale rerecuperare a creantei, prin constituirea de garantii materiale.
Clientii bancii pot beneficia de credite, de scrisori de garantie bancara, de avalizarea titlurilor
de credit etc. in lei si in valuta, numai daca prezinta garantii care sa acopere cel putin 100%
din credit si dobanzile aferente, la care se poate adauga marja de risc, care variaza de la banca
la banca.
Prin dobanzi aferente, se inteleg dobanzile calculate de la data acordarii creditului pana
la scadenta finala, in cazul creditelor pe termen scurt si, respectiv dobanzile calculate pe o
perioada convenita de parti, in cazul creditelor pe termen mediu si lung.
Dupa natura lor, garantiile pot fi in principal garantii reale si garantii personale.
Garantiile reale se compun din mijloace juridice de garantare a obligatiilor prin
afectarea unui bun al debitorului in vederea asigurarii executarii obligatiei asumate. Garantiile
reale confera creditorilor garantati dreptul de preferinta in temeiul caruia, in cadrul executarii
silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai intai satisfacerea integrala a creditului
garantat si a dobanzilor aferente; confera de asemenea, dreptul de urmarire a bunului respectiv
in mainile oricui s-ar afla. In cadrul garantiilor reale se incadreaza gajul propriu-zis (cu sau
fara deposedare) cash-colateral si ipoteca. Banca accepta de regula numai ipoteca de rangul I.
Acceptarea ipotecilor de rangul II se face numai cu aprobarea conducerii bancii.
Garantiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligatiilor, prin care una
sau mai multe persoane se angajeaza intr-un contract accesoriu incheiat cu creditorul, sa
plateasca acestuia datoria debitorului in cazul in care acesta nu o va plati el insusi. Intre
formele de garantii personale se includ: fidejusiunea (cautiunea), scrisorile de garantie emise
de banci, institutii financiare, ministere etc. dar si ipotecile si gajurile constituite de garanti.
Unitatile teritoriale ale bancilor vor accepta, in functie de situatia concreta a fiecarui solicitant
de credite, constituirea uneia sau mai multor garantii dintre cele prezentate: garantii ale
Guvernului Romaniei, garantii bancare, cash-ul colateral, ipoteca, gajul cu deposedare, gajul
fara deposedare, cesiunea de creanta, fidejusiunea (cautiunea), garantia Fondurilor de
garantare a creditelor, asigurarea creditului de catre institutii de asigurare, titluri de credit
avalizate etc.
In stadiul de estimare a riscului, forma tehnica de acordare a creditului nu are o
importanta foarte mare, desi concluziile privind acordarea creditului si riscurile asumate
depind de resursele de creditare de care dispune banca.
Tot in aceasta etapa, banca trebuie sa stabileasca o rata a dobanzii care sa acopere
rata inflatiei si rata dobanzii perceputa de BNR, in cazul recurgerii la refinantare, pentru a
putea asigura profitul operatiei respective.
Masuri operative
Prin natura lor, asemenea masuri, au rolul de a preveni riscul, de a sesiza posibilitatea
iminenta a declansarii sale si de a interveni. De fapt, este vorba despre un sistem de masuri

concrete menite sa evite punerea bancii in situatia faptului implinit. Caracterul lor este evident
preventiv, dar cu alte mijloace decat cele din categoria deja analizata.
Ca o prima masura de asemenea natura este incheierea, in conditii avantajoase pentru
banca, a contractului de creditare. Alte masuri intreprinse de banca sunt:
verificarea operatiunilor din contul special de disponibil din credite si perceperea
comisionului de neutilizare in cazul in care debitorul nu utilizeaza banii conform contractului
de creditare. Comisionul de neutilizare se calculeaza la soldul creditului neutilizat, incepand
cu data semnarii contractului si acopera riscul de expunere al bancii; se percepe odata cu rata
de credit si dobanda;
perceperea unui comision de gestiune. Comisionul de gestiune se aplica la valoarea
soldului creditului si se percepe direct din contul de disponibil al clientului (din contul curent,
sau din creditul acordat), acoperind cheltuielile de administrare a riscului, de acordare si de
urmarire a creditelor. Cuantumul sau depinde de complexitatea operatiunilor, valoarea
creditului si natura garantiilor;
perceperea unui comision de risc care acopera riscul client/operatiune/tara care se
calculeaza la valoarea angajamentului asumat;
se percepe la semnarea angajamentului din contul de disponibilitati al clientului sau
din contul curent al clientului;
verificarea zilnica a extraselor de cont ale clientilor, atat pentru contul de disponibil
cat si pentru contul de disponibil din credite pentru monitorizarea destinatiei creditelor;
verificarea regularitatii incasarilor si platilor din cont;
respectarea stricta a obiectului creditului, prevazut in contractul de creditare;
verificarea periodica a documentelor contabile ale agentului economic;
urmarirea felului in care clientul isi achita obligatiile contractuale;
colectarea veniturilor din dobanzi in contul venituri din dobanzi si a comisioanelor
corespunzatoare fiecarei operatiuni in contul venituri din comisioane;
urmarirea, pe intreaga perioada de derulare a creditului a garantiilor;
urmarirea permanenta a pozitiei debitorului pe piata, prin calcularea indicatorilor:
cifra de afaceri, profit net, numar de contracte, stocuri, furnizori, clienti, datorii.
Pentru desfasurarea normala a activitatii operative, este necesara existenta unui sistem
informational si utilizarea adecvata a calculatorului. In cazul nerambursarii, dupa avizarea
clientului de catre banca, se trece la masuri coercitive.
Masuri curative

