Sunteți pe pagina 1din 9

Structuri bacteriene facultative: cili, pili, capsula, spori. Functia fiecarei structuri.

Taxonomie bacteriana. Principalele genuri bacteriene implicate in patologia umana.


1. Cilii (flagelii): structuri filamentoase, fragile, subtiri, cu lungime variabila (intotdeauna
mai mare decat corpul celular), situati la suprafata bacteriilor Gram negative (bacili,
vibrioni, spirili etc) si, mai rar, la bacteriile Gram pozitive.
Clasificare a bacteriilor in functie de prezenta, numarul si dispozitia cililor pe
suprafata celulelor bacteriene:
- Bacterii atriche: lipsite de cili,
- Bacterii monotriche: un singur cil polar (genul Vibrio),
- Bacterii amphitriche: cate un cil la fiecare pol al celulei,
- Bacterii lophotriche: smoc de cili la un pol sau la ambele poluri ale celulei
(Pseudomonas fluorescens),
- Bacterii peritriche: cili dispusi pe toata suprafata celulei (Bacillus cereus, Clostridium
tetani, Proteus spp.)
Sunt formatiuni implicate in locomotie, a caror existenta este controlata genetic.
Astfel, la E. coli s-a stabilit ca pentru sinteza cililor coopereaza aproximativ 30 de gene, a
caror informatie este necesara biosintezei constituentilor structurali ai cilului, in
asamblarea acestora, precum si in chemotaxie si mobilitate.
Dispozitia si numarul cililor sunt caracteristice speciei (dupa A. Ivanof si M. Ciupe,
1982)

Din punct de vedere al compozitiei chimice, cilii contin o proteina contractila denumita
flagelina, asemanatoare cu miozina din celula musculara animala. In compozitia flagelinei, a fost
descris un aminoacid caracteristic N-metil-lizina, care apare in cursul sintezei flagelului, prin
modificarea structurii chimice a lizinei, dupa incorporarea acesteia in proteina flagelara.
Motilitatea cililor are la baza eliberarea de legaturi macroergice prin descompunerea
ATP ADP + radical fosforic (acceptor de radical fosforic este molecula de arginina).
Cilii se evidentiaza la microscopul optic numai pe fond intunecat sau dupa coloratii
speciale (precedate de tehnici de tratare pentru precipitarea proteinelor flagelare si mordansare).
Structura intima a cililor bacterieni este furnizata de microscopia electronica.
Astfel a fost descrisa existenta a trei componente morfologic distincte: corpul bazal,
carligul si filamentul terminal.
- Corpul bazal (complex bazal) reprezinta componenta cilului prin care acesta se ataseaza la
corpul celulei bacteriene. Este o componenta structurala complexa, montata in intregime in
peretele celular si membrana citoplasmatica. Este constituit din patru discuri paralele, dispuse
sub forma a doua perechi pe o tija care trece prin centrul lor.
* La bacteriile Gram negative (E. coli, Salmonella spp, Pseudomonas spp)exista doua perechi
de discuri ce delimiteaza corpul bazal: o pereche interna (inele M si S) localizata in membrana
citoplasmatica si o pereche externa situata spre carlig (inele L si P) in care discurile sunt mai
distantate. Cele patru discuri au fost denumite M, S, P si L dupa presupusa lor atasare la nivelul
membranei citoplasmatice, spatiului periplasmatic, stratului de peptidoglican si respectiv
stratului lipopolizaharidic.
* La bacteriile Gram pozitive, corpusculul bazal este constituit dintr-o singura pereche de
discuri , unite printr- o tija centrala, discul intern fiind atasat de membrana citoplasmatica, iar
cel extern la stratul de peptidoglican.
La nivelul corpului bazal se afla motorul ciliar, a carui miscare este transmisa proteinei
flagelare, ceea ce face ca cilul sa se invarteasca in sens orar (rostogolirea bacteriei cu schimbarea
directiei de miscare) sau antiorar (deplasarea bacteriei in linie dreapta).

