Sunteți pe pagina 1din 17

Ce v-a determinat s alegei profesia de arhitect?

erban Sturdza: Nu am foarte multe de comentat, pentru c tatl meu, Ion


Sturdza, e arhitect, mama, Alexandra, pictori, iar mediul n care am locuit era
foarte apropiat de domeniul acesta. Locuiam ntr-un muzeu n care se afla
colecia Sltineanu, deci fceam parte dintr-un mediu n care arhitectura,
amenajrile interioare i tot ce nseamn relaia ntre obiect i spaiu era
preocuparea curent. Mai existau n cas atelierul de sculptur al bunicii mele,
Pici Sltineanu, care fcea portret, bust, basorelief (fusese educat n acest sens
n Anglia), i atelierul de pictur decorativ pe care l conducea mama. De la
desen pn la mirosul culorii, tot ce se leag de profesiile acestea vizuale era
prezent, era pe viu. A mai existat un lucru care m-a determinat n mare msur
s fac aceast alegere: vacanele de var, n care fceam plimbri n sate i, ca
toat lumea, colecionam ceramic popular i obiecte fcute de rani. Acest
obicei m-a apropiat de societatea rural i arhitectura vernacular ntr-o manier
suficient de mare ca s m determine dup aceea, n perioada facultii, s-mi
petrec cel puin dou luni din an mergnd din sat n sat, fcnd releveu i
fotografie. Interesul pentru arhitectur s-a nscut de la sine, fr niciun fel de
problem de opiune; a fost n familie cumva. Era un domeniu respectat i graie
prietenilor tatlui meu; n plus, cunotinele dobndite la Facultatea de
Arhitectur din Viena i hazul lui de desenator i colorist ne fascina pe toi. Chiar
din perioada copilriei, cnd Bucuretiul ncepuse s se transforme, eram la
curent cu fiecare cas care se construia. Cnd eram elev de liceu, tatl meu nu a
avut voie s profeseze arhitectura n Romnia din cauza unor motive politice. Dat
afar de la Institutul de Proiectare, el a nceput s fac msurtori pentru relevee
la ICRAL. Eu i ineam ruleta i cu ocazia aceasta am vzut toate apartamentele
de la casele din susul i josul Bulevardului Elisabeta. Mai trziu, tatl meu nu a
mai avut voie s lucreze nicieri n Bucureti i s-a dus n Constana, unde a stat
peste zece ani. A avut posibilitatea s fac doar sistematizare teritorial i, cu
acest prilej, m duceam vara cu el n Dobrogea. Am cptat un mod de
nelegere i simpatie pentru peisaj i pentru urbanism, pentru rezolvri sau
probleme de ansamblu. Cu toate c nu m-am neles cu tatl meu n perioada
studeniei (conflict firesc ntre tat i fiu, la un moment dat, mai ales dac cei doi
au aceeai meserie), m-a influenat foarte puternic i mai trziu ne-am
mprietenit; dar nainte a fost o perioad de distanare i, dup aceea, de
respingere. Arhitectura a reprezentat pentru mine o experien continu, iar
opiunea de a face facultatea a aprut firesc n acest context. Asta nu nseamn
c nu am avut enorme emoii i c nu m-am pregtit serios nainte de examen cu
arhitectul Puiu Svescu. Totul a decurs pn la urm foarte natural.

Igloo: Cum ai eludat constrngerile i aberaiile sistemului comunist? n ce v-ai


gsit refugiul?
. S.: Era sistemul pe care-l tim. Totdeauna a existat o alternativ perfect
valabil, plin de sens, care nu putea fi influenat, deoarece reperele erau
pentru mine foarte clare i n spaiul privat i n comportamentul zilnic. Nu am

avut niciun fel de ezitri de comportament fa de opiunea mea. Dac vorbim


de perioada facultii, am avut friciuni politice, dar minore. Cnd am terminat
facultatea, fiind arhitect n Timioara, am fost cooptat n calitate de cadru
didactic n facultate i am profesat acolo destul de mult timp, chiar dac, fiind n
comunism, mi s-a spus c din motive politice nu voi depi niciodat nivelul de
asistent. Nu m-a deranjat, pentru c nu mi doream o carier universitar
neaprat, dar totui pania m-a determinat s-mi formez o prere foarte clar
fa de regimul comunist. i eram ostil pn n pnzele albe, i asta este una
dintre explicaiile pentru care am refuzat, cnd am devenit arhitect la Timioara,
s proiectez lucruri care nu-mi conveneau. De fiecare dat cnd mi se spunea s
fac ceva contrar convingerilor mele, nu fceam i i-o spuneam verde n fa
directorului meu (membru n Comitetul Central al PCR), o persoan de altfel
remarcabil. Am avut noroc c nu am pit ceva grav. Nu am proiectat niciodat
blocuri, pentru c mi se preau prea proaste i condiiile n care trebuia s faci
locuinele colective n comunism erau sub nivelul pe care l consideram eu
acceptabil. Fiindc am refuzat, am fost mutat ntr-un atelier care fcea numai
spitale i am acceptat. Am avut atunci parte de o perioada de instrucie
benefic. ns n anii '87-'89, cnd s-a fcut sistematizarea satelor, am fost trimis
s desfiinez cinci localiti din Banatul sudic, lng Dunre, la grania cu
Iugoslavia. Se punea problema urbanizrii forate i a desfiinrii unor sate ce
aveau o capacitate economic prea slab sau care erau greu de administrat.
Erau sate foarte mici, populaia era greu de stpnit, grania era aproape i muli
oameni erau ostili regimului. Din punctul de vedere al administraiei, era mai
prudent ca aceste sate s fie desfiinate complet. Deja desfiinaser colile de
acolo, aa c oamenii trebuiau s i duc copiii zilnic la muli kilometri distan,
n centrele de comun. Totui, pentru mine era evident c oamenii nu doreau s
fie mutai, pentru c raiunea lor de a locui acel teritoriu era foarte puternic
acolo. Niciunul dintre ranii cu care am stat de vorb nu era de acord cu ceea ce
se ntmpla. Dup ce mi-am fcut investigaiile n teritoriu, am dovedit c era o
msur politic abuziv, inacceptabil i am refuzat s ntocmesc formele pentru
desfiinare. Incredibil, au acceptat argumentele mele i, cu toate c urma s fiu
pedepsit, nu am pit absolut nimic. Alt reacie mpotriva regimului, pe care
continui s-o am i acum de altfel, este legat de cldirile i centrele vechi
istorice. Pe vremea aceea, eu lucram n Timioara, era vorba de anii '70-'80, i
am avut o lucrare n cadrul creia trebuia s decid care sunt funciunile posibil de
introdus n cldirile vechi din cartierul Cetate, care ncepeau s se depopuleze. n
urma studiului realizat, s-a stabilit c, de fapt, enorm de multe cldiri puteau fi
reabilitate, absorbind majoritatea funciunilor necesare oraului. Am fost acuzat
de incontien de ctre conducerea institutului: Ce cldiri vom mai proiecta noi
arhitecii, dac toate funciunile vor fi adpostite de case existente? Noiunea
de reabilitare era dispreuit n acea vreme i nu echivala cu actul complex al
proiectrii. n sfrit, s-a avizat tot studiul, dar concluziile care susineau o
politic de reabilitare au fost tiate de organul de control al Institutului de
Proiectare. De fapt, toate aceste mici ntmplri m-au convins c profesarea
arhitecturii presupune un angajament politic mult mai complex dect poate
prea la prima vedere. n general, mi-am spus punctul de vedere, iar unii

oameni, ascultndu-l, au acceptat faptul c exist i atitudini diferite i nu au


trecut la represalii.