Inainte de a dezvolta continutul acestor masuri se impun cateva precizari cu privire la

caracterul lor. Sunt denumite curative nu pentru ca prin continutul lor ar inlatura intamplarile,
faptele, fenomenele sau procesele cauzatoare de risc, ci pentru ca prin intermediul lor se
protejeaza banca, altfel spus, promovandu-le, banca evita, previne efectele negative pe care
le-ar avea asupra sa, realizarea sau producerea riscului. Asa se explica de ce acest gen de
masuri (curative) este considerat si clasificat ca varianta a masurilor preventive pentru banca
nu neaparat, dar si pentru clienti, insa nu de natura sa inlature fenomenele generatoare de risc
(ceea ce ar evita efectul negativ atat pentru societatea bancara cat si pentru client). In cazul in
care, in cadrul masurilor operative, banca constata neindeplinirea obligatiilor contractuale,
banca are dreptul sa intrerupa contractul de credit, iar aceasta este, de fapt, una din masurile
curative.
Intreruperea contractului de credit, se poate face in momentul acordarii lui, fie in cazul
creditului acordat pe transe, in momentul nerespectarii de catre client a clauzei inscrise in
contractul de credit.
In cazul in care, si dupa avizarea de catre banca, debitorul nu-si onoreaza datoriile (la
scadenta), banca recurge la masuri extreme printre care enumeram: executia garantiilor reale;
reclamarea clientului la un tribunal de comert, in raza caruia se afla sediul social al
debitorului; recuperarea sumelor de la giranti.
O alta masura curativa este evitarea riscurilor prin constituirea unui fond de
rezerva. Societatile bancare repartizeaza 20% din profitul brut anual pentru constituirea de
rezerve, pana cand fondul astfel constituit egaleaza capitalul, apoi 10% pana cand fondul a
ajuns mai mare decat capitalul. Rezerva generala pentru riscul de credit este de 2% din
soldul creditelor existent. Toate masurile de preventie a riscului asigura gestionarea corecta a
portofoliului de credite.
Gestionarea riscului de credit pe care banca si-l asuma este si va ramane o problema
permanenta ce impune bancii un comportament adecvat in cadrul caruia analiza si
clasificarea portofoliului de credite ocupa un loc central. Clasificarea clientelei se efectua pana la aparitia Regulamentului BNR nr. 2/2000 luandu-se in considerare evaluarea
performantelor financiare ale clientului, capacitatea acestuia de a-si onora datoria la scadenta
(serviciul datoriei) si garantiile prezentate.
In urma evaluarii performantelor financiare ale clientilor, acestia erau inclusi in mai
multe categorii care nu raman permanent aceleasi; ele se modifica, in functie de evolutia
mediului economic, de starea economiei si situatia clientilor. Categoriile de performante
financiare grupau clientii in urmatoarele grupe:
a. STANDARD - categoria A - cuprinde clientii ale caror performante economice si
financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzilor si ratelor, pentru ei
prefigurandu-se, totodata, mentinerea si in perspectiva a performantelor financiare la un nivel
ridicat;
b. IN OBSERVATIE - categoria B - ce include clienti ale caror performante financiare
sunt bune sau foarte bune dar nu pot mentine acest nivel al situatiei lor pe o perspectiva mai
indelungata;

c. SUBSTANDARD - categoria C regrupeaza clientii cu performante financiare

satisfacatoare, dar cu o evidenta tendinta de inrautatire;
d. INDOIELNIC - categoria D - in care sunt cuprinsi clientii ale caror performante
financiare sunt scazute si cu o evidenta ciclicitate la intervale scurte de timp;
e. PIERDERE - categoria E - pentru clientii cu performante financiare ce arata pierderi
si pentru care exista perspective clare ca nu-si pot fi platite nici ratele si nici dobanzile.
f. SERVICIUL DATORIEI - respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa
creditele la scadenta si a plati dobanzile datorate la termenele stabilite era apreciat ca:
bun in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta cu o intarziere
maxima de 7 zile;
slab in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 zile;
necorespunzator in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de
peste 30 zile.
Prin insumarea punctelor obtinute de client pentru fiecare indicator, se obtine punctajul
total pe baza caruia se urmareste incadrarea clientului intr-una din cele 5 categorii la care neam referit in pagina precedenta. Aprecierea calitatii garantiilor se face in functie de gradul de
acoperire a creditului cu garantii, de natura si legalitatea garantiilor. Astfel, functie de natura
garantiilor se luau in considerare de catre fiecare banca procentele proprii de apreciere a
valorii garantiilor, conform normelor proprii de creditare. Aceasta a dus la distorsionarea
valorii bunurilor luate in garantie, fiecare banca functie de politica proprie de creditare
subevalua sau supraaprecia valoarea colateralelor. Clasificarea clientilor, pe categorii, dupa
performantele lor financiare a atras dupa sine o clasificare similara a creditelor acordate de
banci. Asa se face ca acum vorbim de:
Credite standard - acele credite ce nu implica deficiente si riscuri; imprumuturi
acordate clientilor solvabili cu rezultate economico-financiare foarte bune.
Credite in observatie - acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico financiare foarte bune dar care, in anumite perioade scurte de timp intampina greutati in
rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente.
Credite substandard - acele credite ce prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza
lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea neta a capitalului.
Credite indoielnice - acele imprumuturi in cazul carora rambursarea sau lichidarea
valorilor si garantiilor existente este incerta.
Credite - pierdere - imprumuturi considerate ca nu pot fi restituite bancii creditoare,
ceea ce face ca inregistrarea lor ca active bancare sa nu fie garantata si necesita provizionare
totala.
Creditele si plasamentele (depozitele la alte banci) se clasifica si ele in urmatoarele
categorii: standard; in observatie; substandard; indoielnic; pierdere. Aceasta se realizeaza

