Sunteți pe pagina 1din 39

DUMNEZEU MÂNTUITORUL

Pregătirea omenirii pentru primirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Starea primordială a omului paradisiac era perfectă pentru scopul pentru care l-a creat Dumnezeu, având
pusă în fiinţa lui intimă tendinţa de a se apropia de Creatorul său, ceea ce însemna în acelaşi timp şi o
dezvoltare fiinţială a acestuia, un progres duhovnicesc, început aici şi care nu se va sfârşi niciodată, el fiind
o raportare la Dumnezeul Cel inepuizabil din punct de vedere fiinţial. Această mişcare era pusă în fiinţa
omului, ca dat existenţial firesc1 şi ca o stabilizare în bine, asemenea îngerilor buni. Prin căderea în păcat,
omul s-a îndepărtat de la Dumnezeu şi a ajuns sub stăpînirea celui rău, pierzând comuniunea cu Dumnezeu
Creatorul său.
Prin căderea în păcat, omul s-a îndepărtat tot mai mult de la starea primordială cu un caracter
raţional firesc tinzând spre o stare iraţională, faţă de Dumnzeu, faţă de creaţia însufleţită şi neînsufleţită şi
faţă de el însuşi, uitând aproape cu totul de ţelul său fiinţial spre care era îndreptat. Căzând în cele materiale
i se îmbolnăveşte mintea.
Am putea spune că omul s-a afundat în aşa măsură în păcat, încât, era aproape imposibil ca el singur să-şi
mai găsească putere de a se întoarce spre starea de normalitate firească sau cum am mai putea spune de la
păcat la virtute, întoarcere care trebuia să se manifeste în cele trei direcţii: Dumnezeu, creaţie şi el însuşi, ca
o restabilire existenţial duhovnicească a chipului lui Dumnezeu în el.
Pornit pe drumurile prăfuite ale istoriei, omul rătăceşte asemenea unui pribeag, coborând din grădina
Edenului şi orbecăind la periferia existenţei, asemenea unui fiu rătăcitor căzut din locaşurile şi din dragostea
tatălui şi “aruncat în lume”. Cu toate acestea, el nu-şi pierde întru totul darul minunat pe care l-a pus
Dumnezeu în el la creaţie, şi anume chipul lui Dumnezeu în el, ce constituie un odor scump şi care din
când în când, îl va îndemna să-şi ridice ochii spre Tatăl Ceresc. Acest dar minunat îi aducea nostalgia unui
paradis pierdut şi a unei stări fericite pe care a avut-o în grădina creaţiei.
Istoria ne arată însă o altă realitate şi anume aceea că Dumnezeu este o prezenţă reală în toată perioada
după căderea în păcat şi până la venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Chiar dacă unii exegeţi ai
Vechiului Testament sunt de părere că Dumnezeu pare a fi o realitate Care s-a retras din sfera de activitate a
omului şi că acesta din urmă se simţea oarecum părăsit, nu este adevărat. Este destul să ne amintim prezenţa
lui Dumnezeu atunci când a văzut împilarea poporuloui ales de către egipteni. El nu intervine direct în
istorie, dar I se descoperă lui Moise pe Muntele Horeb în chipul rugului de foc, şi îl cheamă pe acestea să-l
scoată din cumplita robire. Aşadar, Dumnezeu nu părăseşte niciodată omul, ci îl călăuzeşte pe acesta pe
calea existenţei sale, spre El, ca o cale de mântuire a omului şi desăvârşire a creaţiei.
Cum să-l mântuiască, era o taină pe care doar Dumnezeu o avea în planul Său veşnic, plan pe care Sfinţii
Părinţi îl numesc prin expresia: paradigmele divine. Aici nu e vorba de o predestinare, în sensul în care este
înţeleasă în Teologia protestantă. Desigur, ne referim la planul lui Dumnezeu pe care El îl are faţă de
creaţiie şi de om, ca o preştiinţă, fiindcă este atotştiutor şi depăşeşte orice limite ale timpului şi spaţiului.
Pentru aceasta Dumnezeu hotărăşte venirea în lume şi în timp a Fiului Său, la vremea cuvenită, atunci când
timpul era propice şi poporul ales era destul de pregătit pentru a –L primii pe Fiul lui Dumnezeu, Care intră
în starea şi existenţa noastră printr-o fecioară curată: ”Dar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-a
trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să
dobândim înfiere ” (Gal. 4, 4-5). Pentru această Sfânta Scriptură mărturiseşte că Dumnezeu ia o hotărâre la
vremea cuvenită ca Cel care a creat lumea, Logosul divin, izvorul creaţiei, să-şi ia asupra Lui păcatele lumii
(In. ), şi să omoare mortea, apoi să-l cuprindă pe om întru El în mod virtual, ofereindu-i posibilitatea
mântuirii, ca preluare şi implementare în existenţa proprie a Darurilor sacre ale mântuirii.
De fapt aici intervine Dumnezeu spre folosul real al omului, care natural, fără acest ajutor nu putea face
nimic. Nu era nici o modalitate de salvare a omenirii, fiindcă acesta se abătuse de la voia lui Dumnezeu,
ceea ce de fapt însemna moartea. Ea era plata păcatului”De aceea, aşa cum printr-un om a intrat păcatul
în lume- şi prin păcat moartea-, tot aşa moartea a trecut în toţi oamenii prin acela în care toţi au
păcătuit ” (Rom.5,12), şi pentru acest lucru întreaga creaţie se afla sub ameninţarea nemiloasă a morţii.
1
Trebuia ca cineva să o salveze pe aceasta. Dar cum tot ce era creat, era supus morţii prin faptul că toată
creaţia a păcătuit prin Adam, nu era nimeni să o poată mântui. Dumnezeu alege cea mai bună cale, şi anume
Fiul Său, a doua Persoană din Sfânta Treime, să ia trup omenesc, asemenea nouă, însă fără de păcat, ca
Acesta să poată omorî moartea. Pentru aceasta creştinii cântă la praznicul Învierii: ”Hristos a înviat din morţi
cu moartea pe moarte călcând”. Aşadar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos omoară moartea, o calcă cu propria
Sa moarte. Numai El ne poate mântui pe noi care suntem tributari morţii şi mai ales numai El putea mântui
pe urmaşii lui Adam, care au căzut şi s-au contaminat de păcatul strămoşesc.
Hotărârea lui Dumnezeu pentru mântuire este din eternitate, care în Sf. Scriptură e numită în mod
diferit: înainte hotărâre ori preştiinţă: ”Pe Acesta, fiind El predate potrivit planului celui dinainte
rânduit şi preştiinţei lui Dumnezeu, voi L-aţi omorât, răstignindu-l prin mâinile celor fărădelege
”(F.Ap.2. 23) sau în altă parte: ”Cel Ce rânduit a fost mai-nainte de întemeierea lumii, dar Care-n anii
cei mai de urmă S-a arătat de dragul vostru” ( I Petru 1. 20) ori taină a voii Sale sau după bunăvoinţa
Sa: ”El ne-a făcut cunoscută taina voii Sale pe care, potrivit bunăvoinţei Lui, mai dinainte întru Sine
plănuiesc” (Efes 1.9) .
În alte locuri planul lui Dumnezeu sau hotărârea Sa se numeşte : " Taina cea din veac ascunsă " :” Şi
tuturor luminat să le arat care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Cel Ce pe
toate le-a zidit prin Iisus Hristos” (Efes.3.9) sau :” Iar celui ce putere are să vă întărească după
Evanghelia mea şi după propovăduirea lui Iisus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei celei ascunse
din timpuri veşnicce”( Rom 16. 25). Acelaşi lucru se mai poate vedea şi din textele următoare:” Taina cea
din veac ascunsă şi din generaţii, dar acum se descoperă sfinţilor Săi” (Col. 1, 26) sau:” Care ne-a
mântuit şi ne- a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci potrivit planului Său şi harului
dat nouă întru Hristos Iisus mai înainte de timpurile veşnice” (II Tim. 1.9) sau bunăvoinţa voii Sale,
după sfatul voii Sale:” Mai dinainte rânduindu-ne ca, după bună socotinţă a voii Sale, întru El prin
Iisus Hristos să ne înfieze, spre lauda slavei harului Său cu care ne-a dăruit întru Cel iubit. Întru
Acesta, prin sângele Său, avem noi răscupărarea şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Său pe
care pentru noi l-a făcut să prisosească întru toată înţelepciunea şi priceperea. El ne- a făcu conoscută
taina voii Sale pe care, potrivit bunăvoinţei Lui, mai dinainte întru Sine o plănuise.” (Efes. 1.5-9).
Acasta e bunătatea dumnezeiască : " Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a
dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică " (In 3. 16 ).” Dumnezeu bogat fiind
în milă, pentru multa Sa dragoste cu care ne-a iubit pe noi, măcar că eram morţi prin păcatele
noastre, ne-a înviat împreună cu Hristos”: (Ef. 2, 4-5), ne spune tot dumnezeiescul Pavel.
Scopul întrupării lui Hristos este recreaţia universului, şi punerea lui din nou pe făgaşul devenirii şi a
ţintei iniţiale dat acestuia de Creator în mod fiinţial şi în acelaşi mod, preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea
creaturilor Sale, omul.
Sfântul Apostol Pavel spune: “Mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin
Iisus Hristos, după bunasocotinţă a voiii Sale.” ( Efes 5.12 ).
Opera mântuirii e lucrarea dragostei şi a voinţei şi a Harului lui Dumnezeu pentru oameni :” Dar
Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne- a iubit” (Efes 2.4 ) sau :” Dar când s-a
arătat bunătatea lui Dumnezeu Mântuitorul nostru şi iubirea Sa de oameni ”; Tit 3.4 ; :” Cei ce în dar
se se îndreptăţesc cu harul Său prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus”(Rom 3.24).
Deşi este folosită de foarte multe ori expresia de răscumpărare, mie personal, mi se parte puţin forţată,
mai ales când vorbim despre dragostea lui Dumnezeu care nu a are margini. Probabil ar fi mult mai potrivită
expresia de mântuire în sensul unei repuneri a fiinţei umane şi aceasta mai mult pe plan interior ca refacere a
stării primordiale fiinţiale a omului. Termenul de răscumpărare frizeză aici cu aspectual de satisfacţie,
întâlnit aşa de mult în teologia occidentală romano catolocă şi protestantă- acel Rechtfertigung, pe când
repunerea fiinţială cuprinde ambele aspecte: aspectul dargostei fără de limite prin care ne-a iubit Dumnezeu
şi apoi acela de repunere fiinţială şi de posibilitate pentru achiziţionarea harului îndumnezeitor pentru
progresul duhovnicesc existenţial al omului. Părintele profesor Dumitru Stăniloae vorbea foarte frumos
dcespre răscupărarea omului ca o restaurare. Aceasta o face în cartea sa Iisus Hristos sau restaurarea
omului2. Repunerea de care pomenean mai înainte este una, fiindcă nu putem vorbi de două sau mai multe
2
răscupărări, sau repuneri fiinţiale, ci numai de una. Ea se mai numeşte şi iconomie divină şi are două
aspecte :
- răscumpărarea în sens de mântuire divină obiectivă, ca repunere ontologică a omului, mai presus chiar
de starea pe care primii oameni o aveau în grădina raiului, în starea primpordială.
- răscumpărarea subiectivă, care o avem noi oamenii prin posibilitatea oferită de Iisus Hristos, ce se
săvârşeşte prin mântuirea subiectivă, când fiecare avem acces la condiţiile mântuirii.
Centrul existenţei umane este Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu prin care s-au creat toate şi
care apoi le artage pe toate spre El, asemenea unei puteri magnetice universale3. Istoria lumii înainte de
Hristos a fost timpul de pregătire a omenirii pentru primirea Sa, a fost istoria ce a aşteptat cu înfrigurare
mântuirea.
Lumea, şi deci creaţia nu a fost părăsită niciodată de Dumnezeu fiindcă ea este plină cu divinitatea, nu
în sensul panteist, ci prin aceea că prin evenimentele sfinte ale restaurării firii umane: Întruparea, Botezul,
propovăduirea Evangheliei Sale, Patimile Dumnezeului întrupat, Înviarea şi Pogorârea Duhului Sfânt,creaţia
este “ hrănită” de energiile necreate ce vin din Trupul trnsfigurat al Dumnzeului întrupat şi prezent pentru
totdeauna în istorie, şi o onduce pe aceasta spre desăvârşire, fiindcă este capul şi ţinta ei de desăvârşire4. De
fapt Logosul divin n-a încetat niciodată să existe, El a fost în lume de la început şi a rămas în ea, în
straturile sale cele mai intime. Ca Raţiune supremă El este izvorul raţiunilor din univers, a raţiunilor
plasticizate după Raţiunea supremă5.
Istoria s-ar putea defini ca dialogul dintre Logosul divin şi om, un dialog prin care Logosul divin
luminează istoria şi îi dă acesteia un sens special şi o asigură ca ea să nu se întoarcă în neant6.
Logosul divin ce exista în istorie şi pe care o dinamiza deosebindu-se de concepţia neoplatonică a
raţiunilor seminale.
Omul este în legătură, cu Dumnezeu, şi a primit putere de la El de a manipula raţiunile din lume şi de a
intra în legătură directă cu Logosul divin.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că: Logosul divin a fost în lume însă oamenii nu l-au văzut din
cauza păcatului ce a acoperit ochii şi inima lor, asemenea cum solzii au acoperit ochii lui Saul înainte de
convertirea sa.
Neamul omenesc a fost pregătit prin prezenţa Logosului divin în istorie, fiindcă El a dinamizat materia, a
purtat grijă de ea şi a înălţat-o pe aceasta în chip minunat, dându-i posibilităţi de nebănuit.
Învăţătura despre mântuire cuprinde mai multe aspecte: a) -
pregătirea oamenilor pentru primirea Mântuitorului
b) - întruparea Logosului divin
c) - persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos
d) - opera realizată de Hristos.
Hotărârea din veci pe care Dumnezeu a avut-o în planul şi voinţa Sa a fost împlinită de Cuvântul lui
Dumnezeu la plinirea vremii ( Gal. 4.4).
În lumea păgână, pregătirea s-a făcut în chip natural şi pozitiv.
Natural, pregătirea s-a făcut prin legea morală naturală, aşa cum reiese din scrierile Sfântului Apostol
Pavel în epistola către Romani (Rom. 1.19-20 ; Rom. 2.15).
Pozitiv pregătirea s-a făcut, prin reminiscenţele din revelaţia primordială şi prin diferitele acţiuni şi
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, prin contactele pe care păgânii le-au avut cu evreii, prin faptul că Vechiul
Testament, a fost tradus în greacă şi unii păgâni au cunoscut religia mozaică.
Păgânii, chiar dacă erau despărţiţi de lumina divină, nu erau în afara grijii lui Dumnezeu. Se poate spune
aici că se adevereşte citatul: " Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume
" (Ioan. 1.9).
Lumina ce izvora din Logosul divin, era asemenea unui far luminos, care i-a luminat nu numai pe evrei,
ci şi pe păgâni, fiindcă El era viaţa tuturor.

4
5
6
Părintele Dumitru Stăniloae îşi începe tratarea acestui subiect în Dogmatica sa prin titlul: "Hristologia
transcedentă ", aşa cum face teologul Karl Rahner. Părintele Săniloae vorbeşte de o trebuinţă a omului după
Hristos, înscrisă în conştiinţa spirituală a omului.
E o hristologie ontică, care duce spre o hristologie ontologică, în care hristologia atestată istoric se acordă
cu raţionalitatea sau, cu trebuinţa de sens a raţiunii umane. Pregătirea pentru primirea lui Hristos s-a făcut şi
prin miturile ce existau la păgâni. Ele sunt reminescenţe din revelaţia primordială, care însă sunt încărcate
cu slăbiciunile, cu poverile, cu grijile şi cu neputinţele oamenilor.
În Orientul păgân se aştepta un Mântuitor de aceea când au văzut steaua, cei trei învăţaţi din Orient au
pornit îndată spre căutarea unui mântuitor. Faptul că cei păgâni aveau o astfel de credinţă pe care nici ei nu o
cunoşteau, o vedem din expunerea Mântuitorului, Care mărturiseşte prin relatarea evanghelică a Sfântului
Matei: Că nici la poporul lui Israel n-a găsit atâta credinţă (Matei 8,10).
Pe iudei Dumnezeu i-a pregătit pozitiv, aşa ne amintim de făgăduinţa unui Mântuitor .
Dumnezeu trimite profeţi, învăţători şi pe patriarhii aleşi ai Săi, pentru a sensibiliza poporul şi de a ţine
legătură cu El .
Dumnezeu îi spune lui Avraam: " Întru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului ". (Facere 15)
Se prezice timpul şi locul venirii lui Hristos, prin Iacov, (Facere 49).
Ne descoperă că va fi profet mare, prin Moise (Deuteronom 18, 15).
Legea mozaică va fi pentru poporul evreu un pedagog spre Hristos. (Gal3, 24)
Dacă Dumnezeu îi pregăteşte pe oameni, mântuirea este posibilă.
Omul nu se poate însă mântui singur deoarece nici o jertfă nu putea face acest lucru, este imposibil ca
omul să se mântuiască singur, el a căzut singur dar nu se poate ridica singur, îi trebuia un ajutor, o
alternativă ori Dumnezeu să se pogoare la om, ori omul să se înalţe la Dumnezeu. El a ales pe cei dintâi,
adică Dumnezeu s-a coborât la om, ca omul să se poată înălţa la El.
Aceasta este poziţia Bisericii Răsăritene dreptmăritoare.
Romano-Catolicii au încercat să aducă un argument privind satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu lezate
prin neascultare, dar teologia catolică rămâne tributară unei concepţii juridice privind mântuirea7.
Legătura omului cu Dumnezeu în paradis n-a fost o legătură juridică, etică, ci ontologică, harică.
Căderea în păcat a dus la ruperea acestei legături harice, ontologice, ce exista între Dumnezeu şi om, era
căderea în patimă, ce e o steriotipie ce nu ţine seama de progresul duhovnicesc, de pătimirea cea bună şi de
mişcarea creaturii spre ţelul pus în ea de Creator8. Acesta e o pătimire între dragoste dintre Creatură şi
Creator. Singura patimă bună este iubirea.
Omul nu se putea mântui singur, căci are şi el nevoie de ajutor. Psalmi 48, 8 : Din partea omului nu era
nici un preţ ca să răscumpere sufletul său, fiindcă nu putea face acest lucru, deoarece el fiind limitat,
trebuia ca cineva ne-legat de condiţia precară a omului să săvârşească mântuirea. Trebuia cineva superior
omului şi creaţiei, iar Acesta era numai Dumnezeu. Nici îngerii nu puteau mântui omul.
Existau aşadar două alternative :
1. - ridicarea omului la Dumnezeu;
2. - pogorârea lui Dumnezeu la om.
Dumnezeu a ales a doua variantă, aceea de a se pogorî, de a veni la om şi de a-l ridica pe acesta la El.
Aceasta se vede clar din scrierile Sfinte ale Scripturii:
"Eu, numai Eu şterg nelegiuirile voastre şi nu îmi mai aduce aminte de fărădelegile tale". (Isaia 43, 25)
Întruparea era necesară întru totul iar fără ea omul continua să rămână aruncat într-un neant, bulversat
într-un univers necunoscut şi nu avea nici putere, nici cale, nici ţintă unde să ajungă. Prin întrupare putem
spune : " Mila şi adevărul s-au întâmpinat dreptatea şi pacea s-au îmbrăţişat ". (Isaia)
Sfântul Ioan Damaschin spune în legătură cu întruparea următoarele : " Dumnezeu arată noianul cel
mare al dragostei de oameni, căci însăşi Creatorul şi Domnul primeşte să lupte pentru creatura Lui. Şi
pentru că duşmanul îl amăgeşte pe om, acum e amăgit, căci Domnul s-a îmbrăcat în haina trupului şi arată
dreptatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu "9.
7
8
9
Necesitatea Întrupării priveşte în mod special starea omului şi nu în primul rând pe Dumnezeu.
Cauza întrupării este ridicarea omului căzut spre posibilitatea şi statura pentru a putea realiza relaţia cu
Dumnezeu.
El s-a întrupat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire citim în Simbolul credinţei. Sfintele
Evanghelii inspirate vorbesc de această realitate " Căci Fiul Omului a venit să-l caute şi să-l mântuiască
pe cel pierdut " ( Luca 19.10 ), sau vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a
venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi ( I Timotei 1.15 ) sau în altă parte ." Pe care Dumnezeu l-a rânduit
ispăşire prin credinţa în sângele Lui, ca să-şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte
făcute". ( Romani 3.25 ) vezi şi ( Evrei 14.15 ).
Pelagienii, calvinii şi socinienii, susţin că întruparea a fost din eternitate, fără raportarea la căderea
omului.
Teza este falsă, deoarece toate textele neo-testamentare vorbesc despre cauza întrupării, numind-o
căderea omenirii în păcat.
Sfinţii Părinţi spun la fel.
Sfântul Irineu spune: " De n-ar fi vrut să mântuiască trupul, Cuvântul lui Dumnezeu nu s-ar fi făcut trup
10
" .
Sfântul Atanasie cel Mare spune la fel: " Vina noastră a fost cauza venirii Lui, căci noi suntem cauza
venirii Lui …"11.
Fericitul Augustin: " Dacă omul n-ar fi căzut, Fiul Omului n-ar fi venit. N-a fost nici o altă cauză, decât
numai să-i mântuiască pe cei păcătoşi, ia bolile, rănile şi atunci nu mai există nici un motiv al medicinii"12 .
Problema ce se pune este următoarea: De ce s-a întrupat Fiul şi nu altă Persoană ?
Părintele Dumitru Stăniloae, influenţat de teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, spune aici, că numai
Cuvântul a putut să mântuiască pe cei care i-a creat. Omul a fost creat după modelul Cuvântului ( Sfântul
Irineu ), şi de aceea numai Cuvântul îl putea mântuii13.
Sfinţii Părinţi mai spun următoarele:
a. - Să nu se amestece proprietăţile personale, ne-comunicabile, Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al
Omului, păstrând atributul de născut.
Sfântul Ioan Damaschin spune următoarele în această privinţă: " Pentru aceea, Fiul lui Dumnezeu se
face Fiul Omului, ca să rămână neschimbată însuşirea. S-a întrupat din Sfânta Fecioară, nedepărtându-se de
însuşirea de a fi Fiu "14.
b. - Mântuirea fiind o refacere în har a lumii, a fost făcută de Acela prin care s-au făcut toate. Sfântul
Atanasie cel Mare zice la fel: " Nu se cuvenea să mântuiască pe oameni, decât Cuvântul lui Dumnezeu,
Acela care a şi creat de la început "15.
c. - Altfel n-ar fi putut învăţa cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât Cuvântul ipostatic căci:" nimeni nu
putea să ni-l facă cunoscut pe Tatăl, decât Cuvântul Său ".
d. - Fiul, fiind chipul Tatălui, era firesc ca prin El să se mântuiască lumea, refăcându-se în om chipul lui
Dumnezeu.
La mântuirea obiectivă a participat nu numai a doua Persoană a Sfintei Treimi ci întreaga Sfântă
Treime.
Mărturii, mai avem la Botezul Domnului. Apoi Mântuitorul ne spune:
Deci le-a răspuns Iisus şi a zis "Învăţătura aceasta nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis" (Ioan 7,16;
Ioan 12,49). (Luca 4,18-19): "Duhul Domnului peste Mine pentru care M-a uns să bine-vestesc săracilor,
M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea ; să
slobozesc pe cei apăsaţi" .

