Sunteți pe pagina 1din 32

‘ c j 


        


Lect. Univ. Dr. Raluca Soare

O perspectivă actuală asupra retoricii şi teoriei argumentării trebuie dezvoltată cu
necesitate în raport cu sfera comunicării în general şi cu interacţiunile comunicative ce
gravează spaţiul social, în special. Din acest punct de vedere, studiul retoricii şi al
argumentării este esenţial atât pentru înţelegerea modului de producere a discursurilor
adecvate situaţiilor de comunicare, cât şi pentru receptarea critică a oricărui text (politic,
publicitar, mediatic), prin aplicarea unei grile corecte de decodare. Aşa cum arată S. Săvulescu,
Åretorica impregnează ansamblul relaţiilor sociale, transpare în procesul comunicării, al
interacţiunii umane, în cursul dezbaterilor politice, al discuţiilor cotidiene sau mediatice, al
justificărilor şi probatoriilor juridice sau în demonstraţii ştiinţifice şi virtuozităţi oratorice.µ
Dacă intenţionalitatea şi finalitatea sunt două coordonate definitorii ale comunicării,
atunci, relevanţa mecanismelor retorice şi argumentative în cadrul acestui proces, este de
necontestat caci nu putem vorbi despre efectele comunicării fără a avea în vedere intenţia
locutorului de a crea prin comunicare anumite efecte, precum şi reuşita în comunicare, care
implică izomorfismul dintre emiţător şi receptor. Prin urmare, intenţia de a-i convinge pe
ceilalţi, de a determina prin comunicare acceptarea, aprobarea şi consensul sau de a-i
împiedica să adopte un alt punct de vedere, ocupă un loc important în procesul general de
comunicare şi un loc central în comunicarea persuasivă. Dacă efectele corespund sau nu
intenţiei, depinde de o serie de factori printre care, calitatea argumentelor folosite, prestigiul
vorbitorului, contextul în care se produce comunicarea, stilul folosit, structurarea ideilor, etc.
Aşadar,
alegerea modalităţilor de comunicare nu este independentă de efectul pe care locutorul
îl urmăreşte, ci decurge dintr-o strategie comunicaţională ce implică          
        .

c c
0ând un locutor propune interlocutorului său să-şi asume ¬  soluţia opinabilă la o
problemă argumentativă, ne aflăm în faţa unui discurs retoric  

 0omunicarea e
autentică dacă, într-adevăr, utilizatorul are convingerea pe care o propune, pozitivă ori
negativă, şi inautentică dacă mimează această convingere.µ
Instrumentul comunicării retorice este argumentul care, în virtutea desfăşurării sale conform
unor principii şi reguli, permite examinarea faptelor şi datelor, aprecierea valorilor şi judecarea
ideilor şi conceptelor expuse. Opinia instaurată prin argumentare poate fi considerată drept
  
 întrucât are flexibilitatea dată de criteriul stabilirii consensului. O opinie expusă
argumentativ trebuie astfel să genereze o autoconvingere şi deci o asumare proprie a mesajului
de către receptor. Putem afirma astfel că, cele trei condiţii fundamentale ale actului retoric
propriu-zis sunt: À  
À     À
À   À  .
În concluzie, orice comunicare este o încercare de a influenţa. 0omunicarea urmăreşte într-
adevăr să transmită un sens (al unei idei, situaţii, fenomen), fapt ce nu se poate realiza fără
influenţare. Dacă influenţarea este consubstanţială comunicării, atunci, a comunica şi a influenţa
formează una şi aceeaşi acţiune.


1.1. 0omunicarea persuasivă

În lumea actuală, aspecte esenţiale ale existenţei individului depind de comunicarea


persuasivă. Aceasta joacă un rol important în comportamentul interpersonal, intrapersonal şi
al consumatorului. 0 iar dacă nu transmitem mesaje persuasive în mod frecvent, ne aflăm
foarte des în situaţia de a fi convinşi de către alţii, în calitate de receptori şi consumatori de
mesaje persuasive.
Definiţiile persuasiunii se concentrează pe efectele, premisele şi mijloacele acesteia.
Wallace Fot ering am defineşte persuasiunea ca Åacel complex de efecte asupra receptorilorµ
provocat de mesajul agentului persuasiv. Printre efectele constatate sunt amintite: sc imbarea
gândurilor şi acţiunilor, crearea motivaţiei interne auditoriului, influenţarea alegerii, crearea
sentimentului de identificare.

c c
Premisele persuasiunii sunt ©À
      . Prima categorie are în
vedere procesele psi ologice active în cazul majorităţii oamenilor: nevoile, atitudinile şi
consistenţa. A doua categorie se referă la structurile logice sau raţionale comune receptorilor
(silogismele, raţionamentul cauză-efect, inductiv, deductiv, analogic). 0ea de-a treia categorie
vizează sistemul de valori, convingeri şi modele comportamentale care stau la baza formării
individului şi se propagă prin intermediul limbajului, poveştilor, miturilor şi propriilor
observaţii cu privire la grupurile sociale cu care intrăm în contact.
Mijloacele persuasiunii constau în resursele limbajului utilizate conform strategiilor
comunicaţionale. Putem identifica trei dimensiuni lingvistice majore: À À 

À     À    . Dimensiunea semantică explică
nuanţele de sens pe care le conotează cuvintele. Dacă pentru locutor este importantă alegerea
cuvântului cel mai adecvat contextului semantic, receptorul trebuie să se concentreze asupra
opţiunilor semantice, fără a pierde din vedere faptul că alegerea unui anumit termen oferă
indicii preţioase cu privire la intenţiile ascunse şi la credibilitatea unei surse. Dimensiunea
funcţională evidenţiază funcţiile sau misiunile cuvintelor, foarte importante pentru
dimensiunea persuasivă a limbajului (numirea, modificarea, activarea). În afara funcţiilor şi a
înţelesului semantic, unele cuvinte includ o senzaţie, o structură şi o temă. Toţi termenii
onomatopeici sunt exemple evidente de limbaj cu o structură sau temă anume. Această
dimensiune poate sa fie evidenţiată şi prin figuri de stil precum asonanţa şi aliteraţia.
În contextul supralicitării şi concurenţei la nivelul comunicării, orice emiţător trebuie să
ţină seama de faptul că mesajul său va fi amestecat, asimilat altora şi că, prin urmare, este
indicat ca el să atragă atenţia şi să acroşeze, să producă un stimul, adică un factor susceptibil
de a declanşa o recţie din partea receptorului. Astfel, pentru ca un mesaj să aibă impact, el
trebuie să genereze interesul, alegerea şi adeziunea, să determine reflecţia şi evaluarea, să
declanşeze o acţiune sau un comportament.
Putem, aşadar, să distingem trei niveluri de intervenţie:   (nivelul evaluării
imaginii şi al sentimentelor),  (nivelul cunoştinţelor şi credinţelor) şi   (nivelul
intenţiei şi acţiunii).

c c
În funcţie de rolul său, de a enunţa, a explica, a interpela, a seduce, a conştientiza, etc.,
mesajul persuasiv va avea o funcţie diferită. Funcţia expresivă pusă în legătură cu
personalitatea şi calităţile
Roman Jakobson (în ‰