Igloo: Avei un program de arhitectur preferat?


.S.: Nu, nu am. Viaa mea profesional s-a mprit n dou. n perioada n care
am stat n Timioara, am lucrat n institute de proiectare, iar mai trziu, cnd
aveam propria mea firm, am realizat lucrri relativ mari, mai ales sedii de
instituii, studii de urbanism. Am condus i un atelier de urbanism al Institutului
de Proiectare, pentru civa ani, dup anii 90. Dup aceea, la Bucureti, am avut
lucrri foarte mici, case particulare, deci cu totul alt program i alt tip de relaie
cu oamenii. Dei programele arhitecturale n care am lucrat au fost diverse, nu
a putea spune c mi-am conturat nite preferine. Ce cred ns este c
programele sociale de care m-am ocupat mult, de exemplu spitale, coli, cldiri
pentru copii handicapai, mi-au creat un mod de gndire care are o tent social
destul de puternic. Sunt clar influenat la ora asta de o anumit ponderare a
consumurilor n proiectare. Nu mi place s fac excese de lux sau s folosesc la
maximum procedee complicate i scumpe. ncerc s reduc lucrurile la limitele pe
care le consider normale. Deseori, exist cazuri n care eti mpins ctre excese
i ncerc s elimin situaiile i tendinele de acest gen care pot aprea i n cadrul
programelor de locuire i la altele mai complicate, dar aleg de obicei soluiile
care sunt medii, nu excesive. M intereseaz ntr-o msur destul de mare
arhitectura poverist, care presupune srcie sau nu foarte mult ndestulare,
deci o arhitectur care este totdeauna condiionat de probleme sociale i
economice. Mi se pare c acolo devin lucrurile mai interesante, n comparaie cu
situaiile n care poi face orice i nu mai ai limite.

Igloo: Ce elemente confer calitate spaiului construit?


.S.: Pentru mine, spaiul construit este zero dac nu are componenta
arhitectural. Construcia i arhitectura sunt dou lucruri complet diferite. Poi s
construieti i s nu obii absolut nimic semnificativ i poi s construieti fcnd
foarte simplu lucruri importante pentru cel care va folosi spaiul sau pentru cei
care sunt obligai s-l suporte. Componenta arhitectural a spaiului, ceea ce
este mult mai mult dect construcie, devine esenial. Spaiul construit e una i
spaiul arhitectural e alta. Deci, voi vorbi n continuare despre spaiul
arhitectural. Cred c, pentru c suntem din ce n ce mai muli pe pmnt, o
caracteristic esenial este discreia. Tot ce reprezint afacere imobiliar pentru
mine este gunoi, ntr-o msur nu total, dar suficient de mare. Dac industria
imobiliar nu are atribute care s satisfac partea de arhitectur, calitatea
spaiului fcut astfel, ca afacere pur, este o enorm greeal i plata acestei
greeli se va face n curnd de ctre foarte mult lume, care n-o merit. Ca
element al spaiului, a considera c exist o latur moral, o latur de atitudine,
care face ca, dac se manifest n mod corect, calitatea spaiului s aib cteva
garanii, iar dup clarificarea acestor probleme intervin cele legate de lumin,

echilibru sau tehnic arhitectural. Dac ar fi vorba de un exemplu punctual, miar fi mai uor s spun ce elemente confer calitate spaiului. Dac vorbim n
general, a putea s spun echilibru, i n asta a include tot ce nseamn
construirea spaiului i dup aceea utilizarea lui. De fapt, un spaiu se relev
drept valabil calitativ abia dup un timp, n momentul n care el se verific prin
contactul cu utilizatorul. Chestiunea asta este o prob la care unele spaii rezist,
altele nu, chiar dac la nceput ele au fost de succes. Durabilitatea n timp este
un factor important n momentul cnd discutm de calitate.

Igloo: Acordai o mare importan spaiilor intermediare, fie celor situate ntre
public i privat, fie celor din interior, prin scri i alte zone de tranziie. Cum ai
descrie aceste forme?
.S.: Spaiul intermediar presupune c exist n continuitatea spaiului nite
pauze. Dintr-un continuum exist o segmentare asemenea unei fraze muzicale n
care se insereaz zone de trecere de la o categorie la alta. Caracteristica aceasta
nu este proprie numai arhitecturii, ci oricrei profesii care transform ceva. Poate
s fie sunet, culoare, poate s fie... aproape orice... i ine de natur. n orice caz,
simul pentru zona intermediar sau spaiul intermediar este simul legat tot de
echilibru i de echilibrarea prilor. Totdeauna un ntreg este compus din pri i
acolo unde prile se separ, la marginea lor apare o grani ce poate fi
materializat infinitezimal, tios, ca o lam de cuit, sau poate fi exprimat
printr-un spaiu care se dilat i care devine unul de tranziie. Este, de fapt, o
problem de opiune, de observaie, de nvare i ine de un anumit spirit i de
ordine, pentru c orice spaiu care este important, aa cum ne-a nvat i Louis
Kahn, are alturi un spaiu care l ajut; acel spaiu poate s fie intermediar
cteodat. Mai exist i spaii intermediare tradiionale, care pornesc de la
locuin, cum ar fi o prisp, i care merg foarte departe. Pot s ajung la
porticele unor piee cum sunt la Veneia .a.m.d. Exist extensii de spaii
intermediare care intr n categoria spaiului public i care devin eseniale. Eu
folosesc de obicei spaiul intermediar ca s ritmez o secven de arhitectur.
Este un procedeu pe care poi s-l aplici i n momentul n care trebuie s
gestionezi imensitatea spaiului. Dimensiunea colosal pe care o au unele spaii
la ora asta datorit performanei tehnice te fac s pierzi msura. Spaiul
intermediar funcioneaz ca un sfincter, ca un loc n care se strng lucrurile, ca
un muchi care strnge spaiul i dup aceea l las din nou s se dilate. Este,
pn la urm, vorba de orchestraia spaiului general. Fie porneti de la existena
unei scri sau a unui spaiu mai ngust n care te concentrezi pentru a-l parcurge
i dup aceea iar descoperi un spaiu mare, fie c este vorba, la nivel urbanistic,
poate chiar de discontinuitatea ntre zonele locuite. De exemplu, n urbanism,
oraul actual continuu poate fi, printre altele, i dovada lipsei de stpnire a
spaiilor intermediare. Exist o dezvoltare care ncepe de la Bucureti i se
termin la Ploieti, fr noim i fr spaii intermediare care trec dintr-o
secven n cealalt, de geografie deja. Nu mai este arhitectur, deoarece este o
dimensiune foarte mare. Rezolvarea se obine prin orchestraia general a
lucrrii. De la sine, probabil c se nate cteodat bine, cteodat prost.