10

11
12

13
14
15
Minunile făcute de Fiul sunt lucrurile Tatălui (Ioan 14,10) : "Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl
întru Mine ? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face
lucrările Lui".
Moartea Mântuitorului este după voia Tatălui (Romani 8,11) : " Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus
din morţi locuieşte în noi, Cel ce a înviat pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile noastre cele
muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în noi".
Învierea este lucrarea Sfintei Treimi.
Dacă Dumnezeu a prevăzut căderea omului din veşnicie, de ce nu l-a trimis îndată pe Iisus Hristos
ci numai la plinirea vremi ?. (Galateni 4,4 ).
Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său la plinirea vremii fiindcă omul a căzut în păcat din libertate şi trebuia
să treacă un timp oarecare ca el să-şi dea seama de realitatea căderii lui şi liber să voiască mântuirea, altfel
se atenta la libertatea omului.
Oamenii trebuiau să se convingă de starea lor de păcătoşenie şi trebuiau să tânjească după mântuire.
Rătăcirea şi decăderea morală, a trebuit să atingă un prag înalt, ca învederându-se tot mai mult, răul să
fie total distrus şi tăiat din rădăcină.
Sfântul Grigore de Nyssa ne spune : " Acela aşteapta cum se cuvenea ca păcatul să încolţească bine.
Numai după aceea, după Evanghelie, a luat şi a lovit cu securea însăşi rădăcina păcatului "16.
Doctorul sufletelor noastre aşteaptă ca boala păcatului să se descopere complet, aşa ca nimic să nu mai
rămână ascuns şi nevindecat ".
Venirea Mântuitorului trebuia să fie cunoscută cât mai bine, altfel se putea ajunge la degenerări şi la
profeţii mincinoase.
Oamenii aveau nevoie de un timp în care ei şi omenirea să se poată pregăti.
Lumea a trebuit purificată, adusă şi conştientizată de realitatea decadenţei sale şi de necesitatea venirii
unui Mântuitor, altfel Acesta ar fi fost cu totul nepotrivit privind sufletele oamenilor şi mersul istoriei.
Se poate face asemănarea dintre ochiul bolnav, care tămăduit primeşte o lumină mai slabă la început,
nu o lumină orbitoare deoarece se va îmbolnăvi din nou.
Paralel cu dezvoltarea răului, omenirea trebuia să facă un progres, păcatul strămoşesc trebuia adus la o
pură potenţă inactivă, dar, pentru aceasta, trebuia un cadru în care să se producă aceasta.
Sfânta Fecioară Maria va fi aceea care cu ajutorul Duhului Sfânt şi cu voia Tatălui, va realiza acest
lucru.
Trebuia să fie găsită o astfel de Fecioară, un astfel de sfeşnic ce să poarte lumina divină în ea .
Faptul că s-a întârziat, înseamnă că n-a fost găsită acea care trebuia şi locul de întrupare.

Chipul evanghelic şi istoricitatea Mântuitorului Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om.

Nici o persoană n-a avut o asemenea influenţă în istorie cum a avut Mântuitorul Iisus Hristos. Au fost
persoane care au influenţat mersul istoriei îm modalităţi destul de diferite, dar ca Mântuitorul Iisus Hristos
nu a fost nici una. El nu numai că a fost o persoană istorică, ci este Cel ce conduce evenimentele istoriei, şi
călăuzeşte creaţia pe căi potrivit planului Său, un plan ce rânduieşte totul şi e deosebit de planurile noastre.
Numai Iisus Hristos a avut o asemenea influenţă în întreaga creaţie, deoarece El a fost o persoană reală,
iar prin evenimentele sfinte legate de mântuire:Întrupare,Botrez, viaţa pământească, patimile, moartea,
Învierea, Înălţarea şi pogorârea Sfântului Duh El preia universul şi firea umană cu toate caracteristicile
acesteia coruptibile, inclusiv păcatele oamenilor, constituind o sursă importantă şi un adevărat ferment
pentru existenţa umană care dinamizează în mod special istoria.
Iisus Hristos este Logosul înntrupat în istorie, Raţiunea supremă care constituie sursa principală de
transfigurare a creaţiiei.Ca Raţiune supremă El crează existenţele pe care le vedem în faţa noastră şi putem
spune că lumea aceasta este o adunare de cuvinte ale Cuvântului suprem 17. Ca şi cuvinte ale Cuvântului
16
17
suprem, aceste existenţe simt desigur o influienţă puternică tocmai din ceastă legătură. Prin creaţia realizată
de Dumnezeu Tatăl prin Cuvântul Său şi prin “purtarea termică a Duhului Sfânt ” peste ape, materia are o
configuraţie “logică” în sensul că la baza acesteia stă ε ιδια -logosul care provine din Logosul suprem
divin- Fiul lui Dumnezeu. Din această cauză putem afirma o aşa de mare apropiere între materia cosmosului
şi trupul lui Hristos luat din Sfânta Fecioară şi îndumnezeuit- bază a îndumnezeirii noastre.
Învierea lui Hristos n-a făcut decât să certifice realitatea istorică a Sa în procesul de îndumnezeire,
realizat în propria persoană, ca bază pentru îndumnezeirea peroanelor umane care vor adera la credinţa în
Cel crucificat şi înviat. Sfinţii Apostoli vorbesc despre Învierea şi persoana lui Hristos nu ca despre două
entităţi separate, ci ca despre două realităţi ce aparţin aceleiaşi persoane. Dacă nu exista Învierea, atunci
toată truda şi viaţa creştinului ar fi fără nci un sens şi deci zadarnică. Pentru Sfântul Apostol Pavel însă
Învierea lui Hristos este arvuna şi siguranţa învierii noastre. Ea este şi mângâierea creştinului în mijlocul
tuturor neîmplinirilor, eşecurilor şi dezastrelor existenţiale ce apar în viaţa noastră: " Dacă morţii nu
înviază nici Hristos n-a înviat" (I Cor. 15,16).
Prin Învierea Domnului avem o relaţie specială cu El în sensul că ne regăsim în El cu toată precaritatea
existenţială a noastră. E acea relaţie care dă un sens special vieţii noastre pământene în trecerea acesteia prin
lume.Aşa, El nu este doar un derou care a marcat vremea Sa, ci rămâne viu şi în starea de jertfă perpetuă în
toată istoria. Învierea Mântuitorului se arată prin dinamizarea istoriei care ni se descoperă că poartă în ea o
mare taină a lui Dumnezeu pe care abia dacă o putem bănui. În acelaşi timp este vorba şi de taina existenţei
noastre care se descoperă în această istorie plină cu energiile necreate ale Celui înviat. În acest sens putem
afirma că după Înviere, persoana lui Iisus Hristos se revelează într-un mod deplin, având un trup transfigurat
şi îndumnezeit ca prezenţă incotestabilă în lume şi în istorie.
Prin toate acestea El caută să conştientizeze oamenii din tipmul Său şi maim ales pe ucenicii care aveau
mari greutăţi în a cxrede că El weste Fiul lui Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl şi om adevăratci ei. Nu puteau
pricepe problema unirii ipostatice şi mai ales cum a înviat şi cum rămâne viu în lume. De fapt ei trebuiau
conştientizaţi primii de realitatea Persoanei Sale- Dumnezeu adevărat şi om adevărat-, pentru ca ei, convinşi
fiind, să poată vesti mai dceparte această realitate şi altora. Din această cauză vedem că Mântuitorul însuşi îi
întreabă: " Dar voi cine ziceţi că sunt ?…" (Matei 16,15).
Iisus este puterea ce dă un alt sens istoriei, deoarece El transcede şi dinamizează istoria şi de fapt o
aduce mai aproape de noi, punându-ne într-o legătură tainică cu veşnicia. Realitatea învierii se vede în
faptul că credinţa vestită în numele Celui înviat, nu este o teorie ci e viaţă. El înviază ca să rămână în
istorie iar cei ce se vor ataşa credinţei în Cel înviat vor face experienţa prezenţei lui în istoria şi în viaţa lor.
Faptul că s-a înălţat la cer, nu înseamnă că s-a depărtat de istorie căci ne arată că nu s-a înălţat ca o
fantomă ci să ne atragă şi pe noi spre El. Nu se poate vorbi de o fantezie privind istoricitatea lui Hristos
fiindcă fantezia n-ar fi putut crea o asemenea personalitate ca a lui Hristos Mântuitorul.
Prin fantezie, acest chip minunat ce era Dumnezeu şi om în acelaşi timp, făcând legătura cu Dumnezeu şi
cu oamenii, nu se putea realiza. Iisus este persoana reală istorică, care trăieşte umanitatea Sa la cel mai înalt
grad. El face conştient omului că acesta se mântuieşte prin accesul său la Dumnezeu, ce a fost deschis de
Hristos.
Hristos ni se comunică nouă prin moartea şi învierea Sa, dar se comunică şi voii lui Dumnezeu. Iisus e
omul pentru alţii, pentru că e omul pentru Dumnezeu.
El este ţinta sau capătul final al tuturor drumurilor lui Dumnezeu către lume, dar în El se împlineşte
năzuinţa noastră după comuniunea cu Dumnezeu şi între-olaltă.
Sfinţii Părinţi prin învăţătura lor privind hristologia, au menţionat chipul evanghelic integral a lui Iisus
Hristos în istorie. Ei au văzut în El a doua Persoană a Sfintei Treimi ca Dumnezeu adevărat şi
consubstanţial cu Tatăl, care a enipostaziat natura umană şi a îndumnezeit-o până la cel mai înalt grad
posibil ei, până unde să nu se desfiinţeze.
Hristos ca om, este cel mai autentic om deoarece El a trăit umanitatea Sa la cel mai înalt grad. A trăit
viaţa omenească sub toate aspectele ei afară de păcat: a flămânzit, a avut dureri fizice, s-a rugat pentru
oameni. În al doilea rând Mântuitorul Iisus Hristos a fost omul perfect, care şi-a trăit cu adevărat învăţătura
Sa, altfel El era străin faţă de oameni, faţă de creatură.
Dacă alţi învăţători ai lumii au elaborat sisteme înalte pentru cei ce vor adera la credinţa lor, Iisus Hristos
îşi trăieşte învăţătura Sa, ca aşa să le poată cere oamenilor să-L urmeze. (Matei 19,22) Învăţătura Lui este
perfectă, fiindcă în El nu a fost contraziceri, adică voinţa sufletului nu se lupta împotriva trupului. El
înnobilează legea, nu vine să o strice, ci îi dă o transparenţă. El este ţinta legii şi a istoriei iar în El se
întâlneşte Harul cu natura, dreptatea cu iubirea.

Mărturii scripturistice despre firea dumnezeiască şi omenească în Iisus Hristos.

1 . - În Iisus Hristos sunt două firi : dumnezeiască; adică El este Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat şi fire omenească El este om adevărat întru toate nouă fără de păcat
În Mărturisirea ortodoxă, citim următoarele: Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om
adevărat. (capitolul 1, paragraful 38,42)
Mesia este născut ca Fiu a lui Dumnezeu înainte de luceafăr:
În Psalmul 2.6 citim : " Din pântece, mai înainte de luceafăr Te-am născut".
Se va naşte în Betleem Miheia 5,1 : " Şi tu Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va
ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia lui este dintru început, din zilele veşniciei".
Mesia este din sămânţa femeii. Geneză 3,15 : "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei : aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei înţepa călcâiul".
Sămânţa lui Avraam : Geneză 12,2-3; "Şi eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi
mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare".
Sămânţa lui Isaac : Geneză 23,2-18; "Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului,
pentru ca-i ascultat glasul Meu".
Sămânţa lui Iacov : Geneza 26,4; "Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele cerului şi voi da urmaşilor tăi
toate ţinuturile acestea şi se vor binecuvânta între urmaşii tăi toate popoarele pământului".
Mlădiţă din tulpina lui Iesei : -> Geneza 28,14;
Se va naşte din Fecioară : Isaia 7,14 : " Pentru aceasta Domnul meu va da un semn : Iată Fecioara va lua
în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil".
2 . - Însuşi Hristos vorbeşte despre El şi-şi atribuie fire dumnezeiască şi omenească, numindu-se
Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.
El are aceeaşi putere ca Tatăl : Ioan 5,21-22 : "Căci ; după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă,
tot aşa şi Fiul dă viaţă celui ce voieşte. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului".
Are aceeaşi fiinţă cu Tatăl : Ioan 10,30 : "Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem".
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu : Matei 26, 63-64 : "Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul i-a zis: Te jur pe
Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti tu Hristosul Fiul lui Dumnezeu. Iisus i-a răspuns: Tu ai zis..."
El este Dumnezeu - Om : Ioan 8,40 : "Dar voi acum căutaţi să mă ucideţi pe mine, omul care v-am spus
adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu".
Fiul Omului : Matei 8,20 : "Dar Iisus i-a răspuns : vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi ; Fiul
Omului însă nu are unde să-şi plece capul".
3 . - Apostolii şi evangheliştii spun la fel, dar scot în evidenţă natura omenească a lui Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Evanghelistul accentuează natura dumnezeiască a Mântuitorului.
Cu prilejul Botezului, se arată omenitatea lui Hristos, dar şi dumnezeirea Sa. (Marcu 1,10)
Apoi la Schimbarea la faţă se arată din nou dumnezeirea lui Iisus : Matei, 17
Sfântul Apostol Pavel spune: Dumnezeu s-a arătat în Trup. (I Timotei 3,16): "Şi cu adevărat mare este
taina dreptei credinţe; Dumnezeu S-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a
propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă".
Toţi Sfinţii Apostolii mărturisesc credinţa lor în divinitatea lui Iisus Hristos.
Sfinţii Apostoli Matei şi Luca îl înfăţişează pe Iisus ca urmaş al unor oameni, îl prezintă ca fiind om
adevărat cu trup adevărat.
Sf. Evanghelist Marcu accentuează mai mult natura văzută a Mântuitorului. Toţi cei trei evanghelişti
sinoptici vorbesc despre natura omenească a lui Hristos care era fără păcat, luată din Fecioara Maria.
Sfântul Apostol Pavel spune despre aceasta la Romani 8,3 : " Dumnezeu trimiţând pe Fiul Său între
asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat, a osândit păcatul în trup ".
4 . - Biserica a propovăduit totdeauna adevărul despre cele două firi ale lui Hristos.
Sinodul II Ecumenic : " Păstrăm nestricată şi învăţătura despre întrupare şi nu primim nici o lipsire a
trupului, nici fără suflet, nici fără raţiune sau cu aceasta imperfectă ci recunoaştem că, Cuvântul cel perfect
şi înainte de veacuri, s-a făcut om perfect pentru mântuirea noastră ".
Sinodul III Ecumenic : " Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, constătător din suflet raţional şi din trup,
acelaşi deofiinţă cu Tatăl, după dumnezeire şi deofiinţă cu noi, după omenitate, afară de păcat ".
Mântuitorul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni şi de aceea numai El ne poate învăţa despre
Dumnezeu aşa cum ne spune Sfânta Scriptură : " Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost
sfetnicul Lui? " (Rom.11,34) apoi " Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi
blestem; pentru că scris este : blestemat este tot cel spânzurat pe lemn". (Galateni 3,13)
5 . - Iisus Hristos s-a întrupat din Fecioara Maria, mai presus de fire. Conceperea s-a produs prin
acţiunea Sfântului Duh. Ea a fost fecioară atât înainte de naştere, cât şi după naştere.
Rămâne o taină cum s-a produs această minune a naşterii, Taina cea din veac.
Isaia 7,14: - vestind cu sute de ani înainte naşterea lui Hristos din Fecioară
Luca 1,27-37: - îngerul îi vesteşte Fecioarei că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu întrupat;
Sinodul IV Ecumenic mărturiseşte la fel : " Învăţăm şi mărturisim pe unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru
Iisus Hristos, desăvârşit după dumnezeire şi după omenitate".
Fecioria Maicii Domnului a fost recunoscută şi Sfinţii Părinţi, dintre care amitim :
Sfântul Efrem Sirul spune: " Duhul a făcut nouă mamă pe aceea ce nu ştia de bărbat, de aceea rodul n-a
rupt pecetea fecioriei şi fecioara a rămas fără suferinţă".
Dar unii dintre creştini afirmă că Maica Domnului ar mai fi avut fii, bazându-se pe textul de la Matei
12,46-48 : " Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară căutând să-ţi vorbească ".
Neo-protestanţii spun că Hristos a mai avut fraţi şi surori şi ceea ce nu corespunde nici pe departe
învăţăturii din-totdeauna a Bisericii.
Termenul de " frate " în concepţia orientală, nu se referea neapărat la un frate de sânge, ci putea fi
verişor, nepot sau altă rudenie.
"Frate" era un termen tehnic pentru noţiunea de rudenie.
Apoi ei se mai folosesc şi de alte texte, cum este cel din Sf. Evanghelie de la Matei care spune : " Şi n-a
cunoscut-o pe ea până cea născut ".(Mt.I,25)
Aici nu e o delimitare a timpului, acest " până ce " arată că n-a cunoscut-o ca femeie niciodată.
Faptul că Hristos e numit " Cel dintâi născut ", spun adversarii fecioriei Maicii Domnului că Lui ar
trebui să-i urmeze şi alţi fraţi, dar această afirmaţie e falsă deoarece, chiar dacă era numai un fiu, acesta era
numit şi considerat primul născut Ieşire 34,19 : "Tot întâiul născut de parte bărbătească este al Meu..."
Mântuitorul o numeşte pe Maica Domnului "femeie" şi prin aceasta, zic ei că ar desconsidera-o. E fals
însă, pentru că în limba ebraică, numele de " femeie " era un nume de cinste. Logica ne opreşte să gândim că
Fecioara Maria ar mai fi avut fii. Aşa-zişii " fraţi ai Domnului " sunt în număr de patru : Ioan, Iacov, Iuda,
şi Simeon nu aveau legătură de sânge cu Iisus Hristos.
6 . - În persoana lui Iisus Hristos nu era păcat. În El nu se afla nici o ispită sau o luptă interioară.
Teodor de Mopsuestia a fost combătut de Sinodul V Ecumenic, pentru că susţinea posibilitatea existenţei
unor ispite în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
La Sfântul Evanghelist Luca 1,35 citim : " Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema".
Ioan 8,46 : " Cine mă va vădi pe Mine de păcat şi dacă spun adevărul, de ce voi nu mă credeţi". De aici
învăţăm că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat ca şi noi, dar fără nici un păcat.
Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat , ţinta noastră finală.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos e ţinta supremă spre care se îndreaptă întreaga creatură şi deci toţi cei ce
cred în El. Aşa cum am afirmat în titlu, El este ţinta noastră finală.
El ne-a deschis calea spre ţinta deplinei umanităţi pe care o putem săvârşi, este calea noastră şi duce spre
comuniunea cu Dumnezeu şi în acelaşi timp spre noi înşine.
Prin întrupare, această ţintă ni s-a făcut accesibilă, deoarece prin Iisus Hristos avem calea spre Tatăl.
Numai în El şi prin El primim putere ca să ieşim din lumea egoismului nostru, din platitudinea existenţială şi
din cingătorile păcatului. În Iisus Hristos- Omul, aflat la capătul final al umanului şi a Universului însuşi, şi-
a descoperit Universul întreg sensul său, dar şi destinul său, ca transparent pentru Dumnezeu.
Iisus Hristos, ca Lumina a lumii, luminează creatura Sa ca fiecare din noi să devenim o lumină. Aşa
înţelegem să ne împlinim viaţa noastră în istorie, în istoria pe care Iisus Hristos a ridicat-o la un nou nivel
de iluminare. Hristosul cel istoric, tocmai datorită că s-a întrupat în istorie, ne arată nivelul la care trebuie să
ajungem şi noi. Iisus Hristos este Omul împlinit, este Omul de vârf în care se împlineşte creaţiunea, fiind
într-o comuniune deplină cu Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae îl consideră pe om ca un intermediar între Dumnezeu şi lumea aceasta
văzută. Prin om, Dumnezeu uneşte lumea cu Sine, deoarece prin natura Sa umană, Hristos adună lumea în
mod deplin în Sine. El preia universul în Sine şi îl ridică pe acesta pe cele mai înalte trepte ale deşăvârşirii,
dându-i posibilitatea transcenderii.
Prin Întrupare, El preia natura umană pe care o face străvezie şi delicată, iar de aici, va acţiona în creaţie
atât ca Dumnezeu cât şi ca om. Aşadar, părintele Stăniloae vorbeşte despre Logosul întrupat care adună
lumea întru Sine şi o transfigurează întrucât El avea legături cu lumea prin creaţie, iar acum îi dă acesteia
( Creaţiei ) ajutor pentru ţinta şi calea pe care trebuie să meargă.
Logosul divin este prezent în lume, deoarece lumea a fost creată prin El. Sfântul Ioan Evanghelistul
identifică pe Fiul lui Dumnezeu cu Cuvântul suprem, iar pe Acesta, Sfântul Apostol Pavel îl cunoaşte ca
pe Cel prin care toate s-au făcut şi era înainte de întrupare viaţa şi lumina oamenilor, luminând în întuneric
(Coloseni 1,16-20) : "Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute
şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domni, fie începătorii fie stăpânii. Toare s-au făcut prin El şi pentru El ".
Sfântul Ioan Evanghelistul a luat această idee despre Logosul divin din cultura vremii şi îl
identifică pe Acesta, cu Fiul lui Dumnezeu preexistent.
Sfinţii Părinţi au mers mai departe, vorbind despre prezenţa Logosului divin în lume încă de la
creaţi. El este Raţiunea supremă din care tot universul îşi are originea. El este aici, în cele create, prin
raţiunea lucrurilor lor pus în ele de către Raţiunea supremă.
Sfinţii Părinţi accentuează în mod deosebit prezenţa şi acţiunea Logosului ca un adevărat ferment în
istorie ce emană o putere interioară.
În Teologia Patristică, raţiunea implică şi cuvântul, iar cuvântul e a unei persoane către cealaltă.
Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre Raţiunea divină, spunea că aceasta are un caracter
ipostatic şi e îndreptată spre alte ipostasuri aşa cum e îndreptată şi raţiunea umană spre o mulţime de
ipostasuri.
Cuvântul, la Sfântul Evanghelist Ioan, era Viaţă, Lumină şi putere, fiindcă era a doua Persoană a
Sfintei Treimi.
Raţiunea are în concepţia Părintelui Dumitru Stăniloae un sens de ousie ( fiinţă ) şi este întâlnită la
mai multe persoane, existând aşadar o comuniune de raţiuni avându-şi izvorul în Raţiunea supremă.
Raţiunea supremă este viaţă şi sens şi raportare interipostatică în acelaşi timp.
Sfinţii Părinţi menţin oarecum caracterul personal al prezenţei Logosului în Creaţie. Aici este
deosebirea dintre raţiunile Logosului, de ideile platonic-filonice.
Logosul divin era în istorie de la început şi intră în relaţie cu oamneii constituind prin raportarea
noastră la el ţinta finală a noastră.
Logosul ne cheamă la un dialog cu Dumnezeu şi apoi ne dă o nouă orientare prin aceea că ne
apropie cât mai mult de unele sensibilităţi ce au fost facilitate prin îndumnezeirea firii umane şi ne îndreaptă
transfiguraţi şi înduhovniciţi spre taina eshatologică.

