Dinastia macedoneana si apogeul Imperiului (867-1056)

Cele aproape doua secole de guvernare a mparatilor macedoneni au fost

expresia superlativa a tot ceea ce a nsemnat Bizantul pentru lumea orientala si cea
occidentala. Spre deosebire de epoca lui Justinian, cnd opera a fost ndeplinita de un
singur mparat, acum asistam la realizari mplinite de o succesiune de mparati, toti
remarcabili prin diversitatea calitatilor lor. ntemeietorul dinastiei, Vasile I (867-886), se
tragea dintr-o familie de armeni stabiliti n Macedonia, de unde si denumirea uzuala de
dinastia macedoneana. Alti mparati ai acestei perioade au fost: Leon al VI-lea Filozoful
(886-912), Alexandru (912-913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959),
Romanul I Lecapenul (920-944), Roman al II-lea (959-963), Nichifor II Focas (963-969),
Ioan I Tzimiskes (969-976), Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), Constantin al VIIIlea (1025-1028), Roman al III-lea Arghiros (1028-1034), Mihail al IV-lea (1034-1041),
Mihail al V-lea (1041-1042) si Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055). Majoritatea
acestor mparati au fost militari de cariera, singurele exceptii fiind Leon al VI-lea si
Constantin al VII-lea.
n toate domeniile s-a putut observa un reviriment fata de perioada anterioara.
Astfel, n urma succeselor nregistrate pe plan extern de catre basileii iconoclasti, viata
economica din ntregul bazin al Marii Mediteranene cunoaste o tot mai mare stabilitate
si securitate. Industria si comertul, asupra carora autoritatea centrala exercita un
monopol strict, au acum o pondere crescnda n anasamblul vietii economice a Statului
bizantin. Pe plan social, are loc formarea clasei aristocratice n curs de feudalizare,
consecinta directa a fenomenelor dizolvante din interiorul comunitatilor rurale.
Constienti de pericol mparatii au promovat o serie de masuri n favoarea taranimii
libere si a stratiotilor, nsa fiscalitatea excesiva si reorientarea politicii externe au
contribuit decisiv la ruina acestei paturi sociale. n administratie, vechiul regim al
themelor a cunoscut un oarecare declin, determinat de mutatiile din societatea bizantina
precum si de renuntarea puterii imperiale la politica defensiva.

Expansiunea teritoriala a mparatilor macedoneni

Schimbarea cea mai evidenta a avut loc nsa n politica externa. Consolidarea
interna a Imperiului precum si a granitelor orientale de catre mparatii iconoclasti, a
permis noii dinastii, ntemeiata de Vasile I (867-886), sa treaca la o politica ofensiva pe
plan extern, care a culminat n timpul mparatilor-soldati, precum Nichifor al II-lea Focas
(963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976) si Vasile al II-lea (976-1025). Aceasta perioada a
fost numita de bizantinistul francez G. Schlumberger marea epopee bizantina>
De-a lungul tuturor frontierelor, Imperiul a fost nevoit sa faca fata pericolului arab
(exceptie facnd granitele de la Dunare). n fata acestei situatii, att Vasile I ct si Leon
al VI-lea au organizat mai multe campanii, unele cu rezultate interesante, fara a repurta
nsa victorii decisive. n Occident, au reusit sa cucereasca localitatea Tarente, n timp ce
arabii si-au consolidat cuceririle numite Creta sau Sicilia, la care si-au adaugat
Siracuza, Taormina si Reggio. n partea orientala a Imperiului, arabii au fost mpinsi
pna la frontiera asiatica, numai ca n 904 o flota de pirati musulmani a atacat prin
surprindere Tesalonicul, facnd cu acel prilej un numar de cca. 20.000 prizonieri. Acest
moment a marcat si revirimentul ofensivei bizantine din vremea lui Roman Lecapenul,
cel care va repurta succese notabile n Mesopotamia prin recucerirea cetatii Edessa.
Nichifor Focas si Ioan Tzimiskes mai nti ca generali, iar mai apoi ca mparati au
repurtat la rndul lor o serie de succese decisive. Focas a recucerit Creta si Cipru, ntre