 31963) stabileşte şase funcţii ale limbajului,în
care sunt angajate elementele comunicării (emiţătorul, mesajul, contextul, codul, destinatarul):
1.c   À ©À centrată asupra emiţătorului, arată atitudinea vorbitorului
faţă de enunţ şi se poate exprima prin intermediul interjecţiilor, al exclamaţiilor, prin
lungirea emfatică a sunetelor;
2.c     se concentrează asupra receptorului, folosind strategia lingvistică a
contactării lui, bazată pe mărci ale vocativului şi imperativului;
3.c     (denotativă sau cognitivă), ce trimite la context, şi la obiectul
comunicării; ea are in vedere, în scopul informării, contextul lingvistic şi extralingvistic
(social, cultural, situaţional) al comunicării. Descrie orientarea reală a mesajului,;
4.c     orientată spre stabilirea şi menţinerea contactul cu interlocutorul prin căi
variate (ludicul, interogativul, suspansul, misterul, şocantul). Poate miza şi pe întreruperea
comunicării, verificând dacă receptorul este atent şi canalul de comunicare funcţionează
fără factori perturbatori;
5.c    À
cu rolul de a clarifica, explica, defini sau demonstra codul utilizat
de comunicator, modul în care funcţionează nivelurile limbii (morfologic, sintactic, lexico-
semantic etc.), favorizând şi facilitând comunicarea;
6.c   ©
 ce presupune concentrarea atenţiei asupra limbajului în sine, prin
transformarea materiei în manieră, odată cu redarea metaforică a semnificatului şi prin
exploatarea valenţelor expresive ale limbajului cu ajutorul figurilor de stil.
Este necesar să abordăm caracterul pregnant al persuasiunii, fiind conştienţi că, în esenţă,
aceasta este un act simbolic atât pentru cel care o practică, cât şi pentru cel care îi suportă
consecinţele. Actul persuasiv nu presupune pentru nimeni obligativitatea de a acţiona într-un
anume fel, ci, mai degrabă, oferă argumente logice, emoţionale şi culturale în sprijinul
eventualei asumări a acţiunii respective. Motivele întemeiate de a acţiona trebuie să-i parvină
receptorului printr-un mediu adecvat, indiferent dacă este vorba de o comunicare
interpersonală sau de una publică.
c c
c 1.2. Situaţia retorică

Ansamblul de determinări care condiţionează modul în care se organizează


comunicarea retorică poate fi numit À   . Discursul retoric nu reprezintă o
abstarcţiune, ci un fenomen aflat într-o relaţie strânsă cu contextul în care se produce. El poate
fi privit ca un eveniment comunictiv care irumpe într-o anumită realitate ale cărei coordonate
pot fi sesizate şi măsurate, constituind totodată, reguli care guvernează realitatea respectivă.
0onform modelului relaţional-sistemic, Åun fenomen rămâne de neînţeles câtă vreme
câmpul de observaţie nu este suficient de larg ca să cuprindă şi contextul în care se produce el.
Neputând să perceapă complexitatea relaţiilor dintre un fapt şi un cadru în care acesta se
inserează, dintre un organism şi mediul său, cel care observă ceva «misterios» ajunge să
atribuie obiectului pe care îl studiază proprietăţi pe care acesta poate că nu le are...µ Prin
urmare, înţelesul unui mesaj şi c iar intenţia comunicatorului ies imediat la suprafaţă,
transpar se clarifică imdiat ce plasăm mesajul în contextul său de comunicare, aşa cum,
sc imbarea contextului poate determină de cele mai multe ori sc imbarea sensului mesajului.
0onceptul de situaţie retorică trimite direct către termenul grecesc r
 , cu
corespondentul său latin   , sensul iniţial al acestor termeni referindu-se la ceea ce
produce sau inspiră comunicarea, (o ceremonie, un conflict, o declaraţie de dragoste, etc.)
precum şi la intenţia specifică a comunicatorului, care poate sa fie, în general, blamarea sau
lauda. Pe lângă adaptarea discursului la context, care impune implicit subiectul său tema
comunicării, tot sensul iniţial se referă şi la adaptarea discursului la audienţă, într-un cadru
spaţial şi temporal dat.
Din perspectiva pragmaticii, situaţia comunicaţională numită      


trimite la ansamblul factorilor care influenţează semnificaţia mesajelor, dincolo de structura
lingvistică a acestora. Astfel, elementele pe care le presupune contextul comunicativ au o
natură socio-psi o-lingvistică. Elementele sociologice trimit la contextul situaţional ce include
identitatea, rolul şi statutul social al interlocutorului precum şi date referitoare la
caracteristicile spaţiale sau temporale ale situaţiei de comunicare. Elementele psi ologice
c c
cuprind fondul de presupoziţii comune (ceea ce indivizii ştiu sau consideră). Elementele
lingvistice se referă la locul unde se inserează enunţul în cadrul sistemului discursiv din care
face parte. Trebuie admis faptul că percepţia comună asupra realităţii istorice, cât şi realizarea
cunoaşterii şi reflecţia socială sunt elemente care acţionează împreună pentru determinarea
conceptelor istorice. Dacă se pot pune în evidenţă numeroase discordanţe conceptuale care
sunt în mod direct determinate de cursul istoriei, în acelaşi timp există şi un număr mare de
concepte care rămân nesc imbate. Mulţi termeni glisează, în funcţie de percepţia istorică, de
pe scara dezirabilului pe cea a indezirabilului şi invers. De asemenea, se remarcă lipsa unui
consens asupra sensului multor termeni folosiţi în limbajul politic, dar şi în limbajul comun:

 
        
       

       
,  ,
 
, etc. Uneori, sensul unui termen nu poate fi cu claritate înţeles deoarece fenomenul pe
care îl desemnează este prea recent sau nu există destule informaţii asupra lui. Diferenţele de
perspectivă pot determina apariţia a doi termeni diferiţi pentru aceeaşi entitate
extralingvistică.
Aşa cum accentuează şi D. Maingueneau, discursul trebuie înţeles ca articulare a
textului şi a contextului. ÅÎn consecinţă, discursul nu poate fi definit nici ca reprezentare a
obiectului, nici ca organizare textuală, nici ca situaţie comunicaţională, ci ca punere în relaţie a
acestor aspecte, prin enunţare.µ Astfel, conform distincţiei, practicate de E. Benveniste între
sistemul de enunţare istoric şi sistemul de enunţare discursiv, discursul reprezintă un tip de
text cu caracter deictic, aflat într-o relaţie implicită cu situaţia de enunţare. Discursul
delimitează şi configurează planul realului, iar conţinutul şi expresia nu sunt şi nu pot fi
independente de contextul discursiv la care îşi raportează permanent întemeierea şi existenţa.
Mai mult, termenul prin care Maingueneau denumeşte contextul discursiv este acela de
  
 alăturând dimensiunii teatrale imprimate de , dimensiunea  
 aceea a
Åînscrierii legitime în scenăµ, întrucât scenografia este Åsursa de autoritate a discursuluiµ.
Semnificaţia pe care Maingueneau o atribuie termenului, nu este aceea de cadru a priori dat,
din care emerge discursul, sufixul  
 trebuind înţeles în sens dialectic ² ca Åprocesµ şi
Åcadruµ Înţeleasă astfel, noţiunea de scenografie pune în lumină toate inflexiunile şi
prefacerile la care poate fi supus un discurs, până când dezvoltă o situaţie de sc imb parţial,
de corespondenţă dinamică într-un alt plan, consecinţa limită fiind transpunerea şi
c c
modificarea raportului de poziţii. Discursul devine manifest şi se legitimează printr-o situaţie
care nu reprezintă un cadru prestabilit şi fix, ci care trasează, mai degrabă, o buclă paradoxală :
prin lumea pe care o instituie, discursul trebuie să justifice cadrul pe care îl desc ide; cu alte
cuvinte, el prezintă o lume care nu este altceva decât însuşi cadrul pe care-l expune. Astfel,
scenografia se poate defini numai prin două axe simetrice şi corespondente: axa spaţiului
   