Structura cililor (dupa George A. Wistreich, Max D. Lechtman 1988)


2

Tija centrala care uneste discurile corpusculului bazal reprezinta componenta rigida a
acestuia si realizeaza legatura cu carligul, care se leaga prin capatul distal de filamentul flagelar.
Tija centrala, carligul si filamentul formeaza o structura tubulara continua.
- Carligul cilului structura scurta, situata in afara corpului celulei bacteriene: un manson indoit
in unghi drept. Se caracterizeaza prin natura antigenica si stabilitate la agenti fizici si chimici.
- Filamentul flagelar reprezinta partea flexibila, spiralata a cilului, ce se leaga de capatul distal
al carligului. La unele specii bacteriene, filamentele flagelare sunt acoperite cu structuri distincte,
numite teci.
Functionalitate:
Cilii sunt organe de locomotie pentru bacterii. Mobilitatea si directia miscarii cililor este
asociata cu proprietatea de chemotaxie, care este o miscare dirijata inspre sau dinspre o
substanta chimica. Exista o chemotaxie pozitiva care se refera la miscarea spre o concentratie
pozitiva a unei substante chimice (zaharuri, aminoacizi) si aceasta se intalneste in mod obisnuit
cand substanta chimica reprezinta un avantaj pentru celula (substanta nutritiva). Se vorbeste si de
o chemotaxie negativa, o miscare prin care bacteria se departeaza de o substanta chimica
(fenolul, acizii, bazele), de obicei cand aceasta este daunatoare, toxica pentru celula. Stimulii
chimici care induc chemotaxia pozitiva sunt numiti atractanti, iar cei care induc chemotaxia
negativa - repelenti.
Cilii sunt sediul antigenelor flagelare (H), importante in identificarea bacteriilor (exemplu
Salmonella spp.), stimuland un raspuns imun. In plus, pot indeplini rolul de receptori pentru
virusuri si in unele cazuri determina aderarea de epitelii (la vibrionul holeric cilul intervine in
aderarea de epiteliul intestinal).
In practica de rutina nu se evidentiaza flagelii, ci mobilitatea bacteriilor, fie prin
examinarea lor pe un preparat nativ intre lama si lamela in care se urmaresc miscarile
bacteriilor, fie prin insamantarea tulpinii pe un mediu semisolid prin inteparea in profunzime a
mediului. Daca bacteria creste numai pe traseul de insamantare este imobila, daca difuzeaza in
mediu, ea este mobila.
2. Pilii (Fimbrii)
Fimbriile sau pilii sunt apendici filamentosi neflagelari, prezenti pe suprafata multor
bacterii. Sunt prelungiri scurte, rigide si groase evidentiate mai ales la speciile bacteriene
Gram negative (speciile familiei Enterobacteriaceae, Neisseria gonorrhoeae) si mai putin la
bacteriile Gram pozitive (Streptococcus sanguis, Streptococcus salivarius, Corynebacterium
renale). S-a constatat ca in cadrul aceleasi specii pot exista tulpini fimbriate si tulpini
nefimbriate. Sunt elemente mai rezistente decat flagelii, in numar de 100-500/celula, cu
dispozitie peritriche, cu evidentiere numai prin microscopie electronica.
Pilii sunt structuri tubulare, uniforme, cu diametrul de 3- 10 nm si lungimea de 0,2- 20 m.
Originea lor este la nivelul membranei citoplasmatice, dar spre deosebire de cili, nu poseda
complex bazal.
Din punct de vedere chimic sunt polimeri proteici de pileina care rezista la tripsina,
pepsina, acizi, baze. Aceasta natura proteica a pililor le confera proprietati antigenice.
Functional, pilii se impart in doua categorii:
- pili comuni (somatici) sau pili de aderenta (fimbri) a caror sinteza este controlata de gene
cromosomiale. Se gasesc in numar de 100-200 pe suprafata celulei si au rol in aderarea adezine,
3

