Calatoare!...

Calatoare!...
E calatoare! A iesit din musuroi furnica si-a pornit, cum face n fiecare dimineat
a, a pornit sa vada lumea Ea stia ca ochii duc si mintea ntoarce; ca, vaznd multe,
stii destule si ai de unde da si la altii. Si ce fericire sa calatoresti diminea
ta, n revarsatul zorilor, cnd iarba e proaspata sub roua, aerul jilav de racoare,
si cnd pe cer se prelinge lumina ca o unda de aur. S-apoi dimineata privesti altf
el lumea, altfel o judeci; gndurile nu-ti sunt spulberate, ci se limpezesc, tihni
te, din prisos. De aceea furnica se scoala cu noaptea n cap si porneste la drum.

n dimineata aceasta a luat-o spre rasarit. ncntata de frumusetea soarelui, care se

prevestea prin manunchiurile lui de raze, totusi avu puterea sa se gndeasca, drum
eata, ca, privind si minunndu-se numai, nu cstiga nimic. De aceea, ndata ce dadu, p
rin miriste, de cizma unui vnator, si si puse n gnd sa cerceteze, sa cunoasca mai bi
ne faptura omeneasca n apucaturile ei. ndrzneata si destoinica, se ridica pe calciul
pe care cteva fire de nisip se prinsesera, apoi, cu iscusinta, o lua ncet pe cusa
tura carmbului, n sus. Calatoarea si dete toata silinta sa se urce mai repede pe ci
zma, caci vederea ei i amintea, cu groaza, privelistea pe care cizma unui alt vnat
or i-o daduse ntr-o zi: trei tovarase din furnicar strivite, dintr-o data, sub ta
lpa grea a omului. Ciudat, gndi furnica n sine, s-ar zice ca numai pentru ca sa fac
a rau si nvelesc oamenii picioarele n pielea groasa a ncaltamintelor. Si tot gndind a
tfel, furnica ajunse la pnza mbcsita de praf a pantalonilor vnatorului. i sui si pe a
cestia, n zigzag, si, cnd dadu de cel dinti buzunar al surtucului, se opri. Sa se c
oboare, sa nu se coboare-n el? Din cele ce nvatase dintr-attea calatorii, si de la
altii, stia ca pe oameni, mai ales, cu greu i poti cunoaste pe dinafara. Iar n bu
zunarul unui om, i povestise o bunica a ei ca picase odata peste un pumn de oua f
urate dintr-un furnicar; bunica daduse de veste numaidect, ntreg neamul furnicesc
venise si, n vreme ce drumetul dormea n iarba, ct ai clipi, carabanira toate ouale,
ca pe-o prada de razboi. Asa, furnica si lua inima n dinti si, usoara, se cobor n b
uzunar. Scotoci ncolo si-ncoace; ntr-un colt dadu peste ctiva bani de arama. i pipai
, i mirosi
ntrebuintare nu le putu gasi! Ce-o fi facnd oamenii cu lucruri care, dupa
ct se vede, nu le aduc nici un folos? judeca ea. Porni mai departe. Mai n sus, alt
buzunar. Hai si-acolo! De-abia se cobor nsa, si, repede, cauta sa fuga napoi. Buzu
narul, mbcsit cu foi de tutun, o ametise. Iata ce fel de buruieni stiu culege oamen
ii! si zise, dezgustata, furnica. N-avea noroc! O lua mai sus; se urca pna dupa gtul
vnatorului. Acesta ridica tocmai atunci mna. Ispititoare, veni, sprintena, pe mnec
a, pna lnga pumnul nclestat pe gtul unei pusti. Si cum cata ce anume vrea sa faca om
ul cu lucrul cela ce-l tinea n mini, ct ai clipi din ochi, prinse drept nainte zboru
l unei prepelite. n vremea aceasta, o bubuitura groaznica rasuna si-un nor de fum
nvalui furnica n ceata, n mirosul lui piparat si acru. Vnatorul alerga si, mai dinc
olo, ridica prepelita moarta si-o puse n tolba. Furnica, ngrozita, o lua la fuga p
e mneca n sus, apoi, de cealalta parte pe care se urcase, se cobor pe haina. Ca sa
ajunga jos, trebuia sa treaca peste tolba. Pasi iute peste geanta de la soldul vn
atorului si, la marginea ei, i veni sufletul la loc. Tocmai atunci ochii furnicii
zarira o bucatica de pine ce ramasese prinsa n retea. Orict era de grabita, lucrul
gasit stia ca nu se lasa-n drum; mai ales merindele. Bine ca m-am ales macar cu
ceva , si spuse n gnd si se grabi sa culeaga farmitura. Dar cum o apuca, ndata o si la
a la loc: farmitura era uda de sngele pasarii. Brrr! Vasazica, asta e omul! gndi furn
ica; si repede-repede-repede o lua pe cizma n jos. Se cobor pe un fir de iarba si s
i scalda, cu multumire, trupul ntr-o picatura de roua.
Poveste scrisa de Emil Grleanu