Sunteți pe pagina 1din 2

(direcţia modernistă promovată de Eugen Lovinescu în cultura română, ilustrată cu un

text narativ: Patul lui Procust de Camil Petrescu)

Modernismul reprezintă, în literatura română, o doctrină promovată de Eugen Lovinescu


prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburatorul”, principalele lucrări ale criticului
literar fiind „Istoria civilizţiei române moderne” şi „Istoria literaturii române
contemporane”. Lovinescu susţine existenţa unui spirit al veacului (saeculum) şi
promoveaza sincronizarea culturilor europene, având la baza teoria imitaţiei, preluată de
la sociologul francez Gabriel Tarde, teorie conform căreia civilizaţia şi cultura se propagă
de la un nivel superior la unul inferior. Principiul sincronismului presupune accelerarea
schimbului de valori între culturi prin acceptarea elementelor care conferă noutate şi
modernitate fenomenului literar.
Astfel, pentru sincronizarea literaturii române cu literatura din Occident, sunt necesare
unele mutaţii de ordin tematic şi estetic, care să îndepărteze literatura noastră de
tradiţionalismul semănătorist şi gândirist, şi care să o înscrie în modernitate. Se remarcă
aşadar trecerea de la tematica preponderent rurală la una de inspiraţie urbană,
intelectualizarea prozei şi a poeziei sau cultivarea romanului analitic şi a autenticităţii.
Parcursul cronologic al întâmplărilor din romanul tradiţional este înlocuit cu fluxul
conştiinţei, iar relatarea se realizează subiectiv, la persoana I, din perspectiva
personajului-narator.
Alături de sincronism, fundamental în teoriile lovinesciene este şi conceptul de imitaţie.
Potrivit lui Eugen Lovinescu, „imitaţia este felul cel mai obişnuit de a fi original”, acest
paradox putând fi explicat prin faptul că mecanismul oricărei imitaţii se descompune în
două elemente esenţiale: „transplantarea integrală a invenţiei şi apoi prelucarea ei prin
adaptări succesive la spiritul rasei”. Constatând că resursele de inventivitate ale unui
popor sunt limitate sau inexistente, în timp ce numărul imitaţiilor adaptate poate fi
nelimitat, criticul opinează ca originalitatea rezidă în energia, rafinamentul şi gradul de
exersare ale modalitaţilor de refractare a modelului imitat, până la transformarea lui intr-o
creaţie nouă.
Există deci anumiţi indici de refracţie care au funcţia de a face ca procesul de
sincronizare să se asocieze cu unul de diferenţiere, printre cele mai importante
instrumente de refracţie numărându-se chiar limba, percepută „ca principiu de creaţiune
artistică”.
Din acest punct de vedere, gradul de modernitate a unui scriitor şi valoarea operei sale
pot fi stabilite după modul în care acesta reuşeşte să se sincronizeze cu nivelul de
dezvoltare culturală a societăţii din care face parte, dar, în acelaşi timp, şi după modul în
care se deosebeşte creaţia sa de tot ceea ce s-a scris până în acel moment. Aşa cum afirma
şi Lovinescu, diferenţierea trebuie să se remarce atât în ceea ce priveşte materialul de
inspiraţie, cât şi în ceea ce priveşte expresia şi capacitatea de a crea asocieri originale de
cuvinte sau imagini capabile să trezească noi emoţii estetice.
Conceptele esenţiale ale ideologiei lovinesciene, sincronism, imitaţie, diferenţiere,
originalitate, se regăsesc perfect ilustrate în romanele psihologice ale prozatorul Camil
Petrescu, cel care a şi teoretizat romanul modern în celebrul său eseu „Noua structură şi
opera lui Marcel Proust”. Odata cu Noua structură, Camil Petrescu atrăgea atenţia asupra
faptului că ştiinţa şi filosofia, foarte valorificate în Europa de Vest, nu-şi aveau un
corespondent şi în proza literară românească. Din această cauză, considera necesar ca
epica autohtonă „să fie sincronică structural filosofiei şi ştiinţei” prezente în operele din
Apus, unde societatea atinsese deja un nivel înalt de dezvoltare. Prin urmare, ca şi
Lovinescu, el dorea realizarea unei sincronizări cu estetica occodentală, văzând în
lucrările scriitorilor occidentali o firească sursă de inspiraţie.
Fascinat de creaţia romancierului francez Marcel Proust, de la care preia caracteristicile
specifice prozei analitice de factură psihologică, Camil Petrescu reface într-o maniera
originală atmosfera proustiană prin intermediul romanului „Patul lui Procust” (1933).
În acest roman sunt evidenţiate, mai mult decât în „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” (1930), trăsăturile moderniste utilizate pentru prima oara în construcţia
unui roman românesc. Perspectiva narativă „fărâmiţată”, relativizată, timpul prezent şi
subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea
autoanalizei, anticalofilismul, introspecţia, construcţia personajelor ale căror trăsături se
dezvăluie treptat, prin alcătuirea unor „dosare de existenţă”, dar şi autenticitatea definită
ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii constituie elemente inovatoare,
complet diferite de ceea ce înfăţişau romanele tradiţionaliste, de tip obiectiv.
Aşadar, „Patul lui Procust” are o structura compoziţională aparte, fiind structurat pe trei
planuri. Primul dintre acestea îl reprezintă cele trei scrisori ale Doamnei T. adresate
autorului, cel de-al doilea cuprinde jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat „Într-o dupa-
amiază de august”, jurnal în care sunt incluse şi scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia
Răchitaru, si Epilog I, povestit de Fred. Ultimul plan aparţine autorului, care devine
personaj prin intermediul notelor de subsol şi prin Epilog II.
Naratorul omniscient, obiectiv şi naraţiunea la persoana a III-a sunt înlocuite cu un
narator implicat şi cu o naraţiune la persoana I, iar personajele sunt caracterizate printr-o
modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe perspective ca într-un sistem de oglinzi
paralele, tocmai pentru a da impresia autenticităţii. De asemenea, personajul nu mai este
definit exclusiv din exterior, ci el se autoconstituie prin propriile marturisiri.
Deşi în prim-plan se află conflictele interioare, se remarcă totuşi şi influenţa mediului
social urban asupra personajelor, ale căror preocupări se sincronizează cu deprinderile
societăţii reale din prima jumatate a secolului al XX-lea. Personajul intelectual îşi
demonstrează, prin Ladima ori prin Fred Vasilescu, dar şi prin Doamna T., superioritatea
conştiinţei, credinţa în valori morale absolute, trăirea ardentă a experienţelor vieţii,
devenind astfel eroul perfect al unei proze problematizante moderne.
O altă trăsătură ce evidenţiază modernitatea este stilul anticalofil pentru care opteaza
romancierul, cu scopul de a susţine autenticitatea şi expresivitatea limbajului. Scriitorul
nu refuză corectitudinea sau frumuseţea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de
limbajul cotidian pe care o provoacă emfaza din limbajul unor personaje ale romanului
tradiţional.
În concluzie, romanul lui Camil Petrescu respecta întocmai liniile trasate de directia
modernistă iniţiată de Eugen Lovinescu, şi reprezintă la rândul său un model de
originalitate în literatura română, având o valoare incontestabilă.