EPISTOLA CATRE EVREI

Dupa parerea celor mai multi dintre teologii ortodocsi si romano-catolici, aceasta Epistola le-a fost adresata de Pavel crestinilor din Ierusalim si aria
Palestinei in timp ce el se afla in Italia, anume in anul 65 sau, dupa unii, in primavara lui 64, adica dupa eliberarea sa din prima captivitate romana si
inainte de a pleca in Spania; oricum, dupa savarsirea din viata a sfantului apostol Iacob (anul 62), la a carui moarte martirica se face aluzie in 13, 7,
cel ce condusese Biserica Ierusalimului cu atata autoritate incat numai dupa decesul sau isi putea un alt apostol permite sa intervina in viata
crestinilor din Iudeea.
Din cuprinsul Epistolei reiese cu limpezime ca acesti crestini aveau nevoie de ajutor moral, de indemnuri si incurajare. Ardoarea credintei lor, atat de
puternica la inceput, a intrat acum intro faza de declin, de oboseala, de delasare; persecutiile i-au descumpanit, unii din ei par gata sa apostazieize.
Dar e inca ceva, mult mai important: ei, minoritatea, traiesc laolalta cu majoritatea iudeilor neconvertiti, cei ce continua sa-si practice cultul in tot fastul
sin toata splendoarea lui, o vecinatate care, fatalmente, impune o comparatie menita uneori sa provoace dubii: pe de-o parte, maretia unei mosteniri
in care se implica ingerii, Avraam, fagaduintele, testamentul, Moise, Muntele Sinai, Aaron si stralucitorul sau cortegiu de preoti, jertfe, procesiuni si
ritualuri; pe de alta, un Mesia care sufera si moare, cu ucenici in permanenta supusi prigoanei, torturii si mortii, cu o liturghe simpla, sobra, aproape
palida, fara nimic din fastul indatinatelor ceremonii religioase. In astfel de imprejurari sunt destui care-si pun intrebarea daca nu cumva au gresit
parasind religia parintilor si stramosilor lor si daca nu cumva ar fi mai bine si mai drept sa se intoarca de unde au plecat.
Este situatia de care Pavel ia act cu multa ingrijorare si careia se hotareste sa-i raspunda printrun adevarat tratat de dogmatica crestina, al carei
miez il constituie teza ca Iisus Hristos le-a adus oamenilor un testament si o preotie incomparabil superioare celor din Legea lui Moise; preotia lui
Aaron e absolut insignifianta pe langa aceea a lui Hristos, iar religia lui Israel nu e decat o umbra a realitatii ce avea sa vina prin Iisus Hristos ca Fiu
intrupat al lui Dumnezeu, a Carui smerenie, patima si moarte constituie conditia sine qua non a slavei Sale de dupa inviere si la cea de a doua venire.
Asadar, curaj!; toti cei ce-L urmeaza pe Iisus, chiar daca sunt sau vor fi partasi ai suferintelor Lui, cu atit mai mult vor fi partasi ai slavei Sale celei
vesnice.
Intregul continut al acestei Epistole exprima gandirea lui Pavel asa cum o cunoastem din toate celelalte treisprezece. Cu toate acestea, limba, stilul,
felul de a introduce si insera citatele din Vechiul Testament (fara exceptie, dupa Septuaginta), tinuta academica si rigoarea artistica a demonstratiilor o
deosebesc mult de celelalte, asa incat problema paternitatii auctoriale a lui Pavel a fost ridicata inca din primele secole. In general, parintii si scriitorii
bisericesti ai Rasaritului au admis ca Epistola catre Evrei este opera lui Pavel, dar nici nau putut face abstractie de deosebiriele care o singularizeaza
in ansamblul scrierilor pauline. Unii au emis ipoteza ca textul actual ar fi traducerea greceasca a unui original paulin in ebraica si ca traducerea i-ar
apartine evanghelistului Luca; ipoteza insa nu stan picioare, greaca acestei scrieri nefiind nici pe departe aceea a unei traduceri. O credibilitate
quasiunanima a capatat teza lui Origen: gandirea acestei Epistole ii apartine in intregime lui Pavel, dar compunerea propriu-zisa nu a facut-o el, ci
altcineva, un altcineva pe care Origen nu se hazardeaza sa-l presupuna dar care, indiscutabil, avea o limba mult mai bogata si un stil mult mai
rafinat decat acelea ale apostolului; e ca si cum un discipol ar fi redactat un text dupa notitele pe care si le-a luat la cursul maestrului. Acesta opinie,
pana la urma, sa impus si in Occident prin fericitii Ieronim si Augustin.