desemeaz o specie didacalic promovat de flosofi Clmci,

pent popularizarea nvturilor morale. Ctitorl diatbei

literar in literatura greac este Bion. Dialogurile socratice care
puru numele de OtcptJ( sint acum, in sec. al III-lea p.Chr.,
metamorfozate. Acest teren se refer acum la compoziii
literare cu teme i fore diverse. Trstura distinctiv a diatrbei
rmne, ns, relaia ei cu invmntul, dialogul intre magist
i discipol, scopul ei pedagogic. Acest fapt 1-a deterinat pe
Suidas s defneasc diatrba ca "loc in care se inva"1. Funcia
didascalic a diatbei a influenat, de-a lungul secolelor, opere
vari: satira lui Hortius, scrsorle lui Seneca, predicile lui
Grigore din Naias. De aceea, Herogenes nelegea prn
diatrb "dezvoltrea unei scure teme morale cu scopul de a
lransfera etosul vorbitorlui in sufletul asculttorlui" (Ch. Walz,
Retores greci, III, p. 406).
Diatrba didascalic, circuscrs prn aceast defniie, va
fi mbogit de colile flosofice - stoice, epicueice, academice,
peripatetice - care vor cultiva diatba ca mijloc de popularizare
a doctrielor. Diatba didascalic utilizase, cu precdere, un
scenau judiciar in care iterlocutorl era, preponderent, fictiv
i imperonal, fapt care diferniaz aceast diatrb de dialogul
socratic. Adversarl, desemat prntr-un promune nehotrt,
reprezenta opinia comun pe cae locutorl o va combate.
Figurile retorice snt cumulate. Prezena peronajelor mitologice
sau istorice, anecdotele, sentenele, tonul familiar i satiric,
patetic sau polemic - toate acestea confer diatrbei didacalice
un profl paricular.
Diatba2 flosofc a lui Epictet se deosebete ns de
diatba literar, pent c este un discurs care se adreseaz unui
auditoriu real, nu fctiv, si cultiv colaborrea activ dinte
magist i discipol. Epictt nu vorbete in faa unui auditoriu
resemnat, ci leciile sale sint o perpetu desfurare de ntrbr
i rspunsur, de obiecii i replici, care confer profl dinamic
1. [fnitia lui Suida- -Oo tv w tLVE )avoumv- confra sinonimi a
dinlre
latptf i ooA Sensul de polemic su stlr al terenului diatibd,
prezenr

in limbile moere, rfleta o extinder semanticA, porita de la o nota

piculara, inc din Antichitate.
2. Ulilizarea diatibi in invatmintul flosofc, ca proedeu didactic,
este confrat de Aulus Gellius, Noctes Aticr, 1, 26.
8 EPICTT
prelegerilor sale. Urrnd convingerea propinentului, Epictet
ca i Socrate, forulea ntrbr savant grdate, car oblig
interlocutori s inte n contradicii i s accepte opinia
locutorlui. Alteor, interlocutorl e anonim, iar przena lui e
marcat prntr-u pronue nehott. Locutorl se dedubleaz,
discut cu un peronaj fctiv, nlocuind p ytt maov cu
A.t mm (I, 4, 25). Discuul lui Epictet ia, deseor, fora
unei drame, peronajele fctive se confnt ca actorii pe scen,
iar n ura contrverelor magistl degaj conclui (v. disput
dinte Achite i Agamemon, D., 1, 22, 5-9). Trsturle c
defesc diatrba lui Epictet o apropie, alteori, de un discu
judiciar. Epictet devine atnci avocat i suine elovent cu
rsu rtorice bgate, ideile sale.
Auditorii lui Epictet eru diveri. Unii eru cltori, c
veneau la curur pent a vedea pe magistl celebr dincolo
de zidurile cetii. Alii veneau pent a cer sfatur n probleme
de flosofie sau de via. Discipolii si eru din divere ceti
ale imperiului i wreau o foraie flosofc solid. nt
aceti tineri se aflau i discipoli care se rmarcau prin vocaia
lor. Pent instirea acestor audtori diveri, Epictet utiliz o
metod pedagogic adecvat. Cuurle lui cuprndeau declamaii i
dialoguri, dar i exegeze de texte selectte din opr
stoicilor Zenon i Chrsippos, sau din mai autor de alt
orientre flosofc, prcu Platon, Dyogenes su Epicu. De
aceea, Epictet este un vertbil pedagog. Magistl din Nicopolis
nu wrea s constiasc un sistem de flosofe1, ci s
disciplineze inteligena discipolilor si i s foreze cacter.
1. Despre problema uitCii i evoluiei dotnei sroice, v. E. Cizk
Epicrete et
f'heritage stoic ien, in ,.Srdii Claice", 17, 1977, p. 71-87.
Exegeii flosfei
sroice au plreri divergente: unii susin ca dota Ponicului a rma

unit.
alii ca doctna a evolut n timp i, in Sfflil, alii d tdia i inovaia
rerezint o unitate dialeticA evident. ApA uittea dotnei soice: M.
Pohlen, Die Stoa, GOtingen, 194; E. Blhier, Chrsipe et/'ancien
sloicisme,
Pas, 1970 i G. Rois-Lewis, L morale sloicienne, Pas, 1970;
constt
metorfoza donei stoice: V. Goldchmdt L ss1eme sloicien el /'idh
de
1emps, Pas, 1965 i G. Genain, Epictele el ta spiriU/ile
stoicienne, Pas,
196; constt dialetica dinte tditie i inovaie: R Chevlier, L mi/e
sloiciene a Rome au premier siecle p.Ch., n "Bulletin de
l'Assiation
Guillaume Bude"', 196, p. 534 i A. Godekemeyer. Preface la elia
P. Bar
Dic Stoa. Srngan. 1946.