Nestorianismul si al Treilea Sobor Ecumenic de la Efes din

431

Ereziile care au vizat direct si indirect Persoana lui

Hristos s-au numit erezii hristologice. Doua dintre
acestea, nestorianismul, despre care va voi vorbi in cele ce
urmeaza si monofizismul, au declansat aprige dispute
doctrinare, dand nastere, in cele din urma, la doua Biserici Vechi
Orientale, desprinse de Ortodoxie, cu importante comunitati
crestine vechi in Siria, Mesopotamia si Armenia. Pentru lamurirea
deplina a cititorilor nostri, reamintim ca Hristologia este stiinta cu
si despre Hristos, ramura de baza a disciplinelor dogmatice,
despre care am mai avut prilejul recent sa va vorbesc.Va voi lua
cu mine azi in Syria, locul in care, potrivit marturiei nou
testamentare a Cartii Faptele Apostolilor, ucenicii s-au numit
pentru prima data crestini. Unde anume? In Antiohia, capitala
provinciei. Syria, ca si Egiptul, este un focar crestin de seama al
Bisericii. Aici se pun bazele Liturghiei, se nasc Parinti mari ai
Bisericii, se dezvolta scolile crestine si, tot de aici, invatatura se
muta la Bizant, unde se definitiveaza in formele de expresie ale
cultului ortodox cunoscute azi.

Renumita Scoala Teologica Antiohiana avea propria-i conceptie

despre unirea celor doua naturi in Mantuitorul Hristos, divina si
umana, cu alte cuvinte, ca aceasta unire in sine, era considerata
una morala, relativa. Adeseori se intampla ca, din prea mult zel
sau din dorinta de a face un bine sa aluneci in latura extremelor,
deci, combatand o erezie sau un grup de erezii, sa cazi intr-o alta,
astfel cum s-a intamplat cu Nestorie, patriarh al
Constantinopolelui intre anii 428-431, descendent al Scolii
Antiohiene. Cine era Nestorie? Nestorie s-a nascut in Persia,
dupa anul 381. A fost ucenicul lui Teodor de Mopsuestia. Pentru
talentul sau oratoric si viata sa curata, imparatul Teodosie II l-a
facut patriarhul Constantinopolului. In aceasta calitate, el a luat
masuri aspre contra iudeilor si ereticilor si dezlantui criza care-i
poarta numele, prin aceea ca intai preotul lui, Anastasie, apoi el
insusi sustinura in Biserica din Constantinopol ca nu se cuvenea
sa se dea Sfintei Fecioare Maria titlul de Nascatoare de
Dumnezeu. Sinodul de la Efes (431) l-a condamnat ca eretic, cu
tot sprijinul marilor sai prieteni: Ioan de Antiohia, Andrei de
Samosata si Teodoret de Cir. El a fost trimis intai intr-o manastire
si din 435 a fost exilat la Oaza in Egipt, unde a murit, se pare, in
jurul anului 451.

Orator de inalta clasa, acest Nestorie a inceput prin a declansa un

atac transant tuturor ereziilor si, a sfarsit prin a cadea el insusi
intr-o erezie, la fel de periculoasa. La un moment dat, era
supranumit mancatorul de eretici.

Ideile sale eretice se refereau la Persoana Mantuitorului Hristos,

in sensul ca in Hristos exista doua persoane distincte: Persoana
divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Vesnicie din Tatal si
foarte interesant, el vede in Omul Hristos o persoana istorica,
nascuta in timp din Fecioara Maria si, poate cea mai periculoasa
invatatura a sa, a fost aceea conform careia, Fecioara Maria nu
era considerata Nascatoare de Dumnezeu, ci Nascatoare de Om,
cel mult Nascatoare de Hristos. Prima doctrina s-a
numit diosopropism, adica doua persoane in Hristos, o alaturare
a cuvintelor grecesti dio prosopa. A doua sa erezie, este in mod
cert o blasfemie la adresa Nascatoarei de Dumnezeu si era
cuprinsa in urmatoarea formula explicitativa a ereziei sale, pe care
o redau spre lamurirea cititorilor:
Carnea nu poate sa nasca decat carne, iar Dumnezeu, care este
spirit pur, n-a putut fi nascut de o femeie, caci, creatura n-a putut
sa nasca pe Creatorul

Intr-o prima etapa, Nestorie incearca sa atraga de partea sa pe

calugarii din Egipt, un mare centru al monahismului rasaritean,
dar, blasfemiile sale la adresa Nascatoarei de Dumnezeu se
izbesc ca de un zid. Interesant este ca, Teodosie al II-lea (408-
450), imparatul de la Bizant pare a fi incantat de ideile lui
Nestorie, la fel ca si sotia sa Athenais, insa, Pulcheria, sora
imparatului, ramane ferma intru apararea dreptei credinte si lasa
lucrarea lui Dumnezeu sa-si atinga scopul, in urma scrisorii
primite de la Sfantul Chiril, episcopul metropolei alexandrine.
Sfantul Chiril il atentioneaza si pe episcopul Romei, Papa Celestin
(422-432), despre pericolul ereziei nestoriene si consecintele
acesteia in plan doctrinar si de credinta. Scaunul Apostolic
convoaca un sinod local la Roma, in luna august a anului 430,
condamnand ideile nestoriene, in timp ce la Alexandria, cateva
luni mai tarziu, semnalam o prima reactie oficiala a Bisericii, in
noiembrie.