 şi axa timpului   


1.3. Actorii argumentării. Adaptarea la audienţă

Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a dezbaterilor, a


înlănţuirii replicilor, prin care, o parte urmăreşte să obţină acordul celeilalte. În lingvistică cele
două părţi implicate în situaţia argumentativă sunt desemnate diferit în funcţie de poziţia pe
care o ocupă în cadrul interacţiunii comunicative. Din perspectivă lingvistică, enunţurile sunt
produse de un locutor pentru un interlocutor; în actele de vorbire, termenii utilizaţi sunt
emiţător şi destinatar; din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentării este
oratorul care se adresează publicului (auditoriului). Situaţia dialogală retorică implică, aşadar,
À  (o situaţie de comunicare caracterizată de reguli, cel puţin informale), a
   şi a unui   (problema în c estiune). Deducem de aici faptul că
interacţiunea comunicaţională pe care o presupune situaţia argumentativă este motivată
printr-un posibil dezacord între două părţi. Dacă argumentarea reprezintă o confruntare, o
polemică, atunci putem vorbi despre Åadversariiµ unui duel argumentativ ² oponent şi
preopinent şi despre un discurs şi un contradiscurs, orienate asupra aceleiaşi probleme. Prin
urmare, argumentarea este specifică oricărui discurs produs într-un context de dezbatere
orientat asupra unei întrebări sau probleme. Este important de subliniat că prin argumentare,
dezacordul este anticipat sau intuit de către emiţător, putând fi astfel prevenit şi eliminat.
Orice argumentare are la bază şi o serie de premise care pot reprezenta baza unui minimal
acord: premisele legate de sfera realului (fapte, adevăruri, prezumţii) şi premise legate de sfera
dezirabilului (valori, ierar ii, toposuri).
Adaptarea la audienţă presupune în mod deosebit, încercarea apropierii de interlocutor,
până la identificarea cu interesele acestuia, obţinerea încrederii interlocutorului, prin
c c
evidenţierea bunelor intenţii şi a onestitătii emiţătorului, precum şi manifestarea respectului
faţă de principiile şi opiniile destinatarului argumentării. Aceasta se realizează printr-o serie
de argumente ale încadrării dintre care amintim ©   ©À©  
    
À   
1. Apelul la presupoziţii comune constă în activarea uneia sau mai multor valori sau
principii ale audienţei, ca factor primar de acord între orator şi public. Oratorul afişează
certitudinea împărtăşirii aceloraşi valori cu publicul, stabilind astfel o necesară complicitate.
Această intenţie este adesea detectabilă prin identificarea unor expresii lingvistice precum:
Å"

 "

  
   

"

 Recadrajul sau reîncadrarea realului constă în modificarea situaţiei argumentative
pentru a o apropia de opinia care se doreşte a fi împărtăşită. Recadrajul se realizează în
principal prin redefinirea unor concepte uzitate de orator, pentru a creiona o realitate similară
celei percepute de public. Formulele folosite de obicei sunt: Å        ¬  

    ¬
!Recursul la autoritate este folosit pentru a evoca experienţa personală a oratorului (
   


"    
 ), când se recurge la mărturia
directă a unei terţe persoane (  
 ¬ ¬   "  
     ) sau la
strategii de politeţe (  
    
" ).
0ontextul comunicaţional argumentativ poate determina recurgerea la forme directe
sau indirecte de transmitere a intenţiilor comunicative şi la acţiuni redresive implicite sau
explicite. Aprecierea măsurii în care comunicarea argumentativă afectează interlocutorul se
realizează în funcţie de trei variabile extralingvistice:
1.c dÀ   À  ² depinde de relaţia stabilită între actorii comunicării,
determinată de poziţiile şi atributele sociale stabile, de frecvenţa sc imburilor
verbale, de domeniile tematice abordate, etc.; în general, această variabilă
impune o relaţie simetrică între actorii comunicării.
2.c ë ² exprimă direcţia exercitării controlului comunicării; în comunicarea
argumentativă se stabileşte o relaţie asimetrică, controlul comunicării
desfăşurându-se dinspre emiţător spre receptor.

c c
3.c â    ² se stabileşte în raport cu dorinţa de autonomie faţă
de colocutor sau de aprobare a acestuia.
Rezultanta acestor variabile îi permite emiţătorului să decidă asupra unei forme de
comportament strategic, în raport cu intenţiile de comunicare şi cu imperativul adaptării la
audienţă.
0onform d

 
    #

 #

  


 strategia comunicativă
reprezintă Åo formă de comportament comunicativ, bazată pe manipularea structurilor
interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a acestora, în vederea atingerii
obiectivelor urmărite.µ Din perspectiva efectului unei intenţii de comunicare, comportamentul
strategic este în mod necesar legat de acţiunea 



  


. Aplicarea principiului
politeţii în comunicare determină alegerea strategică a modalităţilor de expresie lingvistică, în
funcţie de datele concrete ale situaţiei de comunicare. Teoria politeţii, dezvoltată în cadrul
pragmaticii de Brown şi Levinson (1987), se bazează pe conceptul de        
imaginea publică a eului individual, configurată în termenii unor atribute sociale acceptate de
alţii. Principul politeţii are un număr de 6 maxime centrate asupra emiţătorului şi receptorului,
formulate de Geoffrey Leec :    
urmăreşte diminuarea expresiei neajunsurilor
unei acţiuni din perspectiva receptorului;
      urmăreşte impersonalizarea emiţătorului (prin formulări
impersonale);
    À constă în minimalizarea gesturilor proprii de generozitate ale
emiţătorului;
   ©  se manifestă prin reducerea de către emiţător a opiniilor pe care
receptorul le dezaprobă şi prin accentuarea opiniilor pe care receptorul le aprobă; dacă prima
parte a maximei urmăreşte înlăturarea conflictului, cea de-a doua parte caută să creeze
receptorului sentimentul de confort şi solidaritate;
     vizează minimalizarea formulărilor ce exprimă dezacordul şi
maximizarea celor ce exprimă acordul; această maximă relevă faptul că orice comunicator este
mai degrabă predispus să exprime acordul cu celălalt decât dezacordul;
  À©  se bazează pe stimularea sentimentelor pozitive şi crearea empatiei,
prin răspunsuri directe la nevoile afective şi de recunoaştere ale receptorului.
c c
În timp ce maximele 1 şi 3 sunt centrate asupra receptorului, maximele 2 şi 4 se răsfrâng
asupra emiţătorului, iar maximele 5 şi 6 acţionează simetric atât asupra emiţătorului cât şi
asupra receptorului.
În mod evident, retorica are un caracter situaţional sau contextual. Relaţia semnificaţie-
context reprezintă o condiţie generală a comunicării umane, dar nu este sinonimă cu situaţia
retorică, căci, mai mult decât a fi parte a unui context care implică interacţiunea dintre retor,
audienţă, subiect şi scopul comunicării, în ultimă instanţă, discursul retoric produce o acţiune
şi aduce sc imbarea unei stări de fapt. Altfel spus, retorica reprezintă o acţiune asupra
realităţii, prin producerea unui discurs care angajază gândirea şi acţiunea audienţei în actul
sc imbării. În acest sens putem afirma că retorica are un caracter persuasiv.

 c j       

Actualitatea retoricii nu cere numai un act constatativ ci şi o privire diacronică asupra


momentelor relevante ale istoriei sale.

2.1. Scurt istoric al retoricii

Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al VI-lea î. 0 ., în Sicilia.