recurgand insa la utilizarea simultana a urmatoarelor doua criterii: serviciul datoriei; initierea
de proceduri judiciare.
Avand in vedere relevanta acestor criterii pentru aprecierea capacitatii de performanta
financiara a clientilor, atat cele doua criterii cat si clasificarea propriu-zisa a clientilor s-au
extins pe deplin, ceea ce inseamna ca se aplica si sectorului bancar, si nu numai celui
nebancar. Creditele acordate unui debitor si/sau plasamentele constituite la acesta, se
incadreaza intr-o singura categorie de clasificare, pe baza principiului declasarii prin
contaminare, respectiv prin luarea in considerare a celei mai slabe dintre categoriile
individuale de clasificare. In esenta s-a renuntat la clasificarea agentilor in functie de
bonitatea economico - financiara punandu-se accent pe serviciul datoriei si a fost
introdus principiul declasarii prin contaminare.
Provizioanele specifice sunt aferente fiecarui credit aprobat, in curs de derulare la
unitatile bancii atunci cand clasificarea acestuia impune provizionarea si sunt destinate
acoperirii eventualelor credite si dobanzi incerte in ceea ce priveste rambursarea la termenul
convenit.
Pana la adoptarea noului regulament privind astfel de provizioane, in masura in care se
constituiau provizioane de risc, era determinata de faptul ca soldul creditelor acordate fiecarui
debitor al societatii bancare se diminua cu valoarea garantiilor, ipotecilor si a depozitelor
banesti gajate. In acelasi timp, la determinarea provizioanelor, expunerea bruta a debitorului,
adica soldul creditelor curente si restante, precum si dobanzile aferente acestora, putea fi
micsorata doar cu valoarea angajamentelor constituite din:
garantii neconditionate primite de la Guvernul Romaniei;
garantii de la banci straine si romanesti de prim rang;
garantiile Fondurilor de garantare si polite de asigurare a riscului financiar de
nerambursare a creditului cesionate de debitor bancii;
depozite gajate, plasate;
colateralul non-cash acceptat de banca: gajul fara deposedare si gajul cu deposedare;
ipoteca conventionala de gradul I; cesiunea de creanta.
Gajul general nu era acceptat de banca la diminuarea expunerii brute. La determinarea
expunerii nete se urmarea ca volumul creditelor angajate si al dobanzilor aferente sa fie
diminuat cu valoarea reala a garantiilor. Daca valoarea reala a garantiilor constituite acoperea
integral expunerea bruta, atunci expunerea neta era considerata zero si nu se impunea
constituirea de provizioane.
Provizioanele se constituiau pentru urmatoarele categorii de credite:
credite pierdere in limita de 100% din soldul acestora;
credite indoielnice in limita de 50% din soldul acestora;
credite substandard in limita de 20% din soldul acestora;

 credite in observatie in limita de 5% din soldul acestora.

Pentru creditele din categoria standard nu se constituiau provizioane. Provizioanele
specifice de risc se constituie integral prin includerea pe cheltuieli, indiferent de rezultatul
financiar al exercitiului curent. Sumele utilizate de banca pentru constituirea sau majorarea
rezervei generale pentru riscul de credit (2%) precum si provizioanele specifice de risc sunt
deductibile din punct de vedere fiscal la determinarea impozitului pe profit. Odata cu
adoptarea noului Regulament privind constituirea provizioanelor specifice de
risc, determinarea necesarului de provizioane specifice de risc se efectueaza in mai multe
etape:
Etapa I determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de
credit prin:
a. deducerea din expunerea bancii fata de debitor a garantiilor acceptate a fi luate in
considerare conform Normelor Metodologice ale Bancii Nationale a Romaniei nr. 12/2002, in
cazul unui credit clasificat in categoria standard, in observatie, substandard,
indoielnic si pierdere in situatia in care nu sau initiat proceduri judiciare si in situatia in
care sumele respectivului credit inregistreaza un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;
b. prin luare in considerare a intregii expuneri, indiferent de garantii, in cazul unui
credit clasificat in categoria pierdere, in situatia in care s-au initiat proceduri judiciare sau in
situatia in care cel putin una din sumele respetivului credit inregistreaza un serviciu al datoriei
mai mare de 90 de zile, precum si in cazul unui plasament, indiferent de categoria de
clasificare aferenta acestuia.
Etapa II aplicarea coeficientului de provizionarea asupra bazei de calcul
obtinute, corespondenta dintre categorii de clasificare si coeficienti de provizionare este
prevazuta in tabelul nr.21.
Procedura prevede si constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor
specifice de risc. Constituirea se refera la crearea si includerea pe cheltuieli a sumei
reprezentand nivelul necesarului de provizioane. Regularizarea provizioanelor specifice de
risc de credit se refera la modificarea nivelului existent al acestora, in vederea restabilirii
egalitatii intre nivelul existent si cel al necesarului, operatie care se realizeaza prin includerea
pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentand diferenta dintre nivelul
existent in sold al provizioanelor specifice de risc de credit si cel al necesarului. Utilizarea
provizioanelor specifice de risc de credit se refera la anularea acestora in cazul realizarii
riscului de credit si se va realiza prin reluarea pe venituri a sumei reprezentand nivelul
existent in sold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor siasau
plasamentelor care se scot in afara bilantului.
Banca este autorizata sa utilizeze provizioanele specifice de risc in urmatoarele situatii:
a. pentru creantele din creditele acordate si dobanzile aferente acestora, in cazul
debitorilor intrati in lichidare judiciara, la care instanta a dat hotararea de deschidere a
procedurii de faliment;
b. cel putin una din sumele respective inregistreaza un serviciu al datoriei mai mare de
360 de zile;