Folosirea spaiului intermediar este o problem de concepie i mi se pare un


element esenial n ceea ce privete practica arhitectural. De obicei, orict de
mic ar fi o lucrare, ea se subdivide n spaii principale i spaii intermediare,
garantnd ntr-un fel nuanarea lucrurilor. Cred c formele de intermediere nu au
o definiie, ele au existat ntotdeauna, au fost folosite i redescoperite i, odat
cu creterea scrii construciilor, ele sunt reinventate. Cred c este un lucru
asupra cruia arhitecii vor trebui s mediteze indiferent de epoc.

Igloo: Prin proiectele realizate ai subliniat valoarea pe care o acordai arhitecturii


i tehnicilor tradiionale. Cum considerai c ar putea fi ncorporate arhitecturii
contemporane?
.S.: Mi se pare c este copilrete s faci despriri ntre tehnica tradiional i
tehnica actual. Cine face aceast desprire i rateaz o parte din ansa de a
face lucruri mplinite. Tehnica tradiional cuprinde att de multe soluii pe de o
parte, iar pe de alta, tehnica contemporan are nevoie totdeauna de un reper, de
o comparaie, deoarece lucrurile merg ngemnate. Tehnica tradiional mai are
ceva care este foarte sntos, i anume o garanie. Nu vd de ce nu poate fi
ncorporat n arhitectura contemporan. De obicei, oamenii care sunt suficient
de inventivi, am observat c nu-i fac probleme prea mari din ncorporarea
acestor elemente; ele vin de la sine. Dac ar fi vorba de pictur, s zicem c
uculescu sau Matisse aveau n tehnica pe care o foloseau o prezen extrem de
puternic a unor motive tradiionale. Asta nu nseamn c nu au fost
contemporani i nu pot fi moderni n continuare. Chestiunea se aplic la fel de
bine i arhitecturii. Nu exist de fapt deosebiri sau separri att de clare ntre
lucruri dect n mintea criticilor de arhitectur. Dar arhitectura n sine folosete
tot ce are la ndemn i, deseori, cu dezinvoltur. Timpul, dup aceea,
estompeaz anumite laturi i pn la urm totul capt o patin general, care e
asimilat, dar a elimina complet tot ce nseamn tradiie dintr-o tehnic
contemporan nseamn, de fapt, un fel de supliciu castrator. Este o procedur n
care nu am foarte mare ncredere. Nu nseamn c nu-mi plac spaiile minime,
care elimin sau folosesc ct mai puine elemente ca s se manifeste. Dar cred
c i acele spaii au la originea lor spaii de tip tradiional n care exist zone de
manifestare a minimalului. Lucrurile se ntreptrund foarte tare i, dac stm s
ne gndim la un basorelief egiptean fcut acum 6 000 de ani, el poate s fie, prin
felul cum este lucrat piatra, prin acurateea liniei, prin raportul de profunzime
fa de suprafaa general, la fel de modern ca o incizie fcut acum cu laserul
n oel inoxidabil. Nu cred c lucrurile sunt att de uor de separat dect ntr-un
discurs de tip critic, ca s clarifici sau s pui lumina ntr-un punct pe care vrei s-l
dezvoli. Dar dac judeci arhitectura sau pe arhitect n ansamblul lui, vei
descoperi c lucrurile sunt mai impure i c sunt folosite foarte multe tehnici, i
anume exact cele care se pot utiliza atunci i sunt cele mai eficiente. Dificultatea
enorm este ca ntre gnd i realizarea lui s existe o diferen ct mai mic, s
poi s-i urmreti gndul pn la capt. Asta n cazul n care concretizarea
gndului se realizeaz printr-o tehnic tradiional sau nu este o problem
conjunctural.

Igloo: mpreun cu Mariana Celac, tefan Bartnowski, Iulian Ungureanu,


Sebastian Ionescu, Klaus Birthler i invitaii dvs. ai realizat proiectul BOLT, care
reprezint Romnia la Bienala de Arhitectur de la Veneia din acest an. n ce
const proiectul?
.S.: Proiectul BOLT este un proiect compozit, care a pornit de la textul lui
Aaron Betsky, curatorul expoziiei din acest an, care pune problema lui dincolo,
a unei dimensiuni care se afl dincolo de arhitectur, n afara ei cumva.
mpreun cu colegii mei am hotrt s ne prezentm la concursul pentru tema
pavilionului din acest an cu elemente apropiate temei din proiecte realizate de-a
lungul timpului. Aceste elemente constituiau abaterile de la tema de proiectare
sau interpretrile ei, care confereau proiectului o anumit personalitate legat de
personalitatea beneficiarului. n momentul cnd beneficiarul i spune ce vrea s
fac i de ce te-a angajeaz ntr-o lucrare, din dorina de a fi concis, prerile lui
sunt extrem de simplificate i in mai mult de valori cantitative, de funciuni, de
lucruri absolut necesare pentru crearea dialogului. Pe msur ce avansezi ntr-o
relaie, nuanele ncep s capete importan, iar atunci cunoaterea, nelegerea
beneficiarului ncep s fie mai complexe i i descoperi deseori dorinele ascunse,
cteodat nevoi pe care acesta nu tie s le formuleze. mpreun cu el, poi
stabili, n timp, punile de legtur. Elementele exterioare se descoper pe
parcurs i pot s devin, la un moment dat, foarte importante. Cu timpul, mai
ales n Bucureti, n momentul acutizrii presiunii imobiliare i dificultilor
construirii, am descoperit c spaiul care nconjoar habitatul devine esenial.
Din aceast cauz ne-am schimbat complet metoda de proiectare, nu dintr-o
dat, ci progresiv, pn la punctul actual, n care subiectul nu este casa,
subiectul este teritoriul, iar casa este ntmplarea sau smburele care adun la
un loc relaionnd o serie ntreag de nevoi, dar nu pe toate. O mare parte din
proiect se petrece undeva n afara casei, n acel spaiu intermediar care are
dimensiuni nu numai n plan orizontal, ci i pe vertical, o legtur puternic cu
lumina de sus i, poate, cu transcendena. Astfel, BOLT are o tendin de a
afirma nurubarea n spaiu. Cnd ajungi ntr-un spaiu, ncepi s-l analizezi i,
ncet, ajungi la concluzia c nu eti suficient de stabil dect dac faci nurubri,
n diverse direcii, l explorezi i l populezi cu elemente iniial neclare, dar care
satisfac nite ateptri. Ateptrile sunt deseori cele nemrturisite i
necunoscute, a spune aproape psihanalitic descoperite prin conversaie, printr-o
legtur mai puternic cu proprietarul, cteodat prin conflicte cu el. Scopul final
este ca obiectul care se nate s aib extensii n zonele necunoscute, poteniale
nurubri pe care beneficiarul, fr s-i dea seama, s le dezvolte n folosul lui.
Este o dimensiune care nu face parte din proiectul desenat, face parte din viaa
de proiectare. Proiectul este un efort continuu, care nu are legtur cu metodele
de lucru, ci este nsi viaa, cu preocuprile ei permanente, ce pot la un
moment dat s i dezvolte, s-i furnizeze prin ricoeu anumite elemente
exterioare. Deseori cnd te gndeti la un proiect, apar idei la altele, tot aa, prin
ricoeu. Orice arhitect are obsesii. Orice om care creeaz i dorete ceva pe care
nu reuete s-l ating sau va ncerca s reueasc data viitoare. Proiectele,
chiar dac sunt foarte diferite, au o oarecare continuitate i gndurile se