care initiaza procesul infectios. Pilii comuni constituie un factor important de virulenta (de
exemplu la gonococ). In afara de aderenta, acesti pili mai au si proprietati antifagocitare.
- pilii de sex (sex pilii) sunt formatiuni putin mai lungi, flexibile, cu structura si forma diferita
(sferica, forma de cupa, de disc), in numar de 1-4 pe celula si intotdeauna codificati de
formatiunile genetice extracromosomiale - plasmide. Acesti pili prezinta o importanta deosebita
in transferul de material genetic intre bacterii, formand punti intre celula donatoare si cea
receptoare, in cursul procesului de conjugare. Sunt prezenti mai ales la bacteriile Gram
negative (Enterobacteriaceae, Pseudomonas spp.).
Ambele categorii de pili prezinta antigene specifice piliare si pot fi receptori pentru
bacteriofagi.
3. Glicocalix:
Glicocalixul bacterian este o structura de origine bacteriana, care contine polizaharide,
situat la exteriorul membranei externe a bacteriilor Gram negative sau la exteriorul
peptidoglicanului bacteriilor Gram- pozitive. Exista doua tipuri de glicocalix:
Glicocalix de suprafata (subunitati glicoproteice care se asambleaza sub forma unor
retele regulate pe intreaga suprafata a peretelui celular),
Glicocalix capsular (capsula).
Capsula bacteriana:
In functie de raporturile cu suprafata celulei bacteriene, capsula poate fi:
- integrata- intim asociata cu suprafata bacteriei (Streptococcus pneumoniae,
Klebsiella pneumoniae),
- periferica- desi poate fi asociata cu celula bacteriana, in general, este eliberata in
mediu (Pseudomonas aeruginosa).
In functie de grosime, capsula mai poate fi:
- microcapsula- structura foarte subtire, intim atasata de peretele celular:
Streptococcus pyogenes, Staphylococcus aureus, Mycobacterium tuberculosis,
- capsula obisnuita- contur delimitat, structura distincta, grosime mare: Klebsiella
pneumoniae, Streptococcus pneumoniae, Bacillus anthracis,
- strat mucos- material capsular, fara structura distincta, care se elibereaza in mediu:
Corynebacterium diphtheriae, Pseudomonas aeruginosa.
Din punct de vedere chimic, capsula tuturor bacteriilor de interes medical este de natura
polizaharidica (Streptococcus pneumoniae, Klebsiella, Haemophilus, Bordetella), formand o
retea stransa peste peretele celular (Streptococcus pneumoniae) sau avand o structura lamelara
(Klebsiella). Majoritatea polizaharidelor sunt produse la nivelul membranei citoplasmatice si
secretate la exteriorul bacteriei. Cantitatea si compozitia chimica a acestora sunt controlate de
factori fiziologici, depind de prezenta si concentratia anumitor dizaharide din mediu sau de
concentratia ionica a acestuia.
Mai rar, capsula poate fi de natura proteica (bacilul carbunos).
Functii:
Pentru bacteriile cultivate in vitro, glicocalixul nu este o structura esentiala, pierderea lui
nu duce la moarte celulara. In vivo, unde apar factori nefavorabili sau substante antibacteriene
(variatii de pH, ioni de metale grele, bacteriocine, bacteriofagi, anticorpi, fagocite) glicocalixul

este o structura multifunctionala, cu importanta in supravietuirea bacteriei, deoarece reprezinta


