Sunteți pe pagina 1din 9

Tulburarea dismorfic corporal sau

sindromul ureniei
shedoctor / 11 mai 2009

Tulburarea dismorfic corporal (TDC) are multe denumiri tiinifice,


denumit comun sindromul ureniei, este o afeciune ce tine n special de domeniul
psihiatriei i pare s afecteze n general tinerii, dei cercettorii ne arat c toi oamenii pot
prezenta aceasta boal ntr-o msur mai mare sau mai mic. Se estimeaz c aproximativ 2%
din populaia globului sufer de TDC.

Ce este TDC?

Relativ simpludaca ai putea s schimbai un singur detaliu legat de nfiarea dumneavoastr,


care ar fi acela? Fr ndoial rspunsurile pot varia dramatic. Folosindu-ne de acest principiu
ncercm s definim TDC ca fiind acea tulburare n care persoanele sunt att de preocupate n
legtur cu un anumit sau anumite detalii din nfiarea lor nct, n timp, psihicul uman va
interveni i distorsiona imaginea mental care o avem despre noi. Aa cum o oglind la circ
poate subia, alungi sau li, tot la fel psihicul nostru poate altera ceea ce noi percepem atunci
cnd contemplm propria imagine ntr-o oglind normal.

Cauza este relativ simplsocietatea, standardele actuale de frumusee, oamenii ce ne


nconjoar i care la rndul lor fac parte din societate.

Argumentare

i mai simplu. ntrebai un copil de 5-6 ani ce prere are despre nfiarea lui, i apoi ntrebai
un elev n clasa a Va. Vei observa cum interaciunea, incursiunea noastr n societate ne face
contieni n legtur cu propriile defecte.
La ce se ajunge de aici?

Majoritatea oamenilor se accept aa cum sunt, sau pur i simplu sunt grijulii n legtur cu
acele defecte, unii ns devin obsedai de ceea ce toi remarc la ei ca fiind urat, inestetic,
lsnd acest fals scop, de a mbunti acel defect s le altereze uor comportamentul i viata.

Diagnosticare

TDC ncepe de obicei n copilrie, o dat cu contientizarea defectului cheie, ns poate fi la


fel de bine prezent i la indivizi maturi ca exemplu vom citi acele persoane dependente de
operaiile estetice, care n permanen vor gsi ceva de corectat n look-ul lor.

Comportamentul persoanei n cauz devine obsesiv-compulsiv putnd-se manifesta strict n


legtur cu acel defect (de exemplu cnd intr-o conversaie cu prietenii survine ca subiect ceva
nrudit) sau poate fi permanent la acele persoane plcute ca aspect ns care se percep ca
hidoase, avnd probleme n a interaciona cu cei din jur (in acest caz se asociaz bulimie sau
anorexie de cele mai multe ori, tulburri maniacale sau schizoide, i un consult de specialitate va
indica terapia cu antidepresive).

Ca o persoana s fie diagnosticata TDC trebuie s ntruneasc mai multe simptome, dintre care
principale sunt:

preocuparea excesiv n legtur cu un defect fizic observabil sau nu

tulburri de comportament sau de ncadrare social din cauza acestui defect

asocierea sau apariia pe fondul unei alte boli (bulimie aversiune fa de kilogramele n
plus); bolile de asociere sunt n general tot de domeniul psihiatriei. Citm: bulimia,
anorexia, izolarea social, dificulti de comunicare, comportament obsesiv-compulsiv,
depresii, fobie social, evitarea altor peroane, sindromul personalitii posesive,
autopedepsirea constnd n rnirea propriului corp, lucrurile pot ajunge pana la
dismorfia muscular senzaia permanent c nu eti destul de bine-fcut, sindrom
prezent la unii body-builders.

Defecte?!

