Sunteți pe pagina 1din 3

Crista BILCIU

Atinge-mă (fragment de roman)

„Dă-mă pradă mângâierilor tale”


(scrisoare de dragoste sumeriană 2037 î.e.n.-2029 î.e.n.)

Matilda era o femeie pe care nu o atingea niciodată nimic.

Înainte de asta, fusese o fetiţă timidă pe care nu o atinsese nimeni. La baia de duminică,
Tatamama îşi punea mănuşi groase, de cauciuc galben şi un strat generos de clăbuc, ca să evite
orice contact fizic. Dacă ar fi putut, ar fi spălat-o îmbrăcată, economisea şi timp cu rufele. Baia
era cel mai intim moment în familie: buretele dur, învelit într-o pânză abrazivă, cu care îi râcâia
spinarea, gâtul şi braţele subţiri; părul lung şi fragil, aproape transparent, frecat îndelung şi
agresiv cu şampon de urzici; pe urmă peria care muşca din pielea capului, încâlcind şuviţe ude;
ochii roşii, lăcrimând săpun şi lichidul verzui-gelatinos al şamponului; prosopul apretat, grunjos,
care zgârie pielea şi lasă vânătăi pentru ca, uite, să arăţi şi tu a pui de om, nu a pui de bodaproste.
Şi Tatamama, mereu mirosind a proaspăt întors de la serviciu, cu mâini mari muncitoreşti, labe
de lăcătuş, bombănind şi strigând furios: Tilda, nu mă mai stropi! Tilda, uite ce ai făcut pe jos!
Tilda! Tilda!

Dragostea era o formă de tortură… Poate de aceea a fost recunoscătoare pe la 6 ani, când era
deja prea mare să i se facă baie, pentru toate bătăile pe care le lua. Cele scurte, ca nişte ploi de
vară, executate virtuos la băţul de pescuit din bambus şuierător. Cele lungi şi metodice, aplicate
cu cureaua cu cataramă din metal greu. Şi alţi copii din bloc luau bătaie, Lenu a luat odată, o
singură dată, atunci când a fugit de acasă, un dos de palmă, iar imediat pe urmă tatăl ei a luat-o în
braţe plângând. Când îşi imagina scena asta, Tilda vedea un fel de icoană, la care era gata să se
închine, tatăl şi fiica într-un grup statuar. Singura dovadă a Tildei că fusese şi ea o dată
îmbrăţişată era o fotografie veche, sepia, cu un colţ ros, în care Tatamama, în salopetă cenuşie,
cu dungi albe, o ţinea în braţe şi iarba cenuşie îi ajungea până la brâu. Tilda avea o rochiţă de un
alb murdar, faţa mică, strânsă de la soare şi două degete întinse profetic către fotograf. Nu putea
fi ceva atât de îndepărtat, Tilda îşi amintea încă salopeta aceea cu dungi: era cărămizie.
Tilda era un copil rău. Copiii răi sunt mângâiaţi cu băţul, unde dă Tatamama, acolo creşte. Băţul
era folosit să îi frăgezească puțin carnea, să i-o îmblânzească şi să o aşeze la locul ei pe schelet,
ca pe umeraş. Asta se chema modelare. Aşa se transformau toate corpurile mici şi dolofane, de
fetiţă, în corpuri lungi, elegante, de femeie, corpuri gata să fie răsplătite prin mângâieri şi atingeri
dintre cele mai miraculoase. Să fii femeie era un ideal, femeile aveau fiecare dreptul la dragoste
– şi nu doar la dragoste din aceea violentă, ca mătuşa Nuşi, care o încasa ori de câte ori unchiu
Fane se întorcea de la crâşmă zgâlţâind balustrada din bloc. Orice femeie avea dreptul legal la un
soţ, iar soţii aveau nişte mâini făcute special pentru dragoste şi pentru atingeri, asta, evident, dacă
aveai formele potrivite şi la locul lor. Pe Tilda o dusese odată Tatamama la nuntă la restarantul
„Cocoşul de aur” şi acolo, imediat după melodia „Mac mac mac”, văzuse cum, în penumbră,
odată cu muzica lentă care se înşuruba încet în minţile cuplurilor din ringul de dans, din trupul
bărbaţilor, ca din nişte copaci mari, umbroşi, creşteau parcă mii de crengi cu palme şi degete,
care se încolăceau în jurul partenerelor lor, măsurându-le prin toate locurile acelea atât de
elegant curbate sub rochii şi trupurile femeilor păreau dintr-o dată electrizate, înviate din morţi,
se răsuceau lent, se unduiau şi tremurau de bucurie. Pentru un moment ca acesta merita să rabzi
orice. Dar, oricât de destoinic răbda Matilda, zile în şir, bătăile tot nu o transformau în femeie.
Tilda îşi apăsa în fiecare zi mâinile pe pieptul mic, de unde nu părea să izbucnească subit nicio
pereche de sâni, îşi măsura cu ambele palme picioarele, prea scurte, şi îşi ţuguia demonstrativ
buzele în oglindă. Într-adevăr, carnea frăgezită creştea, rochiţa ei preferată, albastru-azur, cu
trandafiraşi coloraţi brodaţi la două degete de tiv, îi devenea din ce în ce mai strâmtă, dar ceva nu
mergea bine, Tilda nu avea nimic din rotunjumile care curgeau pe muzica de la „Cocoşul de
aur”, nici cu siluetele glorioase ale manechinelor din revista „Femeia” sau ale actriţelor de pe
coperta almanahului „Cinema”. Pe alea, bărbaţi eleganţi, cu costum şi pălărie, le strângeau în
braţe cu un picior ridicat la spate, apoi le duceau la un restaurant scump şi le cumpărau flori,
neapărat trandafiri albi, pe urmă le lăsau să adoarmă la pieptul lor moale şi cald, în taxi.