965-966 Tarsul, Cilicia, Mopsuestia si Anazarbe, dar mai ales Alepul si Antiohia (969).
Tzimiskes a luptat dincolo de Eufrat, organiznd o adevarata cruciada pentru eliberarea
Locurilor Sfinte: el a recucerit Baalbek, Damascul, o parte a Palestinei (Nazaretul, Acra,
Cezareea), fara a putea obtine nsa Ierusalimul (ajunge la numai 180 km.). La
ntoarcere el a cucerit si Beyruthul, Sidonul si Laodiceea, multumindu-se pna la urma
numai cu consolidarea posesiunilor din Nordul Siriei. Vasile al II-lea a pastrat toate
aceste teritorii fara nsa a le extinde n mod sensibil. El a dobndit totusi Edessa n
1001 si a organizat apararea Eufratului.O alta regiune care a cunoscut tot acum lupte
nencetate ntre Imperiul persan si cel bizantin, a fost Armenia. Din secolul al VII-lea ea
a fost ocupata de arabi, iar cucerirea cetatii Amorium n 838 a fost ultima lor victorie
notabila. n 872, armata lui Vasile I a cucerit orasul Tefrik situat n partea de est a themei
armeniacilor, punnd astfel capat existentei unui zone controlate de pavlicieni, o secta
maniheeana care oscila ntre arabi si bizantini. Progresul n acest teritoriu al trupelor
bizantine s-a accelerat n secolul al X-lea cnd au ajuns pna n Mesopotamia, Cilicia si
Nordul Siriei. n vremea lui Constantin al VII-lea si a lui Roman al II-lea, principalii lor
generali Nichifor Focas si Ioan Tzmiskes au patruns n Cilicia, cucerind Germaniceea
(949), Hadath (957) si Samosata (958), iar Vasile al II-lea a reusit sa cucereasca o buna
parte a Armeniei. Cuceririle lui Vasile al II-lea au cuprins n Armenia spatiul dintre lacul
Van si Vaspurkan, iar din 1020 bizantinii au ajuns si n Georgia, regiune cu credinciosi
calcedoneni ai caror aristocrati veneau destul de des sa-si ncerce sansa n armata si
administratia bizantina.
Bizantul nu a renuntat nici la Italia, unde Leon al VI-lea a organizat doua theme:
a Longobardiei si a Calabriei. Se pare ca mparatul bizantin si-ar fi disputat titlul imperial
cu Otto, ncoronat la Roma n 962 si fondator al sfntului Imperiu Roman Germanic.
Pericolul arab a facut nsa ca aceste ambitii sa treaca pe planul secund, Focas
ncercnd sa realizeze chiar o alianta cu Otto. Tzimiskes a dat chiar de sotie pe printesa
bizantina Teofano lui Otto, care pna la urma a fost nvins de arabi.
n privinta relatiilor cu bulgarii de la sudul Dunarii, putem spune ca acest pericol ramne
localizat. Conflictul se acutizeaza sub urmasul lui Boris, Simeon, care fusese crescut la
Constantinopol. De aici el si-a nsusit foarte bine lectia bizantina: pentru el era nevoie
de un singur Imperiu pe pamnt, gndindu-se la nlocuirea Imperiului bizantin cu unul
bulgar. Ambitiile sale l mping pna la zidurile Constantinopolului sau ale Tesalonicului.
Chiar daca a reusit sa ncheie cu acesta o pace prin care se obliga la plata unui tribut,
Leon al VI-lea a fost n cele din urma nevoit sa cedeze bulgarilor si ntinse teritorii din
Macedonia. n 912, Alexandru a refuzat sa mai plateasca tribut, masura care a condus
n 913 la o noua amenintare a cuceririi capitalei Constantinopol. Renumite ramn pentru
bulgari bataliile de la Anchialos din 917 sau de la Adrianopol din 922, care le-au permis
acestora ocuparea Macedoniei si a Traciei, cu exceptia oraselor Tesalonic si
Constantinopol. Conflictul cu bulgarii a cunoscut o schimbare de forte odata cu moartea
lui Simeon n 927. Succesorul acestuia, Petru, nu s-a ridicat la naltimea predecesorului,
iar sub tarul Samuel, mparatul Vasile al II-lea a purtat mai multe campanii victorioase
ntre 986 si 1014. nversunarea de care a dat dovada n acest interval i-a atras si
supranumele de "Bulgaroctonul", adica nvingatorul de bulgari.