Sa vedem n continuare o statistic a celor mai populare locuri n care oamenii pot s-i gseasc
defecte:

pielea (73%)

prul (56%)

nasul (37%)

greutate(22%)

abdomen (22%)

sni/piept/areole mamare (21%)

ochi (20%)

coapse (20%)

dini (20%)

Alte defecte pot fi gsite n legtur cu: membre inferioare, structura osoas, mimica facial,
forma sau mrimea feei, buze, fese, brbie, sprncene, olduri, urechi, mini sau ncheieturi,
talie, organe genitale, pomei, gambe, nlime, forma sau mrimea capului, frunte, picioare,
maxilare, spate, degete, gt, umeri, genunchi, degetele de la picioare, clcie, muchii faciali.

Personalitile predispuse la TDC:

perfecionitii

introvertiii

pacienii cu tulburri psihice maniacale

narcisiti

cei cu sensibilitate la comentarii rutcioase


personalitile izolate

personalitile evitate

pacienii schizoizi

Tratament

Tratamentul este la fel de important ca i diagnosticarea corect i rapid, dei n Romnia


posibilitile de tratare a TDC sunt reduse n acest moment. Spre deosebire de majoritatea bolilor
psihice, TDC face not discordant prin rezistenta pacienilor la terapia clasic. Ceea ce pare ns
s dea rezultate n ultimii ani este terapia comportamental de grup, pacienii trebuind s fie
educai din nou cu privire la ceea ce societatea definete ca standard i ceea ce noi reprezentm
n cadrul ei.

Aceste forme de terapie se nsoesc n cele mai multe cazuri i de tratament medicamentos,
acesta fiind menit sa mbunteasc starea de spirit a pacienilor i s-i fac susceptibili la
schimbare. Din nefericire studiile arat c medicaia placebo nu este la fel de eficace ca
preparatele anti-depresive, substana de elecie folosit fiind Fluoxetina.

TDC este o boal cronic, de durat, care lsat s evolueze va mcina ncet din interior viata
individului, putnd s i dezorganizeze viaa. Ca n orice boal prevenia este cea mai bun, astfel
dac observaii apropiai care manifest un interes deosebit fa de un defect fizic, este bine s v
interesai ce fel de viziune asupra conceptului de frumos domin n grupul lor social, i mai ales
s v ferii de a critica acel amnunt la persoana n cauz, sau orice alt persoan pasibil de
consideraiile dumneavoastr estetice!

Trasatura esentiala a acestei tulburari este reprezentata de preocuparea fata de un


defect imaginar sau excesiv de marcata in legatura cu un defect fizic minor;
preocuparea persista in ciuda oricaror asigurari din partea medicilor sau a
anturajului.

Bolnavul se plange de un defect ( de ex: riduri sau cute, pierderea parului, sani sau
penis prea mici, pete senile, statura).

Daca este prezenta o anomalie fizica mica, preocuparea persoanei este excesiva
insa convingerea nu are intensitate deliranta ca in tulburarea deliranta de tip
somatic (cu alte cuvinte,persoana poate sa accepte ca defectul sau nu este chiar
atat de mare sau este chiar inexistent).

Preocuparea poate fi centrata simultan pe maimulte parti ale corpului. Desi acuza
este adesea specifica ( ex. buza rasfranta sau nas borcanat ), ea este adesea
vaga ( de ex: "fata abatuta, privire insuficient de limpede). Din cauza jenei
cauzate de preocuparile lor, indivizii cu tulburare dismorfica evita sa descrie
defectele in detaliu si prefera sa se refere la uratenia lor generala.
Cei mai multi indivizi considera preocuparile lor dificil de controlat si adesea isi
descriu preocuparile ca find extreme de dureroase si pot face doar o mica
incercare sau poate niciuna sa le reziste. In consecinta, isi pierd ore intregi
gandindu-se la defectul lor, mergand pana acolo incat aceste ganduri le pot domina
viata. Verificarea frecventa in oglinda sau in alte suprafete reflectorizante
disponibile ( de ex. ferestrele magazinelor, barele de protectie ale autoturismelor,
cadranele orologiilor) poate lua multe ore pe zi.