c. s-a investit cu formula executorie contractul de credit, precum si contractele de

garantie, daca este cazul, hotararea judecatoreasca definitiva ce dispune asupra contractului de
credit, precum si asupra contractelor de garantie, daca este cazul, sau asupra contractului de
plasament.
d. s-a declansat procedura de executare silita in cazul persoanelor fizice sau juridice.
Analiza non-financiara presupune constituirea unei baze de informatii de natura
economica, sociala, politica, de piata, etc. care permite cunoasterea unor fenomene ce pot
genera riscuri in activitatea agentului economic. Evaluarea si limitarea riscurilor in activitatea
de creditare, precum si determinarea expunerii bancii fata de debitor, presupun identificarea si
examinarea riscurilor non-financiare. Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate
cu analize detaliate privind produsele fabricate de firma solicitatoare de credite, precum si
pietele pe care se desface si se aprovizioneaza firma in cauza. Pentru aprecierea firmei
conteaza foarte mult metodele de marketing aplicate de managerii sai, competitivitatea
produselor si stabilitatea segmentelor de piata cucerite.
Inspectorul de credit analizeaza si influenta factorilor non-financiari la care este expus
agentul economic, pentru a minimiza riscul in acordarea creditului. Cunoasterea in ansamblu
a factorilor non-financiari si interpretarea lor corecta, alaturi de analiza financiara si aspectele
legate de garantiile asiguratorii, este foarte importanta in luarea deciziei de creditare a
agentului economic.
Factorii non-financiari interni se refera la aspecte proprii de care depinde activitatea
agentului economic si in principal la:
1. Sectorul de activitate. Este important sa se cunoasca si sa se culeaga informatii din
sectorul in care agentul economic isi desfasoara activitatea pentru a putea evalua riscul din
ramura, studiind urmatorii factori: gradul de industrializare, nivelul costurilor fixe, modificari
ale capitalului, locul agentului economic in ramura de activitate, profitabilitatea si
competitivitatea ramurii industriale si altele;
2. Managementul - ceea ce presupune identificarea elementelor ce definesc reputatia,
calificarea, experienta in conducere;
3. Strategia - care trebuie cunoscuta si analizata pentru a putea aprecia riscurile viitoare.
Aceasta se refera la: gradul de dezvoltare si extindere, posibilitatile de pregatire si specializare
a personalului operativ.
Factorii non-financiari externi sunt independenti de agentul economic si tin de:
conjunctura generala macro-economica, tendintele legislative, sociale si politice. Astfel, pot
apare urmatoarele riscuri:
riscul decurgand din nationalizarea investitiilor;
riscul ce deriva din politica vamal tarifara a statului;
riscul determinat de neaplicarea regimului preferential;
riscul de tara.

Analiza riscului de creditare implica in principal doua momente: evaluarea riscului;