Dar, cine a pregatit Sinodul al III-lea Ecumenic, fratii mei? Acum,

voi arata deschis ca tot un sfant dobrogean, Sfantul Ioan Casian,
care, alcatuieste in anul 430 lucrarea Despre Intruparea
Domnului, impotriva lui Nestorie, completand armonios scrisoarea
sinodala a Sfantului Chiril al Alexandriei saucele 12 anatisme ale
Sfantului Chiril, impotriva lui Nestorie. Oare nu merita ca
Arhiepiscopia Tomisului sa fie ridicata la rang de Mitropolie, asa
cum se cuvine si pe alte considerente, pe care le voi argumenta
pe parcurs? Fara indoiala, imparatul Teodosie II, dorind sa
aplaneze conflictul iscat de erezia nestoriana, a convocat la Efes,
Cel De-Al Treilea Sobor Ecumenic, intre 22 iunie si 31 iulie, anul
431 d. Hr. Ne retine atentia, faptul ca la lucrarile sinodale, tinute in
Catedrala Maicii Domnului din Efes, o provincie a Asiei Minor, a
participat si un ierarh dobrogean, Timotei al Tomisului, care a
semnat al 17-lea orosu-rile sinodale sau hotararile pe linie de
credinta. Hotararile celor 198 de Parinti din Rasarit, privind
Ortodoxia sau dreapta credinta, au fost concretizate in
urmatoarele afirmatii de credinta, valabile pana astazi:

1. In Iisus Hristos sunt doua firi, una divina si alta umana, insa o
singura Persoana: cea divina a Fiului lui Dumnezeu, unirea fiind
ipostatica si nu morala, asa dupa cum sustinea patriarhul eretic
Nestorie. De aceea, pe drept cuvant, Sfanta Fecioara se numeste
si Nascatoare de Dumnezeu sau Theotokos.
Initial, basileul de la Constantinopole, influentat fara indoiala de
scrierile lui Nestorie, ii da acestuia castig de cauza, dar, pronia lui
Dumnezeu, oranduieste ca imparatului sa-i dea gand bun de
credinta si sa revina asupra deciziilor sale. Lucrarile sinodului, se
vor incheia la 31 Iulie 431, basileul, trimitandu-l in exil pe Nastorie.
Alte hotarari sinodale, au condamnat, de comun acord, ereziile
calugarului ascet Pelagius, care afirma, undeva, printre anii 400-
411, ca omul se poate mantui prin eforturi proprii, anticipand
ereziile Reformei Protestante din veacul al XVI-lea. Erezia in
cauza, a fost condamnata si de Fericitul Augustin, despre care am
mai avut ocazia sa discutam pe larg, intr-un alt episod. Ne-a
ramas de la dansul, celebra expresie:

Roma locuta, causa finita est sau, in traducere libera: Daca s-a
pronuntat Roma, problema este incheiata!

Desi, Nestorianismul s-a raspandit in Edessa, in Persia, unde vor

infiinta o renumita scoala catehumenica sau de invatatura, la
Nisibi, extinzandu-se pana in Arabia, India si Vestul Chinei, erezia
nestoriana a adus grave prejudicii Bisericii lui Hristos, fiind prima
erezie hristologica care a macinat constiintele veacului al V-lea al
erei crestine. Biserica Ortodoxa, praznuieste sau comemoreaza
Cel De-Al Treilea Sobor Ecumenic .de la Efes, la 9 Septembrie.
Si, ca sa vedeti ce mare este puterea rugaciunii catre
Nascatoarea de Dumnezeu, am sa va daruiesc o pilda, iar eu, un
umil seminarist, ma retrag in rugaciune, astaptandu-va, sambata
viitoare, la noi episoade, numai pe Altermedia Romania, in cadrul
rubricii noastre saptamanale Historia Universalis.

Punerea cinstitului vesmant, al Preacuratei Fecioare,

Nascatoare de Dumnezeu, in Biserica Vlaherniei

In zilele dreptcredinciosului imparat Leon cel Mare (456-474) erau

in Constantinopol doi barbati cinstiti, din randul senatorilor, anume
Galvie si Candid, frati dupa trup. Si, sfatuindu-se intre ei, au cerut
imparalului invoire de a merge la Ierusalim, sa se inchine Sfintelor
locuri. Si, luand invoire, au purces la drum. Deci, ajungand in
Palestina, au mers in Galileia, vrand sa vada Nazaretul si casa
Preacuratei Fecioare, in care dupa Buna vestirea Arhanghelului si
prin venirea Sfantuliu Duh, s-a zamislit Dumnezeu-Cuvantul cel
negrait. Si, umbland ei si ostenindu-se, s-au odihnit, peste noapte,
intr-un sat din apropiere. Acolo, dupa dumnezeiasca purtare de
grija au gazduit la casa unei femei vaduve, batrana de ani si
cinstita prin viata ei curata.

Deci, pe cand cinau ei, au vazut o alta camera deosebita, in care

erau multe lumanari aprinse si, de unde, arzand tamaie, iesea o
mireasma de aromate, caci acolo, era ascuns cinstitul vesmant al
Maicii lui Dumnezeu, si zaceau, acolo, multi bolnavi. Si se
minunau senatorii, de acel lucru strain, si, socotind ca acolo se
pastreaza ceva scump, din Legea veche, au rugat pe cinstita
femeie sa cineze cu ei, in vreme ce o intrebau. Iar ea, la inceput,
tainuia, zicand: Iata, cinstiti, barbati, toti bolnavii acestia,
tamaduire asteapta si toate bolile nevindecate, aici, cu inlesnire,
se tamaduiesc. Iar senatorii, auzind acestea, au inceput, cu si
mai mare staruinta, a o intreba: Oare, pentru ce pricina, un dar si
o putere de facere de minuni, ca acestea, s-au daruit locului
acestuia ? Iar ea, inca tainuind adevarul, a zis: Se povesteste, in
neamul nostru, ca, unuia din parintii nostri, i s-a aratat Dumnezeu,
in acest loc si, de atunci, locul acesta s-a umplut de darul lui
Dumnezeu si se fac, acolo, minuni. Iar ei, luand aminte la
cuvintele femeii, in inimile lor s-au aprins, ca, odinioara, inimile lui
Luca si Cleopa, si au grait catre dansa: Te rugam, pe Dumnezeu
cel viu, sa ne spui adevarul. Deci, femeia, rugata fiind, a grait
catre dansii: O, barbati alesi, nimeni, pana astazi, n-a stiut
aceasta taina dumnezeiasca, pe care ma siliti sa v-o spun. Dar,
de vreme ce se vad dreptcredinciosi, va spun voua aceasta taina,
nadajduind ca o veti pazi, nespunand-o la nimeni. Aici, este
ascuns, de mine, vesmantul Preacuratei Fecioare Maria. Ca, pe
cand s-a mutat la cele ceresti, in ziua ingroparii sale, uneia din
stramoasele mele, dupa hotararea Preacuratei insasi i s-a dat
acest vesmant. Iar ea, luand vesmantul, il pazea pe el cu cinste,
in toate zilele vietii sale. Si, murind ea, l-a incredintat unei fecioare
din neamul sau, poruncindu-i, cu juramant, ca si fecioria sa-si
pazeasca, in cinstea Pururea Fecioarei, Nascatoarei de
Dumnezeu. Si asa, din fecioara in fecioara, anii trecand, acest
sfant vesmant a ajuns in mainile mele. Iar, de vreme ce nu se mai
afla nici o fecioara in neamul meu, careia sa-i incredintez aceasta
taina v-o spun voua, ca sa stiti, pentru care pricina se fac aici
minuni.