Poate exista un comportament de ornare excesiva pieptanare excesiva, smulgerea


parului, aplicarea ritualizata a machiajului, pot sa incerce sa-si camufleze defectul
( de ex isi lasa barba ca sa-si acopere cicatricile faciale imaginare, poarta palarie
pentru a acoperi o presupusa pierdere a parului, isi umplu sortul pentru a creste un
penis mic).

Sunt frecvente ideile de referinta adica, indivizii cu acesta tulburare cred ca ceilalti
pot da sau chair dau atentie presupusului lor defect, ca poate vorbesc despre asta si
il iau in ras.

Sentimentul de jena referitor la defectul lor ii poate izola, acestia evitand sa mai
iasa din casa, renunta la serviciu sau la situatiile publice.

Disfuntia asociata cu acesta tulburare desi variabila, poate duce la spitalizari,


multiple tentative de suicid.

Indivizii cu cu astfel de tulburare solicita si primesc tratament medical general,


dentar sau chirurgical pentru rectificarea presupuselor lor defecte, pacientii cu
astfel de diagnostic fiind cei care apeleaza cel mai frecvent la chirurgia estetica.

Astfel de tratamente pot duce la agravarea tulburarii, la intensificarea sau aparitia


de noi preocupari care la randul lor duc la procedee terapeutice ulterioare lipsite de
succes, astfel ca indivizii poseda in final nasuri, urechi, sani si solduri sintetice de
care nici ei nu mai sunt satisfacuti.

Debutul are loc in adolescenta pana la varsta de adult tanar. Afectarea barbatilor si
femeilor este egala.

Tulburarea dismorfica corporala sau dismorfofobia a fost recunoscuta formal in 1997 si inclusa
in Manualul de Diagnostic si Statistica al Tulburarilor Mentale (DSM-IV) in cadrul tulburarilor
somatoforme.
Dismorfofobia este definita ca preocuparea extrema pentru un anumit defect fizic imaginar
sau ingrijorarea mult prea mare legata de un defect fizic minor. Aceasta preocupare trebuie sa
cauzeze o deteriorare semnificativa vietii persoanei (in domeniul vietii sociale, profesionale,
etc.), pentru ca acea persoana sa fie diagnosticata cu Tulburare dismorfica corporala.
Denumirea de dismorfofobie a fost propusa de Morselli in 1886, cel de la care avem primele
descrieri ale tulburarii, el descoperind o serie de persoane care traiau un sentiment subiectiv de
"uratenie" sau altele care aveau unele defecte fizice nesemnificative pentru ceilalti, dar pe care ei
le considerau anormalitati. Morselli a observat ca acesti indivizi se simteau "mizerabil", erau
chinuiti de aceste defecte, de ganduri legate de ele in orice fel de situatie.
De obicei ingrijorarea obsesiva este legata de zona fetei, de par sau miros. Tulburarea
debuteaza de multe ori in adolescenta, devine cronica si duce catre o suferinta interioara foarte
mare.
Cei care sufera de aceasta tulburare se pot simti ridicol in situatii sociale, consulta multi
dermatologi sau chirurgi plasticieni si sunt dispusi sa treaca prin proceduri riscante si dureroase
pentru a schimba defectul care ii terorizeaza. Dar, din pacate, procedurile medicale doar rareori
produc o ameliorare a suferintei si de multe ori duc catre o inrautatire a simptomelor.
Efectele bolii sunt resimtite in domeniul relatiilor cu ceilalti, persoanele care sufera de
dismorfofobie nu au prieteni, in domeniul scolar pot aparea dificultati de concentrare datorita
ruminatiilor obsesive asupra felului in care arata.
Alte tipuri de comportamente asociate cu dismorfofobia sunt: obiceiul de a se privi in orice
suprafata care reflecta imaginea sau evitarea oglinzilor, masurarea sau palparea repetata a
defectului, cerinte repetate de reasigurare asupra defectului, elaborarea unor ritualuri legate de
defect, camuflarea defectelor, atingerea repetata a defectului, evitarea situatiilor sociale.
Tulburarea dismorfica corporala are tendinta de a deveni cronica si poate determina izolare
sociala, abandon scolar, depresie majora, interventii chirurgicale inutile si chiar sinucidere (29%
dintre pacienti au tentative de sinucidere).
Dismorfofobia se poate asocia si cu alte tulburari ca tulburarea obsesiv compulsiva si tulburarea
deliranta. De cele mai multe ori tulburarea nu este diagnosticata.
Pacientii cu dismorfofobie au de obicei stima de sine scazuta si le cer in permanenta
celorlalti sa ii asigure ca defectul lor este "normal" sau "nu chiar atat de rau".
Studiile ne arata ca boala debuteaza de regula in adolescenta, in jurul varstei de 17 ani, dar
poate aparea si la adultii in varsta, ca o ingrijorare legata de schimbarea aspectului lor din cauza
imbatranirii.
Cele mai intalnite nemultumiri ale pacientilor se refera la probleme ale pielii ca acnee,
riduri sau pete ale fetei, la par, la forma si marimea nasului, dar si la alte parti ale corpului sau la
zonele genitale.

