Fiziologie LP. nr.

Transportul transmembranar
Transportul transmembranar presupune introducerea in celule a substantei
necesare activitatii celulare precum si eliminarea produsilor de catabolism sau utili
metabolic.
In principiu, transportul transmembranar se realizeaza prin 2 tipuri de
mecanisme:
transport pasiv care se supune legilor difuziunii si osmozei
transport activ care se realizeaza impotriva gradientilor fizico-
chimici;
Mai jos sunt prezentate principalele forme de transfer prin membrana luand
in considerare faptul ca acestea depind in primul rand de dimensiunile substantei
transportate.

I. Sisteme de microtransfer (permeatie moleculara continua)

A. Sisteme de transport pasiv
1. Difuziunea simpla
2. Difuziunea facilitata
3. Osmoza
4. Echilibrul Donnan
5. Codifuziunea (difuziune cuplata)
B. Sisteme de transport activ
1. Pompe active pentru electroliti si neelectroliti
2. Contratransport si cotransport
3. Microfagocitoza
II. Sisteme de macrotransport
A. Endocitoza
1. Pinocitoza
a. Macropinocitoza
b. Micropinocitoza
2. Fagocitoza
B. Exocitoza
C. Transcitoza
Fiziologie LP. nr.1

Osmoza
Definitie: difuziune apei prin membrane.
In conditii normale fluxul net de apa este nul.
Diferenta de concentratie a solvitilor nedifuzibili prin membrana va determina
o diferenta de concentratie transmembranara pentru apa. Aceasta va migra spre
mediul mai concentrat (efect osmotic). Apare astfel un flux net hidric
transmembranar, adica fenomenul de osmoza.
Unitatea de masura: osmolul sau miliosmolul.
1 osmol reprezinta efectul osmotic ideal in care o solutie dezvolta o presiune
de 22,4 atmosfere.
In conditiile unei membrane semipermeabile ce separa 2 lichide de
concentratii diferite presiunea osmotica (PO) este acea forta, pe unitatea de
suprafata, care aplicata de partea cu concentratia crescuta a membranei, este
suficienta pentru a impiedica difuzarea apei dinspre solutia slab concentrata spre
acea parte.
Valoarea presiunii osmotice a sangelui este determinata de concentratia
substantelor difuzibile din plasma (disociabile: Na + , K+, Ca2+ sau nedisociabile:
glucoza)
Presiunea coloidosmotica (PCO) este presiunea osmotica conferita
sangelui de proteinele din plasma.
Prin masurarea unor constante fizice (punct crioscopic, presiune de vapori,
punct de fierbere) se poate determina presiunea osmotica.
Determinarea presiunii coloidosmotice se realizeaza cu ajutorul
osmometrului.
Osmometrul este format dintr-un sac de colodiu fixat la partea inferioara a
unui tub gradat. Prin scufundarea sacului, in care s-a introdus plasma, intr-un
recipient cu apa, aceasta va patrunde in sac datorita presiunii coloidosmotice a
proteinelor din plasma.
Se citeste nivelul la care ajunge apa in tubul gradat.
Pentru a compara celulele d.p.d.v a presiunilor lor osmotice se poate folosi
urmatoarea clasificare a solutiilor:
Izoosmotice sau izotone
Hiperosmotice sau hipertone
Hipoosmotice sau hipotone
Termenul de osmotic se refera la concentratia solutiei pe cand cel de tonic se
refera la tendinta de a se umfla sau ratatina.
Solutiile izotonice sunt solutiile cu osmolaritate egala cu cea a mediului
intern (ser fiziologic 9). Daca o solutie este izotonica, de obicei, este izoosmotica.
Celula ramane in acest caz nemodificata (nu exista miscari de apa).
Solutiile hipertonice, de obicei sunt hiperosmotice: au o concentratie de apa
mai mica decat citoplasma celulara si concentratie mai mare de solviti (substante
care se dizolva) ceea ce implica faptul ca apa va iesi din celula.
Solutiile hipotonice sunt hipoosmotice: au o concentratie de apa mai mare
decat citoplasma celulara si concentratie mai mica de solviti, ceea ce implica faptul
Fiziologie LP. nr.1

ca apa va intra in celula, celula se va umfla aparand fenomenul de hidroliza (ex.:

distrugerea hematiei).
Solutiile injectate in circulatie sau in tesuturi trebuie sa fie izotonice deoarece
daca nu se respecta aceasta conditie apare moartea celulara.
Trebuie mentionat faptul ca nu toate solutiile izoosmotice sunt izotonice.

Exemplu: cazul in care se prepara o solutie de glicerol si una de manitol care sunt
izoosmotice cu citoplasma nucleului.
Fiind izoosmotice au aceeasi concentratie de solviti si apa in ele ca si in
citoplasma celulara. Glicerolul poate difuza prin membrana celulara in timp ce
manitolul nu. Daca glicerolul difuzeaza in celula, va creste numarul de particule
solvite si va scadea apa in celula, deci apa va intra prin osmoza in celula facand-o
sa se umfle. Concluzia : solutia de glicerol este izoosmotica si hipotona. Manitolul nu
poate intra in celula. De aceea nici apa nu va intra in celula. Concluzia : solutia de
manitol este izoosmotica si izotona.
Fiziologie LP. nr.1

Rezistenta globulara

Hematia este un osmometru perfect.