Deci, ei, fagaduind sa pastreze taina, au rugat pe batrana sa le

ingaduie a priveghia cu rugaciuni, toata noaptea, langa sfantul
vesmant. Deci, intrand ei inauntru, au vazut un sipet in care se
pastra sfantul vesmant. Si, pe cand se rugau ei, cu lacrimi, catre
Nascatoarea de Dumnezeu, facand multe metanii, cu lumini si cu
arome, le-a venit gandul ca sa daruiasca acea comoara,
imparatului lor din Constantinopol. Si, luminandu-se de ziua si
multumind femeii, au dat imbelsugata milostenie si s-au dus in
cale, spre Ierusalim, fagaduind sa vina iarasi, pe acolo, cand se
vor intoarce in tara lor.

Au ajuns cu bine la Ierusalim si au ingenunchiat la toate locurile

sfinttle de Mantuitor, apoi, au luat drumul intoarcerii. Si poposind
iarasi la batrana aceea, au petrecut noaptea langa racla sfantului
vesmant. Iar, la plecare, cu invoirea batranei, care nu mai avea in
neamul ei nici o fecioara, careia sa-i lase aceasta mostenire, au
luat cu ei sfantul vesmant, lasand multe daruri. Si, purtandu-i de
grija, au mers pana la cetatea imparateasca a Constantinopolului.
Acolo, au instiintat pe marele imparat Leon si pe imparateasa
Verina, asemenea si pe Ghenadie patriarhul, inaintea carora,
descoperind cinstita racla, au vazut sfantul vesmant, umplandu-se
ei de nespusa bucurie. Deci, luandu-l, l-au dus cu slava in biserica
Vlahernei si au hotarat ca in fiecare an, sa se praznuiasca,
punerea vesmantului Nascatoarei de Dumnezeu, in acea biserica,
in ziua de 2 a lunii lui iulie, in cinstea si slava Fecioarei Maria si a
Celui nascut dintr-insa, Hristos, Dumne.

Sinodul III ecumenic de la Efes din 431.Nestorianismul

Scoala antiohiana invata ca unirea dintre cele doua firi ale

Mantuitorului a fost numai morala si consta numai din armonia
conlucrarii celor doua firi. Concluzia acestei invataturi era ca nu se
cuvine inchinare trupului Domnului, iar expresiile : "Nascatoare de
Dumnezeu, Dumnezeu s-a nascut, Dumnezeu a patimit" - sunt
eronate.

Dimpotriva, Scoala alexandrina invata ca cele doua firi erau unite

in chip real. Expresiile "Dumnezeu s-a nascut, a patimit,
Nascatoare de Dumnezeu" erauconsiderate ca ortodoxe.

Nestorianismul
Nestorie sustinea ca in Iisus Hristos exista doua-persoane -
persoana divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Tatal mai inainte
de toti vecii si persoana umana sau istorica a lui Iisus Hristos, cu
care s-a nascut din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-
a numit dioprosopism sau nestorianism. Aceasta conceptie eretica
despre existenta a doua persoane in Iisus Hristos ducea la
afirmatia ca Dumnezeul-Tatal a avut doi fii.

Consecinta acestei erezii era ca Fecioara Maria n-a nascut pe Fiul

lui Dumnezeu ca sa merite a fi numita "Nascatoare de Dumnezeu"
ci a nascut pe omul Hristos si de aceea trebuie numita
"Nascatoare de om", sau cel mult "Nascatoare de Hristos".

La 11 august 430, Celestin a convocat un sinod la Roma care si-a

insusit doctrina Sfantului Ciril in privinta hristologiei. Teoria lui
Nestorie despre "cei doi fii ai lui Dumnezeu", a fost declarata
erezie. Calugarul Casian, originar din Scythia Minor (Dobrogea), a
fost insarcinat sa studieze in amanunt invataturile lui Nestorie.
Rezultatul cercetarilor sale a fost alcatuirea unui studiu cu privire
la intrupare (De incarnatione), in care a combatut erezia
nestoriana.

In noiembrie 430, Ciril a tinut un sinod in Alexandria. Hotararile

dogmatice ale acestui sinod le-a cuprins intr-o lunga epistola
sinodala, adresata lui Nestorie, aratand ca natura umana nu s-a
cufundat in cea divina, ci Cuvantul s-a unit ipostatic cu natura
umana. La sfarsitul scrisorii, a alaturat faimoasele sale "12
capitole", care contineau pe scurt tot ceea ce trebuia sa
anatematizeze Nestorie, daca voia sa mai ramana in comuniune
cu celelalte Biserici. Mai tarziu, celebrele "12 capitole" au fost
numite Anatematismele lui Ciril din Alexandria.

Sinodul al III-lea ecumenic s-a tinut la Efes intre 22 iunie si

31 iulie 431.
Sfantul Chiril a deschis sinodul la 22 iunie 431, in catedrala Sfintei
Fecioare Maria din Efes. Nestorie nu a dorit sa se prezinte in fata
sinodului, iar atat comisul Candidian cat si cei 68 de episcopi din
Asia au protestat pentru deschiderea sinodului, pentru ca episcopii
din Asia nu sosisera.
Cei 198 de episcopi, luand ca baza cele 12 anatematisme ale
Sfantului Ciril si alte texte din scrierile Sfintilor Parinti, in deosebi,
din Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nisa,
au declarat ca in Iisus Hristos sunt doua firi, una divina si alta
umana, dar o singura persoana, cea divina a Fiului lui Dumnezeu.

