Sunteți pe pagina 1din 12

Erving Goffman și “ordinea interac ională”

Erving Goffman și “ordinea interac i onal ă”

1.Erving Goffman: scurtă biografie 2.Conceptul de ordine interac ional 3.Modelul dramaturgic în sociologie 4.Posibile utilizări ale abordării dramaturgice

“Aveam vreo doisprezece sau treisprezece ani şi descoperiserăm de curând ironia – sau ceea ce am înţeles mai târziu că ar fi ironia: nu ne dădeam în leagănele, roţile şi celelalte chestii pentru copii care rugineau pe-acolo decât dacă o puteam face cu un fel de detaşare ironică şi conştientă de sine. Asta presupunea fie să mimăm neatenţia (de obicei fluierând, sporovăind sau făcându-ne de lucru cu un chiştoc sau cu o cutie de chibrituri), fie să ne jucăm cu pericolul, aşa că săream din leagăne atunci când ajungeau în punctul cel mai înalt, săream pe roată când ajungea la viteza maximă, ne ţineam de capătul bărcilor până ajungeau într-o poziţie aproape verticală. Dacă erai în stare să dovedeşti cumva că distracţiile acestea copilăreşti puteau să-ţi zobească creierii, atunci joaca devenea oarecum OK”.

(Hornby, N. [1995](2005), High Fidelity. Iași: Editura Polirom, p. 10)

1.Erving Goffman: scurtă biografie

Erving Goffman (1922-1982) – o persoana discretă (Winkin, 1999, pp. 19-20)

Este considerat cel mai reprezentativ sociolog al vie ii cotidiene, cu o contribu ie foarte importantă la dezvoltarea microsociologiei

Este cunoscut drept autorul modelului dramaturgic în sociologie

Nu i-a placut sa fie incadrat în interactionalismul simbolic, desi cei mai multi dintre autori în acest curent îl plasează.

Conceptul umbrel ce exprim sintentic viziunea sa despre via a social este “interaction order” (ordinea interac ională). Erving Goffman a făcut această precizare în discursul său transmis la finalul de mandat ca președinte al Asoci iei Americane de Sociologie

C r i:

Viaţa cotidiană ca spectacol (1959/2003); Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate (1961/2004):

Behavior in Public Places. Notes on the Social Organization of Gathering (1963); Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity (1963); Interaction Ritual. Essays on Face-to-Face Behavior (1967); Strategic Interaction (1969); Relations in Public: Microstudies of the Public Order (1971); Frame analysis: An Essay on the organization of experience (1974); Gender Advertisements (1979); Forms of Talk (1981).

2. Conceptul de ordine interac ional

„Ordinea interacţională” (interaction order) este o realitate sui-generis, un tip de ordine socială ce derivă nu atât din structura socială, cât mai ales din nevoia de prezentare a sinelui în cadrul interacţiunilor cotidiene.

Influen a lui Emile Durkheim: ce-i face pe oameni să fie impreună și să formeze o societate? „Ordinea interacţiunii” trebuie privită dintr-o perspectivă similară cu cea a noţiunii de „fapt social” a lui Émile Durkheim

Influen a lui Georg Simmel. Ideea caracterului aparte al interac iunilor directe (face-to-face) este întâlnit înaintea lui Erving Goffman, la Georg Simmel (1858-

1918).

Michel Lallement (1997, p. 258) îi consideră pe „sociologii care au reînsufleţit tema interacţiunii” ca fiind „moştenitori ai lui Georg Simmel şi George H. Mead şi ai primei Şcoli din Chicago”.

În 1953 sociologul îşi susţine teza de doctorat la Universitatea din Chicago. La pagina opt a disertaţiei sale, numită Communication Conduct in an Island Community, Erving Goffman afirma: „Acesta nu reprezintă studiul unei comunităţi. Este un studiu despre ce se întâmplă într-o comunitate”.

În capitolul final al tezei sale de doctorat, el a numit acest domeniu de interes „ordinea interacţiunii”.(Smith, 1999, p. 1).

Howard S. Becker (2003, p. 662) : „n-a inventat concepte noi, cu rădăcini în limba latină sau greacă”; „dezinteresul său în problema metodei” (ibidem, p. 660).

Erving Goffman (1982/1983, p. 2): „ca aceea care transpare în mod univoc în situaţii sociale, medii în care doi sau mai mulţi indivizi se află în prezenţa fizică a reacţiei celuilalt”.

„Ordinea interacţiunii” are o funcţie socială fundamentală: face ca viaţa socială să devină previzibilă. În viziunea sa, orice întâlnire faţă în faţă dintre indivizi are un pronunţat caracter de „promisiune”, aceasta funcţionând ca „o condiţie fundamentală a vieţii sociale”, care le permite interactanţilor să transforme viaţa socială în ceva previzibil (Goffman, 1982/1983, pp. 2-3).

3. Modelul dramaturgic în sociologie

Modelul dramaturgic de analiză a vieţii sociale a fost lansat odată cu publicarea lucrării Presentation of Self in Everyday Life (Viaţa cotidiană ca spectacol, 1959/2003). Pentru dezvoltarea modelului, autorul a utilizat bine-cunoscuta metaforă shakesperiană „viaţa ca teatru”.