Definirea dogmatică a Persoanei lui Iisus Hristos. Unirea ipostatică.

1 . Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având două firi: dumnezeiască şi omenească,
într-o singură persoană sau ipostas, Persoana lui Dumnezeu - Cuvântul.
Despre unirea ipostatică şi despre Persoana Mântuitorului citim în Mărturisirea lui Dositei următoarele :
" Credem că Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Lui, în propriul Lui ipostas, firea omenească,
concepută din Duhul Sfânt, în pururea Fecioara Maria şi s-a făcut om ".
Unirea ipostatică înseamnă că Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, la plinirea vremii, a luat trup
omenesc din Fecioara Maria şi aşa El este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.
Însemnătatea unirii ipostatice se vede prin realitatea că, Iisus Hristos este a doua Persoană a Sfintei
Treimi, întrupat şi luând firea umană pentru mântuirea noastră.
Ca cele două elemente: Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ne arată că aici este vorba despre Fiul lui
Dumnezeu, Care vine în lume şi rămâne prezent în lume iar omul care e chemat să se înalţe prin firea
dumnezeiască. Pentru aceasta, putem spune că unirea ipostatică este modelul unirii morale a omului cu
Dumnezeu, nu numai ca simplu model, ci ca o posibilitate reală.
Biserica a purtat o grijă deosebită, pentru a păstra ne-alterată această învăţătură, spre a nu fi compromisă
mântuirea oamenilor.
Sinoadele I şi II Ecumenice au precizat mai mult deofiinţimea celor trei Persoane din Sfânta Treime şi în
acelaşi timp s-au îngrijit să înlăture greşelile ivite în sânul creştinismului.
Sinodul III Ecumenic, împreună cu cele 12 anatematisme a lui Chiril al Alexandriei a luptat pentru
păstrarea adevăratei învăţături în ce priveşte unirea ipostatică în Persoana lui Iisus Hristos.
Sinodul IV Ecumenic ( 451 Calcedon ) era împotriva monofizismului şi învăţa următoarele : " Urmând
Sfinţilor Părinţi, învăţăm în unanimitate şi mărturisim pe unul şi acelaşi Dumnezeu, şi Om adevărat,
constătător din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi, după
omenire ( omenitate ), întru toate asemenea nouă, afară de păcat; mai înainte de veci, născut din Tatăl după,
dumnezeire, iar în zilele mai de pe urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, născut din Fecioara Maria,
după omenitate; pe unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul născut, recunoscut în două firi în chip ne-
amestecat, neschimbat, ne-împărţit şi nedespărţit, fără ca din cauza unirii să se desfiinţeze deosebirea firilor,
ci fiecare din cele două firi, păstrându-şi însuşirile ei şi unindu-se într-o persoană şi într-un ipostas, nu în
două Persoane, împărţit şi despărţit, ci pe Unul şi acelaşi Fiu, Unul născut, Dumnezeu - Cuvântul, Domnul
Iisus Hristos, precum au învăţat mai înainte profeţii despre El şi precum ne-a învăţat Iisus Hristos Însuşi şi
precum ne-a predat simbolul Părinţilor ".
Sinodul VI Ecumenic completează această definiţie contra monoteliţilor prin următoarea precizare : "
Învăţăm a mărturisi în Unul şi Acelaşi Hristos două firi şi două activităţi naturale ( după cel două naturi ),
în chip nedespărţit, ne-împărţit, neschimbat şi ne-amestecat, două voinţe naturale ( după cele două naturi ),
nu contrare, ci voinţa omenească, urmând, iar nu opunându-se sau luptându-se, ci mai degrabă, supunându-
se vointei Lui dumnezeieşti, şi atotputernice".
După învăţătura Bisericii în ce priveşte unirea ipostatică, putem afirma că: În Iisus Hristos sunt două
firi: divină şi umană, cu două voinţe şi lucrări corespunzătoare (potrivit ) voinţei Lui, unite într-o singură
Persoană a lui Iisus Hristos.
Această Persoană este Dumnezeu - Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu întrupat care rămâne singurul
subiect ne-împărţit al celor două firi.
Modul de unire este fără neîmpărţirea, nedespărţirea, neamestecarea şi neschimbarea celor două naturi.
Sfântul Ioan Damaschin a făcut un rezumat al învăţăturii Bisericii, vorbind despre unirea ipostatică
foloseşte cuvântul perihoreză, unde arată această unire folosind învăţătura cea adevărată şi evitând greşelile
privind dualitatea firilor şi unitatea Persoanei, prin care respinge orice ştirbire, fie a divinităţii, fie a
umanităţii.
Firea omenească luată de Cuvântul lui Dumnezeu, nu subzistă de sine în Iisus Hristos, adică nu formează
o entitate specială, căci n-a fost conturată într-o persoană proprie, ci fiindcă este fire omenească. Cuvântul
lui Dumnezeu a luat întreaga natură umană, cu toate notele ei fiinţiale, dar nu întreagă în sensul că ar fi
cuprins în Sine toate ipostasurile omeneşti, ci că a luat-o fără ştirbire şi curată din Fecioara Maria, a luat
deci pârga firii omeneşti.
Pentru a lămuri faptul cum Cuvântul lui Dumnezeu a preluat firea omenească, a fost explicat de către
Leonţiu de Bizanţ, care luptând împotriva precalcedonienilor (cei care nu recunosc Sinodul IV), s-a folosit
pentru exprimarea realităţii că Iisus Hristos a preluat firea omenească în ipostasul Său de expresia
enipostaziere.
Ipostasul Cuvântului dumnezeiesc nu s-a unit cu un alt ipostas omenesc, ci s-a format prin întruparea
firii omeneşti, asumată şi încadrată în ipostasul Său cel veşnic, iar prin aceasta S-a făcut şi ipostasul firii
omeneşti.
Prima concluzie ce rezultă de aici e că însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a unit la maximum cu umanitatea şi a
venit în maximă apropiere de noi.
Prin aceasta, El nu rămâne ca persoană în alt plan decât persoanele umane. El nu se mulţumeşte doar ca,
să-şi facă simţită prezenţa ca persoană susţinătoare a persoanelor umane, ci El poartă un dialog care trece
peste orice dialog, deoarece El este unit şi aproape de noi, tocmai prin umanitatea asumată.
Acum, Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu intră în planul experienţei comune a celor ce cred în El, ca
o persoană din rândul persoanelor umane, care însă le dă putinţa de a sesiza ca persoană dumnezeiască.
Înainte de întrupare, N. Cabasila spunea, că cele două firi au fost separate, pentru că Dumnezeu era
numai El şi firea omenească era numai ea, nu exista deci unirea ipostatică.
Nu-L propovăduim numai pe Dumnezeu, lipsit de omenirea noastră şi nici numai pe om, lipsindu-l de
dumnezeire. Nu propovăduim două persoane deosebite, ci una şi aceeaşi: Dumnezeu adevărat şi om
desăvârşit.
Expresia : " Cuvântul Trup s-a făcut "(Ioan 1-14), se adevereşte aici fiindcă El, Cuvântul suprem a luat
prin întrupare pârga frământăturii noastre.
E foarte greu să vedem modul unirii celor două firi în Hristos. De aceea unii vrând să raţionalizeze sau să
înţeleagă cu mintea şi atunci ca şi acum, omul se izbeşte de neputinţa de a înţelege aceste taine.
Cunoaşterea intelectuală are acum mai multă nevoie ca să fie luminată de credinţă.

2. Împotriva nestorianismului

Biserica a avut de luptat cu cei ce negau unirea ipostatică şi a precizat că cele două naturi sunt unite în
Persoana lui Iisus Hristos în chip neâmpărţit şi nedespărţit, deşi, integre, firile nu subzistă separat în Hristos,
ci în unitatea Persoanei Lui, iar odată unite, în momentul întrupării, rămân nedespărţite pentru vecie. Unirea
ipostatică are legătură directă cu mântuirea neamului omenesc. Orice abatere sau deviere de la dreapta
învăţătură privind realitatea unirii ipostatice a celor două firi, pun în pericol mântuirea noastră.
Dacă cele două naturi n-ar fi unite ipostatic, ci moral, nu s-ar fi putut spune: " Cuvântul trup s-a făcut ".
(Ioan 1, 14)
Mântuirea obiectivă nu ar fi putut fi realizată fără unirea ipostatică.
Aşa, mântuirea ar fi fost pe de o parte compromisă, iar umanitatea nu ar fi avut posibilitatea de
îndumnezeire.

3 . Împotriva monofizismului ( o singură fire )

Biserica a folosit termenii: " neamestecat " şi " neschimbat ", care însă exclud şi monotelismul ( o
singură voinţă).
Cele două naturi rămân într-o singură Persoană, cu toate însuşirile lor. E greu să înţelegem faptul cum s-a
produs enipostazierea, adică preluarea firii umane de către Ipostasul divin.
Putem defini Ipostasul sau Persoana, ca o stare de sine a unei firi materiale sau spirituale; una din
unităţile unei astfel de firi, în strânsă corelaţie cu celelalte unităţi iar în cazul persoanei umane, în relaţie cu
Dumnezeu cel personal.
Persoana care e modul de subzistenţă concretă a firii umane, e un centru unitar al tuturor actelor şi
relaţiilor sale mereu noi faţă de alte persoane umane, dar şi în relaţia cu Dumnezeu.
Persoana e un " cine " unitar, subiectul unei firi sau al unui fond complex de însuşiri din care poate scoate
acte noi şi în care primeşte actele unor alţi factori personali şi impersonali.
Ipostasul nu trebuie înţeles ca o bază deosebită de firi, ci ca un mod de existenţă concretă dintr-o fiinţă
(ο υ σ ι α ).
Fiecare om e şi ipostas sau subiect şi natură subzistentă al actelor şi relaţiilor sale, ca fond ce-şi realizează
potenţele lui şi e natură ca instrument pus în valoare de aspectul ei ca subiect, sau de faptul că subzistă real
ca ipostas.
În fiecare om există şi ipostasul şi natura sau şi calitatea de subiect şi cea de fond şi de instrument.
Cele două firi în Persoana Mântuitorului nu s-au amestecat şi nici nu s-au schimbat, altfel ar fi rezultat o
fire nouă, care n-ar fi avut legătură nici cu Dumnezeu şi nici cu omul.
Temeiurile scripturistice în legătură cu unirea ipostatică în care se vorbeşte despre întrupare, sunt:
Ioan 1,14 : " Şi Cuvântul S-a făcut Trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui…, slavă ca a
Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr."
Expresia grecească pentru trup este σ α ρ ξ , este ceea ce în terminologia grecească înseamnă carne.
Alt text ce vorbeşte despre întruparea Mântuitorului este cel de la Filipeni 2,7-10 : " Ci s-a deşertat pe
Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca om. S-a smerit pe
Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a
preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus decât orice nume; ca în numele Lui Iisus tot
genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi a celor dedesubt" .
Apoi Galateni 4,4 - 5: " Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din
femeie, născut sub Lege, Ca pe cei născuţi de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea ".
Romani 1.3: " Despre Fiul Său Cel născut din sămânţa lui David, după trup".

Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Aşa cum rezultă din textele următoare : Ioan 10,30 : " Iar Eu şi Tatăl una suntem". Ioan 14,28 : " Aţi
auzit că v-am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M-aţi iubi, v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că
Tatăl este mai mare decât Mine; ".
Matei 16,16 : " Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu".
Ioan 10,15 : " Precum mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl şi sufletul îmi pun pentru El ".
Marcu 13,32 : " Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri nici
Fiul, ci numai Tatăl ".

Lui Iisus Hristos I se atribuie însuşiri dumnezeieşti, iar Dumnezeului Iisus, însuşiri omeneşti
Aceasta o vedem din textele următoare : Luca 1,31 : " Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei
chema numele lui Iisus ".
I Corinteni 2,8: " Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o căci, dacă ar fi
cunoscut-o n-ar fi răstignit pe Domnul slavei".
Faptele Apostolilor 20,28 : " Drept aceea luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul
Sfânt, v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele
Său ".
Romani 8, 32 : " El, care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne
va da, oare, toate împreună cu El ? "
Luca 5,24 : " Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului :
Ţie îţi zic : Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta ".
Iisus e ca şi Tatăl, e numai Unul, după cum rezultă din versetul următor: " Este un Domn, o credinţă,
un botez ". Efes 4,5 .
Sfânta Tradiţie şi simbolul Niceo-Constantinopolitan, vorbesc de unirea ipostatică iar Sfinţii
Părinţi s-au ocupat de această problemă.

Sfântul Ioan Damaschin spune : " Dumnezeiescul Ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu ... în vremurile
din urmă, fără să se despartă de sânurile părinteşti, a locuit cum numai El ştie în pântecele Sfintei Fecioare,
în chip necircumscris, fără de sămânţă şi incompremensibil, luându-şi în însuşi Ipostasul Lui, cel mai înainte
de veci, trup din Sfânta Fecioară. Aşadar, s-a întrupat, luând din ea, "pârga frământăturii noastre", trup
însufleţit, cu suflet raţional şi cugetător. Pentru aceea însuşi ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut
ipostasul trupului…. Prin urmare, mărturisim că El este unicul Fiu a lui Dumnezeu şi după întrupare şi
acelaşi este şi Fiul Omului, un Hristos, un Dumnezeu, singurul Fiu, Unul născut şi Cuvântul lui Dumnezeu:
Domnul nostru Iisus. Nu-l propovăduim numai pe Dumnezeu, lipsit de omenitatea noastră şi nici numai
om, lipsindu-L de Dumnezeire. Nu propovăduim două persoane deosebite, ci una şi aceeaşi, şi Dumnezeu
şi om în acelaşi timp, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit; întru totul Dumnezeu şi în totul om, arătăm
unitatea şi indivizibilitatea ipostasului ...".

3 . Raportul unirii ipostatice cu Sfânta Treime

a - Numai Cuvântul dumnezeisc s-a întrupat, învaţă Teologia Dogmatică. Această realitate nu ne
forţează să spunem că celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi nu ar fi participat la opera de mântuire.
Dacă cercetăm mai amănunţit textele Sf. Scripturii şi învăţăturile Bisericii, găsim că întreaga Sfânta Treime
a participat la întrupare prin înţelegere şi bunăvoire ( Tatăl şi Duhul Sfânt ).
Este logic când afirmăm acest lucru, că Fiul lui Dumnezeu- Cuvântul s-a întrupat ca să-l restaureze pe
om, deoarece El a creat omul, prin El s-a creat totul şi deci numai El era cel mai potrivit să-l mântuiască.
Întruparea este în acest context restabilirea celor ce au fost deteriorate prin abaterea de la drumul, pe care
Logosul divin, l-a pus în creatura Sa.
Sfântul Ioan Damaschin ne spune despre această realitate următoarele : " N-am auzit deloc că
Dumnezeirea s-a întrupat sau s-a înomenit. Am fost învăţaţi, însă, că Dumnezeirea s-a unit cu omenirea în
una din ipostasele ei. Cuvântul "Dumnezeire" indică firea, iar cuvântul "Tatăl" ipostasul, după cum şi
omenirea indică firea, iar Petru indică ipostasul ".

b . Întruparea nu aduce vreo schimbare în Sfânta Treime.


Raporturile şi însuşirile persoanelor din Sfânta Treime rămân şi acum neschimbate aşa cum au fost
dintotdeauna. Firea umană în Iisus Hristos se perfecţionează doar privind cunoaşterea în afară de unirea
ipostatică.
Fiul lui Dumnezeu rămâne la întrupare şi după întrupare a doua Persoană a Sfintei Treimi, iar prin
preluarea firii umane de către Logosul divin, acesta nu suferă nici o schimbare privind raportul cu celelalte
persoane ale Sfintei Treimi.
Aşa, Fiul - văzut de Apostoli ca Iisus Hristos istoric - este în acelaşi timp recunoscut ca Fiul lui
Dumnezeu celui viu (Matei 16,16) - Petre Ţuţea spune că Iisus Hristos este Eternitatea care punctează
istoria.
El este "Cel Unul născut din Tatăl ": Ioan 1,14 ; şi este în acelaşi timp " Fiul adevărat a lui Dumnezeu" :
I Ioan 5,20 ;
E " Fiul cel iubit" cum Tatăl mărturiseşte la Botezul Domnului (Luca 3,22).
Sfinţii Părinţi au căutat să precizeze unirea ipostatică şi raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi, având
conştiinţa trează de a nu introduce a 4-a persoană în sânul Sfintei Treimi după cum spune Sfântul Ioan
Damaschin : "Nu introduc a patra persoană În
Treime - să nu fie - ci mărturisesc o singură Persoană a lui Dumnezeu Cuvântul şi a trupului Lui. Căci
Treimea a rămas Treime şi după întruparea Cuvântului".
4 . Unirea ipostatică rămâne din momentul întrupării nedespărţită ( Mărt. Ortodoxă 1.38,46 şi 56 )
Mântuitorul a pătimit, a murit, a înviat, s-a înălţat cu trupul la cer, dar tot în unire ipostatică. El nu şi-a
lepădat trupul luat din Sfânta Fecioară, ci l-a îndumnezeit până la cel mai înalt grad, fapt ce se vede după
Înviere, când putea intra chiar prin uşile încuiate. Cu acest trup îndumnezeit, El va veni din nou să judece
lumea dar tot în unirea ipostatică. Pentru unii, când citesc istorisirea patimilor Sale, s-ar părea că unirea
ipostatică nu mai este de faţă, mai ales văzând pătimirea firii omeneşti, ar fi tentat să se întrebe : " unde este
Fiul lui Dumnezeu Atotputernic?".
Nici când a murit, unirea ipostatică nu s-a destrămat şi nici când s-a coborât cu sufletul la iad iar în
mormânt era cu trupul. Biserica şi Sfinţii Părinţi au combătut ideile eretice, gnostice şi ariene, după care la
moartea Mântuitorului, cele două naturi s-au despărţit.
Nici după Înviere, nici la Înălţarea la cer unirea ipostatică nu s-a destrămat. Cel înviat se arată cu
Trupul: Ioan 20,27. Chiar dacă spaţial sufletul s-a despărţit de trup, ipostatic, însă, era unit prin Cuvânt.

Consecinţele unirii ipostatice sau ale întrupării Cuvântului pentru mântuirea noastră.