asumarea riscului. Activitatea de analiza si evaluarea riscului de creditare se efectueaza
avandu-se in vedere in mod obligatoriu urmatoarele categorii de riscuri: riscul financiar; riscul
comercial; riscul de garantie; riscul managerial; riscul de senzitivitate.
Desi realizarea analizei si evaluarii riscului de creditare este obligatorie pentru orice
client care doreste sa obtina un credit, modul sau de concretizare implica aspecte specifice in
functie dupa cum clientul este persoana juridica sau fizica.
In cazul persoanelor juridice, riscul financiar (RF) reflecta dificultati ce pot apare in
activitatea financiara a firmei legate mai ales de posibilitatile de achitare la termen a
obligatiilor catre banca.
Datele de referinta vizate de asemenea analize vor fi cele de la finele ultimului an,
precum si din luna anterioara solicitarii creditului. Pentru societatile comerciale cu activitatea
mai mica de un an datele de referinta sunt cele de la finele ultimului semestru si din luna
anterioara solicitarii creditului. Analiza riscului financiar se efectueaza cu ajutorul metodei
scorurilor (Z) bazata pe modelul J.Conan si M.Holder, care permite evaluarea riscului de
faliment si are la baza urmatoarea formula de calcul:
Z=0,24X1+0,22X2+0,16X3-0,87X4-0,10X5, in care variabilele X1 X5 sunt indicatori
economico - financiari, iar constantele cu care sunt amplificati acestia sunt indicatori de
natura statistica, exprimand ponderea variabilelor in evaluarea riscului de faliment.
X1=Excedent brut de exploatare/ Datorii totale
Excedentul brut de exploatare = venituri din exploatare cheltuieli din exploatare:
X2=Capital permanent/ Active torale; X3=Active circulante (fara stocuri)/ Active totale;
X4=Cheltuieli financiare/ Cifra de afaceri; X5=Cheltuieli de personal/ Valoarea adaugata.
Interpretarea riscului de faliment se va efectua dupa cum urmeaza:
a. Z > 0,16 situatia financiara a firmei este foarte buna, riscul de faliment este mai mic
de 10%;
b. 0,10 < Z < 0,16 situatia financiara a firmei este buna/ riscul de faliment fiind cuprins
intre 10% si 30%;
c. 0,04 < Z < 0,10 situatia financiara a firmei este in atentie, riscul de faliment fiind
cuprins intre 30% si 65%;
d. Z < 0,04 riscul de faliment este mai mare de 65%.
Riscul comercial (RC) pentru persoanele juridice reprezinta incertitudinea ce poate sa
apara la incasarea creantelor siasau plata furnizorilor, si va fi evaluat cu ajutorul urmatorilor
indicatori:
a. Perioada medie de incasare a creantelor (PmIC), reprezentand numarul mediu de
zile in care se incaseaza creantele fata de cifra de afaceri din perioada respectiva, se determina
pe baza formulei:

PmIC = Creante/ Cifra de afaceri x numar de zile

Sursa de date: creante - randul 29 din date informative anexa la bilant sau la situatia
patrimoniului; cifra de afaceri - randul 3 din rezultate financiare.
b. Perioada medie de plata a furnizorilor (PmP1.F.), reprezentand numarul de zile in
care sunt platiti furnizorii fata de cifra de afaceri din perioada respectiva, se determina pe baza
formulei:
PmP1F = Furnizori neplatiti / Cifra de afaceri x numar de zile
Sursa de date: furnizori - randul 71 din situatia patrimoniului.
Evaluarea riscului pe baza indicatorilor calculati se face potrivit relatiilor care
urmeaza: PmIC > PmP1F - risc mare; PmIC = PmP1F - risc mediu; PmIC < PmP1F - risc redus
Riscul de garantie (RG), in cazul firmelor este reprezentat de posibilitatea aparitiei
unor dificultati legate de valorificarea bunurilor aduse in garantie in situatia in care
imprumutatul nu ramburseaza creditul si nu plateste dobanzile aferente conform contractului
de credite. Evaluarea riscului de garantie se face in functie de nivelul valoric al acestora si al
rapiditatii posibilitatilor de valorificare, considerandu-se ca fiecarui grad de siguranta ii
corespund situatii specifice:
a. Siguranta maxima: garantii neconditionate si irevocabile emise de Ministerul
Finantelor pe baza mandatului Guvernului Romaniei acordat prin acte normative, scrisori de
garantie emise de banci, neconditionate, bilete la ordin avalizate de banci, cambii acceptate de
tras si avalizate de banci, gaj cu deposedare, depozite bancare in valuta sau lei, precum si
garantii emise de Fondul Roman de Garantare a Creditelor si Fondul Roman de Garantare a
Creditului Rural;
b. Siguranta medie: ipoteci asupra cladirilor cu destinatie spatii industriale, spatii
comerciale, precum si asupra terenurilor din intravilan, bunuri mobile procurate din credite,
cesiuni asupra creantelor din exporturi cu plata prin acreditive irevocabile emise de banci;
c. Garantii nesigure: cladiri cu destinatia de locuinta, stocuri de produse
agroalimentare, industriale, semifabricate, materii prime, ipoteci asupra cladirilor din zonele
rurale si terenurilor din extravilan, alte garantii.
Riscul managerial (RM) al firmelor este determinat de calitatea echipei de conducere a
firmei si va fi analizat pe baza cunoasterii directe a acesteia de catre economistul (referentul)
bancii careia i s-a adresat cererea de credit.
Evaluarea riscului managerial se va face in functie de urmatoarele caracteristici ale
echipei de conducere:
a. este (nu este) calificata si are (nu are) experienta indelungata in domeniul in care
firma isi desfasoara activitatea;
b. evolutia in timp a indicatorilor economico - financiari, a demonstrat (nu a
demonstrat) capacitatea necesara in conducerea eficienta a afacerii;

c. calitatea relatiilor cu proprietarii (asociatii), cu salariatii, spiritul organizatoric si de