“Când un individ se află în prezenţa altora, aceştia încearcă în general să obţină informaţii despre el sau să scoată la lumină informaţii pe care deja le deţin. Interesul lor va viza statutul său socioeconomic general, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o are faţă de ei, competenţa sa, dacă e de încredere etc. […] Informaţiile despre un individ ajută la definirea unei situaţii, dau posibilitatea celorlalţi să ştie de la bun început ce aşteaptă individul de la ei şi ce pot aştepta la rândul lor de la el” (Goffman, 1959/2003, p. 29).

Interactiunile directe din via a de zi cu zi sunt guvernate de principiul prezernt rii sinelui. Acesta constă în nevoia permanentă a indivizilor de a fi percepuţi favorabil de ceilalţi. În acest sens, indivizii ca actori pe scena vieţii apelează la o serie de strategii pe care Erving Goffman (1959/2003) le încadrează în conceptul de „management al impresiei”.

3. Modelul dramaturgic în sociologie

expresivitatea individului şi capacitatea lui de a oferi impresii implică două tipuri de mecanisme fundamentale: 1) ceea ce individul în termeni de expresivitate; 2) ceea ce el transmite în aceiaşi termeni.

Erving Goffman şi-a centrat analiza mai ales asupra „expresiilor transmise”, acestea determinând caracterul teatral al interacţiunilor cotidiene.

Scenă și culise: „regiunea din faţă” (front stage) și „regiunea din spate” (back stage)

Diferen a dintre scena i culise are caracter de universalitate (Ilut, 2001).

Raportul dintre scenă şi culise nu trebuie privit ca fiind fix, ci trebuie interpretat în contextul spaţiilor sociale multiple în care individul îşi derulează interacţiunile, metafora „păpuşii ruseşti” exprimând foarte bine această relaţie (Petitat, 1998/2003).

Erving Goffman (1959/2003) diferenţiază performerii oneşti de cei cinici.

Inselăciuni și disimulări: înşelăciunea este expresia dezinformării realizate prin utilizarea primului canal de gestionare a impresiilor, iar disimularea este expresia dezinformării realizate prin utilizarea canalului ascuns de comunicare.

3. Modelul dramaturgic în sociologie

Performarea : „toată activitatea unui anumit participant, dată fiind o ocazie anume, şi care serveşte în influenţarea în orice fel a oricăruia dintre ceilalţi participanţi”.

Rutinele: Pentru a controla acest fapt, interpretul social poate folosi moduri de acţiune prestabilite, numite „rutine”, constând în moduri de a acţiona pe care actorul social le poate adopta şi în diverse alte ocazii.

„Faţa” constă în „acel aspect din performarea individului care funcţionează de regulă într-un mod general şi fix, pentru a defini situaţia în ochii celor care observă performarea […] este deci echipamentul expresiv standardizat, angajat intenţionat sau nu de individ în timpul performării” (Goffman, 1959/2003, p. 50).

Componentele “fe ei: 1. cadrul(setting), care constă în acele elemente componente relativ fixe ale scenei pe care are loc performarea (locul performării cu toate elementele componente);2. „faţa personală” – reprezintă acele elemente din cadrul „echipamentului expresiv” al interpretului social pe care observatorii-spectatori le presupun a fi legate în mod nemijlocit de performer, conferindu-i acestuia individualitate.

Componentele „feţei personale”: „înfăţişarea” şi „atitudinea” .

3. Modelul dramaturgic în sociologie

Elemente componente ale ordinii interacţionale sunt:

1. persoana, care poate fi privită ca entitate sau ca parte a unei echipe;

2. contactul – „orice ocazie în care individul este în prezenţa comportamentului celuilalt, fie prin coprezenţă fizică, conexiune telefonică sau schimb de scrisori”;

3. aranjamentele – acele mize care îi determină pe oameni să fie unii în prezenţa celorlalţi;

4. formatul, platforma – „aranjamentul universal în care este organizată o activitate cu public”;

5. ocazia socială de celebrare.

“Aveam vreo doisprezece sau treisprezece ani şi descoperiserăm de curând ironia – sau ceea ce am înţeles mai târziu că ar fi ironia: nu ne dădeam în leagănele, roţile şi celelalte chestii pentru copii care rugineau pe-acolo decât dacă o puteam face cu un fel de detaşare ironică şi conştientă de sine. Asta presupunea fie să mimăm neatenţia (de obicei fluierând, sporovăind sau făcându-ne de lucru cu un chiştoc sau cu o cutie de chibrituri), fie să ne jucăm cu pericolul, aşa că săream din leagăne atunci când ajungeau în punctul cel mai înalt, săream pe roată când ajungea la viteza maximă, ne ţineam de capătul bărcilor până ajungeau într-o poziţie aproape verticală. Dacă erai în stare să dovedeşti cumva că distracţiile acestea copilăreşti puteau să-ţi zobească creierii, atunci joaca devenea oarecum OK”.

(Hornby, N. [1995](2005), High Fidelity. Iași: Editura Polirom, p. 10)

4. Posibile utilizări abordării dramaturgice

a) În sfera metodologiei

Acest model sociologic are o mare putere explicativă mai ales pentru interacţiunile directe ale indivizilor din viaţa de zi cu zi, interacţiuni derulate în contexte sociale precise: „acel tip de viaţă socială organizat în interiorul limitelor fizice ale unei clădiri sau uzine” (Goffman, 1959/2003, p. 27).

Proiectarea anchetelor calitative

Realizarea interviurilor de cercetare

Realizarea cercetărilor etnografice

Interpretarea raspunsurilor la intrebările de cercetare

a) In sfera teoriei

Sociologia emo iilor

Sociologia corpului

Psihologia socială sociologică