Din unirea celor două firi în Persoana lui Iisus Hristos, decurg unele consecinţe dogmatice ale unirii.
N. Cabasila spunea în legătură cu această realitate următoarele: " Dumnezeu - Cuvântul îşi însuşeşte în
Sfintele Taine simţurile noastre şi le umple de lucrarea Lui cum Şi-a însuşit şi le-a umplut pe ale Trupului
Său. Însuşindu-le pe acestea se imprimă în toate funcţiile noastre psihosomatice. El le înnoieşte, le
preschimbă, le reface ca funcţiuni ale trupului Său propriu". Prin Sf. Taine comunicăm cu Dumnezeu. El
vorbeşte despre unirea ipostatică şi mai ales, cum acţionează această unire prin comunicarea însuşirilor
pentru mântuirea omenirii, făcând comparaţia dintre legătura fierului înroşit cu focul, după ce spune :
" E vădit deci, că Hristos se revarsă în noi, se amestecă cu noi, iar în schimb, ne preface în Sine ca pe o
unică picătură de apă într-un ocean infinit de mir " . (N. Cabasila, Despre viaţa în Hristos, P.G. 150, col
593. C. la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, Bucureşti 1978, p. 52-53).
Leonţiu de Bizanţ - explică trasmiterea calităţii firii îndumnezeite a lui Hristos către oameni, prin
comunitatea de natură:
I - Comunicarea însuşirilor, în virtutea căreia, dată fiind unitatea Persoanei în Iisus Hristos, firii
dumnezeieşti, I se atribuie însuşiri omeneşti şi firii omeneşti - însuşiri dumnezeieşti. Însuşirile proprii unei
firi se comunică celeilalte prin intermediul persoanei, dar fără ca o fire să se schimbe în cealaltă. Persoana
lui Iisus Hristos fiind purtătoarea celor două firi, poate fi privită şi numită după firea dumnezeiască şi
atribuindu-i-se însuşiri şi acte omeneşti, sau după firea omenească şi atribuindu-i-se cele dumnezeieşti.
Sfânta Scriptură spune despre Iisus Hristos Dumnezeu că a câştigat Biserica cu propriul Său sânge: "
….luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său". (F.A. 20,28) iar în epistola către Evrei
citim: " Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit" .( Evrei 5,8)
Prin moartea Lui a venit împăcarea cu Tatăl. (Romani 5,10) : "Căci, dacă pe când eram vrăşmaşi, ne-am
împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult împăcaţi fiind, ne vom mântuii prin viaţa
lui" - vezi şi I Petru 3,18.
Iisus Hristos a venit din cer (I Corinteni 15,47; Ioan 3.18 ) : "Omul cel dintâi este din pământ ; omul cel
de-al doilea este din cer" apoi : "Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat ;
fiindcă nu a crezut în numele celui Unuia născut, Fiul lui Dumnezeu". Este Domn al Sâmbetei (Matei 12,8) :
Că Domn este şi al sâmbetei, Fiul Omului", care va judeca viii şi morţii (Matei 25,31): "Când va veni Fiul
Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale".
Sfântul Maxim Mărturisitorul scoţând în relief rolul Persoanei celei una şi nedespărţirea firilor în
unitatea ei, redă astfel comuniunea însuşirilor celor două firi :
" Nici o fire din cele cărora le era ipostas, nu era activată în chip nedespărţit de cealalată. Prin fiecare
făcea evidentă pe cealaltă. Fiind cu adevărat şi una şi alta, ca Dumnezeu mişca umanitatea, iar ca om
descoperea Dumnezeirea proprie. Pătimea dumnezeieşte, căci suferea de bunăvoie, deoarece nu era om
simplu, şi săvârşea minuni omeneşte, căci le săvârşea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvăluit " .(Sf.
Maxim Mărturisitorul, Disputatio cum Pyrrho P.G.91, 292, la Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit, p.58)
Sfântul Ioan Damaschin spune la fel : " Când e vorba de Ipostas, fie că-l numim după cele două firi, fie
după una din părţi îi atribuim însuşirile celor două firi [ .. ], Acesta este Dumnezeul nostru Care s-a arătat pe
pâmânt şi cu oamenii a petrecut ".
Leonţiu de Bizanţ vorbeşte de schimbarea profundă produsă în firea omenească a lui Hristos, fiindcă ea
este enipostaziată. E vorba de o înălţare şi ridicare a acesteia până unde legile ei nu sunt stricate. Iisus
Hristos scoate natura umană prin întruparea Sa din tot ce era potrivnic devenirii ei şi înaintării spre luminare,
dar El nu o scoate din legile ei proprii.
Leonţiu de Bizanţ zice mai departe : " Este evident celui ce priveşte mai atent că toate însuşirile
Trupului Domnului se cuprind într-o însuşire mai generală a Lui, care e cauza lor a tuturor. Aceasta este
faptul însuşi că trupul Lui nu subzistă vreodată fără Dumnezeu, adică, în Ipostasul Lui simplu, potrivit
naturii Lui. De aceea însuşirile câte se arată aparţinând Lui în particular sunt altele decât ale noastre ale
tuturor oamenilor …".
O formulare mai completă ne-o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul, care ne spune că în Hristos celor două
firi se menţin până la un grad, încât cele omeneşti pot fi cunoscute ca omeneşti, dar totodată se îmbină cu
însuşirile celeilalte firi. Aceasta înseamnă o îndumnezeire a firii omeneşti până la un anumit grad, încă în
existenţa pământească. Îndumnezeirea va fi deplină după Înviere… "
Aceasta nu înseamnă că se amestecă cele două firi, ci se petrece o lucrare teandrică, când firea umană e
luminată de către firea dumnezeiască, fiindcă îndumnezeirea a făcut-o mai transparentă şi străvezie prin
acţiunea şi lucrarea ipostasului divin. Nu putem
accepta un progres în Persoana lui Iisus, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Acest progres s-ar putea
vedea privind numai firea umană, mai ales după Înviere, când trupul Domnlui va fi pnevmatizat,
transfigurat şi subţiat, primind o deosebită delicateţe, putând intra prin uşile încuiate, şi fiind arvuna şi
siguranţa învierii trupurilor noastre.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre păstrarea însuşirilor fiecărei firi, chiar dacă exista această
comunicare intimă pe care el o numeşte " compenetrare", a celor două lucrări într-o singură lucrare, numită
în teologia ortodoxă " teandria divină".
Acest lucru nu e străin Bisericii Răsăritene, Sfântul Chiril, care vorbeşte de o îmbinare sau de o unire a
lucrurilor naturale, definind această lucrare de îmbinare cu termenul : " σ υ µ ϕ υ ι α ν ".
Expresiile Sfântului Maxim Mărturisitorul despre conlucrarea celor două firi prin Ipostasul cel unul,
până la îndumnezeirea firii omeneşti, fără anularea ei, ci mai degrabă cu desăvârşirea ei, sunt folosite şi în
definiţia Sinodului V Ecumenic, care spune : " Şi precum prea Sfântul şi neprihănitul Lui trup, însufleţit şi
îndumnezeit fiind, nu a fost desfiinţat, ci a rămas în definiţia şi în raţiunea Lui, aşa şi voinţa Lui
omenească îndumnezeită nu a fost desfiinţată, ci mai degrabă s-a păstrat, căci fiecare chip lucrează cu
participarea celuilalt".
După teologul grec Hristu Andruţos, baza şi criteriul fiecărei comunicări a însuşirilor o constituie
propoziţia : " Dumnezeu este Omul şi Omul este Dumnezeu, nu însă Dumnezeirea este omenire sau om, ori
omenirea este Dumnezeire sau Dumnezeu ".
Comunicarea nu este numai nominală, fiindcă spune Sfântul Ioan Damaschin : " Unirea e reală şi nu
imaginară….Cuvântul îşi împropriază cele omeneşti căci ale Lui sunt toate cele ale sfântului Lui trup - şi
împărtăşeşte trupului cele ale Lui proprii, potrivit modului comunicării însuşirilor, din cauza interpătrunderii
reciproce a părţilor şi a unirii după ipostas". În aceasta constă şi taina armoniei desăvârşite a celor două
voinţe şi două lucrări, provenite din cele două firi, al căror purtător, nedetaşat şi nedeosebit de ele, este
Cuvântul dumnezeiesc. Hristos lucrează potrivit fiecăreia din cele două firi ale Lui şi fiecare fire din cele
două lucrează în El cu participarea celeilalte. Cuvântul, în virtutea stăpânirii şi puterii Dumnezeirii, lucrează
cele ce sunt ale Cuvântului, toate câte sunt domneşti şi împărăteşti, iar trupul lucrează pe ale sale, potrivit
Cuvântului, care s-a unit cu el şi căruia îi aparţine … Nu săvârşea în chip omenesc pe cele omeneşti, căci nu
era numai om, ci şi Dumnezeu; şi nici nu lucra în chip dumnezeiesc pe cele dumnezeieşti, căci nu era
numai Dumnezeu, ci şi om ". Modul cum cele două firi comunică în această unire reală, precum şi teandria
lucrării lui Iisus Hristos întrec întru totul înţelegerea umană. Oricum e nevoie să amintim aici că această
comunicare a însuşirilor pune mai bine în evidenţă decât orice alţi termeni sau noţiuni şi ne pune în faţa
noastră o realitate de netăgăduit care se cheamă întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în istorie.
Fiul lui Dumnezeu copleşeşte cu firea Sa dumnezeiască firea omenească,dar nu o desfiinţează, cum
spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul : " Trupul Domnului este sfânt şi are puterea Sa asupra a toată boala,
dar era şi este stăpân, nu pentru că se cugetă simplu Sfânt aflându-se numai în raţiunea Lui, ci întrucât este
templul lui Dumnezeu - Cuvântul, Care sfinteşte trupul Său prin Duhul Sfânt".
Concepţia lutherană privind omniprezenţa trupului Domnului numită teoria impanaţiunii euharistice, e
contrară comunicării însuşirilor, fapt ce face ca să se ajungă prin această teorie la monofitism şi dochetism.

II Îndumnezeirea firii omeneşti

Este urmarea primei consecinţe privind unirea ipostatică prin care se arată că firea omenească a fost nu
numai simplu preluată în Ipostasul divin, dar a fost luminată şi îndumnezeită până la punctul maxim în care
putea să rămână natura umană mai departe ar fi însemnat " stricarea firii umane".
Sinodul VI Ecumenc a definit această realitate astfel : " Precum Prea Sfântul şi neprihănitul trup
(σ α ρ ξ ) a lui Iisus Hristos, fiind îndumnezeit ( ϑ ε ϖ ϑ ε ι σ α ), nu s-a nimicit, ci a rămas în starea
cea omenească, fiind, îndumnezeit, nu l-a nimicit, ci a rămas întreag " .
Sfântul Grigorie Teologul spune le fel : " Dintre firi, una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită ".
Sfântul Ioan Damaschin continuă această idee prin expresia următoare : " Căci cel care unge s-a făcut
om, iar Cel care a fost uns, s-a făcut Dumnezeu. Acestea nu prin schimbarea firii, ci prin unirea în vederea
întrupării, adică după ipostas, potrivit căreia, trupul s-a unit fără să se despartă om Dumnezeu - Cuvântul şi
prin întrepătrunderea firilor, una în alta, în chipul în care vorbim şi de înroşirea fierului prin foc …".
Trupul lui Iisus Hristos era muritor prin el însuşi, dar dădător de viaţă, din cauza unirii după ipostas cu
Cuvântul, ceea ce arată că trupul, firea umană, nu a fost desfiinţată. La Sfânta Liturghie există o rugăciune
care mărturiseşte aceste lucru :
" În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul ai fost,
Hristoase, toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins ".
Îndumnezeirea firii omeneşti înseamnă maxima ridicare şi perfecţionare a acestei firi, dar în limitele ei
naturale.
Este vorba de un progres aici, dar numai privind firea strict umană, altfel suntem în contradicţie cu
hotărârea Sinodului V, privind concepţia lui Theodor de Mopsuestia.
Sf. Scriptură spune acelaşi lucru prin Evanghelia de la Sfântul Luca 2.52 : " Şi Iisus sporea cu vârsta şi
cu înţelepciunea şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni ". E vorba de un progres în cunoaşterea umană după
cum ne spun şi Sfinţii Părinţi dintre care amintim pe Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Damaschin şi
fericitul Augustin.
Natura umană a lui Hristos fiind îndumnezeită, nu putea să cadă în păcat, ceea ce se explică prin faptul că
ea era cuprinsă în cercul de lumină a cunoaşterii Sale divine.
Mântuitorul îisus Hristos în Evanghelia de la Sf. Marcu a făcut următoarea afirmaţie :
" Iar despre ziua aceea şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl (Marcu
13,32), aceasta se explică, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Damaschin că e vorba
de o raportare la firea omenească, independent de unirea ipostatică, sau, după alţii, prin aceea că nimeni n-a
avut misiunea, şi nici Mântuitorul nu şi-a luat-o, de a anunţa data venirii a doua, aceasta nefiind necesar nici
potrivit după hotărârea înţelepciunii divine să se facă cunoscut oamenilor.
III .Lipsa de păcat în Iisus Hristos

Deci nu este vorba de o evoluţie ce s-ar fi instaurat în persoana lui Iisus Hristos şi prin care El a dobândit
calitatea de nepăcătoşenie, ci e vorba de o realitate reieşită din întruparea Cuvântului dumnezeiesc prin
adumbrirea Sfântului Duh şi nu prin naşterea maternă, ce e comună oamenilor .
Când vorbim de lipsa de păcat, ne gândim nu la superioritatea dominatoare a firii dumnezeieşti, ci la
faptul că ipostasul divin a iluminat firea umană din Iisus Hristos.
Voinţa umană e îndumnezeită, călăuzită şi povăţuită ca să ajungă la ţelul pe care însuşi Logosul divin l-a
dat ei prin creaţie. Ea este îmbogăţită de harul divin, şi e scoasă din monotonia păcatului şi a patimilor şi e
redată dialogului cu divinitatea. Unde este Duhul Sfânt care penetrează şi luminează viaţa umană, acolo este
şi dialogul, împreuna lucrare a omului cu Dumnezeu, şi nu mai sunt nici stereopatii şi nici pervertiri ale
firii umane.
Sfântul Ioan Damaschin spune despre lipsa de păcat în Mântuitorul Iisus Hristos : " Nu spunem că
activitatea firească a ei a fost modificată, ci că s-a unit cu voinţa Lui dumnezeiască şi atotputernică şi a
devenit voinţa Dumnezeului înomenit ….Voinţa omenească urma să se supună voinţei Lui divine. Ea
(voinţa umană) nu se mişca prin propria ei opinie, ci le voia pe acelea pe care le voia voinţa Sa
dumnezeiască ".
Este vorba de o armonie perfectă privind conlucrarea dintre cele două firi din Persoana Mântuitorului
Iisus Hristos. În El nu erau contraziceri, nu erau fapte care nu se potriveau una cu alta iar natura
dumnezeiască nu coordona pe cea omenească doar într-un mod simplu, ci o ridica pe aceasta pe noi trepte
de îndumnezeire.
Sfânta Scriptură mărturiseşte lipsa de păcat a Mântuitorului şi îl numeşte Sfânt încă înainte de naştere
(Luca 1,35 ) : "Şi răspunzând îngerul i-a zis << Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Prea
Înalt te va umbri ; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema"
Mărturisirea despre lipsa păcatului personal în Iisus Hristos se vede în Sfânta Evanghelie de la (Ioan 8,
46): Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi? " ; ceea ce înseamnă
că nu are păcatul strămoşesc. Lipsa păcatului strămoşesc se vede şi din alte texte : (I Ioan 3,5 ; I Petru
2,12; Isaia 53,9; Evrei 4,15 ). "Şi voi ştiţi că El s-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat în El nu este".
Teologii susţin lipsa de păcat în Persoana Mântuitorului ca o consecinţă a conceperii Sale fără de păcatul
strămoşesc iar teologul Hristu Andrutos, fundamentează lipsa de păcat pe baza unirii ipostatice. Păcatele şi
suferinţa umană, după concepţia Sfinţilor Părinţi, sunt urmările păcatului strămoşesc pe care Iisus Hristos
nu îl avea.

IV - O singură închinare se cuvine lui Iisus Hristos

Prin unirea ipostatică, firea umană e preluată de către Ipostasul Cuvântului şi este pusă sub ascultarea şi
iluminarea celei divine însă nu arbitrar, ci într-un raport de complementaritate.
Amândouă formează persoana divino-umană în Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu, născut din Tatăl
înainte de veci şi întrupat în Sfânta Fecioară Maria, la plinirea vremii, ca om adevărat. Lui i se cuvine o
singură cinstire, care este după Persoana Sa, altfel s-ar produce o scindare în Persoana Lui Iisus, aşa cum a
fost cazul în erezia lui Nestorie, care vorbea de un dioprosopism (două persoane). Dogma, privind o singură
închinare este mărturisită şi de Sfânta Scriptură :
" Toţi să cinstim pe Fiul, precum cinstim pe Tatăl ; cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-
a trimis " ( Ioan 5,22-23; Filipeni 2,9 -temeiul chenozei )
" Dumnezeu I-a dăruit Lui nume, mai presus de orice nume ".
Sinodul III Ecumenic şi anatematisma I a Sfântului Chiril al Alexandriei e împotriva oricărei despărţiri
ce s-ar putea ivi în Persoana Mântuitorului între cele două firi, precum şi împotriva unei cinstiri adusă mai
mult uneia dintre ele.
Sfântul Atanasie cel Mare spune : " Noi ne adorăm trupul, despărţindu-l de Cuvântul, dar voind să
adorăm Cuvântul, nu-L despărţim de trup ; fiindcă ştim că Cuvântul s-a făcut trup, îl recunoaştem pe
Acesta însuşi, chiar în trup fiind, Dumnezeu".
Sfântul Ioan Damaschin spune le fel : " Unul este Hristos, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, Căruia
împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt ne închinăm printr-o închinăciune, împreună cu Preacuratul Lui trup,
deoarece nu susţinem că trupului Lui nu i se cuvine închinăciune ".
Trupul cel adorat în singurul ipostas al Cuvântului, care s-a făcut ipostasul trupului. Prin aceasta nu ne
închinăm făpturii, căci nu ne închinăm trupului Lui, nu ca unui simplu trup, ci ca unuia unit cu Dumnezeu,
pentru că cele două firi ale Lui se reduc la o singură Persoană şi la un singur Ipostas al lui Dumnezeu
Cuvântul. Mă tem să ating cărbunele din pricina focului care este unit cu lemnul. Mă închin celor două firi
ale lui Hristos din cauza Dumnezeirii unite cu trupul".
Datorită unirii ipostatice se cuvine o singură închinăciune lui Iisus Hristos. Acest fapt e mărturisit prin
hotărârile dogmatice ale Sinodului II Ecumenic, Scrierile Sfinţilor Părinţi: Chiril al Alexandriei, Atanasie
cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Damaschin.

V Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu (Mărturisirea Ortodoxă 1,40)


Sfânta Fecioară a fost aleasă de Dumnezeu după ce a trecut atâta vreme de la căderea în păcat ca să-L
primească pe Dumnezeu, care îşi va lua trup omenesc din ea prin preluarea naturii umane, în Ipostasul divin.
Faptul că noi cinstim pe Maica Domnului este o consecinţă a unirii ipostatice, deoarece firea pe care
Cuvântul lui Dumnezeu a luat-o din ea a fost enipostaziată de către Logosul divin. Maica Domnului nu este
o mântuitoare directă, dar este implicată în procesul de mântuire, deoarece Iisus a pătimit şi a înviat cu
trupul luat din ea care a fost păstrat prin unirea ipostatică pentru totdeauna.
Sfântul Ioan Damaschin spune : " Fecioara n-a născut un om simplu ci un Dumnezeu întrupat, Care nici
nu şi-a adus trupul Său din cer, nici nu l-a creat din nimic, ci l-a luat din Maica Lui, în chip minunat şi s-a
născut din ea mai presus de fire ".
Sf. Sciptură învaţă că Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu şi " Fiul care se va naşte din tine,
Fiul lui Dumnezeu se va chema " ( Luca 1,35-43 ).
În epistola către Romani 1,3 citim : " Despre Fiul Său, cel născut din sămânţa lui David după trup ".
Galateni 4,4 : " Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,
născut sub Lege ".
Au fost în decursul vremii păreri şi discuţii în ceea ce priveşte fecioria Maicii Domnului, iar unii au
căutat să înţeleagă toate acestea raţional, ajungând în acest fel la multe greşeli.
Nestorie, spunea că Fecioara Maria e născătoare de om, în cel mai bun caz, născătoare de Hristos şi nu
născătoare de Dumnezeu.
Sinodul III Ecumenic a hotărât că Fecioara Maria a născut prin zămislire de la Duhul Sfânt, iar la
naştere, cât şi după naştere a rămas fecioară, numind-o Născătoare de Dumnezeu ( teotokos ).
Sfântul Chiril al Alexandriei spunea despre Fecioara Maria că e Născătoare de Dumnezeu : " Dacă
Domnul nostru Iisus Hristos e Dumnezeu, cum nu este Născătoare de Dumnezeu aceea care l-a născut,
Sfântă Fecioară ? Această credinţă a noastră ne-au predat-o ucenicii, chiar dacă nu pomenesc cuvântul ….".
Sfântul Ioan Damaschin spunea la fel : " Propovăduim că Sfânta Fecioară este în acest sens propriu şi
real, Născătoare de Dumnezeu ". Apoi continua : " Prin faptul că Cel născut din ea este Dumnezeu adevărat,
întrupat din ea, spunem că Dumnezeu s-a născut din ea în sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel
născut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, Care este fără de început şi veşnic împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, s-a sălăşluit în pântecele ei, s-a
întrupat şi s-a născut din ea, fără să se schimbe. Sfânta Fecioară n-a născut numai om, ci Dumnezeu adevărat
şi nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu şi-a pogorât din cer trupul, care să fi
trecut prin ea ca printr-un canal, ci a luat din ea fiinţă, ca noi, pe care a enipostaziat-o în El. Dacă şi-ar fi
adus trupul din cer şi n-ar fi luat firea noastră, la ce folos înomenirea ? …
Pentru aceasta, cu adevărat numim pe Sfânta Maria : Născătoare de Dumnezeu. Acest nume constituie
toată taina Întrupării ".
Problema chenozei.