In opinia anumitor specialisti dismorfofobia nu este o problema in sine, ci mai degraba un


set de simptome care mascheaza o problema mult mai serioasa. Ganditi-va la o raceala obisnuita
si la simptomele asociate cu aceasta, durere in gat, nas infundat, tuse, etc. Desi aceste simptome
va vor face sa va simtiti rau o sapatmana, doua, nu ele sunt problema si ele de fapt au rolul de a
preveni ceva mult mai grav, apar pentru ca organismul dumneavoastra incearca sa se protejeze de
ceva din afara care nu isi are locul acolo. Astfel, dismorfofobia ar putea fi exact ca acele
simptome neplacute ale racelii care incearca sa previna ceva mult mai rau, ar putea fi un
mecanism inconstient de a face fata.
V-ati putea intreba de ce este necesar un astfel de mecanism si mai ales de ce unul atat de
frustrant si probabil ca raspunsul este ca exista foarte multe motive, care cu siguranta sunt
diferite de la persoana la persoana si poate ca unii dintre cei care sufera de aceasta tulburare nici
nu ar sti cum sa supravietuiasca fara simptomele bolii. Din aceste motive este intotdeauna
important sa se ajunga la problemele reale ale pacientului si nu doar sa se modifice
comportamentele obsesive legate de boala. Actiunile pe care le face o persoana care sufera de
dismorfofobie sunt in totalitate voluntare, dar involuntare, si desi aceasta exprimare este o
contradictie in termeni, in realitate lucrurile asa stau. Pacientul este controlat de actiunile sale in
timp ce isi doreste sa renunte la ritualurile pe care le tot indeplineste, se simte constrans in
permanenta de ele si nu prea reuseste sa faca nimic pentru a le opri. Am putea spune ca intr-un
fel seamana cu adictia.
Unii specialisti considera ca dismorfofobia este un raspuns previzibil la anumite
circumstante neobisnuite de viata. S-a constatat ca exista asemanari ale acestor circumstante la
indivizii care sufera de tulburare dismorfica corporala (TDC) si in acelasi timp deosebiri fata de
persoanele care nu sufera de TDC. Totusi, specialistii sustin ca fiecare caz este unic.
Unul dintre comportamentele cele mai intalnite la persoanele cu TDC este uitatul in oglinda sau
evitarea oglinzii. Nu este necesara o oglinda, orice suprafata care reflecta va fi folosita iar unii
pacienti au oglinzi preferate pe care le tin in locurile in care cred ca este cea mai avantajoasa
lumina pentru a se privi. Exista insa si pacienti care evita oglinzile in timpul zilei sau tot timpul,
le acopera, le dau jos de pe pereti sau sting lumina cand se apropie de ele. Probabil ca majoritatea
oamenilor au o relatie de dragoste/ura cu oglinzile, uneori imaginea reflectata este mai frumoasa
decat cea pe care o aveam in minte, dar alteori imaginea nu ne place si suntem dezamagiti. Ce
trebuie sa stim este ca nu privitul in oglinda este sursa durerii, a suferintei. Se intampla ca o
persoana care sufera de TDC sa petreaca un timp in fata oglinzii si acest lucru sa nu il tulbure,
dar lucrurile devin problematice atunci cand apare un atac de dismorfofobie in timp ce se
priveste in oglinda. Acest atac este cel mai mare dusman al sau, este acel moment in care se
simte lipsit de speranta, urat, diform, are ganduri suicidare si poate aparea oricand sau poate fi
declansat de un numar destul de mare de situatii. De obicei un astfel de atac apare in perioade de
stres iar comportamentele specifice (cum este si privitul in oglinda) se amplifica, din aceasta