Empedocle din Agrigent, 0orax şi discipolul său Tisias se pare că sunt cei dintâi care au
sistematizat şi difuzat învăţătura şi practica retorică, elabornd un manual (-$%$& 
r% ce
conţinea precepte referitoare la modul în care trebuiau pledate cauzele în faţa juriilor
populare. 0u Gorgias, cel mai important orator sicilian, te nicile de folosire a limbajului îşi
afirmă incontestabila importanţă. Retorica va deveni apoi un domeniu privilegiat de sofişti,
care excelau în arta comunicării publice. Pentru sofişti, se poate ajunge la orice cunoaştere
probabilă (singura la care putem avea acces), prin confruntarea a două teze opuse şi prin
analizarea argumentelor care le susţin. Te nica explorării adevărului prin argumente opuse va
c c
fi perfecţionată de Protagoras, în concepţia căruia, rolul limbii este de a persuada, în sensul
determinării unei adeziuni emoţionale din partea auditoriului, şi mai puţin în acela de a
determina, în mod obiectiv, impunerea celui mai puternic argument. Mai mult, sofiştii
înţelegeau prin r
  ansamblul elementelor care descriu contextul în care are loc
persuasiunea şi care influenţează alegerea anumitor te nici retorice. Platon va condamna
dispreţul sofiştilor la adresa adevărului. El consideră că trebuie să distingem între retorica
adevărată şi falsa retorică. Retorica sofiştilor, întemeiată pe r
  urmăreşte să obţină un
adevăr probabil şi să înşele auditoriul; aceasta este falsa retorică, declamată de Platon în
Gorgias. Retorica cea adevărată, aşa cum rezultă din P aidros, este aceea formă de dialog prin
care adevărul preexitent în fiinţa umană, este adus la suprafaţă, prin meşteşugul filosofolui.
Aristotel va reconsidera retorica în calitatea ei de metodă de persusiune, potrivită în orice
ocazie, depăşind problema bunelor sau relelor uzanţe. El afirmă importanţa recurgerii la
emoţie, produsă de discursul însuşi şi nu prin artificii, dar accentuează rolul argumentării,
plasând retorica, împreună cu dialectica, într-un strâns raport cu ştiinţa. Pentru Aristotel,
Åte nica retorică poate fi aplicată oricărui subiect care poate fi supus discuţiei şi deliberării,
trimiţând către acele aspecte ale subiectului, care permit prezentarea verbală şi ajută la
înţelegerea şi acceptarea subiectului de către auditoriu. (....) Retorica abordează subiectul sub
aspect comunicaţional, sau altfel spus, cu intenţia de a-l prezenta într-o manieră accesibilă
judecăţii raţionale a auditoriului.µ
În Roma antică, aşa cum observă James D. Williams interesul pentru teoretizarea retoricii
va fi uzurpat de practica retorică, şi anume de oratorie, privită ca mijloc de producere a
sc imbărilor sociale şi politice, pentru ca terptat, printr-o accentuată preocupare pentru limbă
şi stil, graniţele dintre retorică şi literatură să se estompeze tot mai mult. Sistemul retoric va fi
însă îmbogaţit prin aportul lui Marcus Tullius 0icero, unul dintre cei mai mari oratori romani,
pentru care retorica înseamnă o formă (oratio), un subiect (quaestio) şi o energie (vis oratoris);
el acordă totodată o mare importanţă pregătirii intelectuale şi profilului moral al orataorului,
al cărui principal rol este îndrumarea auditoriului spre acţiunea corectă, alături de educarea
acestuia şi de transmiterea principiilor morale, nu în mod teoretic ci prin exemplul oferit de
retor.

c c
În Evul Mediu retorica va căpăta statutul de disciplină scolastică, alaturi de formalizată şi
artificializată. Gramatica, dialectica şi retorica vor compune 

 -ul care va sta la baza
educaţiei şi culturii secolelor V-VIII. Discursul va lua forma predicii sau omiliei. În d  
 
$

 Sfântul Augustin a încercat definirea rolului retoricii în contextul cerştinismului şi al
disputelor legate de adevărul revelat ce nu are nevoie de artificiile elocinţei. Pentru Augustin,
abordarea scripturilor presupune atât cunoaşterea modalităţii de descoperire a substanţei
conţinutului, a ceea ce trebuie înţeles (  
 

), cât şi cunoaşterea modalităţii de
transmitere a acestui înţeles, celorlalţi (    
). Dacă elocinţa fără înţelepciune nu
ajută la nimic, elocinţa ce însoţeşte înţelepciunea poate ajuta la o mai bună transmitere şi
înţelegere a adevărului. Elocinţa consistă în capacitatea predicatorului ca prin discursul său să
intruiască ( ), să farmece ( ) şi să convingă ( ), iar printre ornamentele
retorice necesare unei predici se numără: aluzia, umorul, unificarea într-un enunţ a ideilor
principale desfăşurate în discurs, amplificarea (prin definirea unui termen, oferirea
exemplelor, îndemnarea auditoriului la meditaţie asupra unei idei, etc.), corespondenţa dintre
părţile discursului, tranziţia de la o parte la alta a discursului, cântărirea importanţei temei,
modularea vocii, gestica adaptată. Mai mult, Augustin consideră că stapânirea mijloacelor de
expresie de către predicator, contribuie la o bună înţelegere a conţinutului. În fond, nu retorica
este blamată, ci excesele sale, sau vanităţile sofistice. Deşi Evul Mediu face o clară distincţie
între 

 
şi 

 

 
, cele două forme de înţelepciune se potenţează
reciproc, la fel cum şi retorica oferă forţă de pătrundere adevărului revelat.
Renaşterea aduce cu sine o glorificare a spiritului clasic şi a elocinţei intelectualizate.
Domină interesul pentru limbă care stă la baza construcţiei realităţii sociale. Scopul educaţiei
retorice renascentiste îl constituia dezvoltarea abilităţilor de a decsoperi subiecte şi de a le
transpune în formulări adecvate. Se urmărea astfel elaborarea unui ansamblu de subiecte şi de
modalităţi în care acestea puteau fi enunţate, astfel încât oratorul să dispună întotdeauna de
materialul necesar pentru orice situaţie comunicativă. La îmbogăţirea teoriei îşi aduc
contribuţia Leonard 0ox (-$ '   (    )$ $ *r) şi T omas Wilson (-$ '  
)$ $ *r). 0lasicismul francez al secolului al XVII-lea s-a caracterizat prin imitarea modelelor
greco-romane şi a promovat ordinea, claritatea, ec ilibrul, obţinute prin respectarea regulilor
care guvernează diversele genuri. Retorica secolului XVIII-lea este marcată de discursurile
c c
revoluţionare ale lui Danton şi Robespierre ² d
    
 

  
 d
   
 
   sau d
   +


  .
Substanţa teoretică a retoricii secolului al XIX-lea se fondează pe asumţiile clasice şi pe
premisele epistemologice şi beletristice popularizate la sfârşitul secolului al XVIII-lea în
Anglia, ca ,-)$ 
 Secolul al XIX-lea este cel care va consemna declinul retoricii clasice.
Reculul retoricii va fi accentuat de programele romantice care merg în direcţia simplităţii,
conciziei şi naturaleţei, respingând modelul normativ-prescriptiv al disciplinei.
Renaşterea retoricii în secolul al XX-lea are la bază revalorizarea limbii şi a persuasiunii,
într-o lume profund mediatizată. 0u mişcarea filosofică 


 , semnificaţiile simbolice
dobândesc o valoare proprie Årelaţiile dintre limbaj şi lume sau dintre propoziţie şi stările de
fapt (pre-)iau ştac eta relaţiilor dintre subiect şi obiect.µ Retorica va beneficia de teoriile
dezvoltate de lingvistică, prin lucrările lui R. Jakobson, semiotică, prin F. De Saussure şi 0 .
Sanders Peirce, stilistică şi teoria argumentării. Şcoala franceză reprezentată de T. Todorov, R.
Bart es, G. Genette, sau de Grupul Ǎ repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără
a recurge la constrângeri normative. Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei
argumentării şi a filosofiei acţiunii sociale, accentuează prin 0 aim Perelman şi Lucie
Olbrec ts-Tyteca, importanţa unei a teorii a activităţilor umane, a agenţilor individuali sau
colectivi, a scopurilor şi programelor (vezi discursurile deliberative), a evaluării conduitelor
efective din punctul de vedere al sistemelor de norme în vigoare(vezi discursurile judiciare)
precum şi a teoriilor judecăţilor de valoare (vezi discursurile epidictice, elgiul, blamul,
justificarea, scuza).
Mişcarea neoretorica este impresionantă ca amploare. Ea poate fi urmărită în logică,
teoria cunoaşterii, filozofia dreptului, lingvistica generală sau în stilistică şi în critica
literară. Mai mult, corpusuri de norme empirice, cum sînt cele referitoare la reclama
comercială sau la propaganda politică şi religioasă, tind să devină ştiinţe în cel mai
riguros sens al termenului datorită revalorificării şi dezvoltării unora dintre cuceririle
vec ii retorici.

2.2. Retorica ² aria semantică a termenului

c c
De-a lungul celor două milenii şi jumătate care s-au scurs de la constituirea
retoricii, s-au propus sute de definiţii. Ele se pot grupa însă în trei tipuri, reductibile
fiecare la cîte o formulă mai pregnantă, care a circulat mai mult şi care reflectă una
dintre cele trei mari faze ale istoriei acestei discipline.
Prima definiţie este aceea de     


, care a circulat mult în


Antic itate. Platon, Isocrate, Aristotel, Eudor, Hermagoras, Ariston, Apollodor si
0icero, au notat, cu mici diferenţe, faptul că nucleul noţiunii de retorică îl constituie
 
  în toate domeniile de activitate, dar în special în cel politic şi judiciar.