Viaţa Mântuitorului Iisus Hristos poate fi împărţită în două mari stări :


-una a umilinţei sau a deşertării de slava Sa dumnezeiască.
-iar a doua este starea de preamărire, după Învierea Sa din morţi.
Învăţătura Bisericii privind problema chenozei, îşi are temelie în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.
Cuvântul de chenoză vine de la cuvântul grecesc κ ε ν α ω a goli, a deşerta. Aici e vorba de golirea sau
deşertarea de slava dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi în sesnul a celei
mai adânci smerenii. Aici putem să vorbim de umilinţa pe care Cuvântul întrupat a suferit-o pentru
mântuirea noastră, umilinţă care ţine până la moarte inclusiv, după care va urma starea de preamărire,
începând cu Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui şi a doua venire.
Manifestările măririi Sale dumnezeieşti după ce Cuvântul s-a întrupat, sunt oarecum mai rare, deoarece
El se afla într-un trup omenesc şi acţiona dumnezeieşte, dar acţiona în trup ca să nu-i îndepărteze pe
oameni din jurul Său.
Nu înseamnă că El şi-a pierdut din dumnezeire prin unirea ipostatică.
La Sfântul Evanghelist Ioan 1,14 citim : " Şi Cuvântul S-a făcut Trup şi S-a sălăşluit între noi şi am
văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr ".
Tot Sfântul Evanghelist Ioan spune 2,22 : " Când s-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că
aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care-l spusese Iisus ".
Sfântul Evanghelist Luca spune la 9.32 : " Iar Petru şi cei ce erau cu El erau îngreuiaţi de somn, iar
deşteptându-se au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El ".
Perioada de umilire este viaţa zilelor în trup şi a lacrimilor.

În Epistola către Evrei 5,7 Sf. Pavel zice : " El, în zilele trupului Său, a adus cu strigăt şi cu lacrimi,
cereri şi rugăciuni către Cel care putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa ".
Viaţa pământească a Mântuitorului este precedată de slava Sa şi urmată de mărirea după suportarea
morţii, aşa cum citim în Epistola către Evrei 2,9 : " Căci pe Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Iisus îl
vedem încununat cu slavă, din pricina morţii pe care a suferit-o ".
Dumnezeu S-a coborât la noi, umilindu-Se, ca pe noi să ne ridice, după cum citim în II Corinteni : " Căci
cunoaşteţi Harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia
Lui să vă îmbogăţiţi ".
Prin împropierea firii omeneşti se produce o golire care nu înseamnă că este o pierdere din Dumnezeire,
ci e o umilire totală din partea Logosului divin, pentru a intra în starea creaturilor.
La Sfântul Evanghelist Luca 24,26 se spun următoarele : " Acestea trebuia Iisus Hristos să pătimească şi
să intre în mărirea Lui".
Sfântul Apostol Pavel precizează aceleaşi lucruri în epistola către Evrei 2,10 : " Căci trebuia să
desăvârşească prin sufeinţă pe Acela, pentru care şi prin care sunt toate şi care a adus pe mulţi fii la mărire,
pe începătorul mântuirii lor ".
Coborârea lui Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu adevărat e condiţia întâlnirii cu noi la nivelul în care
putem primi bogăţia Lui, altfel El rămâne străin faţă de noi.
Leonţiu de Bizanţ spunea : " Prin iconomie, singurul doctor înţelept al sufletelor noastre primind în Sine
patimile noastre, a vindecat boala tuturor ".
Locul celebru unde găsim chenoza, este :
Filipeni 2,6-11: " Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi el întocmai cu Dumnezeu.
Ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare, aflându-
se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte pe cruce. Pentru aceea, şi
Dumnezeu l-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care e mai presus de orice nume ;
Ca în numele Lui Iisus tot genunchiul să se plece, a celor cereşti şi pământeşti şi a celor dedesubt.
Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu -Tatăl".
Există un proces în chenoză şi are două mari etape:
1. O etapă anterioară întrupării Logosului divin şi anume hotărârea ca a doua persoană a Sfintei Treimi-
Cuvântul, să se întrupeze şi să se umilească, ca pe noi să ne ridice către El.
2. Continuarea procesului chenotic, începând cu întruparea propriu-zisă, cu naşterea, viaţa în trup,
patimile, moartea, învierea şi înălţarea la cer.
Sfântul Grigorie de Nazianz, vorbind despre deşertare, precizează această noţiune, spunând: " Cel ce era
s-a deşertat şi cel ce nu era, a primit. Venind în chipul robului, s-a golit pe Sine de chipul lui Dumnezeu ".
Sfântul Chiril consideră că această golire nu se referă la umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu, ci la
Fiul lui Dumnezeu însuşi. El scoate din această golire un argument pentru unirea celor două firi într-o
Persoană.
Părintele Dumitru Stăniloae vorbind de golirea aceasta, spune că ea a tras după ea şi smerenia de care
Cuvântul întrupat a dat atât de mare dovadă.
Leonţiu de Bizanţ spune că firea umană, referindu-se la aceasta, la umanitate în general, ar fi rămas
oarecum departe de Cuvântul lui Dumnezeu, dacă Acesta nu şi-ar fi impropiat condiţia omenească.
Teologia protestantă, raţionalizând misterul chenotic, a formulat o serie de teorii chenotice care sunt
împotriva adevăratei învăţături şi a hotărârilor Sinoadelor ecumenice ce au stabilit învăţătura privind cele
două firi în Persoana Mântuitorului, precum şi cele două lucrări reieşite din firile naturale ale Cuvântului
întrupat. Pornind de la Luther, după care natura umană primeşte însuşiri dumnezeieşti ei înţeleg chenoza ca
o golire de întrebuinţare, deşi natura umană posedă însuşiri divine, firea divină nu se arată sau nu se
întrebuinţează continuu. Protestanţii mai înţeleg chenoza ca o ascundere a întrebuinţării, adică natura umană
din Hristos face numai un uz ascuns, tainic, de însuşirile dumnezeieşti pe care le-a primit. E vorba de o
chenoză criptică ( ascunsă ).
Hristu Andruţos spune despre această despărţire că duce la un nestorianism, iar ca ascundere a
întrebuinţării, duce la dochetism.
Teoriile chenotice din secolul XIX, începând cu Thomasius, extind chenoza asupra naturii divine care s-a
retras şi s-a îngustat prin întrupare.
Cuvântul întrupat păstrează însă fiinţa dumnezeiască, dar se automărgineşte, renunţând la actualizarea
însuşirilor Sale, ca atotştiinţa, ca să se transpună cu totul pe planul existenţei umane.
Hristos, după această concepţie, aflându-se în starea umană, nu e decât virtual Dumnezeu.
Aşa înţeleasă, chenoza nu face altceva, decât alterează dogma unirii ipostatice.
Intuind parcă acest pericol, Sfântul Chiril vorbea în veacul de aur al Bisericii despre rămânerea Fiului
lui Dumnezeu la fel după întrupare, cum era exact înainte. Dacă nu ar fi rămas şi după întrupare ca înainte de
întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu, cu toate prerogativele pe care le-a avut, în timpul patimilor Sale, nu ar fi
putut să le biruiască.
Sfântul Chiril insistă asupra îndumnezeirii Trupului prin întrupare, aşa cum vedem şi din Catehezele
despre întrupare.
El ne mai spune că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat patimile noastre ca să le vindece pe acestea.
Despre aceasta va scrie şi Sfântul Maxim Mărturisitorul : După el, numai că Fiul lui Dumnezeu a rămas
neschimbat cu dumnezeirea Lui în această unire, a putut săvârşi prin trup atâtea acte de putere şi l-a putut
îndumnezei. " Tot aşa, numai rămânând Dumnezeu în coborârea Sa la firea noastră, a putut vindeca rănile
ei ".
El spune că Hristos a realizat mântuirea noastră prin pătimiri şi minuni ( semne ale puterii dumnezeieşti,
manifestate în trup ).
Leonţiu de Bizanţ, combătând pe aftardocheţi , care afirmau că Trupul lui Hristos a fost nestricăcios şi
fără putinţa pătimirii spune : " Trupul lui Hristos e pătimitor şi coruptibil ". Dar, Hristos reduce plăcerea,
care venea din afectele firii umane şi nu le lăsa pe acestea să devină păcate, deoarece ştim că aproape toţi
oamenii caută plăcerea, pe care o trăiesc prin clipa ei, care însă trăită fără raportarea la ceea ce ar putea
mulţumi sufletul devine doar surogatul plăcerii, refugiul de la durere spre plăcere.
Iisus a redus plăcerea întru totul, şi folosea numai ce îi era strict necesar supravieţurii biologice.
Pentru aceasta, El şi-a întărit partea interioară sau puterea de a suporta suferinţa, care în clipele grele
nu L-a strivit ci L-a înnobilat.
Crucea îi oferă lui Iisus posibilitatea de trecere de la suferinţă la biruinţă.
În Răsărit, crucea e concepută ca prilej de întărire a firii.
Patimile ca suferinţă sunt expresia chenozei Fiului lui Dumnezeu şi au efect îndumnezeitor asupra firii
Sale umane.
Suferinţa, în creştinism, mai are şi o dimensiune purificatoare.
Chenoza după Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu înseamnă o cădere a lui Dumnezeu din dumnezeirea
Sa, ci o faptă a bunătăţii Sale manifestată faţă de oameni.
Chenoza vindecă firea omenească de dezordinele egoiste ale mândriei şi-l deprinde pe om cu smerenia.
Aceasta este concepţia ortodoxă răsăriteană despre chenoză.
Bensow ( protestant ) : " Fiul prin Întrupare n-a renunţat la nici o însuşire dumnezeiască ".

Teoria lui Bulgakov despre chenoză

Natura Cuvântului rămâne prin întrupare neschimbată, numai forma de viaţă devine alta. Prin întrupare,
Hristos se dezbracă de chipul dumnezeiesc, luând chip de rob, ca după Înviere să-şi reprimească slava cea
veşnică spune Bulgakov.
Slava veşnică e Sofia necreată, natura dumnezeiască în manifestarea ei inter-trinitară, dragostea
Personalor dumnezeieşti întreolaltă, pe care Fiul a părăsit-o prin întrupare. Eul divin renunţă la actualitatea
conştiintei divine, potenţându-o, ca să se poată dezvolta ca o conştiinţă omenească.
Bulgakov spuse : " Chenoza e mijlocul prin care Dumnezeu suprimă prăpastia dintre El şi om. Numai
prin chenoză, divinitatea s-a putut coborî în umanitate, înnobilând-o dinlăuntru ca pe un obiect ". Ipostasul
omenesc este tot de esenţă divină ca şi Cuvântul dumnezeiesc.
Substituirea unuia prin altul nu întâmpină o piedică prea mare. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu găsim o
mărturie din care să înţelegem că prin întrupare Dumnezeu - Cuvântul a renunţat la prerogativele Sale.
Este chiar invers, deoarece Logosul întrupat rămâne la fel şi după întrupare (Ioan 14,9).
Definiţiile Sinoadelor IV şi VI Ecumenice sunt dovezi în ce priveşte dumnezeirea Cuvântului după
Întrupare.
Sfântul Ioan Damaschin a spus în legătură cu aceasta următoarele : " Prin faptul că Cuvântul s-a făcut
trup, nici Cuvântul n-a ieşit din graniţele dumnezeirii şi nici din măririle Sale proprii demne de Dumnezeu şi
nici trupul, pentru că s-a îndumnezeit, nu şi-a schimbat firea Lui şi însuşirile sale fireşti. Căci au rămas şi
după unire firile neamestecare în însuşirile acestora... Activitatea Lui omenească n-a fost lipsită de
activitatea lui dumnezeiască iar activitatea Lui dumnezeiască n-a fost lipsiţă de activitatea lui omenească, ci
fiecare este considerată împreună cu cealaltă."
Fiul lui Dumnezeu a pătimit şi prin aceasta a primit să fie subiect al modestelor însuşiri şi manifestări
omeneşti. Fără întrupare, Dumnezeu nu se putea cu adevărat revela oamenilor, nu putea, coborâ la ei, iar
omul nu se putea urca la Dumnezeu.

Erezii hristologice .

Dogma Sfintei Treimi e un mister pe care mintea omenească şi natura umană nu sunt în stare să-l
cuprindă. Nici în jurul altei învăţări de credinţă n-au fost aşa multe controverse ca şi în legătură cu Sf.
Treime. Aici se împlinesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune:" Cu adevărat, mare este taina
creştinătăţii Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a întristat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a
propovăduit într neamuri, a fost crezut în lume, s-a înălţat întru slavă". (I Tim. 3,16)
Faptul că prin dogma legată de Persoana Mântuitorului, învăţăm cele în legătură cu Persoana divină şi
umană, dogma aceasta stă în strânsă legătură cu mântuirea noastră, deoarece orice ştirbire a unirii
ipostatice, ar compromite mântuirea omului. Aici e vorba de Iisus Hristos care este " începătorul şi
plinitorul credinţei noastre ". (Evrei 12,3)
El e numit " Arhiereul mântuirii noastre " aşa cum vedem din scrierile Sfântul Apostol Pavel, în
epistola sa către Evrei (3,1).
Nu există altcineva cu putinţă, prin care să se facă această lucrare în afară de Mântuitorul Iisus Hristos.
Una din cauzele care au generat atât de multe controverse în legătură cu Persoana Mântuitorului, a fost
faptul că s-a încercat să se explice misterul unirii ipostatice în mod raţional, ceea ce este cu neputinţă la
oameni. Aceşti raţionalişti au ieşit de sub autoritatea Bisericii care este stâlp şi temelie a adevărului (I
Timotei 3,15) şi au încercat ca în mod raţional, rupţi de tradiţia Bisericii şi de hotărârile ei însufleţite de
Sfântul Duh, să propovăduiască o învăţătură nouă şi să rămână în aceste greşeli, cu toate că Biserica i-a
atenţionat de acest pericol. Fiindcă aceste învăţături deformate se referă la Hristos, ele se numesc erezii
hristologice şi se împart în trei categorii :
a . - cele ce se referă la divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos ;
b . - cele ce se referă la umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos ;
c . - cele în legătură cu unirea ipostatică.
a. - Ereziile referitoare la divinitatea Mântuitorului apar încă din timpul Apostolilor. Cerint şi
Ebion, vor fi combătuţi de Sfântul Apostol Ioan ( secolul I ).
- În secolul II apar erezii noi reprezentate prin : Carpocrat, Teodot şi Artemon, combătuţi de Sfântul
Irineu, Tertulian şi Ipolit.
- În Secolul III apare Pavel de Samosata, e combătut de Sinodul din Antiohia (264 şi 270).
Una din cele mai mari erezii ce a zguduit Biserica a fost arianismul şi semiarianismul care învăţa că
Fiul este o creatură creată în timp de Tatăl şi nu este de o fiinţă cu El.
Erezii patripasiene sau antitrinitare - spun că în Dumnezeu există nu numai o singură fiinţă, ci o singură
persoană, sub trei numiri. Reprezentanţii acestui curent au fost : Pavel de Samosata şi Sabelie.

b. Erezii privitoare la trupul Mântuitorului


Dochetismul şi gnosticismul

1 . Dochetismul pleacă de la ideea că trupul uman a lui Hristos ar fi fost nedemn de divinitate, iar
Hristos ar fi avut un trup aparent. Erezia e dezvoltată de Simon Magul, Saturnin, Marcion. Alţii ca
gnosticii, apolinariştii, valentinienii au spus că Mântuitorul nu şi-a luat un Trup autenitc din Fecioara
Maria, ci a trecut prin sânul ei iar Hristos nu are un trup material, ci unul aparent.
Aceste erezii au fost combătute de Sfântul Ignatie, Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul.

2 . Erezii privitoare la sufletul Mântuitorului .


Spuneau că în Iisus Hristos sufletul omenesc a fost înlocuit cu divinitatea Sa, sau că sufletul
Mântuitorului este numai senzitiv, lipsindu-I partea raţională, deoarece locul acesteia l-a luat Logosul divin.
Aceste idei au fost susţinute de Apolinarie ( condamnat la Sinodul din Alexandria 372 ; Roma 373 şi
Sinodul II Ecumenic 381 ). Cei care l-au combătut au fost : Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Grigorie
Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
c. Erezii referitoare la unirea ipostatică : nestorianismul, monofizismul şi adopţianismul.
1. Nestorianismul - despărţea cele două firi ce compuneau persoana Mântuitorului Iisus Hristos şi
spunea că între ele există o legătură morală şi nu ontologică, vorbind chiar de un dioprosopism prin care
afirmau că în Iisus Hristos sunt două persoane.
Logosul divin nu s-a unit ipostatic cu firea omenească în Hristos, doar numai moral. Fecioara Maria, este
după Nestorie, născătoare de om ( antropotokos ), sau în cel mai bun caz născătoare de Hristos, dar în nici
un caz, Născătoare de Dumnezeu. Logosul locuia în Hristos asemenea ca într-un templu, aşa cum a locuit în
Moise şi în alţi profeţi. A fost combătut de Sinodul III Ecumenic ( 431 ) de către Sfântul Chiril al
Alexandriei.
2 . Monofizismul - reprezentat de Eutihie, care spunea că în Iisus Hristos e o singură natură, deoarece
firea umană e absorbită de firea ipostasului dumnezeiesc.
A fost combătut de Sinodul IV Calcedon ( 451 ), care susţinea că cele două firi din Iisus Hristos sunt
neîmpărţite, nedespărţite, neamestecate, neschimbate.
3 . Monotelismul - apare la jumătatea secolului VII, fiind o continuare a monofizismului. E reprezentat
de Pirrus şi de Chiril - patriarhul Alexandriei.
Ei spuneau că în Iisus e o singură voinţă cea divină, care a subjugat întru totul voinţa umană. A fost
combătut la Sinodul VI Ecumenic ( 680 ).
4 . Adopţianismul - apare în secolul VIII în Spania. Susţinut de Eliopont şi Felix, care afirmau că Iisus
Hristos este un Fiu adoptiv al Tatălui Ceresc. Adopţiunea Lui s-a făcut mult mai târziu după naşterea Sa.
Toate aceste erezii au fost biruite prin dreapta învăţătură a Bisericii dreptmăritoare care a stat neclintită
în tradiţia cea vie, păstrată întreagă şi neştirbită, cum au primit-o de la înaintaşi.

Mântuirea obiectivă sau răscumpărarea .

Cele trei direcţii ale lucrării mântuitoare a lui Hristos şi cele trei slujiri ale Mântuitorului..

După învăţătura Bisericii din totdeauna există o legătură între persoana Mântuitorului Iisus Hristos şi
lucrarea Lui mântuitoare. Mântuirea e legată direct de persoana Mântuitorului cu toate că la opera de
mântuire a participat întreaga Sfântă Treime. Iisus Hristos este o Persoană de neînlocuit, e izvor de putere
ce ne eliberează de păcate. Pe de altă parte vorbim despre persoana lui Hristos şi importanţa ei, deoarece
creştinismul răsăritean e personalist. Această lucrare mântuitoare se îndreaptă spre firea Sa omenească pe
care o umple de dumnezeirea Lui şi o eliberează de patimile ce vin din păcatul strămoşesc şi din despărţirea
omului de Dumnezeu. Apoi această lucrare mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre Dumnezeu pentru a-L
slăvi şi pentru a ne împăca pe noi cu El (Efeseni 2,16) "Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-
un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăşmăşia".
Mântuirea săvârşită de Iisus Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care a căzut Adam şi cu el
întreaga creaţie. Răul constă în alterarea firii umane, în întunecarea minţii, slăbirea voinţei şi în ruperea
legăturii harice cu Dumnezeu şi în vina şi pedepsele veşnice pentru păcat.
De aici putem deduce trei direcţii ale lucrării mântuitoare a lui Hristos.
Pentru înlăturarea alterării firii umane şi întunecarea minţii se cere să fie vestit şi arătat adevărul care s-a
putut desăvârşi doar prin Iisus Hristos. Se cere ca pedepsele veşnice pentru păcat precum şi vina să fie
înlăturate chiar de Stăpânul Creaţiei, de un Împărat care să aducă o altă împărăţie în lume, împărăţia
spiritului. Ca profet, Mântuitorul a realizat în chip deplin revelaţia (Ioan 5,20) : "Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi
îi arată toate câte face El şi lucruri mai mari decât acestea îi arată Lui, ca voi să vă miraţi" ; Ca arhiereu
reface legătura harică dintre om şi Dumnezeu şi împacă prin jertfa Sa pe Dumnezeu cu creaţia (Evrei
10,12) :"Acesta dimpotrivă aducând o singură jertfă pentru păcate, a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui
Dumnezeu" ; Ca împărat, Iisus Hristos biruie puterile răului, şi îl conduce pe om spre destinaţia lui
adevărată (Ioan 13,3) : "Iisus, ştiind că Tatăl i-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la
Dumnezeu merge".
În Sfânta Scriptură avem mai multe dovezi scripturistice despre cele trei slujiri ale Mântuitorului.
Întreita slujire se arată în Vechiul Testament. Slujirea profetică o vedem din textul : (Deuteronom 18,5;
Isaia 42,1-4) : "Iată sluga Mea pe care o sprijin, alesul Meu, întru care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am
peste El Duhul Meu şi El va propovăduii popoarelor legea Mea" ; slujirea ca preot este la fel arătată în
( Psalmi 109.1 ); apoi slujirea de împărat se vede clar în textele care urmează : ( Psalmi. 6-8); (Miheia
2,13 : "Cel ce croieşte cale este în fruntea lor ; ei îşi croiesc cale şi trec şi este o poartă, iar regele merge
înaintea lui. Domnul este în fruntea lor" ; Zaharia 6,9 : "Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis :
<<Tu vei primii darurile celor întorşi din robie, de la Heldai; Tohia şi Iedoia...>>"
În Noul Testament ; chemarea profetică este aminitită la : Luca 13,33 : "Însă şi astăzi şi mâine şi în ziua
următoare merg, fiindcă nu este cu putinţă să piară proroc afară de Ierusalim"; Matei 13,57 : "Şi se sminteau
întru El. Iar Iisus le-a zis : Nu este proroc dispreţuit decât în patria lui şi în casa lui" ; Faptele Apostolilor
3,22 ); ca arhiereu ( Ioan 17,19 : "Pentru ei, Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru
adevăr " ; Matei 20.28; Evrei 4,14) ; ca împărat (Matei 25,31-34 : "Drept aceea, având arhiereu mare, care a
străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu să ţinem cu tărie mărturisirea"; "Când va veni Fiul Omului,
întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei sale" ; Luca 19,12 ; Ioan 18,33-36),
iar toate la un loc (I Corinteni 1,30) : "Din El dar, sunteţi mai în Hristos Iisus, Care pentru noi s-a făcut
înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare".