Membrana hematiei poate fi traversata de apa, CO 2, anioni mici (Cl, PO43-. HCO3-),
uree, glucoza si este impermeabila la proteine, intermediari metabolici fosforilati.
In mediul hipertonic, hematia se contracta, iar in mediul hipotonic apare
fenomenul de hemoliza si distrugerea hematiei.
In mediul hipotonic, hematiile prezinta o anumita rezistenta cunoscuta sub
numele de rezistenta globulara.
Pentru investigarea rezistentei globulare se face testul rezistentei osmotic
globulare: se determina :
Concentratia la care incepe hemoliza unei suspensii de hematii rezistenta
globulara minima
Concentatia la care hemoliza este totala rezistenta globulara maxima

Gradul de hemoliza se apreciaza prin intensitatea colorarii solutiilor produsa de

catre hemoglobina pusa in libertate.
Rezistentei globulare minime a hematiilor ii corespunde inceputul colorarii in
rosu a mediului hipotonic, iar rezistentei globulare maxime ii corespunde colorarea
analoaga cu cea produsa de apa distilata.
Determinarea rezistentei globulare prezinta importanta practica deoarece
aceasta rezistenta a hematiilor fata de mediile hipotonice cloruro-sodice este
cuprinsa intre anumite limite care se modifica in starile patologice.

Determinarea rezistentei globulare

Se folosesc 2 tehnici pt. determinare:

1. Dilutia cu picatura (pipete Pasteur)
2. Dilutia cu pipeta gradate (pipete gradate)

Materiale necesare:
eprubete serologice: 22 pentru tehnica diutiilor cu picatura si 21 pentru
tehnica dilutiilor cu pipeta gradat
stativ pentru eprubete
solutie NaCl : 7 pentru prima tehnica si 10 pentru a doua tehnica
apa distilata
pipette Pasteur (prima tehnica) sau pipete gradate (a doua tehnica)
sange venos

Tehnica de lucru:
Fiziologie LP. nr.1

Se pregatesc dilutiile de solutie NaCl in eprubetele serologice asezate in

stativ cu pipeta gradate sau cu pipeta Pasteur conform tabelelor corespunzatoare.
Metoda dilutiilor cu picatura Picaturile de apa distilata si solutia de NaCl
7 se pun cu aceeasi pipeta pentru a nu exista diferente intre picaturi. Final rezuta
un volum total de 35 picaturi NaCl 7 de concentratie cunoscuta.

Metoda dilutiilor cu pipeta gradata Se ia de fiecare data cate 1 ml NaCl

10 din care:
1-a oara se pun 0,70 ml in Ep.1 si 0,30 ml in Ep.21
2-a oara se pun 0,68 ml in Ep.2 si 0,32 ml in Ep. 20
Se continua in acelasi mod, scazand cantitatea de NaCl 10 dinspre Ep.1 spre
Ep.21 si crescand-o de la Ep.21 spre Ep.1 cu 0,02 ml. Se procedeaza, in sens invers,
identic cu apa distilata. Final rezulta in fiecare eprubeta care 1 ml NaCl 10 de
concentratie cunoscuta.

Se agita eprubetele pentru omogenizare fara a le schimba ordinea in stativ.

Se recolteaza sange prin punctie venoasa si se pune in fiecare eprubeta (la
ambele tehnici), cu o pipeta Pasteur uscata, cate o picatura de sange astfel incat sa
nu cada pe peretii eprubetei ci in solutia continuta.
Se agita usor pentru dispersarea hematiilor in solutia cloruro-sodica.

Citirea se face:
o dupa 3 ore la temperatura camerei
o dupa 2 ore la 370C
o dupa 24 de ore la +40C
o dupa 30 min. daca se centrifugheaza eprupetele.

Inceputul hemolizei (rezistenta minima a hematiilor) este determinate de

colorarea minima in rosu a lichidului supernatant. In eprubeta urmatoare rezistentei
minime colorarea este mai intensa. In eprubeta in care nu a avut loc hemoliza
(hematiile sunt depuse la fundul eprubetei) solutia supernatanta este incolora.
Rezistentei maxime ( hemoliza totala) ii corespunde prima eprubeta in care
colorarea devine maxima, urmatoarele prezentand aceeasi intensitate de culoare.
Rezistenta globulara reprezinta concentratia solutiei cloruro-sodice pentru
inceputul hemolizei (rezistenta minima) si hemolizei totale (rezistenta maxima).

Valori normale:
1. rezistenta minima : 0,46 0,42
2. rezistenta maxima : 0,38 0,34

Valori patologice:
Rezistenta globulara scade in :
icterul hemolitic congenital (hemoliza initiala 0,70 0,50 %
NaCl)
intoxicatii cu benzen
hepatita endemica
Rezistenta globulara creste in:
o talasemie
o dupa hemoragii acute datorita rezistentei crescute a eritrocitelor
tinere
Fiziologie LP. nr.1

o anemia Biermer
o icter mecanic
o anemii feriprive
o dupa splenectomie