Al doilea tip de definiţe marc ează o deplasare vizibilă a in te re sul ui spre


comunicarea propriu-zisă şi mai ales spre mijloacele p r i n care se realizează aceasta.
Persuasiunea apare rar ca notă a definiţiei, si ni ci ob ie ctul ei nu este amintit prea des.
0ea mai pregnantă formulă este aceea pe care a impus-o Quintilian :  sau 




 adică ansamblul de reguli te niciste sau ştiinţifice, nu empirice care fac ca o
comunicare să fie perfectă. .se referă atît la rezultatul comunicării cît şi la calitatea ei
estetică, retorica devenind mai mult o artă a vorbirii elegante ³   $  

Persuasiunea este menţionată ca obiectiv posibil dar nu obligatoriu, accentul căzînd pe
mijloacele care fac ca un discurs să fie perfect din punct de vedere estetic. Retorica este
mai puţin o artă a persuasiunii, şi mai mult o artă a invenţiei, alegerii şi exprimării cu
ornamente convenabile, care poate servi la a convinge. Promovînd    ca notă
esenţială a noţiunii de act retoric, se va opera o vizibilă deplasare a disciplinei noastre
din aria filozofiei în aceea a problematicii literare propriu-zise.
A treia definiţie este aceea de    
 foarte des întîlnită în Evul Mediu şi c iar
mai tîrziu. Artele liberale şi expuneau în modul cel mai succint cu putinţă rostul fiecăreia,
retorica fiind indicată ca o stilistică practică.
Retorica nu va mai fi definită ca    
 
      pe motiv că nu există
Åartă" care să te înveţe să nu faci bine ceva, şi că unica funcţie a limbii este obţinerea
acordului ascultătorului. Aceasta ar motiva nu numai excluderea lui d i n d e f i n i ţ i a
tradiţională, ci şi renunţarea la inutila indicaţie p r i v i n d persuasiune a.

c c
Se reflectă aici o neînţelegere a uneia dintre indiscutabilele cuceriri ale retoricii vec i,
anume că actul comunicării poate fi şi fapt de artă, vorbitorul ţinînd să arate nu numai 
doreşte din partea ascultătorului, ci şi să atragă atenţia acestuia asupra 
 ¬   
  

fapt redescoperit de Jakobson şi   

franceză.

Revirimentul neoretoric la care asistăm, implică redescoperirea şi valorificarea


creatoare a unora dintre cuceririle ei ca disciplină filozofică, oferind baze noi pentru
adâncirea relaţiilor interdisciplinare. În lingvistica generală şi în critica literară recentă
(-


şi la   

nu poate fi vorba de o neoretorică propriu-zisă, căci în
acest domeniu există o continuitate, în definitiv, s-a vorbit întotdeauna despre figuri şi
tropi, despre genuri sau despre structura compoziţională a unei opere literare.

O completă răsturnare semantică a termenului, începută de Åretorismul romantic",


care declama stilul afectat, bombastic, persistă şi în secolul XX. Reţinem poziţia lui H.I.
Marrou, pentru care, Åretorica este sinonimă cu artificiu, nesinceritate, decadenţă.
Aceasta, poate, fiindcă pur şi simplu n-o mai cunoaştem şi că am devenit nişte barbari.
Trebuie să comparăm retorica cu alte sisteme de convenţii, pe care, în alte epoci clasice,
le-au avut celelalte arte: să ne gîndim la legile perspectivei în pictură, la acelea ale
armoniei în muzica noastră de la Bac la Wagner, la acelea ale versificaţiei încă.µ

Pentru Pierre Guiraud însă, År e tori ca este altceva decît un simplu mănunc i de
reguli; ea este expresia unei culturi ( . . . ) dintre t o a t e disciplinele antice, ea este, cu
siguranţă, cea care merită cel mai mult numele de ştiinţă : amploarea observaţiilor,
precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor ei constituie un studiu sistematic al
resurselor limbajului, al cărui ec ivalent nu se vede nicăieri în restul cunoştinţelor
umane ale vremii aceleia".

2.3. Termenii retoricii clasice

2.3.1.c Triada et os, pat os, logos

c c
Aristotel a divizat mijloacele persuasiunii în trei categorii: À
© À
À. Această
triadă reprezintă modelul pe care s-au grefat principalele modele lingvistice şi retorice din
antic itate şi până astăzi. Modelul ideal al comunicării persuasive este cel care asigură
ec ilibrul perfect al celor trei mijloace. Orice supraevaluare a uneia dintre elementele triadei
poate dezec ilibra actul comunicaţional.
Et osul sau apelul etic, trimite la caracterul oratorului, urmărindu-se persuadarea
auditoriului prin calităţile acestuia, dintre care cele mai importante sunt autoritatea, bunele
intenţii şi carisma, toate cel trei compunând credibilitatea oratorului, calitate detreminată ce
poate determina auditoriul să asculte, sa creadă şi să accepte argumentarea propusă de orator.
Et osul este exprimat atât prin stilul şi tonul mesajului, cât şi prin calităţile oratorului,
independente de mesaj.
Pat osul sau apelul emoţional urmăreşte persuadarea, prin stimularea emoţiilor şi
imaginaţiei auditoriului. Efectul emoţional manifestat prin crearea încântării şi empatiei,
poate merge până la identificarea cu punctual de vedere al oratorului. Apelul patetic poate fi
cel mai bine transmis prin intermediul povestirii care aşează într-o formă abstractă, o realitatea
pe care auditoriul o percepe ca palpabilă şi prezentă. Astfel, valorile şi credinţele oratorului,
prezente implicit în poveste vor fi însuşite de către auditoriu prin mecanismele imaginaţiei.
Logosul sau apelul logic realizează persuadarea prin recursul la raţiune şi trimite la
consistenţa mesajului (probe, fapte, evidenţe) şi la redarea logică a ideilor prin diferite tipuri
de raţionamente

2.3.2.c Tipuri de discurs

Oratoria clasică distinge trei tipuri de discursuri, adecvate circumstanţelor/situaţiilor de


comunicare şi auditoriului căruia îi sunt destinate:  
     © . Aristotel
asocial fiecărui tip de oratorie un aspect legat de timp (trecut, prezent, viitor), un număr de
obiective şi locuri de invenţie (topice) adecvate.

c c
Astfel, discursul deliberativ este orientat spre viitor, are ca obiective susţinerea şi exprimarea
unui sfat, or avertisment, iar topicele sau locurile speciale de invenţie sunt demn/nedemn,
avantajos/neavantajos. Discursul deliberativ a fost legat la început exclusiv de modul de
vorbire specific mediilor/claselor politice, orientarea sa spre viitor reprezentând de fapt,
proiecţia unor legi sau acţiuni politice. Scopul principal al discursului este acela de a lua
decizii şi de a dezbate caracterul lor în termenii axei util-dăunător.
Discursul judiciar este orientat spre trecut, are ca obiective acuzarea sau apărarea,
calificarea sau judecata iar topicele adecvate sunt just/injust şi bine/rău.O caracteristică a
acestui discurs o constituie modul formalizat de organizare şi profilul specializat al
auditoriului.
Discursul epidictic, numit şi discurs demonstrativ sau ceremonial, ia forma alocuţiunilor
publice, panegiricelor şi oraţiilor funebre. Este orientat către prezent, are ca obiective lauda sau
blamul iar topicele specifice sunt virtutea şi viciul. Rolul său este acela de a intensifica
adeziunea faţă de valorile fără de care ar fi imposibilă mobilizarea emoţională a auditoriului.