transfer. Exist un anumit tip de n exterior, n afara proiectului care te


preocup constant, pe care ncerci s-l acorzi cu conjunctura nou n care te afli.
A fost foarte uor s gsim invitai, pentru c fiecare are acest gen de gndire,
chiar dac exist diferene ntre persoane. Mai mult dect att, exist foarte mari
asemnri n acest tip de nurubare n realitate pe care o au i alte profesii. n
catalogul expoziiei, Mariana Celac a avut ideea s introduc scurte interviuri cu
persoane din diverse domenii, care vor comenta din punctul lor de vedere acest
dincolo, formul prin care vor aduce un rspuns organizatorilor ntr-o msur
suficient de interesant, mai ales c acum arhitectura accept foarte multe
infuzii din exterior, de idei sau de contact. Proiectul s-a dezvoltat foarte natural,
extrem de pasionant i rmne s vedem cum va continua. Am invitat n
expoziie i sculptori: Marian Zidaru, Virgil Scripcaru i, bineneles, puteam invita
mai mult lume, dar timpul a fost scurt. Ideea va continua probabil i dup
expoziie, pentru c subiectul se dezvolt. Mirela Duculescu a reuit s ina n
mn un proces turbulent, care s-a desfurat intens, cu un grup de oameni
foarte interesani.

Igloo: Inseriile agresive ale noilor structuri arhitecturale de proporii n zonele


care conin cldiri de patrimoniu afecteaz contextul att din punct de vedere
estetic, ct i din perspectiva condiiilor de conservare. Ce soluii considerai c
ar trebui adoptate pentru a tempera acest fenomen sau pentru acceptarea unor
variante arhitecturale mai rezonabile?
.S.: Aici lucrurile sunt relativ clare: dac stai deoparte i priveti la rece, poi
spune c este natural ca dup o perioad de comunism, n momentul cnd apare
iniiativa privat, s se petreac lucrurile aa o s treac i asta. n momentul
n care faci parte din acest proces i acesta este cazul nostru, trim n el i nu
putem fi exteriori , atunci lucrurile devin puin mai tensionate, pentru c poi s
te gndeti foarte uor la ce ctigi i ce pierzi. Problema care se pune n ultimul
timp este simpl: ct a distrus Ceauescu este puin fa de ct se distruge
acum. Sau ct a distrus rzboiul este puin fa de ct distruge pacea. i atunci
te ntrebi dac lucrurile se ntmpl tocmai cum trebuie. Evident, nu se ntmpl,
deoarece exist o presiune imobiliar care nu are un echilibru n partea cealalt.
Este natural s existe presiune imobiliar. Mai puin natural este s nu existe o
contrapondere, adic o alt presiune din alt domeniu, care s echilibreze aceast
sete extraordinar de a construi i de a face un profit imediat, indiferent de
pierderi. Eu a acuza, dac e vorba de acuzat, sau a observa/condamna nu att
vivacitatea investitorului imobiliar, pe care l intereseaz s distrug tot ca s
reconstruiasc indiferent cum, indiferent ct de mult sau ct mai mult, ca s
ctige ceva. Ceea ce mi se pare mai puin n regul este s nu existe o
autoritate care s echilibreze lucrurile i s stabileasc valorile sau limitele n
care poi face acest lucru. Nu e prost cine cere, e prost cine d. De cerut poi s
ceri ct vrei i e bine c poate i se va da ceva. ns cel care d trebuie s
stabileasc un cuantum. n momentul cnd cedezi inclusiv patrimoniul naional
sau amintirea, sau memoria, dai lucruri care nu-i aparin ie. Se pune problema
dac vrei s ai un trecut care a fost i care nu mai exist sau un trecut care va fi,

adic unul care poate fi transmis. Sunt de partea celor care vor s aib un trecut
care va fi, adic nu pot s fiu indiferent la faptul c, de exemplu, lumea nu tie
c n Brgan, n Cmpia Romn, existau locuri i case absolut remarcabile.
Exist lucruri pe care lumea le uit i e normal s le uite cnd ele nu mai exist,
pentru c au fost rase de pe suprafaa pmntului mpreun cu oamenii de
acolo. Este o greeal de neiertat i este fatal; nu are ntoarcere. Din aceast
cauz cred c trebuie gsite soluii i nu este vorba de temperat fenomenul, ci
este vorba de pus legea n drepturile ei, acolo unde exist, iar unde nu exist
lege, trebuie fcut i aplicat cu foarte mare strictee, exact aa cum se face n
foarte multe ri. Este foarte interesant cum aceiai oameni care aici accept
distrugerile, i fac vacanele la Florena sau la Veneia, unde nu se accept
niciun fel de distrugere. Este foarte ciudat cum dorina de a copia i lipsa de
mndrie pe care romnii o au foarte des le amenin pn la urm existena n
timp. Cred c este o problem care se pune n ali termeni dect pn acum i,
de altfel, dup Congresul de Arhitectur de la Torino, a spune c distana ntre
atitudinea despre arhitectur i cultur n Romnia fa de celelalte ri n loc s
se apropie s-a deprtat. Am rmas mai marginali fa de Europa dect am fost n
1990, prin atitudinea pe care o avem fa de latura social i cultural a
existenei noastre. Arhitectura este ntr-un pericol enorm i aces lucru i va afecta
nu doar pe arhiteci, ci pe toi oamenii. Am afirmat c dreptul la arhitectur este
la fel de important ca dreptul la justiie sau la sntate. n momentul n care
valorile i scara valoric dispar, atunci dispare complet o naiune. Simplificnd,
putem spune c unii vor supravieui n memoria i istoria omenirii i alii nu.
Prerea mea este c noi suntem nite sinucigai la ora asta. Dac m ntrebai
de soluii, eu le-a alege pe cele mai drastice i pe cele imediate. n niciun caz nu
a amna nici cu o zi ceea ce a putea face azi pentru stoparea fenomenului
actual. De altfel, din experiena pe care o am ca membru al Ordinului i, n fine,
preedinte pentru un timp, pot s afirm c foarte muli investitori, cnd discui cu
ei n intimitate, se mir ct de permisivi i ct de dispui la compromis sunt
arhitecii i autoritile romne, mpreun. Lucruri pe care le fac aici, nu le-ar
face niciodat n ara lor. Exist necesitatea unei restructurri profunde a
ministerelor care au tangen cu exercitarea actului de arhitectur i a relaiei
sale cu dezvoltrile urbane actuale. Dar pn s poat fi fcute aceste
restructurari, subscriu la cele 12 puncte care privesc o serie de msuri urgente
care pot fi luate de ctre guvern pentru temperarea fenomenului de distrugere a
esutului urban i mai ales a zonelor protejate. M refer la Comisia Prezidenial
pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice i Naturale Msuri prioritare de
protecie. O ilustrare a strii de fapt, 16 septembrie 2008.