suprafata de contact a celulei bacteriene cu mediul inconjurator.
Glicocalixul de suprafata are drept functie principala, protectia bacteriilor impotriva
agentilor nefavorabili din mediu. Reteaua glicoproteica este suficient de laxa pentru trecerea
unor molecule mici (nutrienti), dar suficient de densa pentru a impiedica trecerea unor molecule
mari (enzime, plasmide).
Glicocalixul capsular:
- promotor al aderentei, si factor de colonizare pe suprafete inerte (glicocalixul din
structura biofilmului),
- protector al celulelor bacteriene contra factorilor nefavorabili si agentilor
antibacterieni din mediu).
Colonizarea: bacteriile se ataseaza, adera de suprafete inerte (prin intermediul pililor, fibrelor
de glicocalix), se inconjoara apoi cu o mare cantitate de glicocalix capsular, se multiplica in
interiorul acestuia si formeaza microcolonii aderente. In interiorul acestor microcolonii, celulele
bacteriene sunt protejate impotriva actiunii toxice a unor substante din mediu, a bacteriofagilor,
impotriva mecanismelor imune de aparare antibacteriana.
Glicocalixul confera bacteriilor confera bacteriilor rezistenta la anticorpi, fagocite.
Proprietatea antifagocitara a glicocalixului capsular confera virulenta crescuta bacteriilor
capsulate, comparativ cu variantele necapsulate, usor fagocitate.
Glicocalixul protejeaza bacteriile impotriva anticorpilor, prin mascarea suprafetelor
antigenice de la nivelul peretelui celular. El insusi are proprietati antigenice (antigen K)- permit
diferentierea unor tipuri serologice in cadrul aceleiasi specii becteriene.
Alte functii:
- rol in rezistenta bacteriilor la antibiotice,
- blocheaza receptori pentru bacteriofagi la nivelul peretelui celular, dar are, la randul
lui, receptori pentru alte tipuri de bacteriofagi,
- protejeaza impotriva desicarii,
- induce producerea interferonului,
- este un puternic adjuvant al raspunsului imun umoral,
- activator al complementului pe cale alternativa.
4. Sporul bacterian
Sporii bacterieni sunt forme celulare care se formeaza in cursul procesului de sporulare, ca
structuri endocelulare, ce sunt ulterior eliberate prin liza celulei- mama, in mediu. Sporularea
este un proces format dintr- o suita succesiva de evenimente citologice si biochimice,
determinate genetic, care apar numai in celulele vegetative ale unor specii bacteriene, in conditii
de limitare a resurselor nutritive.
O data format, sporul ramane in stare de repaus relativ (stare dormanta), cu activitate
metabolic redusa, lunga perioada de timp. Repus in conditii favorabile de mediu, el germineaza,
si, prin alta succesiune de evenimente, da nastere unei cellule vegetative noi, identical cu cea din
care s-a format.
Sporul matur este rezistent la diferite conditii nefavorabile de mediu: temperature extreme,
uscaciune, radiatii, agenti chimici, presiuni ridicate sau scazute etc.
Forma, dimensiunile si localizarea sporului sunt variabile de la specie la specie:
- Spor deformant: diametrul lui mai mare decat cel al celulei (Clostridium spp),
5

Spor nedeformant: diametrul sporului mai mic decat grosimea bacteriei (Bacillus
spp),
Situat la capatul celulei bacteriene (Clostridim tetani),

Localizare centrala (Clostridium anthracis)

Localizare subterminala (Bacillus cereus)

Structura sporului, de la interior spre exterior:

a) Partea centrala (sambure):


Alcatuit din ADN, in care e inmagazinata informatia genetica sporala si constituenti
citoplasmatici, necesari dezvoltarii ulterioare a celulei vegetative. In starea dormanta
ADN- ul este intr- o stare avansata de deshidratere si nu contine mARN: in aceasta
etapa, ADN- ul pierde capacitatea de transcriere a informatiei genetice. In sambure se
afla acidul dipicolinic. Dipicolinatul de calciu are rol in rezistenta la caldura,
mentinerea starii dormante si in procesul germinarii.
b) Membrana citoplasmatica,
Samburele impreuna cu membrana citoplasmatica formeaza protoplastul: 50- 70% din
greutatea uscata a celulei.
c) Perete celular primordial (cortex intern):
Situat imediat la exteriorul membranei citoplasmatice, va da nastere peretelui celular al
viitoarei celule vegetative, in timpul germinarii. Este implicat in rezistenta sporului la
caldura si in mentinerea starii de deshidratare a samburelui.
d) Cortex,
e) Membrane externa: in contact intim cu suprafata exterioara a cortexului. Are rol de
protejare a cortexului.
f) Invelisuri sporale: reprezinta toate straturile externe, la nivelul carora se realizeaza
primul contact cu mediul inconjurator, avand rol in protejarea sporilor fata de factorii
nefavorabili din mediu.
Semnificatie biologica:
Procesul de formare a sporului bacterian poate fi considerat cea mai primitive forma de
diferentiere celulara. Nu este considerat un proces de reproducere, ci un proces in urma caruia
7