cauza multi pacienti asociaza ura de sine si neajutorarea cu oglinzile si cu reflectarea pe care o
vad ca se "holbeaza" la ei.
Persoanele care sufera de TDC deseori nu se lasa fotografiate si evita chiar reuniunile de
familie sau alte evenimente din acest motiv. Se pare ca anxietatea lor creste foarte mult pentru ca
nu au controlul asupra celor care ar putea vedea fotografia si asupra a ceea ce le-ar putea trece
prin minte legat de ceea ce este in fotografie. Fotografia pare ca ii convinge ca ceea ce cred
despre ei este adevarat, sau chiar mai rau, le confirma uratenia, diformitatea. Ei ajung sa
dispretuiasca ceea ce vad si devin perfectionisti, au o grija exagerata pentru fiecare detaliu al
aspectului lor. Interesant este ca uneori parerile despre fotografiile lor se schimba, pot chiar sa se
placa in unele dintre ele si probabil ca aceasta se datoreaza faptului ca perceptia lor asupra acelei
parti din corpul lor care ii obsedeaza se schimba.
Foarte multi dintre cei care au dismorfofobie evita situatiile publice in care nu se simt
confortabil din mai multe motive. In primul rand se pare ca se declanseaza teama de a nu fi
judecati de ceilalti, simt ca nu se pot "conecta" cu persoanele din jurul lor, se simt exclusi din
grup. Limbajul natural al corpului este deseori restrictionat, nu vor ca cei din jur sa ii observe, se
tem ca vor fi criticati. Nu vor sa spuna ceva gresit, sa se miste intr-un mod nepotrivit, se tem sa
zambeasca, sa faca orice le-ar atrage atentia celorlalti pentru ca ei ar putea vedea cat sunt de
diferiti fata de ei si eventual ii vor respinge.
O alta caracteristica este dificultatea de a se relaxa si de a asculta. De multe ori cand vor sa
urmareasca un film, sa ia parte la o conversatie incep sa se framante pentru felul in care arata,
simt nevoia sa isi verifice imaginea in oglinda, nu reusesc sa stea pe loc. La fel de dificil este
uneori si sa doarma, sa participe la cursuri, sa studieze, nu isi pot opri gandurile legate de
diformitatea lor.
Majoritatea celor care au dismorfofobie sunt perfectionisti in multe domenii ale vietii lor.
Daca lucrurile nu sunt pe masura asteptarilor lor pot deveni foarte deprimati. Foarte multi nu
intra in competitie cu nimeni, aproape ca ii sperie ideea de competitie.
Din diverse motive ei se vad total diferiti de ceilalti oameni si cred ca sunt judecati de ei
dupa aceleasi standarde dupa care se judeca ei insisi, standarde foarte aspre.
O nevoie foarte puternic resimtita de catre cei care sufera de TDC este aceea de reasigurare,
pe care o cer in permanenta prietenilor sau familiei. Ei intreaba aproape pe oricine despre felul in
care arata si nu o fac o data sau de doua ori, ci incontinuu. Se pare ca aceasta este o situatie din
care nu reusesc sa iasa invingatori niciodata, indiferent de felul in care arata, daca se simt de
neacceptat nu vor fi multumiti.
Pentru o mare parte dintre cei care sufera de dismorfofobie perfect inseamna perfect. Ei au o
atitudine de tipul tot sau nimic, daca li se pare ca un singur element al fetei, sau parul sau o alta
parte a corpului lor este urata, asta inseamna ca intreaga lor persoana este urata, iar uratenia este
ceva ce face sa fii respins de ceilalti, sa nu fii acceptat si iubit.
Se pare ca cei care au aceasta tulburare au o imagine de sine instabila, le lipseste o identitate