Nestorie a fost destituit din

demnitatea arhiereasca si excomunicat la 22 iunie 431.
A doua zi dupa tinerea sinodului, hotararea rostita de Parintii epis-
copi a fost adusa la cunostinta lui Nestorie, a credinciosilor din
Efes si a clericilor si credinciosilor din Constantinopol. Contra ei a
protestat delegatul imparatului. Cinci zile dupa deschiderea
sinodului, a sosit la Efes si Ioan al Antiohiei cu episcopii din Asia.
Informat de cele petrecute, si-a convocat prietenii la un sinod,
declarand nule si fara valoare hotararile luate de Ciril si episcopii
intruniti cu el. Ei au anatematizat pe Ciril, autorul celor 12
Anatematisme. Ambele sinoade, atat cel prezidat de Ciril, cat si
cel prezidat de Ioan de Antiohia, au adus la cunostinta imparatului
Teodosie II hotararile lor. Dupa primirea rapoartelor, Teodosie II a
trimis la Efes, la 1 iulie 431, pe magistratul Paladie, ca sa
comunice episcopilor ca socoteste nule si fara valoare hotararile
luate la 22 iunie.
Trebuie amintit ca sosind la Efes cei trei delegati ai papei Celestin
al Romei, s-au mai tinut in prezenta lor inca sase sedinte, conduse
tot de Ciril. Au fost examinate din nou invataturile lui Nestorie, iar
in ziua de 11 iulie, in sedinta a III-a, s-au aprobat toate hotararile
luate in sedinta din 22 iunie. Nestorie, Ioan al Antiohiei si prietenii
lor, au fost excomunicati.

Imparatul a destituit atat pe Nestorie, cat si pe Ciril si Memnon,

ordonand intemnitarea lor. Dupa indelungate negocieri imparatul
a revenit asupra deciziei privitoare la exilarea lui Ciril al
Alexandriei si Memnon al Efesului, reasezandu-i in scaunele lor.
Dimpotriva, Nestorie a fost exilat in Manastirea Sfantul Euprepiu
de langa Antiohia, unde fusese tuns in calugarie, iar in locul sau la
Constantinopol a fost adus Maximiam.
Dupa inchiderea sinodului, sciziunea a continuat totusi intre cei
din Alexandria si cei din Antiohia. Episcopii din Antiohia erau acum
suparati si pentru alegerea lui Maximian la Constantinopol. In
sinoadele tinute la Tars si Antiohia, s-a reinnoit anatema contra
Sfantului Ciril. Imparatul Teodosie II a propus lui Ciril al Alexandriei
si Ioan al Antiohiei sa se intalneasca la Nicomidia pentru
impacare. Desi intrevederea ceruta de Teodosie II n-a avut loc,
totusi, in urma multor discutii si tratative, s-a ajuns la un acord.
Ioan al Antiohiei a trimis la Alexandria pe episcopul Paul de
Emesa, cu o formula de credinta care recunostea expresia Nasca-
toare de Dumnezeu si invatatura ca in unica persoana a
Mantuitorului sunt doua naturi: dumnezeiasca si omeneasca.

Impacarea dintre patriarhul Ioan al Antiohiei si Ciril al Alexandriei

s-a facut, dupa doi ani de discutii si corespondenta, la 12 aprilie
433.

Nestorie moare in exil pe la 450. Din ordinul imparatului, toate

scrierile lui Nestorie au fost arse. Persecutat fara crutare,
nestorianismul si-a gasit un refugiu, dupa 431, la marginea
Imperiului, in scoala de la Edesa. In 489, cand, din ordinul
imparatului Zeno, scoala a fost inchisa, nestorienii, nemultumiti cu
stapanirea Bizantului, au trecut in Persia. In Persia, nestorienii au
infiintat la Nisibe o scoala sub conducerea mitropolitului Barsuma,
un nestorian infocat. Din Persia, nestorianismul s-a intins, in
Mesopotamia, Arabia, si chiar pana in India si China de Vest.
De la 22 iunie la 31 iulie 431
Papa Celestin I (422-432)
Convocat de mpratul Teodosiu al II-lea (...)
Cinci sesiuni
Tema: Maternitatea divin a Mariei mpotriva lui Nestorie (...)
Documente: 6 canoane.

A doua scrisoare a sf. Ciril adresat lui Nestorie

A treia scrisoare a sf. Ciril adresat lui Nestorie
Cele 12 aneteme (afurisenii)

A fost convocat la cererea adresat mpratului Teodosie al II-lea de ctre Nestorie, care a fost
nemulumit c a fost condamnat de un sinod la Roma, n 430. mpratul Teodosie al II-lea a convocat
sinodul mpreun cu Valentinian al II-lea i cu acceptul papei Celestin I.

Lucrrile au fost conduse de Ciril al Alexandriei. Iniial s-au nscris 197 de episcopi, ns numrul
celor care au participat a fost mai mare pentru c s-au nscris i pe parcursul lucrrilor.

Dei Nestorie a fost cel care a fcut demersurile pentru ca sinodul s aib loc i dei a fost chemat
de trei ori, totui el nu a venit. Acest lucru ns nu a mpiedicat episcopii reunii s decid decderea
lui din onoarea de a fi episcop i interzicerea ca el s fac parte din cler, avnd la baz i mesajul
adus de delegaia sosit din partea Romei.

Sinodul a luat poziie mpotriva nestorianismului, o erezie care susineau c n Iisus s-ar afla dou
Persoane, una divin i alta uman. De asemenea, Nestorie susinea c Fecioara Maria este
nsctoare de om , dar nu ar putea fi numit i nsctoare de Dumnezeu . Episcopii adunai la
lucrri apr clar poziia conform creia n Iisus Christos este o singur Persoan care are nou
naturi (firi) i c Fecioara Maria este cu adevrat Maica lui Dumnezeu (Theotokos).