Iisus Hristos ca Învăţător-prooroc.


Iisus Hristos, a fost o personalitate care a marcat toată istoria omenirii. Adevărul şi Proorocia în Persoana
Mântuitorului se deosebesc de alţi învăţători şi prooroci care au fost în Vechiul Testament şi Noul
Testament. Dacă cei din Vechiul Testament propovăduiau voia lui Dumnezeu aşa cum El le-a descoperit-o
lor, fiind oarecum mai puţin familiarizaţi cu învăţătura aceasta adică, nu erau legaţi fiinţial de aceste noi
învăţături. Iisus Hristos este Învăţătorul şi Proroocul prin Sine însuşi. El nu este un intermediar în sensul
cunoscut în Vechiul Testament, între Dumnezeu şi om, ci El este Dumnezeul adevărat şi întrupat Care
vorbeşte omenirii nu o învăţătură străină, ci însăşi învăţătura Lui. Pentru acest lucru putem spune că El se
identifică cu învăţătura Sa mai mult decât toţi profeţii şi învăţătorii legii, nemaivorbind de deosebirea
dintre El şi întemeietorii de religii care fac doar legătura între divinitate şi creaţie. El este proorocul prin
excelenţă, aşa cum va mărturisi chiar El: " Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ….Eu sunt lumina lumii: Cel ce
vine după Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii " (Ioan 14,6 şi 8,12). Ca Învăţător şi
Prorooc, Mântuitorul ne arată drumul adevărat pe care trebuie să mergem şi ne dezvăluie împărăţia eternă şi
veşnică a lui Dumnezeu Tatăl. Este foarte important caractereul profetic care arată omului direcţia sa de
orientare şi ţelul la care trebuie să ajungă.
În învăţătura Sa, se vede ca printr-o oglindă viaţa Lui dinainte, cât şi după moarte, şi tot aici ne vedem şi
noi cum ar trebui să fim. El este modelul vieţuirii noastre aşa cum citim în Sfânta Scriptură : " Învăţaţi de
la Mine că sunt blând şi smerit " (Matei 14,29).
Ca profet, Hristos este suprema proorocie despre El şi aceasta s-a împlinit.
În Vechiul Testament profeţii comunicau doar adevărurile parţiale, deoarece aveau şi ei nevoie de o
descopeire, pe când Iisus Hristos comunică cu Dumnezeu Tatăl, şi ni se comunică şi nouă pe Sine însuşi.
Ca om şi Dumnezeu, Iisus Hristos anunţă începutul împărăţiei lui Dumnezeu în lume şi spune că aceasta
porneşte din inimele credincioşilor. Desigur că e vorba aici de o împărăţie spirituală. În Iisus Hristos, ca
profet şi împlinitor al Revelaţiei se energizează sau se spiritualizează legea sau ţinta spre care arată El : "
Căci dacă aţi fi crezut lui Moise, Mi-aţi fi crezut şi Mie " (Ioan 5,46) şi (Evrei 3,) : "Pentru aceasta fraţilor
fiţi părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mântuirii noastre, la Iisus Hristos".
Sfinţii Părinţi spun că dacă Moise nu a putut să-şi urce poporul pe muntele cunoaşterii - Sinai¸ Hristos a
ridicat neamul omenesc spre cunoaşterea adevărată, dându-i posiblitatea de desăvârşire mai mult decât a
avut-o în Vechiul Testament şi chiar în rai.
Cuvintele lui Hristos ca profet suprem aveau duh şi viaţă. (Ioan 6,63) E vorba aici de cuvintele
Cuvântului suprem : "Duhul este cel care dă viaţă ; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am
spus sunt duh şi sunt viaţă".
Adevărul pe care Iisus îl revela avea un oarecare dinamism care izvora din puterea ce exista în
Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat,căci prin cuvântul persoanei -chiar pe plan
uman - iradiază duhul persoanei, iar prin duhul lui Hristos se luminează tot omul (II Corinteni 4,6) :
"Fiindcă Dumnezeu care a zis: Strălucească din întuneric lumina- El a strălucit în inimile noastre, ca să
strălucească conştiinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos".
Primind în noi chipul lui Hristos de viaţă făcător, care se sălăşluieşte astfel în noi suntem reconfiguraţi
conform învăţăturii lui Dumnezeu putând urca iarăşi spre nestricăciune.
Cuvintele lui Iisus, exprimându-L pe El însuşi, sunt o iradiere directă a persoanei Sale, ca sursă a lor şi o
autotălmăcire a ei însăşi. Toate cuvintele Lui au o acoperire deplină în persoana Lui.De aceea cuvintele
Mântuitorului aveau Duh şi viaţă. Ne amintim desigur de episodul potolirii furtunii de pe mare. El, prin
cuvintele Sale cearta vântul şi valurile şi ele ascultă de El. El, Mântuitorul le-a creat, era raţiunea care a
creat, de aceea avea acces la ele, şi ele îl recunoşteau că este creatorul lor. Faptul că Mântuitorul este
profetul cel desăvârşit ne face să înţelegem că împărăţia spirituală pe care o va întemeia Hristos ca noul
Adam este superioară oricărei împărăţii iar starea omului în ea e superioară stării lui Adam în grădina
creaţie.
Hristos trebuia să înveţe oamenii. El era Cuvântul suprem ce se adresa cuvintelor din creaţie. El lumina
raţiunea umană care a fost pervertittă de păcatul lui Adam. Noul Adam venea să restabilească chipul lui
Dumnezeu aflat sub cele trei aspecte ale sale: raţiunea, voinţa şi sentimentul. Predica Mântuitorului ca profet
suprem se adresa în special minţii umane, învăţa pe oameni pentru o nouă împărăţie. El refăcea un aspect al
chipului lui Dumnezeu în om, pentur că El este profetul profeţilor. Omul e chemat de
aceste cuvinte dumnezeieşti la o existenţă conştientă şi e susţinut în această existentă de ele, unde şi face
experierea adevăratei existenţe a Persoanlor divine.
Dumnezeu-Cuvântul ne cere în acest fel şi răspunsul nostru ce trebuie să se concretizeze în viaţa
cotidiană. Modelul îl avem pe Dumnezeu-Omul, adică pe Iisus Hristos, Care este supremul nostru învăţător.
Cuvântul lui Dumnezeu ni se adresează nouă şi ne vorbeşte prin Hristos despre Tatăl ceresc şi despre
toată realitatea Sfintei Treimi ca bază a existenţei umane şi a vieţii.

Iisus Hrisos - Arhiereul – suprem.

Cele trei direcţii ale slujirii ale lui Iisus Hristos sunt nedespărţite, ele se completează una pe alta şi
privesc viaţa şi opera Mântuitorului. Dacă slujirea ca Învăţător-Prorooc, e îndreptată spre Tatăl şi de
asemeni slujirea de arhiereu e îndreptată şi mai direct spre Tatăl dar implică în ea şi o direcţie înspre
oameni, vrând să cuprindă şi pe oameni în ea. Slujirea arhierească are oarecum o prioritate, deoarece ea se
adresează lui Dumnezeu, pentru a-l prelua pe om şi a-l înălţa pe acesta spre Dumnezeu. Aceste direcţii nu
le putem despărţi una de cealaltă, ci o facem aceasta doar din punct de vedere metodologic.
Sfânta Scriptură afirmă cu tărie toate cele trei direcţii ale slujirii lui Iisus Hristos : " Căci orice arhiereu
fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe
pentru păcate ". (Evrei 5,1)
Orice înlăturare sau încercare de ştirbire a vreunuia dintre ele, sărăceşte efectul înţelegerii lucrării
Mântuitorului Iisus Hristos.
Teologia apuseană vrând să explice jertfa lui Hristos doar ca pe o repunere justiţială a omului faţă de
Dumnezeu şi ca o satisfacţie juridică adusă Domnului, a diminuat caracterul de jertfă pentru restabilirea
ontologică a omului.
Unii teologi ortodocşi, tocmai ca să evite aceste direcţii periculoase au acceptat îndreptarea slujirii
arhiereşti a Mântuitorului Hristos mai mult spre oameni, decât spre Dumnezeu căci după ei Hristos se
jerfeşte, ca să-l restabilească fiinţial pe om şi nu numai să aducă satisfacerea juridică Tatălui Ceresc.
În acest fel, relaţia dintre Dumnezeu şi om ar fi prea juridică, prea stearpă şi în acelaşi timp ferecată de
legi, care sunt şi ele făcute de oameni. Aşa omul nu ar avea un orizont mai deschis, ci ar fi mai anchilozat în
această încurcătură juridică, fără posibilitate de ieşire din ea.
Toată istoria însă ne mărturiseşte că legătura dintre Dumnezeu şi om nu a fost juridică, ci ontologico-
fiinţială. Etica reprezintă doar o îngrădire pentru om şi nu o deschidere spre inefabil. Etica nu e în stare să
dea omului satisfacţia şi bucuria potolirii setei după Dumnezeu, ci îl opreşte pe acesta, aşezându-l în
categorii juridice, fără să-l raporteze direct spre divinitate.
Revenind la jertfa adusă de Iisus Hristos, spunem că aceasta jertfă are un caracter ontologic, e o
posiblitate oferită oamenilor pentru ca ei să se schimbe fiinţial, fără nici o constrângere. În Simbolul de
credinţă Niceo-constantinopolitan citim : " Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire ….Şi s-a
răstignit pentru noi …", ceea ce justifică cele afirmate anterior.
Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos este de a-l împăca pe om cu Dumnezeu, deoarece nu Dumnezeu s-a
supărat prima dată pe om, ci omul s-a abătut de la calea ce ducea spre Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spunea despre această realitate următoarele: " Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care
ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării ". (II Corinteni 5,18) Apoi în
epistola către Romani citim la fel: " Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul
nostru Iisus Hristos ".(Romani 5,1)
Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte aici că Dumnezeu se împacă cu omul, deci Dumnezeu îl împacă pe
om şi cu Sine.
Nicolae Cabasila spunea : " Hristos a făcut dreptate de la Dumnezeu şi răscumpărare El desfinţează
duşmănia în trupul Său şi împacă pe Dumnezeu cu noi ".
Un teolog grec, ne spune că Dumnezeu nu urăşte oamenii, aşa cum nici un tată nu urăşte copiii săi aflaţi
în păcat, ci urăşte păcatul.
Iisus Hristos Mântuitorul restaurează firea omului şi dă relaţiei cu Dumnezeu un alt sens care nu rămâne
la simpla satisfacere a onoarei Lui jignite. E vorba aici de acea restabilire fiinţială, de comunicare a omului
cu Dumnezeu, fapt pentru care jertfa Mântuitorului Hristos e superioară tuturor jertfelor din Vechiul
Testament, până la El. Sfântul Apostol Pavel arată aceasta foarte clar: " În zilele trupului Său, El a dus cu
strigăt tare şi cu lacrimi cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru
evlavia Sa ". (Evrei 5, 1)
Tot în Epistola către Evrei 9,12 citim şi vedem superioritatea jertfei lui Hristos : " El a intrat o singură
dată în Sfintele Sfinţilor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei ci cu însuşi Sângele Său şi a dobândit o veşnică
răscumpărare ".
Jertfa lui Hristos are două direcţii mari :
1 . cea spre Dumnezeu, de refacere a comuniunii omului cu El;
2 . direcţia în folosul omului, ca pe om să-l atragă spre Dumnezeu.
Moartea lui Hristos este aici pecetluirea sau adeverirea jertfei celei adevărate adusă de El.
Faptul că în moarte şi înainte de ea, în timp ce se afla chinuit de oameni, El se roagă pentru ei şi pentru
întoarcerea lor de la această rătăcire spunând : " Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac ", vedem compătimirea
pe care El o are faţă de aceştia şi arată elocvent direcţia jertfei Sale îndreptate spre oameni.
Romano-Catolicii nu au sesizat această direcţie atât de mult îndreptată spre oameni, ci au rămas tributari
direcţiei spre Dumnezeu.Teologia ortodoxă are însă o altă dimensiune şi anume aceea de a-i cuprinde pe
aomeni şi creaţia întru El (Dumenzeu). Pentru aceasta, direcţia jertfei îndreptate spre oameni rămâne în lume
şi după expierea jertfei lui Hristos, deoarece El rămâne permanent în starea de jertfă, într-un sens dublu : al
predării ca om Tatălui şi al compătimirii pentru oameni.
Hristos este Arhiereul absolut şi e jertfa prin Sine însuşi fiindcă El nu săvârşeşte ceva străin de El însuşi,
ci săvârşeşte propria jertfă a propriului Său Trup. Sfântul Chiril vorbeşte de slujirea Fiului lui Dumnezeu ca
preot, dar şi ca Cel ce se află în starea liturgică, ceea ce înseamnă că El se aduce în actul liturgic pe Sine,
jertfă adevărată : "Căci Cel ce se află în chipul şi egalitatea Tatălui, Căruia îi stau înainte şi serafimii de sus,
Caruia îi liturghisesc mii de îngeri, când s-a golit pe Sine, ne spune că s-a şi arătat liturghisitor al celor sfinte
şi al Cortului adevărat. Atunci s-a şi sfinţit cu noi Cel ce e mai presus de toată zidirea ".
Arhieria şi jertfa lui Hristos este un mijloc de restabilire a conlucrării între Dumnezeu şi om.
În opera sa " Închinare în duh şi adevăr ", Sfântul Chiril dezvoltă ideea,că noi nu putem intra la Tatăl
decât ca jertfă curată. Noi nu ne putem transpune în această stare de jertfă curată singuri, de aceea, a
acceptat Hristos starea de jertfă curată, pentru ca intrând la Tatăl în această stare, să ne introducă şi pe noi
adunaţi în Sine, s-a sălăşluit El însuşi în noi.
Se poate vorbi aici despre jertfă şi comuniune, prin care vedem caracterul jertfei lui Iisus Hristos ca temei
al restabilirii comuniunii dintre Dumnezeu şi oameni.
Eficacitatea mântuitoare a jertfei ui Hristos ca Arhiereu, o vede şi Leonţiu de Bizanţ şi spune că: "
Hristos aduce trupul Său jertfă, ca om, iar ca Dumnezeu, îl aşează de-a dreapta Tatălui. Aşa iradiază Trupul
Său peste toţi ". E vorba aici de legătura dintre unirea ipostatică şi raportarea acesteia la jertfa pe care
Hristos ca Om adevărat şi ca Dumnezeu adevărat o aduce, accentuând cele două direcţii de care vorbeam
anterior.
Trupul lui Hristos este jertfă în veci, El rămâne în starea de jertfă şi se contemporanizează cu fiecare
generaţie în parte, oferind tuturor posiblitatea mântuirii.
El nu se contemporanizează transformându-ne în fiinţa Sa, ci El rămâne în istorie, iar oamenii pot şi sunt
chemaţi şi invitaţi să-L descopere în istorie. Aşa ne infuzează tutoror oamenilor duhul de jertfă, dar în
acelaşi timp El este şi punctul central în care e sălăşluită toată slava şi puterea dumnezeiască destinată nouă.
E trupul Său în actualitatea permanentă a stării de jertfă, dar şi de acţiune îndumnezeitoare.
Moartea Mântuitorului, în acest sens, nu mai este înţeleasă numai ca o pedeapsă pentru păcat. Teologia
apuseană, catolică, şi protestantă, n-a cunoscut altă modalitate a scoaterii omului din păcat, decât
suportarea pedepsei sau admistia cu Dumnezeu pe baza unor satisfacţii oferite Lui.
H. von Balthasar, un teolog romano-catolic, dar care şi-a însuşit multe din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
nu e în stare să înţeleagă că nu suportarea pedepsei ca satisfacţie adusă lui Dumnezeu este totul privind
mântuirea şi ne spune că Dumnezeu nu poate iubi răul moral, ci numai să-l urască : " Nu există nici o
iubire autentică fără de mânie … " (Hans Urs von Balthasar).
În Iisus Hristos s-au schimbat pentru prima dată rosturile ca pedepse pentru păcat al durerii şi morţii lui
Iisus Hristos. Aşa, durerea şi moartea nu mai sunt considerate ca o pedepsire pentru păcate, ci ca o
învingere sau biruinţă a acestora, ca un motiv de îndumnezeire.

Moartea lui Hristos este jertfă sfinţită şi sfinţitoare şi în acelaşi timp mijloc de biruire a morţii.

Moartea, acest destin conştient al omului, are prin jertfa lui Hristos şi o altă caracteristică mai puţin
cunoscută de noi. E drept că ea este cel mai înspăimântător eveniment din viaţa omului, dar constituie în
acelaşi timp, poarta prin care trebuie să trecem spre a ajunge la alt mod de existenţă. Hristos înlătură
caracterul distructiv al morţii şi-i dă ei alt sens.
Sfântul Grigore de Nyssa spune că moartea nu e numai distrugere, ci mai mult ea este urmarea despărţirii
omului de Dumnezeu. Hristos a venit în lume, tocmai ca să refacă comuniunea dintre om şi Dumnezeu, fapt
pentru care El a suportat moartea care înseamnă în concepţia lui Hristos, refacerea comuniunii dintre om şi
Dumnezeu, de care vorbeam înainte. Moartea este aici urmarea purificării Sale prealabile; aşa putem spune
şi noi că moartea ar trebui să fie o încoronare a purificării noastre. Moartea, în învăţătura Mântuitorului, nu e
doar un apus dezolant al unui om ajuns la capătul agoniei sale, ci este încoronarea vieţii umane, ce duce
spre înviere. Prin moartea Sa, Hristos restabileşte comuniunea omului cu Dumnezeu şi învinge moartea
definitiv.
Sfântul Chiril spune: " Domnul nostru Iisus Hristos, legând ciurda demonilor necuraţi şi vârsând sângele
Său pentru noi şi oprind moartea şi stricăciunea, ne face ai Săi proprii, ca unii ce nu mai trăim viaţa noastră,
ci pe a Lui ".
Moartea lui Hristos e o depăşire a necomunicării omului cu Dumnezeu, fiindcă moartea în concepţia
ortodoxă, nu rămâne doar ca un apogeu apus sub lespede de mormânt, ci vizează zările luceafărului ce va
erupe în lumina azurie pe dealul crucificării.
Pentru aceasta, teologia crucii se transformă în teologia învierii şi nu aşa cum opinează teologii apuseni
că, crucea este totul pentru mântuirea noastră şi în acelaşi timp sub cruce se petrece totul legat de mântuire.
Moartea lui Hristos dă semnificaţie morţilor noastre, iar noi ne-am unit cu El fiindcă El a murit pentru
noi. Noi murim la sfârşitul vieţii, unindu-ne cu Hristos întru asemănarea morţii Sale : "Căci dacă am
crescut, împreună cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui ". (Romani 6,5)
Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre moarte următoarele : " Noi murim omului vechi, adică
păcatului, rămânând însă să suportăm ca şi Hristos durerile ce ne conduc la moarte, neamestecate cu
păcatul, deci, nu ca pedepse pentru păcat, ci ca mijloace de depăşire a morţii şi ca dureri ale efortului de
renunţare la egoismul nostru plăcut şi păcătos ".
Aceasta este concepţia creştină despre moartea omului, care este realizată de om, care o celebrează într-
un anumit sens când îşi aduce toate darurile sale asemenea unui preot înaintea Tatălui Ceresc.
Moartea ne ajută să dăm lui Dumnezeu la sfârşitul zilelor noastre viaţa noastră ca un dar, dar un dar
transfigurat şi purificat.
Aceasta înseamnă jertfa, viaţa şi truda noastră, ce sunt la sfârşitul vieţii încoronate de moartea sau
sfârşitul fizic al omului. Moartea e înţeleasă aici ca o premisă a Învierii, căci fără nădejdea învierii,
moartea n-ar avea nici un sens, ar fi un fel de scufundare definitivă într-un abis fără nici o posiblitate de
ieşire din el. Aşa înţeleasă, în duhul Bisericii răsăritene, moartea e legată de purificare, şi stă în legătura
iubiri faţă de oameni şi se îndreaptă spre Dumnezeu ca dar al iubirii Sale.
Această concepţie e total greşită, deoarece Iisus a suferit această singurătate doar privind omul din El şi
a strigat : " Dumnezeule, de ce M-ai părăsit ? ",dar El nu cade în disperare căci spune după ce a împlinit
toate: " Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu ".
Hristos, ca om dorea să fie scăpat din aceste chinuri, fiindcă era om adevărat, dar firea Sa dumnezeiască
ajută firii omeneşti şi starea ce îi provoca durerea părăsirii. Ca om, El a trăit toată tragedia aceasta, dar firea
Sa dumnezeiască nu a lăsat ca durerea să se dezlănţuie atât de mult, încât să copleşească orice încredere pe
care o mai putea avea în Tatăl.
Sfântul Chiril consideră moartea Domnului ca pe un somn de scurtă durată, ceea ce ne arată că şi
moartea celor ce cred în El, va fi tot ca un somn.
De aici vedem cât de adevărat e termenul de adormit şi nu cel de mort.
În Noul Testament se foloseşte termenul de adormit pentru cel mort:
I Corinteni 11,30 : " De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au adormit ".
I Tesaloniceni 4, 13 : " Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi,
ca ceilalţi, care nu au nădejde".
Biserica nu se întemeiază juridic şi nici numai sub cruce, ci aceasta decurge ontologic din trupul înviat a
lui Hristos, fiindcă ea (biserica) este o comunitate eshatologică, extinsă din Trupul înviat a lui Hristos. Este
deci, nedeplină teoria teologilor romano-catolici care vorbesc numai despre de teoria satisfacţiei. Un
teolog romano-catolic, pe nume Thussing spunea că : " soteriologia catolică suferă de o îngustare care
fixează privirea la evenimentul trecut al crucii de pe Golgota ".
Metoda juridică nu e mulţumitoare. El critică teoria lui K.Rahner care vede numai rămânerea valabilă a
persoanei lui Hristos şi a cauzei Sale.
Părerea lui Ranner este greşită, deoarece rămâne tributară teoriei clasice catolice, legată mai mult de
ideea de ispăşire, decât cea de împăcare, ca restabilire a comuniunii între Dumnezeu şi om.