de sine puternica si au dificultati in stabilirea limitelor.
Ei cred ca problema lor este de natura fizica 100% si chiar daca admit la un moment dat ca
sunt doar victimele unei "uratenii imaginare", se scutura imediat de aceasta idee, intr-o negare
totala si spun "nu, poate altii sufera de TCD, eu sunt pur si simplu urat/a!". Astfel, in mintea lor
se joaca in permanenta aceste ganduri fara oprire, mintea nu li se odihneste deloc.
Uneori situatia se poate inrautati foarte mult, in cazurile grave de TCD se poate ajunge la
auto amputare sau sinucidere. Pentru majoritatea celor care sufera de TCD gandurile suicidare
sunt ceva obisnuit iar o parte se sinucid. Gandurile legate de amputare nu sunt nici ele
neobisnuite, dar de obicei raman doar niste idei care nu ajung sa fie puse in practica. O parte
dintre pacienti se duc frecvent la specialisti in chirurgie plastica si chiar trec printr-o serie de
interventii, dar care nu schimba nimic, ceea ce intareste ipoteza ca de fapt suferinta lor nu este
legata de felul in care arata.
Exista specialisti care considera ca printre factorii care duc la aparitia acestei tulburari se
afla anumite circumstante externe traite in perioada copilariei care il fac pe copil sa se simta
altfel decat cei de varsta sa. Acestea pot fi abuzuri ale parintilor, neglijare din partea lor, mai pot
fi diverse comportamente ale fratilor, prietenilor, colegilor sau profesorilor care pot necaji copilul
si il pot transforma intr-un proscris.
Un alt factor ar mai putea fi o trauma severa in urma careia se declanseaza o serie de
sentimente profunde si dureroase pe care persoana nu le poate exprima, exterioriza. Aceasta
trauma este diferita de la persoana la persoana, cele mai comune sunt de natura fizica,
emotionala, sau abuzuri sexuale, dar mai poate fi vorba si despre pierderea cuiva apropiat,
accidente, diverse boli, etc. Sentimentele neplacute vor fi acumulate si nu vor fi lasate deloc sa
iasa la suprafata. Poate ca multi dintre cei cu aceasta problema au avut interdictia de a isi
exprima sentimentele in copilarie, poate ca altii au trait intr-un mediu in care nu au invatat
niciodata ca este normal sa vorbesti despre durere, despre suferinta, sau au fost atat de coplesiti
de traumele traite si s-au simtit vinovati de ele neputand sa spuna nimanui ce s-a intamplat.
Indiferent de cum s-au petrecut lucrurile, poate ca ei traiesc sentimente de furie, tristete si rusine
pe care nu le exteriorizeaza, probabil ca nu stiu cum sa faca asta si atunci prefera sa puna un
"capac" peste ele. Totusi ei trebuie sa isi gaseasca o cale de a face fata trairilor lor si isi creeaza
acest mecanism numit dismorfofobie pentru a se separa de durere.
Se presupune ca o cauza a acestei tulburari ar putea fi si un dezechilibru al unor substante
chimice din creier (neurotransmitatori), cel mai probabil acest dezechilibru este transmis genetic
de la persoane care sufera de tulburare obsesiv compulsiva sau alte tulburari anxioase si se
datoreaza unei deficiente in secretia de serotonina care este produsa in cantitate mai mica decat
cea normala.

Tratamentul TDC include medicatie antidepresiva si psihoterapie (psihoterapie


psihanalitica, psihoterapie cognitiv-comportamentala, hipnoza si altele). Este recomandata
implicarea membrilor familiei sau a altor persoane semnificative pentru pacient in procesul de
tratament.