Aşa că, în perioada bătăilor, Tilda se simţi păcălită şi se răzvrăti. Mai întâi, îşi dădu seama că
rămăsese nostalgică după băile de duminică din primii ani şi le continuă, mult mai dese, de una
singură, ori de câte ori Tatamama era la fabrică. Baia o făcea conştientă de sine, aburii fierbinţi
trezeau în ea pe Tilda cea din interior, cea pe care o descoperise tot în baie, privindu-se minute în
şir în oglindă. Tilda cealaltă se numea Adilt. Venea dintr-o lume întoarsă, unde totul era permis,
cu o singură condiţie: să nu treacă nimic dincolo de oglindă. Era un târg cinstit. Adlit i-a făcut
primul cadou, atunci, la 6 ani. O învăţă să-şi ducă mâna acolo unde se spune că băieţii au altceva
decât fetele. Locul acela era moale, mătăsos şi cald şi Tilda îşi odihnea acolo degetele în fiecare
seară, înainte de culcare. Mâna ei devenea tot mai curajoasă şi mai puternică. La început, Tilda s-
a speriat, a crezut că ceva nu e în regulă cu ea, s-a temut că, prin vreo greşeală, mâna aceea nu
era a ei, că îi crescuse, la naştere, o mână de bărbat. O mână de femeie trebuie să fie cuminte şi
supusă, moale, învârtind îmbufnat un cârlionţ sau aşezată pasiv pe genunchi. Bărbatul este cel
care creează, care modelează, care dă viaţă… Pe urmă, Matilda se hotărî să facă pace cu mâna
răzvrătită pentru că, mai mult decât să fie atinsă, îşi dădu seama că îi place să atingă.

De atunci începu să caute în jur, cu degetele, ceva la fel de fin şi de plăcut la atingere ca sexul ei.
Interiorul zemos al unei roşii. O secţiune, cu un cuţit foarte fin, printr-o banană lucioasă. Când n-
o vedea nimeni, Tilda se lipea de lucruri. Îi plăcea să închidă ochii şi să parcurgă casa de la un
capăt la altul, călăuzită de un deget. Lucrurile se lăsau atinse şi dezmierdate. Căuta texturi, era
dependentă de ele, le devora cu voluptate. Luciul uşor striat al mesei de lemn masiv, lăcuit, din
dormitor. Cilii micuţi, poroşi, ai foii de hârtie pe care îşi făcea tema la matematică. Poleiala rece
a cănii de porţelan din care îşi bea gura răcită de ceai. Pojghiţa cremoasă de pe suprafaţa cănii cu
lapte cald. Moliciunea stângace a cearşafului. Când nu pipăia cu degetele, o dureau, simţea că
degetele îi cresc aşa cum le cresc iepurilor dinţii atunci când nu au nimic de ros. După o vreme, a
devenit expertă în recunoaşterea suprafeţelor. Le diferenţia cu ochii închişi, putea deosebi fără
greş şi două cârpe din material identic, de nuanţe diferite. Trăia numai pentru texturi. Cele pe
care nu le cunoştea, încerca să le creeze în minte, în laboratorul ei de dincolo de oglindă. Visa că
bărbaţii sunt uşor abrazivi, ca pânza de cânepă a buretelui cu care îi freca Tatamama ceafa. Iar
norii de pe cer, pe care îi privea uneori răsturnată pe câmp, aveau ceva din consistenţa unei
linguri de frişcă, cu granule fine de zahăr vanilat gata să fie zdrobite cu voluptate între două
degete…

Seara, înainte de culcare, Tilda închidea ochii şi recapitula atent toate bucuriile din timpul zilei,
iar în timp ce muzica texturilor infinite i se derula încet în minte, ca o flaşnetă, palmele ei, ca
două animăluţe fantastice, zăceau mulţumite cu degetele în sus şi, înainte de a adormi,
acompaniau fiecare gând al Tildei printr-un concert de degete, treceau din nou, mental, prin toate
texturile zilei, aşa cum un pianist, după o viaţă întreagă petrecută pe clape, nu poate asculta o
melodie fără ca degetele să îi joace involuntar în aer.