Iisus Hristos ca Împărat.Învierea lui Hristos şi înălţarea lui la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui

Vorbind despre cele trei slujiri ale Mântuitorului, trebuie să spunem că ele se împart doar din punct de
vedere metodologic, însă acestea rămân împreună, având o legătură specială între ele. Nu putem despărţi
demnitatea învăţătorească, de cea împărătească, cum e cazul pogorârii cu sufletul la iad.
Hristos nu aduce doar jertfă lui Dumnezeu, aşa cum ar fi înclinaţi să creadă teologii occidentali, ci îi
atrage pe oameni în această jertfă, cum vedem din următoarele locuri din Sfânta Scriptură care vorbeşte
despre această realitate în următoarele texte :
"Le voi lega rănile ca să-i vindec şi le voi descoperi belşug de pace şi de adevăr. Voi întoarce aici pe robii
lui Iuda şi a lui Israel şi-i voi aşeza ca la început" (Ieremia 33,6-7).
Profetul Zaharia vorbeşte despre acelaşi lucru, când zice: "Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te
fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin şi pe mânzul
asinei". (Zaharia 9, 9)
Demnitatea împărătească nu se referă doar la firea dumnezeiască din persoana Mântuitorului, ci şi la firea
omenească : "Iar Iisus stătea înaintea dregătorului Şi l-a întrebat dregătorul zicând: Tu eşti regele iudeilor ?
Iar Iisus i-a răspuns: Tu zici". (Matei 27, 11), (Marcu 15, 2), (Luca 23, 3), (Ioan 18, 33).
Teologia raţionalistă protestantă, neagă demnitatea lui Iisus ca împărat şi afirmă că minunile Lui sunt
închipuiri mitologice sau că ele sunt un produs al fanteziei unor oameni. E greşită această părere, deoarece
în Sfânta Scriptură citim că Iisus a fost o realitate şi că El învăţa ca şi unul ce avea mare putere (Matei
7,29) :"Îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor".
Apoi, El ceartă vântul şi marea ca semn că avea putere şi nu era o nălucă sau închipuire a Apostolilor
care spun: " Cine este Acesta, că şi vântul şi marea ascultă de El ?" (Matei 8,27) E vorba aici de Iisus Hristos
ca Fiu al lui Dumnezeu şi om adevărat, El era creator al cuvintelor plasticizate în lucrurile din creaţie,
întrupate în ceea ce vedem, fapt pentru care El avea puterea ca să stăpânească ceea ce a creat.
Înaintea lui Pilat, Iisus mărturiseşte că El e împărat, Ioan 18,37 : " Deci I-a zis Pilat : Aşadar eşti Tu
Împărat? Răspuns-a Iisus : Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am
venit în lume ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr, ascultă glasul Meu ".
Sfântul Evanghelist Matei 28,18, vorbeşte despre puterea pe care o avea Iisus, când a trimis pe Sfinţii
Apostoli, să vestească Evanghelia la toată făptura, "Şi apropiindu-se Iisus le-a vorbit zicând : datu- mi-s-a
toată puterea în cer şi pe pământ", iar Sfântul Apostol Pavel, iar epistola către Filipeni 2,9 spune : "În
numele Lui să se plece tot genunchiul ".
Demnitatea împărătească rezultă din unirea ipostatică prin care firea omenească e îndumnezeită şi
ridicată la un grad de perfecţiune, care s-a arătat prin lucrarea teandrică în Hristos şi prin mărturisirea că El
este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.
Texte care mărturisesc că Iisus posedă demnitatea de Împărat, a cărui împărăţie este mai presus decât
toate împărăţiile sunt de găsit în Sfânta Scriptură. Asa avem exemplu şi Sfânta Evanghelie de la Ioan: " …
Dar acum, Împărăţia Mea, nu este din lumea aceasta …".(Ioan 18,36)

Învierea Mântuitorului Hristos

Realitatea învierii lui Hristos


Teologia liberală protestantă contestă realitatea învierii lui Hristos socotind-o ca un produs a
imaginaţiilor ucenicilor şi femeilor, care au pretins că L-au văzut, sau a altor persoane din anturajul lui
Hristos. Aproape toţi teologii apuseni, chiar dacă acceptă oarecum învierea, pentru ei, aceasta rămâne
oarecum un eveniment izolat de istorie, ce nu are legătură directă cu ea.
Învierea rămâne în concepţia acestor teologi un eveniment ce nu influienţează în mod special cursul
istoriei, ci este numai o aducere aminte simplă.
Teologul Klappert face o expunere dogmatică privind realitatea Învierii lui Hristos.
Realitatea apariţiilor lui Hristos cel Înviat
Această realitate este exprimată într-un mod real, de persoane reale şi care din punct de vedere istoric, s-
ar putea verifica. In concepţia lui Klappert învierea, nu este un fel de apariţie a unor imaginaţii la unii
oameni, fie entuziaşti, fie chiar bolnavi psihic, ci ea este realitate care adună pe oameniii ce credeau în Iisus
cel înviat şi nu putem spune că a existat la început o comunitate şi după aceea ar fi avut credinţa despre cel
înviat.
Mai nou, aproape toţi teologii celorlalte confesiuni acceptă invierea, dar ei nu înţeleg cum ar putea avea
aceasta o legătură cu istoria.
Ca să explicăm realitatea Învierii Domnului, trebuie să pornim încă de la întrupare, iar ca să fie
valabilă teoria aceasta, că Învierea lui Hristos este doar un produs al fanteziei Apostolilor, trebuia ca să vadă
că însăşi teoria se contrazice pe sine.
Unii au spus că Trupul Domnului a fost furat din mormânt, dar ca să-l fure, ei au trebuit să recunoască
că mormântul era gol. Alţii au spus că Mântuitorul nu a murit ci a fost în stare de leşin. Alţii au afirmat că
învierea lui Hristos este doar o imaginaţie a unor oameni bolnavi psihic.
Corporalitatea lui Hristos cel Înviat
Aproape toţi teologii protestanţi, spun că Hristos a înviat cu trupul, împotriva lui H.Grass, care nu
vorbeşte despre un mormânt gol, ci despre un trup spiritual, bazându-se pe citatele: Romani 8,11: " Iar,
dacă Duhul Celui ce l-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Iisus din morţi, va face
vii şi trupurile voastre cele muritoare prin Duhul Său, care locuieşte în voi ".
Temeiuri privind corporalitatea Celui Înviat avem mai multe : I Corinteni 15, 35 : " Cum înviază
morţii ? Şi cu ce trup au să vină ? Nebun ce eşti ! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit ".
Sfântul Pavel spune, la II Corinteni 5,1 următoarele : " Căci ştim că dacă acest cort, locuinţa noastră
pământească se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri ".
În epistola către Filipeni 3, 20-21 citim la fel : " Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi
aşteptăm un Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca
să fie asemenea trupului Slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-şi supune Sieşi toate ".
Grass crede că aceste citate se referă la faptul că trupul material al Mântuitorului rămas în mormânt iar
trupul lui Hristos după Înviere este un trup complet nou, fără legătură cu trupul vechi.
E falsă această presupunere, deoarece aici în cele amintite, se vorbeşte de o prefacere a trupului lui
Hristos, de un trup nou adevărat; dar din cel vechi.
Chiar unii teologi occidentali spun că Sfântul Pavel vorbeşte de prefacerea trupului printr-o lucrare
creatoare şi îndumnezeitoare asupra trupului mort ( Klappert şi Regenstorf ). Nu e vorba aici de un
evoluţionism sau de o gândire gnostic-dualistă, ci de această prefacere profundă de care vorbeşte Sfântul
Pavel la Filipeni 3,21: "Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor pe
Domnul nostru Iisus Hristos, care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea
trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-şi supune Sieşi toate".
Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte de o pnevmatizare a trupului lui Hristos ce s-a realizat începând
încă de la întrupare, şi care va culmina cu învierea şi mai ales cu înălţarea la cer .
Sfântul Apostol Pavel tratează această problemă şi în epistola II Corinteni 5,16, când spune : " De aceea,
noi nu mai ştim de acum pe nimeni după trup, chiar dacă l-am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-l
mai cunoaştem …. ".

Legătura lui Hristos cel Înviat cu planul istoriei

Învierea lui Hristos nu se experiază ştiinţific, ci doar prin credinţă. Ea este o realitate ale cărei efecte sunt
şi azi la fel cum au fost la evenimentul petrecut la Ierusalim în illo tempore. Teologii ortodocşi şi unii din
Occident cum sunt : Klappert şi Kampenhausen vorbesc de o atingere a lui Hristos cu istoria, ba unii merg
mai departe cum e cazul lui Panneberg care spune că dacă vrem să vedem felul cum Învierea lui Hristos
dinamizează istoria şi o penetrează, trebuie să ne aplecăm asupra Învierii Domnului cu multă credinţă.
Prin Învierea lui Hristos lumea creată este învăluită de energiile divine, iar, istoria este scoasă oarecum
din repetiţia monotonă şi destructivă ce se află în ea prin păcatul strămoşesc şi e ridicată pe un plan nou de
existenţă.
Se elimină aşadar din istorie, prin Învierea lui Hristos, planul mărginit şi static al ei, legile rigide şi
adeseori rigorismul sub toate aspectele , ce împiedică înaintarea creaţiei spre purificare.
Putem spune aici că Învierea lui Iisus Hristos este un dat ontologic care învăluie istoria, calificând-o pe
aceasta ca istorie a mântuirii.

Iradierea pnevmatică a eficienţei transformatoare


a Învierii lui Hristos în lume

Protestantismul a redus conţinutul eficienţei lui Hristos şi a Învierii Sale asupra istoriei, oprindu-se doar
la cruce şi vorbind despre învierea lui Hristos, ca despre o sculare a lui Hristos din morţi cum e cazul la
teologul protestant Karl Barth.
Teologia catolică nu e prea departe de această concepţie şi vorbeşte de o teorie a satisfacţiei, care este
incompletă, deoarece mântuirea în concepţia catolică nu este o repunere ontologică a omului, aşa cum e
cazul în Biserica Ortodoxă
Teologia răsăriteană vorbeşte de o restabilire ontologică a omului prin jertfa lui Iisus Hristos. Ea trece
mai departe de cruce, nu fiindcă ar neglija crucea, ci tocmai că dincolo de ea, se întrezăresc razele
biruitoare ale Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, care e subiect al Învierii Sale şi nu o epavă apusă
datorită chinurilor suportate pe cruce.
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, există o cale progresivă, începută cu întruparea Mântuitorului, când
firea omenească este îndumnezeită şi i se dă acesteia, o putere ce e văzută chiar în chinuri şi în partimile
Sale. E vorba aici de o legătură dintre Întrupare şi Înviere.
Trupul Înviat a lui Hristos nu e numai un gaj - dat nouă că şi noi vom învia, ci e izvor de viaţă
dumnezeiască pentru viaţa noastră pământească, e izvor de viaţă şi de îndumnezeire, ce ne duce spre
învierea noastră.
Sfântul Chril spune : " Căci a înviat Hristos, călcând moartea, ca şi pe noi să ne izbăvească de slăbiciune
şi oprind tânguirea din pricina ei, să ne încredinţeze şi să strigăm plini de bucurie . Ai întors plânsul meu
în bucurie, rupt-ai sacul meu şi m-ai îmbrăcat în veselie ". (Psalmi 29, 12)
O altă dovadă a demnităţii împărăteşti este şi pogorârea la iad cu sufletul a Mântuitorului Iisus Histos.
Leonţiu de Bizanţ ne spune despre aceasta : " Pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească
şi peste cei morţi ".
Hans Urs von Balthazar zice că învierea în concepţia ortodoxă începe încă din iad. Acolo are loc o
anticipare care situează evenimentul Paştilor, sâmbăta, şi transformă trimuful obiectiv şi pasiv într-un
triumf subiectiv al lui Hristos.
Din sufletul lui Hristos îndumnezeit deplin, va iradia apoi puterea ce va învia trupul Său din mormânt.
Pentru aceasta s-a afirmat înainte că învierea începe încă din iad. 4, 6 : "Căci spre aceasta s-a binevestit
morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni după trup, dar să vieze după Dumnezeu cu duhul ".
Acelaşi H. von Balthazar mai observă că, în vreme ce icoanele occidentale ale Paştilor îl arată pe
Hristos înviind singur, Răsăritul ne face să vedem latura soteriologică ( mântuitoare ) şi socială în acelaşi
timp a operei de răscumpărare, când Cel înviat nu mai este singur reprezentat în icoană, ci ridicând din
mormânt pe primii oameni şi pe urmaşii lor. De aici vedem atât de clar, că puterea ce o exercită asupra
celorlalţi oameni cu care Hristos intra în legătură după învierea Sa, o vedem din apariţiile Sale, când El
avea iniţiativa şi vrerea de a se arăta oamenilor.
Sfântul Pavel spune despre acest lucru, la Corinteni 15, despre înviere.
Uneori Iisus stăruie ca cei cărora se arăta, să-L recunoască cum e cazul în evenimentul descris de
Sfântul Luca 24, 16 : " Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască ".
El converteşte şi oarecum chiar subjugă şi aceasta într-un mod pozitiv pe cei cărora li se arată : "Oare nu
ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ? ". ( Luca 24 , 32)
Tot prin puterea lui Hristos cel înviat în trupul său, e un trup ridicat la deplina transparenţă
duhovnicească şi se comunică oamenilor, ca aceştia să aibă acces la Dumnezeu Tatăl, deoarece Hristos
rămâne în starea de jertfă pentru totdeauna, fiind în acest fel un izvor ce duce şi cheamă în acelaşi timp spre
Dumnezeu pe cei încorporaţi în El.( în Hristos)
N. Cabassila vorbind despre această realitate, spunea : " Hristos s-a gândit să păstreze pe trup mântuirea
jertfei Sale şi să poarte pe El, pururea urmele rănilor Sale, dobândite în clipa răstignirii Sale, vrând să arate
că şi atunci când va veni a doua oară în lumina orbitoare, va fi pentru robii Săi aceeaşi jertfă, acelaşi
răstignit şi împuns, rănile acestea ţinând loc de podoabe împărăteşti. Aceste răni nu sunt doar o amintire, ci
un izvor din care adăpându-ne, înaintăm prin El spre Tatăl şi ne schimbăm viaţa ".
Prin aceste răni, Hristos rămâne în veci în starea de jertfă, şi ne preia pe toţi în El care credem în El nu
numai prin comunitatea de natură ce o are cu noi, ci şi prin cuprinderea noastră personală şi prin petrecerea
Lui în noi.
Prin trupul înviat a lui Hristos iradiază neîmpiedicată puterea Aceluia ce a făcut acest trup neputincios,
conducând pe cei ce se vor împărtăşi de El, spre înviere, conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi
la o personalizare a cosmosului în Hristos şi în oameni, fiindcă există o continutitate ontologică între
materia trupului uman şi a cosmosului. ( Pr. Prof. Dumitru Stăniloae )
Hristos, transfigurând trupul Său uman, transfigurează întreaga creaţie, deoarece trupul uman luat din
Sfânta Fecioară este înrudit cu întreaga creaţie. De aici avem izvorul îndumnezeirii întregii firi pentru o
stare nouă. Aceasta va însemna o biruinţă a naturii umane, a comuniunii persoanlor umane, ca să intre în
relaţie cu Persoana divină, devenită Persoană umană, eliberată prin suportarea morţii de bună voie, de
stricăciunea morţii, care este cel mai mare duşman al comuniunii.
Trupurile noastre din Invierea cu Hristos primesc siguranţa că înaintând pe drumul desăvârşirii şi
eliberându-se de patimile rele, vor fi întru asemănarea trupului lui Hristos cel înviat.
Singurul element - Învierea - ne deschide perspectiva scăpării de fatalitate, ce ne duce spre moarte, ce
ne încătuşează în egoismul şi în carapacea periculoasă a ei.
Învierea ne oferă alte zări, şi e nădejdea vie şi lucrătoare că toată viaţa aceasta este o pregătire pentru
împărăţia lui Dumnezeu, iar noi nu suntem aruncaţi la periferia vieţii sau "aruncaţi în lume", ci înaintea
noastră stă posibilitatea înaintării noastre către împărăţia lui Dumnezeu şi aşa prin acest efort dobândim o
delicateţe spirituală superioară.

Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui

După Epistola către Evrei, Mântuitorul Iisus Hristos se înfăţişează cu jertfa Sa înaintea Tatălui, apoi se
aşează de-a dreapta Lui, urmând ca jertfa Sa să îi curăţească pe cei ce cred în El.
Despre această realitate găsim mărturii în Sfânta Scriptură :
Evrei 9,24 : " Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfinţilor, făcută de mâini, închipuirea celei
adevărate, ci chiar în cer, ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu ".
Apocalipsa vorbeşte despre permanenţa jertfei Sale, prin chipul Mielului înjunghiat care împărăţeşte : "
Zicând cu glas mare : Vrednic este Mielul cel înjunghiat, ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria
şi cinstea şi slava şi binecuvântarea ". (Apoc. Cap.5,12)
Păreri în legătură cu înălţarea Mântuitorului la cer .
Învierea ar coincide cu înălţarea şi toţi Evangheliştii au spus la fel în afară de Luca, care lasă o distanţă
între Înviere şi Înălţare.
Din punct de vedere ortodox înălţarea la cer a Mântuitorului reprezintă deplina pnevmatizare şi
îndumnezeire a trupului lui Hristos, iar răgazul dintre înviere şi înălţare este tocmai de a-i convinge pe
Apostoli de realitatea Învierii Sale.
Prin înălţare, Iisus îşi trece trupul Său în planul unicei personalizări, care este în modul cel mai
desăvârşit realizată şi se sălăşluieşte invizibil în cei ce cred în El.
Pnevmatizarea şi Inălţarea la cer a Mântuitorului nu este o obicuitate spaţială adică o umplere spaţială
simplă cu Hristos în mod panteist, ci ea este o prezenţă de adâncime şi înălţime spirituală, care se poate face
sensibilă în diferite grade de intensitate după gradul puterii de sesizare spirituală sau de credinţă a celui ce
se supune lui Hristos cel înălţat.
Şederea de-a dreapta lui Dumnezeu, cum reiese şi din epistola către Evrei cap. 1 versetul 3 : " Care
fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu Cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit
prin El Însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte " este explicată
în I Corinteni 15,25-27 : " Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub
picioarele Sale. Vrăjmaşul cel dintâi care va fi nimicit, este moartea ".
Ţinta ultimă a lucrării lui Hristos, e să învingă moartea universală şi să-l unească pe om cu Dumnezeu.
Acesta de fapt este şi sensul rămânerii Sale întru starea de jertfă.

Mântuirea obiectivă sau răscumpărarea din punct de vedere ortodox. Aspectele esenţiale ale
răscumpărării.

Răscumpărarea e cel mai minunat act dintre toate actele dumnezeieşti săvârşite de Mântuitorul Iisus
Hristos şi are o mare bogăţie de înţelesuri. Răscumpărarea este asemenea unei ţesături alese din care
desprindem o multitudine de aspecte, dintre care cele mai importante sunt : aspectul de jertfă, ontologic, şi
recapitualtiv.

I . Aspectul de jertfă al răscumpărării.