rezulta un tip diferit de celula bacteriana, care contine intreaga informatie genetica a celulei
din care s- a format, dar de care se deosebeste prin structura, starea dormanta (criptobioza),
rezistenta crescuta la agenti fizici si chimici.
Sensul biologic al sporilor este acela de a asigura supravietuirea in timp a speciilor
(prin procesul de sporulare si rezistenta crescuta a sporilor la conditii de mediu nefavorabile), cat
si prin capacitatea de germinare conditionata si neuniforma, ceea ce previne transformarea
concomitenta a tuturor sporilor in noi celule vegetative, in conditii de mediu care pot fi
doar temporar favorabile.
Taxonomia si Clasificarea bacteriilor
Taxonomia este considerata a fi sinonima cu sistematizarea si clasificarea in grupe
taxonomice (pe baza de similaritate), identificarea bacteriana, nomenclatura speciilor
bacteriene. Mult timp s-a considerat ca apartenenta la clase taxonomice se face pe baza relatiilor
filogenetice, codificate de macromolecule inalt conservate, cum ar fi genele 16S sau 23S rRNA.
Prima clasificare bacteriana s-a bazat pe caractere morfologice si criteria biochimice.
Progresiv, s- au introdus criterii chemotaxonomice si metode genotipice, odata cu dezvoltarea
tehnologiei.
In 1987, Ad Hoc Committee on Reconciliation of Approaches to Bacterial Systematics a
decis ca incadrarea taxonomica trebuie facuta pe criterii filogenetice, pe baza secventierii
complete a genomului bacterian, reprezentand procedura standard si cea mai aplicabila
procedura.
In prezent, taxonomia bacteriana se bazeaza pe clasificarea propusa de Bergey`s Manual of
Systematic Bacteriology, care nu este recunoscut ca document oficial de catre International
Committee on Systematics of Procaryotes. In acest manual, schemele de identificare si
nomenclatura sunt doar recomandari din partea autorilor.
Metode de clasificare si identificare bacteriana
Metodele utilizate pentru clasificarea bacteriana sunt bazate pe tehnici genotipice,
fenotipice si informatii filogenetice. Informatiile genotipice deriva din studiul acizilor nucleici
din celulele bacteriene, in timp ce informatiile fenotipice provin din analiza proteinelor si a
functiilor lor, precum si din analiza markerilor chemotaxonomici.
1. Tehnici genotipice:
Studii de hibridizare ADN- ADN: metoda recunoscuta ca fiind de referinta in stabilirea
relatiilor in interiorul si intre speciile bacteriene
Metode bazate pe secventierea genomului bacterian: asemanatoare, dar superioara,
pentru ca se aplica intregului genom, avand o rezolutie foarte buna privind deosebirea
intre specii foarte apropiate.
Studii rRNA: singura cea mai buna tinta pentru studii filogenetice, pentru ca este
prezent in toata celula bacteriana, constant functional, alcatuit din domenii inalt
conservate, dar si domenii variabile. Azi se aplica noi tehnologii prin care se exploreaza
caracteristicile universale ale genelor rRNA: pirosecventiere (pyrosequencing), HRM
(high resolution melting) pentru caracterizarea produsilor PCR, rezultati din 3 regiuni
hipervariabile ale genei 16S rRNA, detectata la specii patogene.

Secventierea genelor codante pentru proteine (macromolecule- rol de ceas


microbiologic): proteine ribosomale, chaperonin, ARN- polimeraza, RecA, superoxid
dismutaza.
2. Tehnici fenotipice si metode biochimice:
Spectrometrie de masa (MALDI- TOF mass spectrometry, laser),
FTIR Spectroscopy (radiatii in infrarosu).
-

International Code of Nomenclature of Bacteria: include reguli de nomenclatura


bacteriana,
- 01.01.1980: nou start in nomenclatura bacteriana
- Approved Lists of Bacterial Names publicata in the Judicial Commission of the
International Committee on Systematic Bacteriology- azi International Journal of
Systematic and Evolutionary Microbiology.
In present sunt descrise aproximativ 10 000 specii bacteriene, ceea ce poate reprezenta mai
putin de 0,1% din diversitatea microbiana existenta. Chiar daca s- a atins un progres remarcabil
in descrierea de noi taxoni, iar identificarea poate fi considerabil accelerata, provocarea de a
descrie adecvat diversitatea procariotelor, poate dura si cateva secole. O intrebare cheie pentru
comunitatea sistematizarii si taxonomiei bacteriene o reprezinta cum se poate continua descrierea
de noi taxoni de procariote, daca dorim sa acoperim putin mai mult decat varful iceberg- ului in
urmatoarele cateva decenii?
In lumina unei vaste diversitati bacteriene subraportate, se pune intrebarea: cat de multa
caracterizare si incadrare taxonomica bacteriana este suficienta?