Societatea rurala n secolele IX-XI

n acest interval de timp asistam la cresterea marii proprietati n detrimentul micii
proprietati a taranilor independenti, ceea ce a dus la schimbari importante n organizarea
sociala, militara si chiar politica a Imperiului. O analiza verticala a acestui fenomen ne poate
conduce la cteva consideratii. Mai nti opozitia dintre cei bogati, puternici (dunatoi) si cei mici
(penetai) nu reflecta n ntregime realitatea sociala din mediul rural bizantin, unde conditiile erau
deosebit de complexe. Cei puternici erau aceia a caror bogatie sau functie le permitea sa
exercite o anumita presiune asupra micilor gospodarii taranesti. Un bogat avea cea mai
frumoasa casa, n care si putea primi musafirii; taranul de conditie medie si pemitea sa
ntretina o pereche de boi, un magar, un servitor, iar daca saracea de tot nu-i mai ramnea
dect casa. n acelasi oras putem ntlni att pe marele proprietar fara griji materiale, ct si pe
taranul de conditie medie, pe taranii independenti (parechi), pe taranii saraci care posedau o
casa si o gradina sau pe sclavi. aranul bizantin putea avea unul sau mai multi sclavi, ce erau
folositi att la muncile domestice ct si n calitate de muncitori agricoli.
n al doilea rnd, ntre cei foarte bogati si cei care nu aveau aproape nimic, mai exista
asa-numita clasa a exploatatorilor agricoli. Conducatorii satelor proveneau din rndul clasei de
mijloc a taranilor, dintre acestia fiind recrutati si soldatii themelor sau stratiotii. n secolul al Xlea, Constantin al VII-lea considera ca un fapt normal posesia de catre acestia a unei suprafete
de pamnt. Disparitia micii proprietati a avut n aceasta perioada grave consecinte economice,
fiscale si militare. La rndul ei, dezvoltarea excesiva a marii proprietati prezenta un pericol a
carui amploare a putut fi cu adevarat evaluata n vremea lui Vasile al II-lea, cnd a avut loc
revolta marilor seniori ai Asiei Mici, Bardas Focas si Bardas Skleros.
O Novela data de Roman Lecapenul n 922, ncerca sa remedieze aceasta situatie: prin
aceasta se interzicea celui bogat sa achizitioneze pamntul celui sarac si dadea cstig de
cauza saracului, atunci cnd acesta era la concurenta cu un bogat pentru cumpararea unui
teren. Novela stabilea ca puteau cumpara un lot urmatoarele categorii: rudele apropiate,
coproprietari care aveau pamntul mpreuna cu vnzatorul, proprietarii carea aveau parcele
alaturate lotului pus n vnzare, vecinii care achitau taxele n comun cu fostul posesor. Bogatii
nu puteau cumpara dect n cazul n care posedau pamnturi n satul respectiv. Din pacate
Novela nu a avut rezultatele scontate pentru ca iarna anului 927-928 a fost deosebit de grea,
mai ales pentru cei saraci, apoi o seceta a dus la o recolta foarte slaba, astfel nct posesorii de
pamnt s-au aflat ntr-o situatie deosebit de grava. Aceste masuri erau reconfirmate de Roman
Lecapenul ntr-o alta Novela a sa din 934, dar nici aceasta nu s-a putut aplica deoarece nsasi
functionarii care aveau obligatia aplicarii legii, erau proprietari de pamnturi. Pe de alta parte,
taranii descurajati se puneau de buna voie la dispozitia acestor oameni bogati, devenind serbii
acestora.
Vasile al II-lea era si mai categoric: o Novela din 966 anula prescriptia de 40 de ani
pentru seniorii care achizitionau un teren, obligndu-i pe cei bogati sa plateasca impozitele celor
saraci n cazul n care acestia erau n imposibilitatea sa o faca.
n ceea ce priveste exploatarea solului, nu trebuie sa confundam marea proprietate cu
marile exploatari: mai nti pentru ca avem de-a face cu o dispersare a terenurilor n sate
diferite, iar terenurile erau uneori nchiriate la tarani care beneficiau de ele pe termen nelimitat.
Acestia din urma locuiau n aceleasi localitati, practicau aceleasi culturi si si achitau impozitele
fie singuri, fie cu ajutorul proprietarilor. Din punct de vedere al conditiilor economice, prea putine
lucruri diferentiau pe parechi de tarani proprietari. Trebuie sa retinem ca de la nceputul pna la
sfrsitul Imperiului bizantin, indiferent de statutul juridic al terenului, celula de baza a exploatarii
solului ramne exploatarea familiala mica si mijlocie. Acest tip de exploatare reprezenta idealul
comun al tuturor membrilor societatii bizantine. aranul cultiva pamntul pentru necesitatile
sale: rennoirea septelului, procurarea de unelte, hrana familiei si a servitorului, plata impozitului
si eventual a taxei de nchiriere. innd de preturile pentru achizitionarea animalelor sau