2.3.3.c 0anoanele retoricii

Retorica antică a impus o viziune conform căreia textul trebuie să fie pus în valoare de un
ansamblu de elemente de la cele lingvistice, gramaticale, oratorice până la cele non-verbale
cum ar fi mimica, gestica, aspectul fizic sau vestimentaţia retorului.
S-au impus cinci canoane care privesc atât actul enunţării (  şi    ) cât şi
regulile de construcţie a enunţului (   ,  şi   ).

   

Invenţiunea este categoria retorică aflată în strânsă relaţie cu logosul, fiind orientată
asupra a ceea ce autorul doreşte să spună mai degrabă decât asupra modului în care aceasta
poate fi spus.  
descrie toate mijloacele de persuasiune referitoare la tema discursului:
subiectele, probele, argumentele, locurile, te nicile de persuasiune, te nicile de amplificare,
logica.
c c
d (dispositio)

Numele latin 


 înseamnă  . În retorica antică, 


 se referea doar la
ordinea observabilă într-o oraţie/discurs, dar termenul şi-a lărgit sfera semantică incluzând
toate consideraţiile legate de oragnizarea unui discurs. Dispoziţiunea se referă la ordonarea
mijloacelor de persuasiune, înlănţuirea şi repartizarea argumentelor din care va rezulta
organizarea internă, compoziţia generală şi planul discursului. d


 în oraţia/discursul
clasică cuprindea următoarele părţi: exordiu, naraţiune, discuţie sau confirmare, peroraţie.
  este partea de început a discursului cu funcţie esenţial fatică; cuprinde unexpozeu
scurt şi clar al problemei care va fi tratată sau a tezei care va fi demonstrată.
   reprezintă expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat. Acestexpozeu trebuie
să pară obiectiv: logosul va precumpăni faţă de et os şi de pat os; naraţiunea cere claritate,
concizie, credibilitate.
     regrupează ansamblul de probe şi este urmată de o respingere care distruge
argumentele adverse; ea utilizează: exemple, entimema, amplificarea care permite trecerea de
la cauză la problemă; amplificarea cuprinde, de obicei, un sistem eterogen de descrieri şi
digresiuni, de formulări patetice, de amintiri şi citate, de fraze şi cuvinte sinonime;
confirmarea recurge la logos, dar şi la pat os pentru a provoca emoţii în cadrul oferit de
acumularea de argumente.
   este secvenţa compoziţională care înc eie discursul putând fi maiextinsă sau mai
restrânsă; ea recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect de insistenţă), la apeluri
emoţionale, şi la o structură recapitulativă, în care serezumă argumentaţia.

   
x

Reprezintă faza de redactare a unui discurs, punctul unde retorica întâlneşte literatura.
Elocuţiunea insistă asupra stilului şi a redactării, făcând apel la figuri, la alegerea şi
dispunerea cuvintelor în fraze sau la producerea efectelor de ritm. Din păcate, sfera retoricii a
fost adesea redusă la interpretarea stilului ca un înveliş atrăgător sau ornamentat al ideilor.
c c
Stilul presupune adecvarea mesajului la gândire şi a expresiei la un anumit public. Este adesea
apropiat de pat os, deoarece figurile de stil sunt adesea folosite pentru a convinge prin apeluri
la emoţie. Totuşi, stilul este implicat şi în et os, pentru că stabileşte sau diminuează
credibilitatea autorului. La nivelul logosului, stilul servşte la producerea coerenţei şi a
clarităţii, atribute incontestabile ale apelului la raţiune.

    


Iniţial, memoria părea să fie legată doar de mnemonică (mnemote nică), adică de
ansamblul procedeelor care ar putea să-l ajute pe oratorul în devenire să reţină discursul dar
memoria se referă şi la te nica stocării locurilor comune sau a sistemului organizat de
informaţii provenite din topicele de invenţiune pentru a fi folosite într-o ocazie dată. De aceea,
memoria este legată atât de nevoile de improvizaţie ale oratorului, cât şi de nevoia de a
memoriza un discurs complet pentru a-l prezenta. Memoria, sugerează, de asemenea,
modalităţile de considerare ale aspectelor de pregătire a comunicării şi de performanţele
comunicării însăşi, în special în cazul comunicării orale pregătite sau improvizate.
Deasemenea, memoria se referă şi la modul în care audienţa reţine cele comunicate prin
intermediul discursului. Înacest scop, anumite figuri ale discursului sunt otărâtoare pentru a
ajuta memoria (figurile de repetiţie, descrierea, enumerarea).

d    


Declamarea se referea la aspectele orale ale retoricii folosite în contexte publice, dar
sfera sa poate fi lărgită prin evidenţierea acelor laturi care privesc prezentarea publică a
discursului, scris sau oral. Ea trimite la enunţarea efectivă a discursului, punerea în valoare a
altor strategii/calităţi care privesc un ansamblu la a cărui coerenţă acţionează efectele vocii,
mimica, privirea, te nicile gestuale. Este strâns legată în special de et os şi de pat os, dar nu
poate fi ruptă nici de conţinutul discursului, fiind complementată logosului.


c c


3. ë      


3.1.c 0e este argumentarea?

Teoria argumentării poate fi definită ca studiu al te nicilor discursive ale raţionamentului


practic, prin care un individ urmăreşte să determine sau să sporească adeziunea celorlalţi la
anumite idei sau opinii ale sale, ceea ce sugerează că argumentarea este motivată printr-un
dezacord real, probabil sau posibil între colocutori.
Argumentarea reprezintă o operaţie care se sprijină pe un enunţ acceptat (argumentul),
pentru a atinge un enunţ situat pe o anumită scală a acceptabilităţii (concluzia). A argumenta
se reduce în ultimă instanţă la a adresa unui interlocutor un argument (un raţionament bun)
pentru a-l face să admită o concluzie şi pentru a-l determina să adopte comportamente
adecvate acesteia.
Dintr-o perspectivă tradiţională, teoria argumentării este considerată ca parte constitutivă a
sistemului retoric, dar ea s-a dezvoltat şi în cadrul logicii, lingvisticii sau teoriei comunicării.
Aşa cum observă 0. Sălăvăstru, există legături strânse ale argumentării cu arta elocinţei
(Platon a invocat legatura în dialogurile sale), cu psi ologia sau cu disciplinele ei de ramură
(orice argumentare este un fapt de invenţie individuală sau socială), cu praxiologia (orice
argumentare este o acţiune care urmăreşte îndeplinirea unui scop) sau cu etica (orice
argumentare produce efecte asupra individului sau grupului, iar aceste efecte pot sta sub
semnul binelui sau răului; argumentarea reprezintã, de asemenea, un ansamblu de te nici de
legitimare a credinţelor şi a comportamentelor - ea caută să influenţeze, să transforme sau să
întărească credinţele/comportamentele colocutori). Totuşi, afirmă acelaşi autor, Ådin punctul
de vedere al organizării interne a unui act de argumentare, relaţiile cele mai semnificative sunt
şi rămân cele cu logicaµcăci argumentarea este şi rămâne Åun demers aplicativ integrat
imperativelor raţionalităţiiµ. Din punctul de vedere al logicii, argumentarea reprezintă un
proces de justificare logică a unei propoziţii. Altfel spus, argumentarea stabileşte o relaţie între

c  c
un argument şi o concluzie. Definiţia poate fi îmbogăţitã prin evidenţierea Åcanalului´ astfel,
argumentarea reprezintă o strategie prin care,  
  

, un vorbitor reuşeşte să
extragă concluzii valabile dintr-un enunţ. Argumentarea nu trebuie confundată cu
demonstraţia logică a adevărului unui enunţ sau a validităţii unui raţionament, deoarece
mecanismele procesului de argumentare aparţin limbilor naturale, pe când cele ale
demonstraţiei aparţin logicii.
Din perspectiva lingvisticii, argumentarea reprezintă o activitate verbală, de natură
intelectuală şi socială, prin care se poate realiza justificarea sau respingerea unor opinii.
Înţelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emiţătorul încearcă să-şi
influenţeze colocutorii conferă oricărei forme discursive o forţă argumentativă inerentă.
Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a înlănţuirii replicilor, a
dezbaterilor, ceea ce nu exclude importanţa ei în cadrul contextelor monologale (deliberare
interioară).
Din punctul de vedere al cadrului în care se desfăşoarã, argumentarea poate fi comună,
cotidiană sau specializată, în diferite domenii ale acţiunii sau cunoaşterii.

