Sunteți pe pagina 1din 3

(trăsături ale romantismului într-un text poetic de Mihai Eminescu: Luceafărul)

Romantismul este mişcarea artistică de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce noi


categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) şi noi specii literare (elegia,
meditaţia, poemul filosofic). Trăsăturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau
sentimente puternice, personajele excepţionale, cultivarea specificului naţional,
valorificarea istoriei, a folclorului, a frumuseţilor naturii, modalitatea stilistică specifică
fiind antiteza.
Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcată de creaţia lui Mihai
Eminescu. „Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului eminescian, apărând ca o
sinteză a gândirii sale poetice, iar legenda Luceafărului este mai mult decât alegoria
propriei existenţe de poet a lui Eminescu, este totodată simbolul unei istorii, pe care el o
reconstituie poetic în poezia mitului românesc, pentru a-I da astfel prestigiul unui destin.
După mărturisirea autorului însuşi, poemul are ca sursă principală de inspiraţie, basmul
popular românesc „Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch, în
călătoria sa prin Ţările Române şi publicat la Berlin în 1861 într-un memorial de
călătorie.
Problema geniului este privită de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer,
potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, care este capabil
să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera
obiectivului. Poemul romantic, construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume
mărginită şi meschină, incapabilă de a-l înţelege şi ostilă, „Luceafărul” este, în acelaşi
timp, un poem desăvârşit al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o cu sete nespusă toată
viaţa, înălţându-se înspre ea necontenit ca o văpaie din propria-i mistuire. Din punctul de
vedere al speciei literare, „Luceafărul” este un poem filozofic, în care pastelul, idila,
elegia şi meditaţia reliefează, în formule artistice variate, adâncimea simţirii şi a cugetării
poetice. Semnificaţia alegoriei este că pământeanul aspiră spre absolut, iar spiritul
superior simte nevoia compensatorie a materialităţii.
Forma introductivă este aceea tradiţională a basmului popular. Următoarele strofe
înfăţişează iubirea ce se înfiripă între reprezentanţii celor două lumi diametral opuse: „-O,
dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu vii tu? Vină!”. Atracţia îndrăgostiţilor unul către
celălalt, este sugerată mai întâi de o chemare, menită să le scoată în relief dorul şi puterea
sentimentului. Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi
mare, asemenea lui Neptun, ca un „tânăr voievod”, totodată „un mort frumos cu ochii
vii”. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele
romantice : „păr de aur moale”, „umerele goale”, „umbra feţei străvezii”. În contrast cu
paloarea feţei sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară.
Fiinţele superioare au posibilitatea de a-şi depăşi condiţia, de a se metamorfoza. Întocmai
ca în basm, Luceafărul se aruncă în mare şi prefăcut într-un tânăr palid cu părul de aur şi
ochii scânteietori, purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi şi un toiag încununat cu trestii,
pătrunde în camera fetei. Mediul fizic al luceafărului, „sfera mea”, este unul ideal, situat
în afara timpului şi spaţiului, deschis spre necuprins, supus mişcării de coborâre şi de
înălţare, asemenea năzuinţei fetei de împărat către idealul erotic, dar şi prin atracţia
Luceafărului spre lumea terestră. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, cea
de-a doua metamorfoză este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata : „O, eşti
frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în canoanele
romantismului: părul negru, „marmoreele braţe”, „ochii mari şi minunaţi”.
Luceafărul aparţine unui mediu fizic şi moral înalt. „Eu sunt luceafărul de sus”, unde
epitetul locuţional „de sus” nu trebuie să fie interpretat în sens strict fizic, ci în înţeles
moral. El nu precizează doar poziţia spaţială, ca astru, a lui Hyperion faţă de pământ şi
faţă de pământeni, cât mai degrabă sugerează conştiinţa de sine a geniului, orgoliul său.
Omul de rând este incapabil să-şi depăşească propria condiţie. Fata îi cere Luceafărului
supremul sacrificiu, iar hotărârea de jertfă supremă luată de Luceafăr este exemplară
pentru ipostaza de erou-titan, care traversează etape dramatice, specifice patimei spre