Publicat n igloo #82 / octombrie 2008


Articole online: Curtea de Arge Loft n Varovia Casa cu trei curi 21_21
design sight. Trapezul de vedere clar Locuin Braov O privire prin geamlc
erban Sturdza Aeroporturi
Abonare newsletter vezi arhiva

Arhitect Serban Sturdza - Don Quijote exista!


Rodica Nicolae Mie, 2007-05-16 13:03

... dar nu se lupta cu morile de vant, ci cu inertia unui sistem pentru care, si
acum, nou inseamna demolare. Intr-o vreme a diplomelor, crede in empirism si
experienta. Este un vizionar care vede aventura culturala acolo unde noi vedem
ziduri si asfalt.
Sturdza

Citeste si:

Nicoleta Dumitru si Serban Radu: Fenomenul Carturesti

Dragos Petrescu, Un boem in lumea afacerilor

Traim vremuri Minimaliste

Noile tendinte de amenajare in sediile de companii

Viziunile unui arhitect cosmopolit

Bunicul - profesor de ceramica, bunica - sculptor, mama - pictor si gravor, tatal arhitect. V-ati nascut printre artisti, intr-o casa gandita ca un mare atelier, in care
toata lumea muncea. E vorba despre casa Slatineanu, fost muzeu. De ce nu se
mai cheama asa?

Si-a pierdut atributele din doua motive: o data din cauza valorilor care s-au
"evaporat", apoi din cauza cadrului social si familial care s-a schimbat mult.

Valorile colectiei Slatineanu au fost confiscate de comunisti. In schimbul


permisiunii acordate familiei de a locui in continuare in casa, din cand in cand
trebuiau "donate" diverse lucruri. Totul a curs asa pana intr-o zi cand, dupa
cutremurul din 1977, nu s-a mai pus problema unei conversatii, oricat de
dezagreabila ar fi fost ea, si am fost anuntati ca pentru "protejarea" colectiei
Slatineanu de calamitati ea va fi luata in totalitate la Muzeul Colectiilor de Arta.
Asa s-a nascut acesta, printr-un rapt bine pus la punct si cosmetizat al tuturor
colectiilor particulare din Bucuresti. Amuzant este faptul ca inainte sa vina
comisia de patrimoniu, a aparut o alta comisie, formata ad-hoc din membri de
vaza ai PCR-ului, care si-a ales obiectele cele mai interesante. Totul a durat un
sfert de ora. Cunosteau continutul colectiei si aratau doar cu degetul ce trebuie
incarcat in masina. Apoi a venit comisia de patrimoniu si a inceput sa inscrie
obiectele cu numere de inventar. Printr-un proces, am obtinut reabilitarea
bunicului meu, Barbu Slatineanu, care a murit in inchisoare, dupa a doua
arestare pe care a suferit-o. Iar acum, incercam sa ne redobandim colectia.
Haideti sa vedem si partea frumoasa a istoriei acestei case. Stiu ca in copilaria
dv. aici aveau loc intalniri ale unor oamenii deosebiti ai epocii. Emil Cioran, Ion
Pillat, Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Constantin Noica erau de-ai casei. Cum
e sa cresti printre nume pe care azi le intalnesti in enciclopedii ale culturii
romanesti?

A fost un taram de rai si trebuie sa recunosc ca m-am hranit si ma hranesc in


continuare din sansa pe care am avut-o. Pentru mine era un lucru normal, facea
parte din viata mea de zi cu zi. Am mai avut si sansa de a sta intr-un cartier
foarte simpatic, Cotrocenii. Scoala era la doi pasi, aproape ca auzeam soneria din
casa. Colegii mei erau si parteneri de joaca si vizitatori ai muzeului. Mi-aduc
aminte ca atunci cand nu ne vedea nimeni, ne jucam cu armele din colectie pistoale cu cremene, iatagane, sabii. Era acolo si pistolul haiducului Radu Anghel,
care fusese confiscat de strabunicul meu, la Leordeni...
Pe mine m-a impresionat in mod deosebit spiritul deschis al casei, si la propriu si
la figurat.

E o chestie de educatie, banuiesc. Sunt cateva intamplari care si mie mi-au lasat
un gust extrem de puternic. Una este iarna lui 1953, cea mai grea din Romania
acelei perioade. Aveam sapte ani. Totul era blocat sub zapada. Nu se mai vedeau
strazile si casele sub un etaj. Am dat zile in sir zapada. Intr-o dimineata, am gasit
in curte, sub zapada, o femeie intinsa pe jos. Am adus-o in casa, dupa cateva ore
si-a revenit. Am aflat ca ramasese fara casa, al carei acoperis il luase vijelia.
Statea pe undeva pe la marginea orasului. Se ratacise, ajunsese cumva in curtea
noastra si o doborase frigul. A fost primita in casa, unde a ramas vreo patru ani...

Alta poveste este de prin anii '40, inainte de razboi. Trupele germane intrasera in
Polonia. O mare parte dintre polonezi s-au refugiat in Romania. Si la noi in casa
au venit vreo doua familii. Bunicul i-a gazduit pana cand s-au putut intoarce in
tara lor. Straini, necunoscuti...

Bine, sub comunisti, casa a fost la un moment dat ocupata complet. In fiecare
camera locuia cate o familie. La un moment dat, convietuiau intre acesti pereti
opt familii straine plus a noastra. Relatia cu chiriasii a fost relativ buna. Probleme
apareau la baie si bucatarie care erau comune pentru cinci familii. Vremuri foarte
dure...
Pofta pentru arhitectura v-a venit in perioada de ucenicie pe langa tatal dv.,
caruia ii tineati ruleta in timp ce facea relevee pentru ICRAL. Desi era arhitect, nu
avea drept de practica.

Au fost doua lucruri determinante pentru formatia mea. Primul a fost spatiul pe
care vi l-am descris, conceput ca un muzeu. Avea cotloane, locuri ascunse,
secrete, care pentru mine insemnau enorm. Inchipuiti-va ca existau dulapuri din
secolul al XVII-lea, al XVIII-lea, in care, cand deschideai usa, dadeai de sertare
care dadeau in alte sertare si tot asa. Vara mea, cu trei luni mai mica decat mine
si care locuia in aceeasi casa, avea papusi. Eu i le aranjam in aceste dulapuri.
Una dintre placerile mele cele mai mari era sa ii mobilez de fiecare data altfel
spatiul. In aceste dulapuri era casa papusilor pe care o reamenajam de cateva ori
pe zi. Mi se parea savuros.