procurarea de unelte, eventualul surplus parea derizoriu; taranul nu reusea sa scape de conditia
sa prin mijloace economice.
Categoria celor puternici se referea la doua situatii complementare: bogatia ca putere
economica si detinerea autoritatii, adica a puterii administrative sau militare. Defintiile date de
textele legislative din secolul al X-lea se refereau la trei notiuni:
1.
la bogatie: textele legislative din secolul al X-lea nu fac referire la pragul superior
de la care cineva poate fi considerat puternic, ci mai degraba la pragul de jos, de la
care o persoana putea fi considerata slaba. Oricum elementul determinant n
nscrierea printre cei puternici ramnea cel financiar;
2.
demnitatea sau functia ocupata, unde i putem include pe functionarii civili si
militari din administratia centrala;
3.
strategii din administratia provinciala, precum si autoritatile bisericesti (episcopi
sau egumeni) care erau considerati printre cei puternici.
n aceasta situatie se declansa un dublu mecanism: cei care detineau autoritatea o
foloseau pentru a-i domina pe cei slabi si pentru a le cumpara pamntul. La nceput, functionarii
n cauza nu erau neaparat bogati, nsa prin utilizarea puterii pe care o detineau ei cautau sa
dobndeasca un statut socio-economic, ce le permitea mai trziu sa se integreze vechii
aristocratii. Aceasta din urma categorie era deja bogata. n acest sens avem multe marturii
printre care si pe aceea a peloponezienei Danielis care n secolul al IX-lea i dadea mparatului
Vasile I cca. 3.000 sclavi sau paflogonianul Mauriciu care avea un mic corp armat pentru a se
apara mpotriva turcilor. De asemenea Filaret, autorul unei autobiografii, ne explica cum atunci
cnd avea un necaz, situatia i era ameliorata de un functionar de la fiscul provinciei n care
locuia. Vedem astfel cum puterea era folosita n favoarea aristocratiei funciare, iar aceasta
profita din plin de relatia privilegiata cu functionarii dornici de a-si spori bunurile materiale.
Prin revenirea la marea proprietate, mediul rural bizantin a cunoscut astfel n secolele
VIII-XI o schimbare sociala considerabila. Aceasta nu nseamna ca economia rurala a fost
complet bulversata; o parte a taranilor care si-au vndut terenurile le-au recuperat n locatie, n
calitate de parechi, n aceleasi localitati fara sa modifice astfel productia agricola. Cu toate
acestea, n unele regiuni si n epoci diferite, aceste mutatii sociale au determinat un fel de
fenomen de "dezertificare", care a cuprins sate ntregi. La frontierele orientale ale Asiei Mici,
factorii politici au amplificat acest fenomen. Asa cum expansiunea micii proprietati era paralela
cu cresterea demografica, miscarea sociala inversa a condus la o scadere demografica
considerabila n mediul rural, chiar la un exod rural cu consecinte grave asupra culturilor
agricole. Dezvoltarea proprietatii rurale mici si mijlocii corespundea astfel unei cresteri
economice n acest spatiu, iar regresiunea atragea dupa sine recesiune.