Opera de răscumpărare a lui Hristos e îndreptată în primul rând către Dumnezeu, idee exprimată prin
teoria preţului plătit lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. În epistola către Evrei 9,24 citim : " El a
intrat în cer, pentru ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu ".
Apoi tot la Evrei 9, 14 : " Sângele lui Hristos s-a adus jertfă lui Dumnezeu fără prihană ".
Efeseni 5, 27 : " S-a dat pe Sine miros de jertfă lui Dumnezeu, într-un miros de bună mireasmă
duhovnicească ".
Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să o mântuiască citim în Evanghelisa de la Sfântul Ioan 3,16 :"
Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel unul născut l-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică ".
Aici e vorba de un omagiu adus lui Dumnezeu dar deosebit de omagiul omenesc,de omagiul de care
vorbeşte mai ales fiindcă păcatul e în primul rând neascultarea de Dumnezeu, nesupunerea de voia Lui.
Prin jertfa Sa, Mântuitorul aduce pe om la Dumnezeu şi la ascultarea faţă de El, fiindcă neascultarea faţă
de Dumnezeu a acoperit şi a înceţoşat privirea lui clară, privind raportul de ascultare faţă de Dumnezeu şi
de aceea s-a spus înainte că nici unul dintre oamnei nu putea să înţeleagă ce înseamnă ascultare. Această
neascultare a umbrit oarecum frumuseţea lui Dumnezeu iar după unii autori omul nu mai putea să vadă
această măreţie a Tatălui Ceresc.
Sfânta Evanghelie ne descrie aceasta prin cuvintele Mântuitorului : " Eu Te-am preamărit pe Tine pe
pământ; lucrul pe care Mi L-ai dat să-L fac, l-am săvârşit ".(Ioan 17)
Logosul divin întrupat vine pe pământ, prezintă şi redescoperă calea ce duce spre Dumnezeu, cale care
însă era acoperită cu păcatul strămoşesc.
Pedepsirea păcatului trebuia să se facă aspru de către Tatăl, altfel s-ar fi diminuat măreţia Sa. Păcatul
trebuia pedepsit cu cea mai mare pedeapsă spre a fi curmat întru totul. Moartea era plata păcatului aşa cum
citim în epistola către Romani 5, 12 : " Plata păcatului este moartea . De aceea precum printr-un om a
intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit
în el".
Moartea în contextul păcatului e concluzia ontologică şi logică a acestuia. Dumnezeu putea opri această
moarte, dar nu a făcut-o, pentru ca omul să-şi dea seama de greutatea păcatului său şi mai ales i s-a dat
acestuia putinţa de a se căi de păcat, dar n-a făcut-o. Moartea este necesară pentru omul păcătos, deoarece
opreşte înaintarea lui în moartea spirituală, aşa cum ne sugerează: Sfântul Maxim Mărturisitorul : " Toate
cele create se cer prin însăşi constituţia lor, după cruce, mormânt şi înviere ".
Moartea, prin îndumnezeirea la care era destinată făptura, se deosebea de moartea prin desfacerea
sufletului de trup ( de moartea trupească ). Un teolog contemporan spune că moartea unui adevărat creştin
trebuie să corespundă cu botezul acestuia. La sfârşitul vieţii, omul ar fi purificat, iar moartea nu ar fi decât o
binecuvâtare a existenţei terestre. Moartea, în afară de Dumnezeu, este o cădere în golul total al vieţii, e
plata cerută de păcat.
Moartea tainică în Dumnezeu e un omagiu benevol adus măririi Sale, iar moartea în păcat este pedeapsa
cea mai mare dată omului. Dumnezeu n-a voit ca omenirea să moară căci aşa cum spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul: " Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem, pentru că
este scris : blestemat este tot cel spânzurat pe lemn " ( " Răspunsuri către Talasie " - Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Filocalia 3, pagina 148 ).
Moartea lui Hristos n-a fost o pedeapsă totală cum spun protestanţii, deoarece El a acceptat-o de bună
voie, fiind fără de păcat. Jertfa lui Hristos este tocmai jertfa întregii creaţii pentru a reveni la starea de
dinainte de păcat, iar aceasta nu se putea realiza decât prin suferinta întregii creaţii şi după cum nu putea ca
fiecare ipostas a creaţiei să sufere, Hristos, Dumnezeu-Intrupat la Botezul de pe malurile Iordanului preia de
bună voia păcatele lumii, cu toate urmările lui şi suferă pentru toate, ca întradevăr să ducă creaţia înaintea lui
Dumnezeu la starea de jertfă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea : " Întrucât moartea suportată de El era o mare pedeapsă pentru
lume sau pentru păcatul ei, era o moarte dreaptă, cuvenită, dar întrucât o suporta El personal, era nedreaptă,
necuvenită, El personal fiind fără de păcat. Moartea dreaptă, cuvenită s-a transformat în El în moarte
nedreaptă, necuvenită şi ca atare a fost biruită.
Teologii romano-catolici şi protestanţi s-au abătut de la această cale şi văd în răscumpărare doar o
plată juridică pe care Iisus Hristos o aduce Tatălui ca o satisfacţie. Ei judecă doar din punct de vedere
juridic relaţia dintre om şi Dumnezeu. Păcatul strămoşesc a mers mult mai departe decât simpla jignire sau
ofensare a lui Dumnezeu, prin săvârşirea lui.
Teologia răsăriteană vorbeşte de o însemnătate ontologică a răscumpărării care ţine de fiinţa intimă a
persoanei umane
Prin păcat, omul s-a despărţit fiinţial de Dumnezeu, s-a întors de la faţa Lui şi a apucat pe un drum
despărţit de Dumnezeu.
Răscumpărarea trebuia să se facă prin refacerea legăturii ontologice ce a existat între Dumnezeu şi om în
starea lui fericită.
Teologia romano-catolică vorbeşte despre moarte nu aşa cum ne sugerează Biserica răsăriteană, pentru
care moartea era o urmare a vieţii păcătoase, ci, pentru teologii romano-catolici, moartea e vina după
căderea în păcat, dar nu e legată personal de fiinţa umană, deci nu vine din ea, ci din afară. În Teologia
ortodoxă, Dumnezeu a legat moartea de însuşi procesul de viaţă al naturii căzute, de slăbiciunea în care a
căzut aceasta prin păcat. Însă de la Întrupare se produce pregătirea pentru înfrângerea morţii, prin faptul că
firea umană a fost preluată de Ipostasul divin şi îndumnezeită în cel mai înalt grad şi cosntituie prima fază a
jertfei Mântuitorului Iisus Hristos.
A doua fază se realizează prin învierea Lui din morţi. Cu moartea lui Hristos se sfârşeşte faza
eforturilor morale umane.
Leonţiu de Bizanţ - vorbeşte despre o "devenire" în Iisus Hristos, deşi era fără de păcat. Această
"devenire" nu este o perfecţionare în persoana lui Hristos, ceea ce ar fi o erezie, ci o continuă ridicare a
naturii umane, pe cele mai nebănuite trepte de îndumnezeire.
Tot Leonţiu de Bizanţ, vorbind despre aceasta, spune de o "primă unire" a Cuvântului cu persoana
umană, începută prin întrupare, care la Sfinţii Părinţi este premisa îndumnezeirii pentru om. A "doua
unire" ar fi cea iconomică, ulterioară primei uniri, cea prin care umanul preluat de Ipostasul divin e
îndumnezeit într-un mod cu totul special. Firea umană luată de Cuvântul dumnezeiesc, n-a fost de la început
nestricăcioasă şi fără afecte, ci a fost firea umanităţii, cu toate imperfecţiunile şi coruptibilitatea din ea.
Mântuitorul ridică natura umană pe noi trepte de îndumnezeire ; această ridicare nu s-a făcut automat, ci El
a luat firea umană şi a perfecţionat-o, neaplecându-se păcatului.
Despre afecte, vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia 3, pagina 146-147, unde explică
raportul dintre plăcere şi durere.
Iisus Hristos n-a avut în natura Sa umană plăcerea, ci numai durerea căci, a avut o viaţă mai mult în
lacrimi, decât în bucurii şi chiar venirea Sa în lume i-a provocat o durere.
Durerea are şi ea un rost. Ea ne face să devenim oameni. Pentru credinciosul răsăritean, sensul durerii
este în a înfrânge tot ce e potrivnic devenirii sale fiinţial-religioase. Durerea poate înnobila omul îi poate
da o stare interioară profundă.
Durerea din simţuri e premergătoare plăcerii nepăcătoase din minte. Această durere a respins ispitele, a
înfrânt afectele, ducând firea la nepătimire. Aşa se eliberează firea de păcate şi de starea de a fi afară de
Dumnezeu.

III Aspectul recapitualtiv al răscumpărării

Acest aspect ne arată că jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos se îndreaptă şi spre oameni.
Aspectul acesta corespunde aşa-zisei teorii morale, după care Hristos S-a întrupat să ne dea nouă o pildă
de viaţă şi o dovadă a iubirii Sale.
Prin jertfa Sa, Hristos ne cuprinde virtual pe toţi în El. Noi am fost aduşi jertfă şi am fost îndumnezeiţi
spiritual prin El. Există o tainică unitate spirituală a umanităţii întregi în Hristos, după cum ne spune
Sfântul Pavel : " Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti în Hristos Iisus ".
(Efeseni 2,6)
Despre această realitate mai mărturisesc o serie de cântări bisericeşti: "Botează-Mă pe Mine şi întru
Mine se vor curăţi greşalele oamenilor " (Mineiul pe Ianuarie) sau în altă parte : "Mesia cel singur drept în
mijlocul tâlharilor celor fără de lege spânzurându-Se, dimpreună cu Sine i-a îndreptat pe toţi " ( Octoih ).
În slujba după inviere citim : " Ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi mă scol împreună
cu Tine, Însuţi împreună mă preamăreşte întru împărăţia Ta " ( Penticostar ).
Iisus Hristos, ca noul Adam, e asmeni unui sfeşnic care luminează şi iradiază spiritual pe toţi cei care
cred în El. Umanitatea îndumnezeită a lui Hristos e focul din care iradiază în forma accesibilă oamenilor
infinitatea vieţii divine, El fiind centrul umanităţii.
El rămâne Dumnezeu adevărat şi om adevărat neepuizându-şi puterea de care se împărtăşeşte creatura Sa.
Natura umană a Lui, prin Întrupare, patimi, moarte şi înviere, devine un vas comunicant al energiilor divine,
ce se pogoară asupra noastră, iar noi suntem cuprinşi în Hristos printr-o unitate distinctă în Eul Său central.
El, este centrul sistemului de relaţii cu noi, El este eul central, izvorâtor de iubire şi chemător spre iubire,
El a devenit un Eu puternic, un Eu atrăgător şi dumnezeiesc pentru oamenii tuturor timpurilor.

Răscumpărarea după doctrina romano-catolică

Doctrina Bisericii Romano-Catolice despre răscumpărare, este în strânsăm legătură cu învăţătur ei despre
fiinţa păcatului strămoşesc. După această doctrină, prin căderea în păcat, nu s-a ştirbit ceva interior fiinţei
umane, ci s-a pierdut ceea ce a fost omului adăugat, dat ulterior, iar refacerea nu implică ceva ontologic, ci
doar o repunere din punct de vedere juridic. Aşa, mântuirea se realizează prin satisfacţia pe care a adus-o
Fiul lui Dumnezeu, Tatălui, în locul oamneilor.
Această teorie a fost formulată prima dată de Anselm de Canterbury şi a rămas în doctrina romano-
catolică ca dătătoare de ton, în afară de unele modificări uşoare aduse de Bonaventura şi Thoma d'Aquino.
Teoria lui Anselm de Canterbury se află formulată în cartea sa numită : Cur Deus homo ( De ce
Dumnezeu a devenit om ).
Aici, Anselm vrea să demonstreze logic necesitatea venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu şi faptul că
fără Hristos mântuirea ar fi imposibilă.
În prima parte Anselm, demonstrează necesitatea unei satisfacţii pe care numai singur Fiul o poate
aduce Tatălui, iar în a doua parte stabileşte necesitatea şi eficacitatea satisfacţiei Dumnezeu-Omului.
După Anselm, omul a fost creat pentru fericire, dar datorită păcatului, el are de suferit acest păcat constă
în neascultarea şi neacordarea onoarei lui Dumnezeu.
Tot în partea a doua, el vorbeşte de o necesitate pentru Dumnezeu de a mântui lumea.
În rezumat, ideile lui Anselm, din tratatul său sunt înţelese după cum urmează : Dumnezeu este obligat
faţă de Sine Însuşi să salveze omenirea, dar El nu putea face aceasta decât cerând o satisfacţie pentru păcat
iar deoarece omul nu putea realiza această satisfacţie, a fost necesară întruparea Fiului Său, Care nu putea
satisface onoarea lui Dumnezeu, decât cu moartea Sa.
Toma d'Aquino şi Bonaventura au emis ideea că întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost o necesitate
numită, ideea de convenienţă, care arată că Dumnezeu a decis din eternitate să mântuiască omul alegând
modul cel mai bun pentru aceasta, şi anume întruparea.
Toma d'Aquino, dezvoltând teoria convenienţei, a îmbogăţit-o pe aceasta cu ideea despre legătura mistică
a lui Hristos cu toţi oamenii, sau cu cea despre satisfacţia lui Hristos. Supraabundenţa adusă prin jertfa lui
Hristos era mult mai puternică decât eficacitatea păcatului strămoşesc săvârşit de Adam.
După doctrina romano-catolică, satisfacţia a fost adusă prin jertfa lui Hristos, numită supraabundenţă.
Meritele lui Hristos sunt infinite, incomensurabile, căci o picătură din sângele Său era suficient să
mântuiască întreaga omenire. De aceea, jertfa Sa e mai presus de orice jertfă, e sacrificiul superior, ceea ce
face ca meritele lui Hristos să intre în tezaurele Bisericii Romano-catolice.
Din cele arătate, reies anumite fapte juste şi unele nejuste.
Justă este tocmai ideea sacrificiului şi a slujirii arhiereşti a lui Hristos, fapt ce face ca nimeni să nu poată
contesta acest lucru, dar este nejustă părerea privind faptele prisositoare adică prin surplusul de fapte
meritorii a lui Hristos, Biserica, punându-le în tezaurul său, le poate da şi altor oameni, care au nevoie de
ele.
Justimea jertfei Mântuitorului o vedem din Noul Testament : " Fiul Omului n-a venit ca să I se
slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru toţi ". (Matei 20,28) sau la
Sfântul Evanghelist Ioan 10, 14-18 : " Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele mă
cunosc pe Mine […] şi sufletul Mi-l pun pentru oi ", ori în Epistola către Efeseni 5, 2 " […] Hristos ne-a
iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă
".
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre această măreţie a jertfei lui Hristos, mai ales în epistola către
Evrei 9, 11-14 : " Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel
mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta ; El a intrat o dată pentru
totdeauna în Sfintele Sfinţilor, nu cu sânge de ţapi sau de vite, ci cu Însuşi sângele Său şi a dobândit o
veşnică răscumpărare ".
În doctrina romano-catolică, Dumnezeu e privit însă ca un senior, ca un nobil medieval jignit în modul
cel mai puternic privind onoarea Sa, iar pentru îndreptarea acestei greşeli, se cerea o satisfacţie, de fapt
cum se cerea în legea medievală.
La Sfinţii Părinţi răsăriteni, se întâlneşte cu adevărat ideea de jertfă, care este punctul central al gândirii
lor, dar niciodată nu se vorbeşte de acea satisfacţie.
Primul dintre Părinţii Bisericii care introduce cuvântul de " satisfacţie " este Tertulian, apoi Ciprian şi
Fericitul Augustin.
La romano-catolici, omul e doar în raport-juridic cu Dumnezeu şi mult prea exterior şi nu atinge fiinţa
intimă a creştinului, iar legea ce există între cer şi pământ este una oarbă, adesea lipsită de duh.
Graţia pe care Hristos o obţine de la Tatăl e adăugată exterior omului, în baza dreptului Său la
recompensă. Între faptă şi graţie există în concepţia Romano-Catolică o despărţire. Ele stau visa-vis una de
cealaltă.
Pentru Biserica răsăriteană, această situaţie e departe de sufletul pătruns de căldură şi îndumnezeire, din
opera mântuitoare a lui Hristos. Aceste raporturi exterioare, juridice, nu au loc în Biserica răsăriteană,
pentru ca harul este un flux necreat al Fiinţei divine, nedespărţit de aceasta. Umanitatea lui Hristos e
umplută tot mai mult de harul divin, care nu vine din exterior, ca o recompensă, ci tocmai din interior, din
faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a ridicat firea umană la cel mai înalt grad posibil pentru ea.
În Biserica Romano-Catolică, graţia se dăruieşte omului de către Dumnezeu, dar printr-o formă juridică
care nu implică o transformare ontologică a omului.
Teoria satisfacţiei nu vede toată gravitatea stării omului de după cădere, ci se limitează să restituie doar
ceea ce i-a fost dat în plus omului, adică starea supradăugată. În concepţia catolică, păcatul a adus o simplă
tensiune în relaţia dintre om şi Dumnezeu, fără ca aceasta să aibă o urmare nefastă privind constituţia
intrinsecă a firii omului.
Repararea acestei căderi din punct de vedere ortodox nu se poate face prin ceva exterior, ci numai prin
reîntoarcerea din nou la legătura ontologică a omului cu Dumnezeu, aceasta făcându-se printr-o revenire la
comuniunea cu Dumnezeu, care implică din partea omului o schimbare interioară.
Altfel, am asista la o legiferare a unui cod juridic mult prea străin de aspiraţiile sufletului uman ce-L
caută pe Dumnezeu în tot timpul şi pretutindeni.

Concepţiile protestante despre răscumpărare

Lumea a fost şi rămâne deterioarată puternic de păcatul săvârşit de om prin neascultare iar mântuirea se
face doar prin eliberarea adusă de Mântuitorul Iisus Hristos.
Martin Luther uneşte strâns mântuirea obiectivă cu însuşirea ei subiectivă, prin credinţă. Opera lui
Luther e strict teocentrică şi totuşi ea se extinde peste îngustimea raţionalităţii teoriei satisfacţiei.
Protestanţii “ortodocşi” se apropie mai mult de teoria lui Anselm, dar de la Luther păstrează accentuarea
ideii de pedeapsă. După protestanţi, Hristos suferă pedeapsa mâniei lui Dumnezeu. Luther cunoştea şi
concepţia părinţilor răsăriteni de la care a preluat noţiunea de mântuire de puterile distrugătoare.
Au urmat alţi teologi ce au denaturat învăţăturile lui Luther, începând cu ucenicul său, Filip
Melanchtnon, care vorbind despre jertfa lui Hristos, pomenea doar despre o achitare externă şi excludea
ideea de înnoire interioară.
Schleiermacher pleacă de la ideea unui Dumnezeu impersonal şi zice că nu există o mântuire obiectivă
realizată de Hristos, care produce în noi o înnoire religios-morală.
Schleiermacher cunoaşte doar pe Histos, în noi, nu şi pe Hristos pentru noi, deci Hristos ar fi doar un model
religios-moral.
El zice că Hristos e numai o pildă, dar o pildă care rabdă eroic mânia divină, ca urmare a păcatului
omenirii.
Spre deosebire de învăţăturile lui Hoffmann, Albrecht Rietschl vorbeşte despre Histos ca despre un
purtător al iertării lui Dumnezeu. După A.Rietschl, Dumnezeul Evangheliei e superior Dumnezeului legii şi
aşa nu este nevoie de iertare. Opera lui Hristos are după el o valoare declamatorie. Dumnezeu îi întoarce pe
oameni de la necredinţă la credinţă, făcându-i să se înduioşeze de dragostea Sa.
Azi, se vorbeşte în teologia protestantă de teologia crucii, atunci când e vorba de răscumpărare. Unul
din marii reprezentanţi al acestui curent e Paul Athaus. El numeşte teologia crucii, teologia despre
răscumpărare, arătând cu aceasta importanţa cuvenită crucii în realizarea mântuirii prin Hristos.
Crucea nu este numai cum definea Rietschl, un semn care-i face pe oameni să vină de la necredinţă la
credinţă, ci ea are un caracter obiectiv şi apoi unul subiectiv.
Prin cruce, credinciosul face experienţa iertării lui Dumnezeu şi în ea se realizează o sfinţire sau un fel de
consacrare a ordinii lui Dumnezeu. Refacerea sfinţeniei legii şi a prestigiului se face prin cruce, care la
Athaus se numeşte ispăşire, deci crucea este o ispăşire.
În teologia protestantă veche, exista numirea de satisfacţie subiectivă pe care Athaus nu o respinge, dar
o analizează astfel:

I . Crucea lui Hristos ca satisfacţie


În cuvântul " cruce " se cuprinde toată viaţa lui Hristos. Moartea Lui are o însemnătate deosebită,
întrucât Iisus moare în ascultarea credincioasă faţă de Dumnezeu. El suferă pentru Dumnezeu din partea
lumii, deci suferinţele Lui sunt nu numai în faţa Tatălui, ci şi în faţa lumii.
El suferă cu lumea sub mânia lui Dumnezeu. Iisus, Cel fără de păcat a murit pentru toţi păcătoşii, sau
cum Althaus spune că a murit moartea păcătoşilor, El îndeplinid condiţiile iertării. Athaus spune că teologia
crucii poate exista, numai că Dumnezeu nu poate să facă pacea Sa cu oamneii nicăieri în altă parte, ci numai
în jertfa lui Hristos. E vorba aici de o teorie a echivalenţei, care spune că Hristos ar fi pătimit pentru toată
omenirea şi că nici cei nepocăiţi n-ar trebui să ajungă în chinurile iadului.
Opera lui Histos în concepţia lui Athaus nu e numai împăcare, ci şi mântuire.

II . Crucea lui Hristos este înţeleasă ca substituire


După Athaus sunt două feluri de substituiri:
a) - substituirea are loc în domeniul celor transmisibile. Ea înseamnă în acest caz preluarea unei prestaţii
printr-un reprezentant anumit şi despovărarea celor reprezentaţi.
b) - în domeniul celor netransmisibile, unde se arată că nu se poate transmite ceea ce se cere să se facă de
un ins special.
Athaus vorbeşte de o substituire excesivă, când zice: " Deoarece Hristos a ascultat până la moartea pe
cruce, noi suntem liberi de credinţa ascultării, ca şi condiţie a comuniunii cu Dumnezeu şi putem sta liberi
în faţa lui Dumnezeu şi ca neascultători ".
Această teorie este însă cu totul străină de concepţia ortodoxă.
Athaus vorbeşte de o substituire inclusivă, Hristos a ascultat de Tatăl ca să includă pe toţi ca să devină şi
ei din neascultători, ascultători. După Athaus, cele două momente se trăiesc deodată .
Observaţii privind aceste concepţii
Ca şi doctrina romano-catolică, cea protestantă consideră mântuirea doar ca un rezultat realizat prin
moartea substitutivă a lui Hristos.
După protestanţi, Iisus nu are iniţiativa aducerii jertfei, ci doar El suferă în locul oamenilor mânia lui
Dumnezeu pentru păcat. Aşa, protestanţii rămân doar la jumătate din drum, la acea subsituire, fără să se
schimbe ceva în interiorul omului. Protestanţii mânuiesc cu multă dibăcie noţiunea paulină de mânie a lui
Dumnezeu.
În teoria lor nu se vede o refacere a firii intime a omului, ei vorbesc în cuvinte foarte elegante şi cu greu
de înţeles, dar rămân doar la o relaţie exterioară a substituirii. În teoria romano-catolică, răscumpărarea se
referă şi ea la ceva exterior.
Faptul că în teologia protestantă se vorbeşte de acea substituire sau de caracterul juridic al jertfei, face ca
rezultatul operei lui Hristos să se încopcieze atât de greu de oameni. În teologia romano-catolică acest lucru
e mai uşor, deoarece aici e vorba doar de o repunere a graţiei. Protestanţii vorbesc de o prezenţă a lui Histos
după Înălţare, când se ia în ajutor Duhul Sfânt, dar aceasta o fac cu multă nesiguranţă.
Din păcate, aceste învăţături sunt mult prea departe de firea omului, de problemele interioare ale acestuia.
Teologia Bisericii răsăritene este integralistă şi vorbeşte de o repunere fiinţială prin jertfa lui Hristos, care
învăluie credincioşii cu energiile îndumnezeitoare necreate.Teoriile amintite sunt unilaterale, teologia
răsăriteană vine cu învăţătura proprie, oferindu-ne un tablou complet al ideii răscumpărării.