In al doilea rand, era modelul tatalui meu. Isi facuse studiile la Viena, de unde a
trebuit sa plece cand au venit trupele germane. S-a intors in tara chiar la sfarsitul
facultatii si nu a putut profesa. Cand m-am dus cu el sa-l ajut la facut relevee, am
facut o descoperire colosala: casele. Imi placea enorm sa intru in casele
oamenilor. Obiceiul acesta l-am pastrat si dupa aceea, incepand din clasa
a XI-a si toate vacantele din timpul facultatii. Ma duceam prin sate, pe jos, ma
jucam de-a etnograful.
Aveati un plan?

Nu, mergeam la intamplare, cu consecin-tele de rigoare. Ma duceam singur si


faceam mici experiente existentiale. Imi incercam si limitele fizice si pe cele
psihice, pentru ca mergand singur, cateodata mi-era frica, sufeream de
singuratate. Incepusem sa vorbesc singur, ca o baba. Aveam nevoie sa ma aud.
In perioadele acestea initiatice, am mai prins un obicei ciudat: cum dadeam de o
apa, cum ma spalam pe dinti. Pasta de dinti era o extraordinara forma de relatie
cu civilizatia. Ca sa pot face fata conversatiei cu taranii, ca sa am subiect comun,

a trebuit sa ma pun la punct cu stadiul recoltelor. Stiam sa vorbesc cu lumea,


pentru ca trebuia sa-mi gasesc in fiecare seara un loc unde sa dorm. Cu ocazia
asta, am primit de la acesti oameni o lectie formidabila: ospitalitatea. Eu plecam
pentru doua luni cu o mie de lei in buzunar, bani pe care ii strangeam in timpul
anului, si mi se intampla sa ma intorc cu cinci sute de lei acasa. Nu aveam
nevoie sa cheltuiesc, pentru ca ei imi dadeau de mancare, iar pe tren mergeam
cu "nasul". Era perioada 1965-1970. Apusenii erau unul dintre teritoriile
preferate, alaturi de Maramures, Tinutul Padurenilor, Bistrita-Nasaud. Erau zonele
care, din punct de vedere etnografic, erau foarte bine reprezentate de o anumita
cultura si civilizatie. Mergeam pe urmele lui Barbu Slatineanu, care facuse o
harta cu toate centrele de olarit, ca sa aflu daca mai exista ceva de adaugat pe
ea si ca sa completez anumite colectii.
Si ati reusit?

Oh, da. Excursiile acelea nu se pot compara cu nimic altceva. Odata m-am
angajat sluga la un taran, o luna si jumatate, in satul Rogojelu, din Muntii
Apuseni. Vazusem la el niste oale formidabile, strachini si ceramica pentru nunti,
o adevarata colectie. Am incercat sa-l conving sa mi le dea, iar el a spus "Nu". Isi
pierduse un picior in al doilea Razboi Mondial. Era un batran singur. L-am vazut
ca se uita la ceasul meu Pobeda cu mare interes. Mi l-am scos, l-am pus pe masa
si m-am facut ca-l uit acolo. Asa s-a decis sa ma primeasca sa dorm o noapte la
el. De obicei, inainte sa se insereze imi cautam un loc unde sa dorm. Intram in
vorba si imi ofeream serviciile: taiam lemnele, aduceam apa, participam la tot ce
inseamna la tara pregatiri pentru seara. Pana se pregatea cina, eram adoptat,
intr-un fel sau altul. Si dormeam in sura cu fan, intotdeauna. A doua zi, omul mi-a
spus sa mai stau pe la el: "Tu tai lemne, te duci cu vaca, te duci in padure sa mai
raresti pe ici pe colo, mai repari prin casa si mai vorbim despre oale...". Eram un
fel de argat pentru el. Pentru mine a fost extraordinar pentru ca faceam lucruri
pe care nu le mai facusem niciodata pana atunci. Ma simteam rasplatit, cu sau
fara oale...
Aveati plete atunci, nu-i asa?

Da, pentru ca asta era moda. In acelasi timp, era si o maniera de a protesta.
Bineinteles ca eram fan Beatles. Deci trebuia sa am plete.
Ce ati descoperit intai, Grupul Sigma sau Timisoara?

Povestea e cuplata. In scoala, aveam un cult pentru arhitectura englezeasca. Ea


inseamna pentru noi James Stirling, un arhitect pe care-l admiram, si arhitectura
cu caramida rosie. Cum informatia in facultate se transmitea prin ajutorul pe
care cei mici il dadeau celor mari - boboceala - ma duceam sa-i ajut si eu pe
studentii mai mari care-si pregateau diploma. Unul dintre criteriile dupa care

alegeam la cine sa ma duc, era daca-mi placea ce proiecteaza. Asa l-am


descoperit pe Marcel Constantinescu care facea o biblioteca la Timisoara, unde
era o traditie in folosirea caramizii rosii in arhitectura, inca de la inceputul
secolului. Ajutandu-l, am vazut primele fotografii cu Timisoara. Grupul Sigma de
care ati pomenit a fost prezent intr-o expozitie din holul Arhitecturii cu lucrari
constructiviste, curent pe care nu-l gaseai la ora aceea in alta parte in Romania.
M-am decis sa lucrez cu ei si m-am dus la Timisoara.
Dar nu v-ati dus singur, ci impreuna cu alti noua colegi, printre care se afla si
viitoarea dv. sotie. Aveati deja planuri comune?

La ora aceea, era pentru mine doar o persoana simpatica pe care o admiram de
la distanta. Ne-am casatorit abia dupa opt ani. E o chestie ciudata cu arhitectii.
Lucreaza mult in atelier, de dimineata pana seara. De aceea, relatiile
profesionale se intrepatrund cu cele particulare si, practic, la planseta se
intampla totul. Foarte multi arhitecti sunt sot si sotie.
La Timisoara, in spiritul ce va caracteriza, de razvratit, ati refuzat sa faceti
blocuri. V-ati gasit nisa in reamenajare, in restaurare.

Eram foarte pasionat si sunt si acum de arhitectura moderna. Nisa profesionala


amintita nu inseamna dispret sau dezinteres pentru ceea ce e nou, ba chiar din
contra. E vorba de altceva. Mi se parea nedrept faptul ca nu se pot face lucruri
noi decat dandu-le la o parte pe cele vechi. Ele pot coexista foarte bine. Asta mi
se trage si de la influenta foarte puternica a culturii rurale. Eram intr-o admiratie
profunda pentru sat. Curgerea timpului este foarte relativa pentru mine. Nu am
avut niciodata complexe ca fac ceva demodat.