echipa, adaptarea la schimbari;
d. a avut (nu a avut) relatii corespunzatoare cu banca: a (nu a) efectuat operatiuni prin
contul deschis; a (nu a) deschis conturi la alte banci; a (nu a) rambursat la termen
imprumuturile); a (nu a) platit la termen dobanzile, iar cu partenerii de afaceri: sunt (nu
sunt) parteneri permanenti, si-a (nu si-a) platit la timp furnizorii, daca a fost implicata in
evaziuni fiscale.
Riscul de senzitivitate se stabileste pe baza analizei de profil, pentru investitiile pe
termen mediu si lung (atat pentru persoanele juridice cat si persoane fizice).
Orice decizie a agentilor economici, in ceea ce priveste dezvoltarea si restructurarea
productiei, retehnologizarea sau modernizarea fondurilor fixe care poate fi pusa in aplicare cu
ajutorul creditelor pe termen mediu si lung, antreneaza un risc in obtinerea rezultatelor
estimate initial, datorita influentei schimbarilor ce se manifesta neincetat in mediul tehnic,
financiar, economic, social, intern si extern. De aici, necesitatea analizei senzitivitatii
variantelor studiate fata de schimbarile probabile precum si a coeficientului de risc sub
influenta factorilor ce nu au putut fi luati in considerare in mod explicit.
Asemenea schimbari se pot concretiza in: cresterea preturilor materiilor prime; cresterea
costului echipamentului (intre momentul elaborarii proiectului si achizitionarea acestuia);
cresterea salariilor; cresterea valorii investitiei pe parcursul realizarii sale; majorarea
costurilor de productie; prelungirea nejustificata a duratei de executie fata de prevederile
proiectului; existenta unor calamitati, aparitia sau intensificarea concurentei externe, etc.
In analiza senzitivitatii se folosesc doi indicatori foarte importanti:
RIRB rata de rentabilitate financiara calculata pe baza fluxului de numerar pentru
varianta de baza, indicator calculat pana acum pentru toate proiectele de investitii.
RIRF rata de rentabilitate financiara calculata pe baza aceluiasi flux de numerar, la
care se aplica o crestere de 1% a costurilor de productie fata de venituri, ca urmare a actiunii
cumulate a factorilor mai sus-mentionati.
Coeficientul de risc fata de varianta de baza, se calculeaza dupa formula: r = (RIRB RIRF)/RIRB x 100%.
Conditiile care se cer indeplinite pentru admiterea creditului si deci pentru ca banca sasi asume riscul de senzitivitate sunt urmatoarele:
RIRF sa fie mai mare decat rata dobanzii aferenta creditului propus spre aprobare; si
apoi r < 75%.
Riscul total (RT) de credite se va determina pe baza punctajelor acordate pe clase de
risc:
RT = RF + RC + RG + RM + RS (numai pentru creditele de investitii)
Clasele de risc: clasa I 100 - 80 puncte; clasa II 79 - 65 puncte; clasa III < 65 puncte.

Semnificatia claselor de risc:

Clasa de risc I - Societatile comerciale din aceasta clasa au performante financiare
foarte bune, fapt care permite achitarea la scadenta a obligatiilor fata de banca. Se
prefigureaza mentinerea si in perspectiva a performantelor financiare, iar garantiile oferite de
acesti clienti ofera siguranta maxima. Riscul de creditare este minim.
Clasa de risc II - Performantele financiare ale firmelor analizate sunt bune, dar nivelul
prezent nu poate fi mentinut in perspectiva. Garantiile oferite de client confera o siguranta
medie. Riscul de creditare este mediu, avizul favorabil va fi dat numai cu indeplinirea
unor conditii suplimentare privind indicatorii financiari si garantiile.
Clasa de risc III - Performantele financiare sunt scazute sau indica pierdere, nu pot fi
platite datoriile catre banca, iar garantiile prezentate nu asigura posibilitati de transformare
rapida in lichiditati. Riscul de creditare este foarte mare. Asumarea riscului este data de
decizia privind avizarea (favorabila, nefavorabila) a creditelor fiind etapa care constituie
momentul final in procedura de analiza si evaluare a riscului de creditare.
Analiza si evaluarea riscului de creditare in situatia persoanelor fizice se efectueaza
asemanator cu cea pentru celelalte categorii de agenti economici (pe care am prezentat-o in
capitolul I), cu urmatoarele precizari:
a. riscul financiar este legat de posibilitatea aparitiei unor dificultati ale solicitantului
privind realizarea veniturilor care sa-i asigure acoperirea consumului propriu, inclusiv plata
impozitelor si a taxelor comunale, precum si a excedentului necesar rambursarii si platii
dobanzilor bancare. Determinarea veniturilor posibil de realizat se va face pe
baza: adeverintei de avere (stare materiala) eliberata de primarie; adeverintei de venituri de la
locul permanent de munca al solicitantului sau ale membrilor de familie cu care gospodareate
impreuna; declaratiile de impunere; extrasele conturilor de disponibilitati.
Evaluarea riscului financiar se face in functie de volumul veniturilor si cheltuielilor si
a diferentei dintre acestea (V-C), riscul fiind apreciat prin compararea acestei diferente cu
creditul solicitat, astfel: daca V-C > suma solicitata - risc redus; daca V-C = suma solicitata risc mediu; daca V-C < suma solicitata - risc mare.
b. riscul managerial este dat si de calitatile profesionale si morale ale persoanei fizice
si va fi apreciat in functie de: varsta, pregatirea profesionala si experienta in domeniu; modul
in care este cunoscuta persoana respectiva in localitate; relatiile persoanei fizice cu banca, cu
organele locale.
c. riscul de garantie (RG) este dat de aparitia unor incertitudini la valoarea bunurilor
aduse in garantie in situatia in care imprumutatul nu achita la termen obligatiile asumate prin
contractul de credite, fiind apreciat astfel: garantii cu siguranta maxima: scrisori de garantie
emise de banci, neconditionate, bilete la ordin avalizate de banci, cambii acceptate de tras si
avalizate de banci, gaj cu deposedare, depozite bancare in valuta sau lei, precum si garantii
emise de Fondul Roman de Garantare a Creditului Rural si Fondul Roman de Garantare a
Creditelor pentru intreprinzatorii privati; garantii cu siguranta medie: ipoteci asupra
cladirilor cu destinatie de spatii industriale, spatii comerciale, precum si asupra terenurilor din
intravilan, bunuri mobile procurate din credite; garantii nesigure: ipoteci asupra cladirilor
din zonele rurale si terenurilor din extravilan, alte garantii.

