6.Structuri instituionale i guvernamentale la nivel naional vs.

internaional aplicat pe evoluia negocierilor pentru un acord comercial

recent.

Harta lumii este impartita in state suverane, care se auto-guverneaza prin structuri proprii unui
stat unic conform modelului Westminster, caracterizat prin suveranitatea Parlamentului, puteri
decizionale acordate Guvernului si raspundere ministeriala directa, la care se adauga si a treia
putere a statului -puterea judecatoreasca

Timpul a impus necesitatea formarii unor grupari la nivel multinational, astfel ca prin cooperare
sa poata fi atinse rezultate mai bune. Insa guvernarea independenta sau modelele traditionale ale
democratiei reprezentative nu mai corespund dinamicii si complexitatii societatii de tip global,
cu nuclee de influenta interorganizationale si interactive, suprastatale sau transnationale. Astfel,
desi competentele de executie apartin de regula statelor membre, din ratiuni de uniformitate sunt
necesare structuri de executie la nivelul international, statele -natiuni renuntand partial la
suveranitatea proprie in anumite domenii si supunandu-se autoritatii centrale.

Referitor la modul de adoptare a deciziilor autoritatilor internationale, trebuie precizat ca acestea

sunt de doua feluri: fie sunt decizii ale organismului/departamentului creat prin reprezentanti
permanenti ai tarilor membre nominalizati/detasati in aceste structuri, fie sunt decizii de tip
guvernamental, in care forul decizional este constituit ca reuniune a ministrilor de resort ai
tuturor statelor participante si care isi prezinta opinia/ acorda votul pentru problema dezbatuta.
Deciziile sunt consensuale sau cu majoritate de voturi, in functie de natura problemei si de
statutul organizatiei.

Realitatea actuala: Institutiile internationale adopta deciziile fara consultare publica, ci doar prin
mecanismele de coordonare stabilite statutar. Deciziile sunt difuzate de sus in jos, catre
institutiile responsabile din statele membre, adeseori direct catre institutie, ocolind guvernul. [un
astfel de exemplu este colaborarea dintre Comisia Europeana cu Responsabilul national in
materie de ajutoare de stat, care comunica direct, Guvernul fiind atentionat numai in situatii de
infrigement sau la declansarea efectiva a unor procese in justitie]

Complexitatea lumii contemporane presupune, fie din obligatie (in cazul tratatelor de aderare -
exemplu UE) fie din considerente de profitabilitate si eficacitate, delegari de competente si
atributii de guvernare.
In mod traditional delegarea se face liniar (in lant) de la structura nationala la cea internationala,
pe baze contractuale care exprima limitele si competentele ale delegatului cat si obligatiile
principalului.

Procesul de delegare a competentelor intre national si international are loc insa in ambele
sensuri: pe de o parte statele renunta la o parte din atributiile suverane, in favoarea structurii
internationale centrale, pe de alta parte structura centrala deleaga statului membru aplicarea
efectiva a masurii la nivel national, asumandu-si numai rolul de indrumare si monitorizare a
progreselor realizate de fiecare stat.

Astfel din perspectiva teoriei principal -agent statele reprezentate de structurile sale
guvernamentale nationale joaca rolul de principal iar organizatiile internationale cel de agent.
Conform principiului de delegare, odata delegate competentele agentul are libertatea de a alege
deciziile si modul de implementare, daca in procesul de delegare nu precizeaza clar modul de
aplicare- delegare incompleta, iar deciziile devin obligatorii pentru principal (cazul UE ->
politica vamala). Totusi principalul are la indemana metode de monitorizare si control: inainte
(ex ante) pot stabili limtele competentelor delegate si mod de executie, in timpul executarii
agentul sa fie obligat sa informeze despre progresul procesului si ulterior (ex post) mecanisme de
evaluare post-implementare (de sanctionare sau de aprobare) a rezultatelor. De remarcat ca in
procesul de delegare de la principal la agent, se pierde o parte din "calitatea" de executie sau
asteptarile principalului pot fi mai mari decat rezultatele practice ale agentului. Orice delegare
presupune o pierdere de calitate si de autoritate din partea principalului. Totusi motivele
delegarii, de regula costuri mai reduse sau competente mai bune ale agentului, contrabalanseaza
pierderile, astfel inacat delegarea este un proces er total benefic.

Pentru a arata rolul institutiilor si structurilor nationale si internationale in negocieri voi analiza
evolutia negocierilor Parteneriatului Transatlantic pentru Comert si Investitii (TTIP).

TTIP este un parteneriat care se negociaza intre reprezentatii UE si SUA. Negocierile au inceput
in 2013, iar ultima runda de negocieri a avut loc in octombrie 2016.

Comisia Europeana este structura europeana responsabila cu negocierile din partea celor 28 de
state membre. Activitatile sunt conduse de Directia Generala pentru Comert, leadershipuul
apartinand unui negociator sef, sustinunt de o echipa de experti si de alte parti ale comisiei. Din
partea Uniunii Europene, aceste actiuni sunt completate de suportul a 9 directorate generale
impreuna cu Secretariatul General. Acestea includ: Directia generala pentru piata interna,
Directia generala pentru agricultura si dezvoltare rurala, Directia generala pentru intreprinderi si
industrie, Directia generala pentru impozitare si uniune vamala, Directia generala pentru mediu,
Directia Generala pentru actiune pentru clima, Directia generala pentru energie, Directia generala
pentru reteaua de comunicatii, continut si tehnologie si Directia generala pentru competitie toate
acestea acoperind o gama larga de arii de negociere. Membrii acestor structuri europene
negociaza din partea Uniunii Europene, mai exact, reprezinta guvernele celor 28 de state
membre.

Din partea Statelor Unite, actiunile legate de negocierile pentru TTIP sunt sustinute de Oficiul
Reprezentatului Comertului Statelor Unite, in colaborare cu parti de interese si reprezentanti ai
Congresului, cat si specialisti care iau parte la intalnirile pentru negocieri.

In cazul in care se ajunge la un acors, cele 28 de guverne ale UE trebuie sa accepte sau sa
respinga acordul negociat in Consiliul ministerial al EU; in acest punct, Parlamentul European va
fi soliciatat pentru recomandari. Cele 28 de state membre sunt suvernate de sisteme judiciare
diferite, care impun o anumita modalitate de ratificare a documentului. SUA va supune TTIP
pentru ratificare in cele doua camere ale Congresului SUA: Senatul si Camera Reprezentantilor,
care insumeaza un numar total de 535 de membri votanti.

TTIP-ul are 24 de capitole, in cadrul carora se analizeaza fiecare domeniu de interes; grupurile
de lucru sunt organizate in cadrul acestei structuri; de aceea sunt 24 de de grupuri de lucru
comune EU-SUA. Fiecare gruo de lucru se preocupa de un aspect separat al acordului si
organizeaza, periodic, intalniri de cate o saptamana in diferite locatii.