Dar am refuzat sa fac blocuri pentru Romania anilor '70 - '90. Atunci mi s-a dat sa
fac un studiu despre cum ar putea fi folosite niste case vechi din centrul orasului.
Am dovedit ca nu mai trebuie construite prea multe lucruri, ca sunt suficiente
case care pot fi refunctionalizate pentru policlinica, scoala, muzeu, posta... Asta a
starnit din partea conducerii institutului o reactie foarte violenta. Mi s-a spus ca
studiul e bun, dar ca vor fi taiate concluziile. Se putea intelege ca proiectantii nar mai fi avut nimic de facut. Ceea ce era un nonsens. Ideea de a pastra si a
intretine nu era asimilata si acceptata in Romania. Reparatia nu era considerata
meserie, ci carpaceala. Am fost intr-un fel demis, mi s-a dat liber sa ma ocup de
Piata Unirii si sa fac niste propuneri de colorare a caselor, cu conditia sa nu mai
dau un timp pe la serviciu. Cand am primit insarcinarea aceasta am considerat-o
ca pe un gest ne-elegant, dar am luat partea buna, aceea ca eram liber. In loc sa
ma apuc repede de lucru, am luat-o pe indelete. Aici m-a ajutat enorm
experienta de la tara. Mi-a placut atat de mult sa stau si sa lucrez cu muncitorii,
incat am hotarat sa ma urc pe schela. Furam meserie de la ei, descopeream
tehnici si trucuri noi: cum sa lucrez cu pigmentii, cu culorile, cu varul... Colegii

mei veneau dupa serviciu sa ma vada si se amuzau vazandu-ma pe schela. Cu


timpul, au inceput si ei sa ma ajute, de placere. Cam asa s-a pictat Piata Unirii
din Timisoara. Dintr-o corvoada, a ajuns o nebunie de placere.
Un proiect mai recent este conacul familiei Miclescu, de la Calinesti, pe care l-ati
acceptat pentru ca era aproape de sufletul dv.

Ceea ce mi s-a parut formidabil la sotii Miclescu a fost ca au hotarat sa se


reintoarca in tara, sa locuiasca acolo si sa-si aduca tot ce aveau mai frumos si
bun intr-un sat, intr-un conac devenit ruina. Mi s-a parut un gest de un curaj atat
de mare ca nu puteam decat sa ma aliez demersului lor. De fapt, speram sa
devina un exemplu pe care sa-l urmeze si altii. Sa recapete incredere in
transformarea peisajului si a vietii.

Cand ma lansez intr-un asemenea proiect, prima data vreau sa vad din ce motive
isi doreste persoana respectiva acea lucrare. Daca vrei cu tot dinadinsul sa o faci
pentru tine, urmatorul lucru e sa te cred si sa te ajut. Daca o faci din niste motive
mai putin convingatoare, atunci nu ma bag. Mi-e foarte greu sa lucrez pentru un
beneficiar care face o afacere din asta. Vreau sa fiu sigur de angajamentul total
al clientului. Mi s-a parut de necrezut ce planuri si ce curaj aveau Radu si Miona
Miclescu. Mi-a fost foarte greu, era foarte departe si era foarte mult de lucru, dar
cu noroc si cu o doza de toleranta din partea beneficiarului, totul s-a terminat cu
bine. A fost o experienta extrem de stresanta, care a durat insa foarte putin, doar
trei ani. Sotii Miclescu locuiesc acum acolo, au amenajat si un atelier de
tamplarie...
Care este povestea casei Sturdza, in care se afla acum Libraria Carturesti?

Casa este a familiei mele. Povestea ei este destul de prozaica: un proces


interminabil pentru recuperare, apoi o evacuare extrem de neplacuta a Clubului
copiilor, in conditiile in care ideea mea nu era sa dau afara pe cineva, ci sa facem
acolo un alt fel de invatamant. Raporturile mele cu conducerea clubului copiilor
au fost foarte simple: eu recapat casa, voi continuati sa o folositi, dar regula o
fac eu in privinta modalitatilor educationale. Chiria nu ma interesa aproape de
loc, ma obisnuisem sa traiesc doar din profesie. Bineinteles ca nu s-a putut.
Atunci am incercat sa-i gasesc alta utilitate casei. Am avut multe si variate
oferte. Trebuia reparata, dar nu aveam fondurile necesare. Solutia a fost un
contract de comodat, prin care noii locatari se obligau sa o repare: incalzire,
ventilatie, consolidare... erau multe de facut. Si, in masura posibilului, au facut-o
cei de la Carturesti. Obsesia mea era ca arhitectura nu poate fi comunicata prin
desen. Vroiam sa facem expozitii, sa comunicam despre arhitectura si urbanism.
Cum era evident ca arhitectura nu se vinde ca un tablou, ma gandisem la un
anumit tip de suport, o structura care sa permita ideea asta. Vazand mica librarie

Carturesti de pe Edgar Quinet, mi-am dat seama ca acela este cadrul pe care pe
care-l vizam.

Ideea nu era noua, o vazusem materializata de mult si in casa Slatineanu, unde


se asculta muzica sau poezie, dar de fapt se atingeau mult mai multe lucruri. Or,
a face o librarie in care poti sa te apropii de carte si mai afli si alte lucruri despre
orasul tau este o sansa sa te imbogatesti spiritual. Eu cred ca recucerirea
Bucurestiului inseamna sa constientizezi ca te poti simti foarte bine in acest oras.
Asa a aparut "proiectul Verona"?

Vrem ca strada sa capete si alte optiuni decat cea de trecere, pentru a imbogati
peisajul si pentru a mari confortul urban al bucurestenilor. Scoala Centrala,
Teatrul Bulandra, Parcul Icoanei, Parcul Filipescu, Biserica Anglicana, Biserica
Pitar Mos, Casa Ion Mincu, Teatrul Ion Creanga, Imobilul ARO, Libraria Carturesti,
fosta casa a lui Titu Maiorescu, Ateneul, Calea Victoriei, Palatul Regal, Gradina
Cismigiu sunt tot atatea repere inlantuite pe un posibil "traseu cultural". Magheru
ar urma sa fie traversat pe dedesubt. Proiectul este avizat, dar primaria nu-l
pune in practica, nu stim de ce. Asta inseamna confort urban: sa-mi placa, sa nu
ma oboseasca. Trebuie sa ai motive pentru care sa fii atasat de orasul tau. Sa afli
astfel, de exemplu, ca Horia Creanga, arhitectul blocului Patria (ARO) a fost
nepotul lui Ion Creanga si sa te miri ca in decurs de doua generatii, s-a trecut de
la bojdeuca la cea mai evoluata arhitectura moderna a perioadei interbelice. Sa
intelegi lucrurile pentru ca daca le intelegi, le iubesti. Bucurestiul este un oras
foarte interesant, nu interesant, dar care intai trebuie cunoscut si inteles, si abia
dupa aceea reinventat.
Cand ati inceput naveta intre Bucuresti si Timisoara?