d. riscul de senzitivitate va fi analizat conform prevederilor pentru persoane juridice,

intrucat acestea li se aplica deopotriva si persoanelor fizice.
e. riscul total de creditare se va determina pe baza punctajelor acordate pe clase de risc
intr-un mod asemanator cu metodologia prevazuta pentru persoane juridice dar aplicandu-se
alte punctaje.
RT = RF + RC + RG + RM + RS (numai pentru creditele de investitii)
Clasele de risc: clasa I 100 - 85 puncte; clasa II 84 - 75 puncte; clasa III < 75 puncte.
In procesul de gestionare globala a riscului de creditare, bancile se orienteaza pe baza
a doua principii clasice si anume: diviziunea riscurilor, limitarea riscurilor.
Diviziunea riscurilor urmareste minimizarea riscului global de creditare prin evitarea
concentrarii portofoliului de credite si diversificarea plasamentelor de credite. Concentrarea
portofoliului de credite echivaleaza cu o structura dezechilibrata a activelor bancare, in care
ponderea unui anumit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se are in vedere diversificarea
portofoliului de credite din punct de vedere sectorial, al formei de proprietate a debitorilor,
geografic si al scadentelor, precum si prin monitorizarea atenta a creditelor acordate unui grup
de debitori intre care exista relatii economice de interdependenta sau a persoanelor aflate in
relatii speciale cu banca.
Limitarea riscurilor vizeaza aspectul cantitativ pe care il imbraca aplicarea practica a
primului principiu. Acest principiu are un caracter normativ si autonormativ. Deci, limitele
privind angajamentele bancare fata de diferitele componente ale portofoliului de credite au un
caracter de norme care, la randul lor, pot fi de doua feluri:
norme interne - proprii fiecarei banci, care sunt folosite ca instrument de minimizare
a expunerii globale la risc. Este de retinut ca aceste norme nu sunt la discretia fiecarei unitati
bancare sau retea de unitati bancare, ci trebuie sa se circumscrie in cadrul de variabilitate a
permisiunilor acordate de banca centrala;
norme ale autoritatii bancare - prin care se reglementeaza, inclusiv permisivitatea
normelor interne si urmaresc diminuarea (limitarea) expunerii la risc atat fiecarei banci cat si
a sistemului bancar in ansamblul sau. Normele interne pot fi globale si specifice. Cele globale
stabilesc o limita maxima pentru angajamentele bancii in operatii ce comporta risc de
creditare, limita care se stabileste ca procent din activele totale. Normele specifice apar sub
forma de plafoane stabilite pentru categorii de debitori in functie de forma de proprietate,
sectorul de activitate, zona teritoriala in care opereaza si durata angajamentului bancar.
In ultimul deceniu, sub incidenta unor fenomene economice, politice, sociale si
financiare de mare anvergura, problematica riscului de credit este marcata de noi tendinte. In
acest context, fuziunea societatilor bancare s-a impus ca o metoda moderna de gestionare a
riscului global de creditare atat in cadrul fiecarei tari cat si la scara internationala. Noua
entitate bancara realizata in urma fuziunii dispune de un capital consolidat, care acopera mai
bine pierderile determinate de producerea riscului de creditare.
4.3. Performanta bancara din Romania in relatia de credit

Rezultatele activitatii bancare trebuie determinate atat sub forma unor valori absolute
cat si sub forma unor valori relative, pentru a realiza comparatii cu concurenta. Asa cum
mentioneaza Steve Robinson cu cat se cunoaste mai mult referitor la activitatea operationala
a firmei, cu atat va fi mai buna selectia indicatorilor folositi. Astfel, consideram ca nu poate
fi utilizat acelasi set de indicatori, pentru fiecare operator din cadrul sistemului bancar
romanesc, la evaluarea rezultatelor finale fiind necesar de stabilit pozitia actuala a
societatii bancare pe piata bancara (cota de piata) si politica stabilita de management
pentru viitorul orizont de timp, dar si o cuantificare exacta a impactului nefavorabil al
deteriorarii economiei in perioada de tranzitie asupra calitatii portofoliului de credite la
bancile care au creditat economia Romaniei.
Marja neta din dobanzi reprezentand raportul dintre venitul net din dobanzi si
activele valorificate:
Mvd = (Di - Dp) / Av x 100, unde: Mvd marja neta (a veniturilor din dobanzi); D i
dobanzi incasate; Dp dobanzi platite; Av active valorificate.
Rata utilizarii activelor
Rva = TV / TA x 100, unde: TV total venituri; TA total active.
Marimea acestui indicator depinde de nivelul dobanzii pe piata si de structura activelor
bancare.
Rata profitului
Rpr = Pn / TV x 100, unde: Pn profit net; TV total venituri.
Marimea indicatorului depinde de raportul intre veniturile si cheltuielile bancare si de
structura veniturilor si costurilor bancare.
4. Rata rentabilitatii economice este considerata cel mai relevant indicator al eficientei
bancare, deoarece reflecta capacitatea bancii de a obtine profit.
Rre = Prn / TA x 100, unde: Prn profit net; TA total active; R re rata rentabilitatii
economice.
Rata rentabilitatii financiare exprima raportul dintre profitul net si capital, fiind o
masura relevanta pentru rezultatele managementului bancar in ansamblul lor si pentru
actionari intrucat arata care este efectul angajarii lor in activitatea bancii.
Rrf = Profit net / Capital x 100.
Radiografia performantei bancare poate fi pusa in evidenta de modelul clasic de analiza
- sistemul DuPont, care compara riscul cu profitul obtinut de societatea bancara prin
balansarea castigurilor cu pierderile rezultate in urma producerii riscului.
ROA = Profit net / Total active x 100; Efect de levier = Total active / Capital propriu x
100.