absolut.
Partea a doua a poemului, cu idila dintre Cătălina si pajul Cătălin, simbolizează
repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii inferioare.
Este o alta ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Diferit sub toate aspectele de Luceafăr,
Cătălin devine întruchiparea mediocrităţii. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul
vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele şi
simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea,
infinitul, eternitatea.
Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos, prin sferele
cereşti şi convorbirea cu Demiurgul, forţa supremă a universului. Călătoria Luceafărului
în spaţiul cosmic dezvăluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa
abstracţiile.Trăsăturile lumii lui Hyperion sunt infinitul şi eternitatea, ca expresie a setei
geniului de nemărginire, de absolut. Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie
regresivă, pe linia timpului, în cursul căreia el trăieşte în sens istoria creaţiunii.
Este descrisă imaginea spaţiului celest şi a drumului către Demiurg sugerând ideea că
Hyperion este mai presus de spaţiu şi timp. Predicatul „porni” urmat de subiectul
„Luceafărul” dinamizează tabloul, dându-i dintr-o dată amploare. Inversiunea topică : „a
lui aripe”, imperfectul verbelor : „creşteau”, „treceau”, alături de determinările adverbiale
şi substantivele : „în cer”, „căi de mii de ani” sugerează măreţia eroului şi nemărginirea
spaţiului său.
Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene,
concretizează concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă
aspiraţie care nu poate fi atinsă decât prin credinţă, devotament şi sacrificiu. Însă cererea
lui Hyperion de a deveni un om muritor e ininteligibilă pentru Demiurg, întrucât
Hyperion participă la fiinţa lui ca o parte a unui tot şi a-i întrerupe existenţa ar însemna să
se anihileze pe el însuşi. Mai departe, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze
ale geniului: a cuvântului, a verbului creator: „Cere-mi cuvântul meu de-ntâi/ Să-ţi dau
înţelepciune?”; a geniului militar : „Îţi dau catarg, / Oştiri spre a străbate / Pământu-n
lung şi marea-n larg”. Moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd. Hyperion
rămâne în înaltul cerului, pătrunzând cu detaşare izbăvirea.
Poem romantic prin temă şi motive, „Luceafărul” dezvăluie tipul eroului de excepţie, al
titanului şi al geniului absolut. „Luceafărul” este un mit liric romantic prin valorificarea
motivului din basmul popular, acela al zburătorului şi prin însuşi ceremonialul erotic,
desfăşurat într-o natură feerică. Ţesătura textului poetic este sprijinită de antiteză,
potenţându-se astfel incompatibilitatea dintre cele două lumi. Din punct de vedere
stilistic, Eminescu a obţinut prin simplificare şi concentrare, o expresie de maximă
precizie. Versurile, grupate în catrene cu perioade iambice de 8-7 silabe înrudite cu ritmul
baladelor germane, cuceresc prin eufonie şi muzicalitate.
Cu o extraordinară capacitate de a înveşmânta cugetarea în „cuvântul ce exprimă
adevărul”, cel mai mare creator de limbă poetică românească creează expresivitate prin
asocieri lexico-sintactice inedite. Substanţa stilului este metaforică. Categoriile
gramaticale(substantivul şi verbul, mai ales) primesc virtuţi poetice deosebite.
Astfel, desprindem mai întâi, în concordanţă cu afirmaţia lui Eugen Simion în „Prefaţă”
la volumul lui Mihai Eminescu, Opere, I, trăsăturile directe, integrate în alcătuirea
depărtării, şi apoi pe cele derivate. Această categorie poetică este plină cu forme şi
structuri vizuale, fie de-a dreptul intuite, fie doar reprezentate. Vizualitatea este cel dintâi
liant de întreguri sau de ansambluri structurale, implicit şi al acelora pe care le oferă
depărtarea. La Eminescu, ea se dirijează nu numai în ordinea spaţiului, alcătuire care se
adresează direct ochiului, ci şi a timpului istoric, geologic cosmologic, pe calea intuiţiilor
sale originare. Observăm centrarea lui Eminescu, ca natură, în zona categorială a
depărtării – unde îşi stabileşte focarul întregii sale radiaţii. Aceasta s-ar cuprinde şi ea,
deopotrivă în întregul univers, în vastul volum interior al poetului. Putem spune că
Eminescu priveşte lucrurile nu numai de foarte de sus şi de foarte departe, ci si de foarte
din adânc spiritual.
Prin categoria departelui, Eminescu a îmbogăţit romantismul european, iar prin
muzicalitatea fascinantă a prefigurat simbolismul.

Evaluare