Dintotdeauna. Veneam din Timisoara in Bucuresti intai pentru ca aveam o iubita


aici, apoi pentru ca parintii erau aici si imbatraneau si pe urma pentru ca trebuia
sa-mi iau ratia. Acum fac naveta invers pentru ca sotia si unul dintre fiii mei sunt
la Timisoara.
Aveti trei copii. Au aparut imediat dupa casatorie, la cate un an diferenta. O
prietena evoca imaginea dv. ducand dimineata pe bicicleta cei trei copii pe la
gradinite si bone...

Vara sau iarna... La opt trebuia sa semnez condica la serviciu, nu aveam pe


nimeni care sa ne ajute, asa ca ii "parcam" pe unde puteam. Pe unul il duceam la
gradinita, pe ceilalti doi ii duceam la o tanti sa invete germana. Era foarte
interesant. In primul rand trebuia sa-i imbraci pe toti trei, sa-i pui pe bicicleta.
Unul statea in fata, unul pe portbagaj si unul in rucsac. Primul il debarcam pe cel

de gradinita. Trebuia sa intru sa-l dezbrac, ceea ce dura. Pe al doilea il luam cu


mine inauntru, dar pe al treilea nu mai puteam, pentru ca nu stia sa mearga. Si
atunci, agatam rucsacul de gard cu copil cu tot si il legam cu lantul de la bicicleta
ca sa nu mi-l fure cineva. Trebuia sa fac totul foarte repede ca sa nu apuce sa se
sperie si sa inceapa sa tipe. Il luam de acolo si plecam sa-l plasez pe urmatorul...
Iar la intoarcere, trebuia sa-i plimb, sa le cant, ne stia tot orasul...
Unde au ajuns acum?

Unul e la Timisoara si e arhitect, alta e pe la Viena si face scenografie - cea mica


legata cu lantul -, iar cealalta locuieste in Bucuresti. Toti - unul si unul.
Pe langa experimentul despre care tocmai ati povestit, sunt si proiecte precum
Simca Veche sau Branul in care readuceti in atentie tehnologii mai vechi sau
materiale traditionale. Care este sensul lor?

In plimbarile mele prin sate, m-am apropiat foarte mult de materiale ca lemnul,
fanul, pamantul, piatra... Sa ne uitam la chirpici, de exemplu. El este expresia
cea mai jalnica a saraciei, pentru un om modern. Va dau un exemplu despre ce
inseamna el pentru mine. Eram in zona Bistrita-Nasaud, intr-un sat. M-a primit o
familie de tarani, aveau o casa de chirpici. In cinstea gazduirii mele, s-au apucat
de curatenie. Pe jos era pamant. Femeia ne-a dat afara pe toti, a stropit podeaua
cu apa si a netezit-o cu mana. Cum era vara, in jumatate de ora, totul s-a uscat
si arata proaspat si curat. Apoi ne-a primit in casa, a facut o mamaliga si ne-a
poftit la masa. O lectie formidabila despre relativitatea lucrurilor. Nu era vorba
despre saracie. Ci despre curatenie si despre demnitatea de a sarbatori venirea
unui oaspete in casa. Povestea ca se traieste prost intr-o casa de chirpici este o
tampenie. Se traieste la fel de bine, cu conditia ca lucrurile sa fie bine facute. In
momentul cand zici ecologie, e ca si cum ai descoperi din nou roata. De fapt,
sunt lucruri care se re-descopera. Interesant este ca natiunile bogate si care au
un standard inalt de sanatate, cum sunt Danemarca si Elvetia, experimenteaza
cu asiduitate aceste tehnologii. Acum se fac pereti din paie, case din pamant, ca
izolatie se foloseste lana... Lucruri care la noi sunt dispretuite.
Exista tineri arhitecti la care sa va ganditi cu speranta?

Absolut, pentru ca, de fapt, resursa e intotdeauna individul, nu scoala. Statul


face gafe peste gafe. Pentru asta, il acuz pana intr-atat incat sunt tentat sa nu-l
recunosc. Nu se poate ca dupa ce investesti sase ani intr-un student, sa nu il
consideri suficient de inteligent si de util ca sa-l pui in competitie. Statul roman
nu organizeaza concursuri de arhitectura, ci doar o nenorocita de licitatie cu
criterii inaccesibile tinerilor (cifra de afaceri, contul din banca, numarul de
angajati, portofoliul de lucrari). Nu sunt criterii pentru selectia ideilor destepte.
Olanda si Spania procedeaza invers, si de aceea sunt respectate de profesionisti

si vizitate de turisti. La noi, majoritatea constructiilor sunt batranicioase si contin


foarte putine elemente de cultura arhitecturala durabila. Totusi, au aparut si la
noi lucrari de autor, pentru ca oamenii sunt foarte adaptabili, iar unii dintre ei
sunt extrem de buni. Exemple? Andrei Serbescu, Adrian Soare - tineri, foarte
tineri - si, de fapt, mult mai multi.
Ce proiecte aveti in plan?

Reteaua. Stiu ca suna a Matrix, dar experienta de la Calinesti si inca alte cateva
de genul acesta ne-au convins ca e bine sa alcatuim un fel de retea de puncte in
diverse sate sau orase care sa inceapa sa actioneze coordonat. Proiectul de
arhitectura e important, dar componenta sociala este esentiala pentru reusita lui.
Care este modelul? Un conac sau orice spatiu locuibil care sa poata polariza
energiile din zona, care sa fi fost si sa continue sa fie un reper - landmark . Sa se
poata dezvolta activitati cu oamenii de acolo, comunicand cu celelalte noduri. De
aici, pot fi generate si proiectele de arhitectura si, odata cu ele, activitatile
(nordic walking, mountain biking, ateliere). Un asemenea nod poate intra intr-un
circuit turistic in care, de exemplu, sa se faca timp de doua saptamani
tamplarie... La Bran, exista o casuta unde am facut un cuptor de oale. Ideea e ca
in timp ce stam de vorba sa framantam cu mainile niste pamant, sa-l modelam,
sa-l dam la ars si sa obtinem niste vase. Sau sa invitam acolo un tip care sa-si
faca un proiect de ceramica... Avem in proiect revitalizarea unui conac colosal, o
ruina, de fapt, in Tibanesti, la vreo 50 de km de Iasi. Era resedinta lui P. P. Carp junimistul. Daca proiectul reuseste, vom face acolo o scoala de meserii
traditionale in domeniul constructiilor si restaurarii. Este un loc cu multi copii,
pentru care vom infiinta doua clase de arte si meserii. Nu stiu daca cei de la
minister sunt dispusi sa ne sprijine. Deocamdata, am facut acolo un mic atelier
de tamplarie unde lucreaza deja un om, ceea ce pana acum nu se intampla... La
Curtisoara, Grupul Arhiterra va organiza vara aceasta un workshop cu niste
invitati din Franta. Nu conteaza, cum am spus, varsta, nationalitatea, profesia de
baza. Ideea e sa n-ai complexe si sa spargi tiparele de neincredere. Sper ca
punctele acestea sa poata face parte odata dintr-un circuit "initiatic".

... Suficiente motive pentru care e nevoie de un vizionar ca Don Quijote.