Tranzitia unei economii de la sistemul de comanda centralizata la economia de piata

trebuie insa abordata pornind de la o dubla interogatie. Se doreste trecerea la economia de
piata sau se doreste trecerea la o economie moderna de piata, potrivit principiului eficientei,
transformarii calitative mari cu eforturi si indeosebi costuri sociale atenuate?
Raspunsul il poate da numai factorul politic decident, dar numerosi oameni de stiinta
din Europa Centrala si de Est - parte a continentului supusa direct transformarilor - membrii ai
Grupului Agenda au incercat sa defineasca anumite cauzalitati a fenomenelor, sa identifice cai
de transformare si metode de aplicare. Indiferent de formele lor specifice, aceste programe
contin trei masuri fundamentale: 1. liberalizarea economica prin desfiintarea controlului
asupra preturilor si productiei; 2. stabilizarea macroeconomica prin controlul masei monetare
si prin eliminarea deficitului bugetar; 3. vanzarea proprietatii de stat catre persoane si
corporatii particulare.
Aceasta schema odata formulata a fost mai mult sau mai putin importata-exportata, cu
sprijinul unor prestigioase institutii financiare, cum ar fi Fondul Monetar International,
Banca Mondiala etc. si s-a aplicat in toate economiile tarilor est-europene, cele trei obiective
alcatuind targetul principal, pentru atingerea caruia, factorii politico decidenti au dezvoltat
complexe scheme de factori - mijloace si cai de actiune, diferentiate doar de ritmul si metoda
de realizare.
Obiectivul reformei sistemului bancar trebuie sa fie acela de a face posibila crearea
unor noi active financiare care sa corespunda proprietatii nou create si sa poata fi apreciate in
cadrul unor piete nou formate, piata creditului fiind una din cele mai vizate de reforma. In
Romania s-a reusit indeosebi dupa restructurarea sistemului bancar demarata in anul 1998 si
odata cu cresterea ponderii capitalului privat in sistemul bancar, eliminarea interventiei
politice in procesul creditarii economiei nationale. Odata eliminata interventia politica in
activitatea de creditare se impune in conditiile realizarii procesului dezinflationist, a
accentuarii concurentei dintre bancile comerciale, a unui grad de concentrare relativ crescut in
cadrul sistemului bancar romanesc si a erodarii marjelor de profit, cresterea performantei
bancilor in creditarea economiei pe masura realizarii restructurarii acesteia.
Pentru aceasta trebuie pornit de la evolutiile economice ale ultimilor ani fata de care,
credem ca principalele orientari ale politicilor macro-economice, ar trebui sa fie
urmatoarele: a. Reducerea deficitului Bugetului consolidat al Statului; b. Continuarea
procesului dezinflationist; c. Reducerea pierderilor din economie; d. Corelarea stricta a
cresterilor salariale cu productivitatea muncii pe ramuri; e. Reducerea deficitului extern.
Pentru eficienta politicilor macro-economice si mai ales pentru realizarea unei politici
monetare flexibile, dar prudente, in perspectiva integrarii Romaniei in randul tarilor membre
ale CEE, obiectivul primordial al Reformei bancare in Romania, devine adoptarea unor
politici bancare menite sa pregateasca esalonat, in timp, accederea Romaniei la Piata Bancara
Europeana, prin integrarea propriului sistem bancar in sfera liberei circulatii a capitalurilor si
schimburilor de servicii in spiritul Tratatului de la Roma si obiectivului Actului Unic adoptat
in decembrie 1985 de Consiliul Comunitatii.
Concepte-cheie: risc de credit, risc economic, metoda variantelor optimista si
pesimista, metoda analizei de sensibilitate, metoda bazata pe calcului probabilitatilor de
aparitie a factorilor de risc, metoda echivalentului sigur, metoda anuitatilor, Centrala
Riscurilor Bancare (CRB), Registrul Central al Creditorilor (RCC), Registrul Creditelor

Restante (RCR), BNR, Centrala Incidentelor de Plati (CIP), birou de credit, fond de
garantare a depozitelor in sistemul bancar, provizioane specifice de risc de credit, serviciu al
datoriei, credit standard, credit in observatie, credit substandard, credit indoielnic, credit
pierdere, risc de lichiditate, risc de piata, risc de faliment, risc de sistem, risc asigurabil, risc
reasigurabil, garantie reala, garantie personala, portofoliu de credite.