Sentina de condamnare pronunat mpotriva lui Nestorie:

Sfntul Sinod a spus, pe lng altele, "deoarece preailustrul Nestorie nu a voit nici s asculte
chemarea noastr, nici s-i primeasc pe preanalii i onoraii episcopi trimii de noi am fost nevoii
n mod necesar s purcedem la examinarea (analizarea exprimrilor sale nepioase. Dup ce am
constatat analiznd scrisorile lui, scrieri care au fost aici citite, recentele lui afirmaii fcute n
aceast metropol i confirmate de martori lucruri pe care el le gndete i le predic fr pietate,
determinai de canoanele scrisorii preasfntului nostru printe i coleg n slujire Celestin, episcopul
Bisericii din Roma, cu lacrimi n ochi am fost nevoii s ajungem la aceast dureroas condamnare a
lui. nsui Iisus Christos, Domnul nostru, mpotriva cruia rostete blasfemii, a definit prin vocea
acestui preasfnt Conciliu c Nestorie este exclus de la demnitatea episcopal i din oricare colegiu
sacerdotal. (Scrisoarea general a Sinodului).
Sinodul a elaborat urmtoarele documente:

Decizia privind care din documente ("A doua scrisoare a lui Chiril adresat lui Nestorie", sau
"A doua scrisoare a lui Nestorie ctre Chiril") este n acord cu Crezul de la Niceea. Sinodul a
decis c n conformitate cu Crezul de la Niceea este "A doua scrisoare a lui Chiril adresat lui
Nestorie";

Cele 12 anateme i scrisoarea explicativ de nceput, care au fost concepute de Chiril la

sinodul din Alexandria inut n 430, trimise lui Nestorie, citite la lucrrile Sinodului de la Efes i
incluse n lucrrile acestuia;

Decizia cu privire la Nestorie;

Scrisoarea prin care episcopii, clerul i poporul sunt informai cu privire la condamnarea lui
Ioan al Antiohiei;

O declaraie de credin prin care se confirm Crezul de la Niceea i se afirm c Nu este

permis s se produc, scrie sau compun orice alt Crez, cu excepia aceluia care a fost definit
de Sfinii Prini care s-au adunat mpreun n Spiritul Sfnt de la Niceea ;

O luare de poziie contra mesalianilor;

Un decret privind autonomia bisericii din Cipru.

Cele ase canoane ale sinodului sunt:

1. n privina situaiei mitropoliilor care sunt de partea lui Nestorie i a lui Celestin (nu papei);

2. situaia episcopilor care vor adera la Nestorie;

3. despre acei clerici care au fost depui de Nestorie pentru ortodoxia credinei lor;

4. clericii care urmeaz sau vor urma erazia (opiniile) lui Nestorie;

5. despre clericii nevrednici pedepsii pe drept, dar primii de Nestorie;

6. situaia celor care vor ncerca s nesocoteasc hotrrile Sinodului.

n paralel cu acest sinod, Ioan al Antiohiei a convocat un sinod propriu.

n urma celor dou sinoade inute, ambele grupri au trimis delegaii la mpratul Teodosie al II-lea,
care ns nu a ratificat hotrrile nici unuia. Aprobarea Sinodului Ecumenic de la Efes a fost ns
fcut de ctreSixt al III-lea.
. Viata Sfantului Chiril al Alexandriei

Una dintre cele mai importante personalitati ale Bisericii crestine din Rasarit, care a
avut o contribuite decisiva la stabilirea doctinei ortodoxe in privinta lui Hristos
sustinand unirea celor doua firi, divina si umana, in persoana divina a Mantuitorului
a fost Sfantul Chiril al Alexandriei. Despre viata Sfantului Chiril inainte de ajungerea
sa pe scaunul patriarhal al Alexandriei se cunoaste foarte putin. S-a nascut intr-o
familie cu vaza in jurul anului 370 in orasul pe care il va pastori mai tarziu. Primeste o
educatie clasica si teologica, educatie de care, probabil, s-a ocupat indeaproape si
unchiul sau, patriarhul Teofil al Alexandriei, ca si Didim cel Orb. O epistola a lui
Isidor Pelusiotul lasa sa se inteleaga faptul ca tanarul Chiril a stat chiar in pustie sub
indrumarea unor asceti egipteni1. In anul 403 ia parte impreuna cu unchiul sau Teofil la
sindoul de la Stejar unde este depus din scaunul patriarhal al Constantinopolului
Sfantul Ioan Gura de Aur. La 17 Octombrie 412, dupa moartea lui Teofil, Chiril ajunge
patriarh pe scaunul Alexandriei. S-a afirmat, mai ales datorita caracterului sau
impulsiv, ca Sfantului Chiril i-ar reveni responsabilitatea uciderii in anul 415 a
filosofiei neoplatoniciene Hypatia de catre o banda de crestini fanatici; dar o asemenea
afirmatie este totala lipsita de temei real 2.