3.2.c Argumentul

Termenului Åargument´ îi pot fi atribuite mai multe definiţii, nu întotdeauna delimitate cu


precizie. Argumentul poate fi interpretat ca variabilă independentă a unei funcţii, sau ca o
propoziţie considerată ca adevărată şi luată în considerare pentru demonstrarea altei
propoziţii.
Putem definii argumentul şi ca orice conţinut de gând al unei judecăţi sau ca Åprobă în
favoarea sau în defavoarea tezei susţinuteµ. În anumite clasificări, argumentele sunt împărţite
în trei subcategorii:

'    $ sunt argumente de ordin afectiv şi moral legate de atitudinile
pe care trebuie să le ia un orator pentru a inspira încredere auditoriului său. Oratorul îşi poate
construe argumentele pe diverse strategii, cum ar fi cea a bunului simţ, a sincerităţii şi
bunăvoinţei etc.
c  c
'       $  sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate să trezească
emoţii, pasiuni şi sentimente, să fie deci adaptate profilului psi ologic al publicului vizat.
'     se adreseazã raţiunii şi se bazează pe implicaţia logică. Ele pot
fi: deductive, inductive, analogice, etimologice, cauzale, opozitive etc.
0. Sălăvăstru deosebeşte argumentele bazate pe fapte, pe exemple sau pe autoritate.
Faptul este asociat cu un decupaj al realităţii, indifferent dacă această realitate ţine de
concret sau este rezultatul ficţiunii. Aduse într-o relaţie dialgică, atât faptele ce ţin de concret
cât şi cele ce ţin de ficţiune îndeplinesc acelaşi rol argumentativ . Faptul poate fi conceput şi
prezentat drept ansamblul datelor susceptibile de a fi
A. Argumentele bazate pe fapte
observate fie că ele sunt prezentate direct, pe baza documentelor sau prin intermediul
martorilor. Rolul faptelor este acela de a provoca emoţii şi de a mobilize la acţiune.
Argumentele bazate pe fapte sunt folosite în argumentări din mai toate domeniile: în ştiinţele
experimentale, observarea repetată a faptului constituie suportul enunţurilor care exprimă
regularităţi empirice, putând determina enunţarea unor legi; în medicină, simptomele devin
fapte pe baza cărăra se stabileşte o boală; în psi ologie, temperamental unui individ se
determină pe baza reacţiilor pe care le are în diferite contexte; în sociologie, observarea
faptelor unei comunităţi poate constitui baza generalizărilor; în domeniul juridic, acuzarea se
face pe baza faptelor savârşite, înfăţişate şi probate; în domeniul politic, sunt prezentate fapte
reale sau posibile; în literatură, coerenţa faptelor stă la baza întemeierii lumii ficţionale.
Principiile utilizării argumentelor bazate pe fapte sunt: coroborarea faptelor astfel încât să
compună o argumentare raţională, selecţia faptelor favorabile sau defavorabile tezei (vezi
domeniul juridic) şi relavanţa faptelor aduse ca probe în argumentare.

B. Argumentele bazate pe exemple


Exemplul poate fi definit drept faptul singular care este pus să îndeplinească, pentru un
auditoriu, rolul unei reguli. Deşi multe din exemple provin din domeniul faptelor, sfera
exemplelor este mult mai largă; acestea se pot selecta din domeniul valorilor, atitudinilor,
acţiunilor, etc. Rolul argumentativ al exemplelor este determinant întrucât ele pot fi aduse în
discuţie ca punct de plecare al generalizărilor, dar constituie şi suportul unor ilustrări
c c
convingătoare. Forţa de sugestie a exemplelor trebuie să fie mai mare generalizarea la care
acestea contribuie. În domeniul religios exempele au o mare putere de convingere, căci ele
constituie pilde de urmat, determinând puternice trăiri şi c iar mobilizarea la acţiune.

0. Argumentele bazate pe autoritate


Putem invoca două tipuri de autoritate: autoritatea persoanei şi autoritatea valorii.
Pentru ca o persoană să aibă autoritate, trebuie să îndeplinească simultan două condiţii:
să aibă competenţă recunoscută într-un domeniu al cunoaşterii, iar competenşa sa să fie
recunoscută de ceilalţi. Apelul la autoritatea persoanei este efficient dacă autoritatea satisface
cerinţa unui consens minimal în legătură cu afirmaţiile sale. Simpla invocare a numelui unor
personalităţi din diferite domenii poate determina grade de convingere şi adeziune din partea
auditoriului , uneori în mai mare măsură decât faptele sau exemplele. A utiliza un argument
bazat pe autoritate înseamnă a considera enunţurile cuiva drept argumente care pot justifica,
prin ele însele şi prin faptul că sunt cunoscute, susţinerea sau respingerea unei teze.
Fiecare domeniu al cunoaşterii omeneşti expune o sumă de valori care orientează întregul
sistem al cunoaşterii în domeniul respective. Unele sunt constitutive domeniului iar altele sunt
generale. Există valor ice definesc discursul ştiinţific (adevăr, eroare, deductibilitate,
verificare); valori ale domeniului juridic (dreptate, lege, pedeapsă); valori morale (bine, rău,
cinste, omenie); valori prin care se individualizează domeniul religios (credinţă, smerenie,
iertare, iubire, mărturisire); valori care angajează domeniul politic (egalitate, democraţie,
drepturile omului). Astfel de valori sunt adesea invocate şi devin, prin prestigiul lor,
argumente bazate pe autoritate.

3.3.c Tipologia argumentelor

'      
(argumentul autorităţii)

c c
Reprezintă un tip de argument prin care se invocă, în sprijinul unei poziţii, sau afirmaţii
o instanţă învestită cu autoritate şi prestigiu. Dacă oponentul recunoaşte această autoritate
implicit, acesta recunoaşte şi validitatea sau adevărul poziţiei sau afirmaţiei oratorului.
Argumentul autorităţii este un argument de confirmare având următoarea formă
canonică: P, fiindcă A susţine P, iar A este o autoritate în materie.

'       

Mod de argumentare analogică ce se bazează pe transferul de la contrariu la contrariu,
având sc ema: dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil să-i convină non-B.

'    $
 (privitor la omul cu care se discută)
Mod de argumentare care constă în a sublinia consecinţele care rezultă din tezele cel
mai puţin probabile de a fi adevărate, admise de adversar. În sens larg, acest tip de argument
reprezintă un atac cu referire strictă, precisă la doctrina sau la individualitatea adversarului. Se
poate vorbi despre      $
  întotdeauna când este vorba despre adevărul şi
implicaţiile unei aserţiuni sau despre legitimitatea unei conduite care se resping prin referire la
trăsăturile negative ale persoanei care le susţine.
Mecanismul organizării acestui argument se bazează pe deplasarea accentului de la
problemă la persoană. Respingerea argumentului  $
  este foarte productivă. Unii
cercetători arată că cel mai important mecanism al respingerii este reprezentat de punerea
adversarului în contradicţie cu el însuşi.
Se disting mai multe căi de realizare:
² contradicţia la nivelul cuvintelor (oponentul pune în contradicţie afirmaţiile locutorului,
emise, în general, în momente diferite);
² contradicţie la nivelul cuvintelor şi al convingerilor/ credinţelor;
² contradicţie la nivelul cuvintelor şi al actelor;
² contradicţie între normă şi realitate.

'     

(dintr-un motiv mai puternic, cu atât mai mult)

c c
Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se extinde şi
asupra altui caz, care prezintă faţă de primul motive mai puternice de a fi considerat ca
adevărat.

'    

 

Mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată asupra adversarului prin
apelul constant la sentimentele şi interesele sale. Acest tip de argumentare este frecvent folosit
în discursurile politice, electorale şi publicitare şi se axează pe manipularea sentimentelor de
compasiune ale adversarului sau pe strategia ameninţării acestuia.


'     
(argument dintr-un motiv egal)
Mod de argumentare care se bazează pe transferul unei demonstraţii specifice unui caz la un
alt caz, din raţiuni de identitate sau analogie între cele două cazuri.

'      


 (prin concesie)Mod de argumentare indirectă prin acceptarea
provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu sine însuşi sau a-l determina
să accepte ceea ce iniţial respinsese.

'   

(prin tăcere)
Mod de argumentare bazat pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată.

3.4.c 0onectori argumentativi

În teoria textului, termenul      (sau  


) desemnează un cuvânt sau un
grup de cuvinte din clasa adverbului sau a conjuncţiei care au funcţia de a asigura legătura
între idei. 0onectorul argumentativ este un morfem (de tipul conjuncţiei, adverbului,
c c
locuţiunii adverbiale, grupului prepoziţional, interjecţiei etc.), care articulează două sau mai
multe enunţuri într-o strategie argumentativă unitară. La nivelul textului, conectorii
argumentativi asigură legătura formală şi semantică dintre elementele unui discurs,
contribuind la realizarea coeziunii textuale.

Tipologia conectorilor argumentativi


c 0onectori argumentativi care introduc argumentele: 
,   , ,  , $
, 

 ,  /

c 0onectori argumentativi care introduc concluzia/concluzivi: 
, "
,
, ¬ 
$  , 

, ¬
 , "  

c 0onectori argumentativi generalizatori:     

    ţ
 ă,      

 ă 
 
ă,  aă 
tă,  ă, ¬ ă.

c 0onectori argumenativi care introduce modalitatea sau calificatorul:      

, etc.

c 0onectori argumenativi care introduc rezerva:   ¬  , etc.

c 0onectori argumenativi care introduc o contra-opinie: 
   etc.


d 0marc ează contradicţia argumentativă" anti-implicativ1 

  


 
    

  sau un act de rectificare, de corectare ('  
  ).
Dar poate avea şi un rol strict argumentativ, aducând precizări asupra unei afirmaţiiu
2

         

  
  
           
   
   "

    
 

0  ² marc ează o supracreştere a aprecierii, bazându-se pe ideea de surpriză: {   
3   
 ¬  "
   
    


c c
’ ² marc ează o opoziţie atenuată şi nu un raport contradictoriu între două alternative; nu
trebuie confundat cu 
disjunctive, ec ivalent cu . d
  
    ¬   
) 
       ’      




0©² marc ează o strategie discursivă a consolării sau a compensării. Acest conector are
un efect argumentativ elogiator (‰©    ¬ 
 poateindica o orientare
calitativă (4
  
 ©  


  ) sau un aspect comparative: 0
© 
   
 

  

3.4.c Efectele argumentării

‰   


 consecutive unei argumentări se pot clasifica în: efecte demonstrative,
de competenţă, efect de rezolvare/soluţie, efect de metodă, efect de evidenţă, efect de
bunăcredinţă, efect de principiu, efect de îndoială, efect de intimidare, efect de implicare, efect
de exemplu, efect de complicitate/conivenţă, efect de insistenţă.

D c     
  

4.1. Definirea termenilor

Argumentarea este o organizare de propoziţii cu ajutorul raţionamentelor în vederea


întemeierii (dovedirii) altei propoziţii, cu scopul de a convinge interlocutorul de adevărul sau
falsitatea ei. Propoziţia întemeiată se numeşte    
3 iar propoziţiile cu ajutorul
cărora se întemeiază această propoziţie poară numele de      
3   
sau 
   Saltul de nivel de la argument se realizează printr-o     . Mecanismul
c c
organizării propoziţiilor din punct de vedere argumentativ ² întemeietor şi în funcţiile de
criteriile de eficienţă ale argumentării poartă numele de   . Prin urmare, conceptul
de argumentare cuprinde: conţinutul argumentării (argumentele sau dovezile concretizate în
propoziţiile ² probe), te nicile de argumentare (organizarea propoziţiilor cu ajutorul
raţionamentelor) şi finalitatea argumentării (organizarea conţinutului cu ajutorul te nicilor de
argumentare, ce urmăreşte convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau
fals al tezei).

4.2.c Silogismul
Silogismul reprezintă o formă de întemeiere a unei teze pe baza unor raţionamente în
care trecerea necesară de la premise (argumente) la concluzie (teză) este determinată de
relaţiile dintre noţiunile angajate în propoziţiile care îndeplinesc rolul de premise (argumente).
Silogismul este constituit din trei propoziţii astfel încât una dintre ele să fie implicată de
celelalte două. În funcţie de ordinea în care acestea apar în mod obişnuit, cele trei părţi sunt:
1.premisa majoră
2. premisa minoră
3. concluzia

5- 
     (premisa majoră)
{  . (premisa minoră)
!d
{       . (concluzie)
0ele trei propoziţii conţin întotdeauna, în total, trei termeni ( 3       3
  x. În exemplul dat,     reprezintă termenul major,     termenul
mediu iar,   ² termenul minor.

4.3.c Te nici de argumentare

Formele de raţionare prin intermediul cărora punem la dispoziţia interlocutorului


conţinuturile argumentării, poartă numele de te nici de argumentare. Fiecare te nică de
argumentare presupune anumite relaţii de determinare logică dintre argumente şi teză.
c c
Tipologia te nicilor de argumentare

1.c Te nici deductive de argumentare.


2.c În cazul acestor te nici de argumentare, argumentul (premisele) constituie condiţia
suficientă a tezei (concluziei), deci teza conclusivă este consecinţa necesară a
argumentelor (premiselor).

2.1.c Te nici deductive inferenţiale de susţinere a argumentării



c              ² exprimă o relaţie de determinare între două
propoziţii, potrivit căreia este imposibil ca antecedentul să fie adevărat, iar secventul să
fie fals:
d   
  56 
 
  7
, 57 
  56
d
u, 57 
  7

c               ² sunt forme de raţionament în care una
dintre premise este o propoziţie disjunctivă; potrivit relaţiei de determinare, este
imposibil ca ambele propoziţii să fie false; dacă una este falsă, cealaltă este în mod
necesarar adevărată:
( 

  3  


3      
( 
 
  3 
d
u( 
 

   
  
3      


c                xsuportul tezei este
reprezentat de premise care constau atât în propoziţii implicative cât şi disjunctive:
d   
 ¬
      
d   


"
   



d   
   



c c
d
u8
       
"
   





1.2. Te nici deductive inferenţiale de respingere a argumentării
În acest caz, premise (argumentul) este un temei pentru a arăta falsitatea unei teze.


c     
        !
d   
  56 
 
  7
, 9 
  56
d
u, 9 
  7

c     
           !
'

     
   
4      
   
   

d
u4      
   "
  

c     
      !
d   
 

      
d   

 
"
   



d "           
 


d
u,    
     



3.c Te nici inductive de argumentare


Sunt acele te nici de argumentare în care trecerea de la premise la concluzie este
probabilă. Te nicile inductive de argumentare au în vedere fie formele clasice sub acre
s-a manifestat metoda inductivă, fie te nicile ce studiază relaţiile cauzale.


c      concluzia, deşi se fundează pe analiza cazurilor individuale şi deşi
este universală, rămâne totuşi certă, adică rezultă cu necessitate din premisele date:
(     
+     

c  c
.     
     
'
    
(   

"

  $  

d
u- 
$  

    


c        ² sunt cercetate doar o parte din elementele care alcătuiesc o clasă,
iar rezultatul se extrapolează la toţi membrii clasei, de unde, caracterul probabil al
concluziei:
{

  
 

2   
 

:
  
 


{

 2  :
    


d 
d


d
  
u- 
 


d 
d

 
 


c      
 ² marc ează mersul gândirii de la singular la singular; trecerea
de la premise la concluzie se bazează pe relaţia de asemănare, care, nu este însă, o
relaţie de identitate, menită să asigure caracterul necesar al trecerii.
2     

  "
2        "




d
  
u     


c              
     ! 0 
  0 
 " 
d
u " 

-      : "  


0  



c  c
d
u " 

c c