Dupa anul 428 stirile despre viata sa sunt mult mai bogate, intrucat in acest an ajunge
pe scaunul patriarhal al Constantinopolului Nestorie, ascetul antiohian care va provoca
celebra disputa hristologica. Disputa dintre cele doua scoli teologice, alexandrina si
antiohiana, era mai veche si se datora in principal faptului ca, pe cata vreme metoda de
interpretare a alexandrinilor era predominant alegorica, cea a antiohienilor era istorico-
gramaticala sau literala. Tendinta mistica alexandrina si cea rationalista antiohiana s-au
ciocnit inevitabil in epoca marilor controverse hristologice 3. Asadar dupa 428 Nestorie
incepe sa sustina in predici tinute de la inaltimea scaunului patriarhal ca in Hristos au
existat doua persoane: una divina Logosul, care a locuit in una umana Iisus;
consecinta acestei invataturi era imposibilitatea de a o numi pe Fecioara Maria
<<Nascatoare de Dumnezeu>> (Theotokos). Afland acestea, Chiril a respins
argumentele lui Nestorie in scrisoarea pascala din primavara anului 429, aparand apoi
invatatura ortodoxa intr-o enciclica adresata monahilor egipteni. Dupa corespondenta
dintre Chiril si Nestorie intervine si episcopul Celestin al Romei (422-432) la
insistentele celor doi adversari. Contrar insinuarilor unor teologi catolici, Sfantul
Chiril nu s-a adresat episcopului Celestin ca unei autoritati in materie de hristologie 4,
ci pur si simplu i-a trimis o <<informatie precisa (eidesin akribe), ca sa-si dea si el o
parere (to dokoun), nu hotararea in locul tuturor>> 5 . La indemnul episcopului
Celestin, arhidiaconul Leon, viitorul episcop al Romei, i-a cerut lui Ioan Casian opinia
in legatura cu invataturile aflate in litigiu; acesta a scris lucrarea Despre Intruparea
Domnului contra lui Nestorie. Casian nu a cunoscut scrierile chiriliene, insa
hristologia lui se apropie uneori pana la identitate de cea a Sfantului Chiril:
<<Dumnezeu a unit pe Dumnezeu si omul printr-o unire de nedezlegat (inseparabil
conexione). Expresia corespunde mai degraba
antiohianului synapheia (<<legatura>>, <<contact<<) decat expresiei Sfantului
Chirilhenosis physike, dar Sfantul Ioan Casian da expresiei sale acelasi sens ca
patriarhul alexandrin>> 6, Celestin, ajutat de lucrarea Sfantului Ioan Casian si de
lamurirle chiriliene, convoaca in August 430 un sinod la Roma, in care este aprobata
invatatura Sfantului Chiril si condamnata cea a lui Nestorie. Totdata, Celestin <<il
roaga pe Chiril ca, folosind autoritatea Scaunului propriu si pe cea a Scaunului Romei,
sa-l declare pe Nestorie scos din comuniune, daca in decurs de zece zile nu va abjura
in scris erorile sale>> 7. Chiril convoaca in Octombrie 430 un sinod la Alexandria,
care, adresandu-se lui Nestorie, ii cere sa primeasca in scris invatatura cuprinsa in
epistolele lui Chiril catre el, caci ea a fost recunoscuta si de Roma si de toti ca
ortodoxa. Cu aceasta ocazie Sfantul Chiril adreseaza lui Nestorie o a treia epistola,
cunoscuta ca <<epistola sinodala>>, in care expune precis invatatura ortodoxa despre
Mantuitorul, cerand lui Nestorie sa subscrie la ea. Totdata, anexeaza si 12 anateme
impotriva invataturilor lui Nestorie, pe care acesta trebuia sa le accepte daca nu voia sa
cada sub ele.

Pentru evitarea unei rupturi in Biserica s-a hotarat tinerea unui sinod, cunoscut ulterior
ca al III-lea Sinod Eumenic. Imparatul de atunci, Teodosie al II-lea (408-450) a
convocat sinodul la Efes, de sarbatoarea Rusaliilor anului 431. Dar datorita intarzierii
patriarhului Ioan al Antiohiei, aparatorul lui Nestorie, sinodul a fost deschis abia la 22
Iunie 431; prezidat de Chiril (in absenta atat a lui Nestorie, care a refuzat sa se
prezinte, cat si a lui Ioan de Antiohia, care inca nu sosise), sinodul a condamnat
invatatura lui Nestorie si a proclamat solemn titlul de <<Nascatoare de Dumnezeu>>
pentru Fecioara Maria, 198 de episcopi au semnat hotararea de condamnare, lor
adaugandu-li-se ulterior si altii.

Patru zile mai tirziu, patriarhul Ioan al Antiohiei (429-441), sosind cu episcopii sai
sufragani la Efes, a tinut un sinod separat cu participarea mai multor partizani ai lui
Nestorie si a excomunicat pe Chiril. Imparatul Teodosie a declarat depusi atat pe Chiril
cat si pe Nestorie, arestandu-i. Dar dupa examinarea mai atenta a cauzei si dupa
indelungi negocieri duse de delegatii sinodali si de reprezentantii clerului din capitala
cu imparatul Teodosie al II-lea a revenit asupra deciziei, permitand reintoarecerea
Sfantului Chiril la Alexandria, unde a fost primit in triumf ca odinioara Sfantul
Atanasie cel mare, iar pe Nestorie exilandu-l. Sinodul s-a inchis in octombrie 431, dar
pentru stingerea disensiunilor dintre Alexandria si Antiohia a fost necesar a se astepta
pana in 433. Abia atunci Ioan al Antiohiei a acceptat condamnarea lui Nestorie, iar
Sfantul Chiril a semnat o marturisire de credinta comuna pe care a trebuit s-o explice
patrizanilor sai, deoarece acestia il acuzau ca si-ar fi sacrificat terminologia sa in
favoarea celei antiohiene. Adevarul este ca in toate scrierile sale de dupa primirea
formulelor antiohiene Chiril va scrie la fel ca inainte 8.

Este adevarat ca unele expresii ale Sfantului Chiril au creat si continua sa creeze
ambiguitati, dar pentru a fi corect intelese trebuie tinut cont de doi factori: a) epoca in
care a scris el era una de intense cautari ale formulelor cu care sa lucreze dogmatica
ortodoxa si b) insusi Chiril le explica in sens perfect ortodox in lamuririle ulterioare.

Sfantul Chiril a fost un excelent predicator si de asemnea un fecund scriitor 9. A ilustrat

aproape toate genurile literaturii patristice. Stilul sau, desi nu deosebit de elegant, e de
o precizie remarcabila. Teologia sa in general si hristologia in special sunt biblice si
traditionale, el recurgand adesea la citate din Sfanta Scriptura si la folosirea unor
expresii ca : <<dupa cum au zis Sfintii Parinti>> sau <<atasati parerii Parintilor>>.
Potrivit unei caracterizari, autoritatea Sfantului Chiril, alaturi de cea a Sfantului
Atanasie cel Mare, a fost decisiva pentru definirea credintei crestine 10. In ciuda
caracterului sau impetuos, Sfantul Chiril a fost un aparator al pacii, dupa anul 433
lucrarea sa desfasurandu-se neincetat in acest sens 11. Chiril a trecut la cele vesnice in
anul 444.

2. Ereziile Hristologice ale Epocii

Desi incercarea de a da un raspuns la problema raportului dintre Dumnezeu si natura

umana in Iisus Hristos apare in prim-planul scenei teologice fiind cunoscuta ca
problema hristologica abia dupa sfarsitul disputei ariene, totusi au existat si anterior
acestei perioade tentative de a exprima acest raport. Una dintre ele a fost dochetismul,
doctrina care sustinea ca Iisus Hristos nu a fost om adevarat, aratandu-se doar sub
aparentele (de la verbul dakeo = a parea) unui om. Impotriva dochetismului a luat
atitudine Sfantul Ioan Evanghelistul si Apostolul atunci cand afirma cu tarie in
prologul Evangheliei scrisa de el: <<Cuvantul s-a facut trup (sarx egeneto)>> (Ioan 7,
14).

Si Arie a vrut sa dea un raspuns acestei probleme: el unifica trupul omenesc cu

Logosul intr-o singura fire, pentru a sublinia apartenenta acestuia din umra la lumea
creata. Arie socotea ca Logosul a luat numai un trup omenesc fara suflet 12.

Marcel si Fotin, nominalizati de Sfantul Chiril in dialogul sau Despre Intruparea

Unuia-Nascut (679 c), considerau Cuvantul ca lipsit de ipostas, Marcel, episcop de
Ancira, catre anul 335, pentru a respinge scririle sofistului arian Asterius de
Capaddocia, scrie o lucrare din care s-au pastrat numeroase fragmente la Eusebiu de
Cezareea si la Sfantul Epifanie. Marcel a fost condamnat in 335 de catre eusebieni,
care au descoperit la el elemente sabeliene si adoptianiste. Marcel considera ca
Dumnezeu este o monada indivizibila, o singura persoana (prosopon); El nu este in
trei ipostasuri; totusi, in Dumnezeu exista Cuvantul, care nu poate fi numit Fiul decat
dupa intrupare. Cuvantul exista in Dumnezeu la inceput doar in potenta, lipsit de
ipostas propriu 13. Fotin, episcop de Sirmium si discipol al lui Marcel, sustinea o
doctrina asemanatoare: Cuvantul devine al lui Dumnezeu abia dupa intrupare, cand
Dumnezeu l-a adoptat. Si el a fost condamnat in anul 345 de catre ortodocsi 14.

Ca o reactie la doctrina hristologica a lui Arie, Eustatie de Antiohia ( 360) distingea

prea transant in Hristos intre <<Dumnezeu Cuvantul>> si templul supus daramarii in
care locuia, adica pe care si l-a legat (synepse) Logosul de sine. Eustatie anticipeaza
astfel scoala hristologica antiohiana, care distingea pana aproape de separatie
dumnezeirea de omenitate in Hristos 15.
Dar cel care a ridicat aceasta problema in prim-planul preocuparilor teologice a
fost Apolinarie din Laodiceea ( 392). El a luptat impotriva lui Origen si Arie, care
vedau in Logosul intrupat o fiinta inferioara a lui Dumnezeu, ca si impotriva lui Pavel
de Samosata care reducea dumnezeirea lui Hristos la o simpla putere dumnezeiasca.
Apolinarie a vrut sa accentueze atat de mult ca Hristos este Dumnezeu Cuvantul cel de
o fiinta cu Tatal, incat a redus omenitatea lui. El s-a apropiat astfel de Arie, sustinand
omenitatea nedeplina. Apolinarie pornea de la conceptia trihotomica platoniciana
conform careia omul e compus din trup material (soma sau sarx), suflet
animal (psyche alogos) si suflet rational si nemuritor (psyche logike sau nous),
sustinand ca la intrupare, Domnul Hristos a primit un trup omenesc cu suflet animal,
lipsit insa de sufletul rational, deoarece locul ratiunii sau al mintii l-a luat
Logosul (Logos), Cuvantul lui Dumnezeu 16. Dumnezeu si omul au format, dupa
Apolinarie, o singura fire; formula lui generala este <<o singura fire intrupata a lui
Dumnezeu Cuvantul>> (mia physis theou logou sesarkomene) 17, ea fiind preluata si
de Sfantul Chiril al Alexandriei care o considera a precursorului sau alexandrin,
Sfantul Atanasie cel Mare. Totusi Sfantul Chiril a explicat-o in sens perfect ortodox,
lucru pe care il vom arata mai tarziu. Impotriva invataturii lui Apolinarie inca un
sinod, din 362, tinut la Alexandria afirma deplina omenitate a lui Hristos.
Condamnarea lui definitiva se produce insa la Sinodul al II-lea Ecumenic din 381,
tinut la Constantinopol.

Tot impotriva lui Apolinarie s-au ridicat si teologii antiohieni. Astfel, Diodor de
Tars ( 394) a initiat la Antiohia asa-numita noua scoala antiohiana care, in opozitie
cu cea alexandrina, interpreta Scriptura literar-istoric si pornea de la persoana istorica
a lui Iisus Hristos, accentuand cu putere deplina omenitate pe care o vedea periclitata
de invataturile lui Eunomie si Apolinarie. De aceea antiohienii afirmau categoric doua
naturi in Hristos si respingeau unirea lor naturala (henosis physike) sau dupa
ipostas (henosis kathhypostasin), considerand ca aceasta reduce cele doua naturi sau
firi la una singura, implica o transformare a dumnezeirii sau omenitatii. Teodor de
Mopsuestia ( 428), ucenicul lui Diodor de Tars, a ajuns sa afirme doua persoane in
Hristos, neputand exhista, dupa el, o fire impersonala. Intre cele doua naturi el nu
recunostea decat o legatura (synapheia) dupa har sau dupa bunavointa. La capatul
dezvoltarii morale a lui Iisus Hristos si datorita inaltarii cu care Dumnezeu l-a rasplatit
pentru satruinta lui, cele doua persoane au devenit un singur subiect al inchinarii 18.
<<Dar unitatea persoanei era numai una de numiri, de simtire, de cinste si de
inchinare... Antiohienii admiteau doua persoane in Hristos, una dumnezeiasaca si una
omeneasca (duo hypostaseis, repsectivprosopa). Daca totusi vorbeau de una, ea era in
fond o a treia sau mai exact: numai in synapheia sau, in ultima analiza, in relatia
credinciosului cu Iisus Hristos>> se infatiseaza aceasta ca o unitate>> 19. <<De aici
rezulta ca toate actele si patimirile omenesti sunt ale omului Iisus. Omul s-a nascut, a
patimit si a murit. Propriu-zis, Dumnezeu nu S-a intrupat, nu S-a facut om, n-a devenit
ceva, ci a luat ceva. De aceea Fecioara nu e Nascatoare de Dumnezeu, ci nascatoare de
om. Numai in sens impropriu poate fi numita Nascatoare de Dumnezeu>> 20.

Invatatura aceasta nu oferea un temei sigur pentru o doctrina a mantuirii. <<De aceea
antiohienii nici nu prea sprijineau hristologia lor cu argumente soteriologice, cum
faceau alexandrinii care sustineau dumnezeirea subiectului care S-a intrupat si a murit
pentru noi cu argumentul ca numai asa firea a putut fi ridicata din stricaciune si
moarte. Antiohienii intelegeau mantuirea mai mult juridic si moral prin efortul liber
al omului care imita pe omul Iisus. Ei sunt in soteriologie mai aproape de catolici si de
protestanti>> 21.

Pe 10 Aprilie 428 ajunge patriarh al Constantinopolului ascetul antiohian si ucenicul

lui Teodor de Mopsuestia, Nestorie. Acesta aducea cu el intreaga mostenire a scolii
antiohiene. Dintr-un zel deosebit de a starpi ereziile, Nestorie incepe lupta impotriva
arienilor si novatienilor, cat si a ramasitelor quartodecimanilor din Asia, Lidia si Caria,
a macedonienilor din Hellespont si a maniheilor. Singurii care nu au avut de suferit au
fost pelagienii, condamnati in Apus de cateva sinoade; lucrul acesta l-a facut pe laicul
apusean Marius Mercator, care se afla la Constantinopol, sa atraga atentia Romei
asupra protectiei aratate de Nestorie pelagienilor 22.

Din acest exces de zel Nestorie a provocat si discutia in jurul numelui de

<<Nascatoare de Dumnezeu>> (Theotokos), atribuit Sfintei Fecioare Maria. Pana
atunci, numele acesta <<nu fusese rezultatul speculatiei teologice, ci fructul credintei
si al marturisirii Bisericii, conform traditiei apostolice>> 23. Nestorie afirma ca titlul
acesta il foloseau cu preferinta arienii si apolinaristii, si discutia s-a nascut in sanul
poporului, deoarece unii erau impotriva acestui titlu. El, Nestorie, n-a facut decat sa
mediteze intre cei ce ii atribuiau Fecioarei numele de <<Nascatoare de Dumnezeu>>
si cei ce nu-i atribuiau decit numele de <<Nascatoare de om>>, sfatuind pe toti s-o
numeasca <<Nascatoare de Hristos>> 24 . Afirmatiile acestea sunt insa ulterioare
condamnarii lui de catre Sinodul al III-lea Ecumenic, asa ca pot fi o tentativa a lui
Nestorie de a se disculpa de acuzatiile aduse. Este, insa, extrem de probabil ca
Nestorie sa fi provocat constient aceasta disputa, devenita foarte curand un
adevarat scandalum oecumenicum, punand mai intai pe un cleric Anastasie sa sustina,
si apoi sustinand el insusi in omilii, ca Maria, fiind om, n-a putut naste pe Dumnezeu,
ci pe omul Hristos, deci, nu poate fi numita Nascatoare de Dumnezeu 25 . Acceptarea
acestei invataturi nu facea decat sa atraga impunerea doctrinei hristologice despre
doua persoane in Iisus Hristos, singura pe care Nestorie o considera adevarata.
Totodata, Nestorie ii considera apolinaristi pe toti cei care atribuiau unuia si aceluiasi
subiect in Hristos atat actele dumnezeiesti cat si pe cele omenesti.

Omiliile tinute de Nestorie intre anii 428-430 la Constantinopol nu s-au pastrat decat
fragmentar in scrierile adversarilor sai si in actele Sinodului al III-lea Eumenic. De
altfel, in afara de Cartea lui Heraclide din Damas (pastrata in siriaca si tradusa in
engleza si franceza abia in secolul nostru), nu s-a pastrat integral nici o alta opera de-a
lui. Loofs a adunat fragmente din vreo 30 de omilii (F. Loofs, Nestoriana, Halle,
1905), iar din cateva din ele a reconstituit un text mai mare. Reconstituita aproape in
intregime, pe baza traducerilor facute in latina din aceste omilii de catre Marius
Mercator, a fost conturata prima omilie prin care Nestorie a intervenit in disputa.
Aceasta omilie contine toate elementele doctrinei lui Nestorie, pe care el le va repeta
apoi in diverse forme 26.

<<Primul element>> 27[s.m., L.T.] este refuzul de a atribui lui Dumnezeu Cuvantul
actiunile si patimirile omenesti, socotind aceasta apolinarism sau amestare a firilor, sau
considerare a firii dumnezeiesti ca patimitoare. De aici al doilea element [s.m.]: actele
si patimirile omenesti trebuie atribuite unui subiect aparte, deosebit de subiectul
actelor dumnezeiesti. Astfel, el vorbeste de doua persoane intr-una singura, pentru
stransa unire dintre ele. Numele de Hristos, Fiu, Domn, e numele comun al acelor
doua persoane, dar numele de Dumnezeu, Dumnezeu Cuvantul, nu sunt comune, ci ale
persoanei dimnezeieisti.

Destul de sovaielnic este al treilea element [s.m.] al invataturii lui Nestorie, cel
soteriologic. El nu poate sustine ca omenirea lui Hristos a fost ridicata din stricaciune
prin faptul ca a devenit natura lui Dumnezeu Cuvantul, nici ca mantuirea noastra se
realizeaza prin faptul ca prin omenitatea Lui ni se comunica tuturor insasi
dumnezeirea. De aceea, dupa el, mantuirea nu poate avea decat un caracter juridic.
Omul Iisus a platit lui Dumnezeu datoria neplatita de Adam, cu ascultarea cu care a
fost dator acela. E ceva apropiat de teoria satisfactiei. Dar in teoria satisfactiei omul
Iisus fiind si Dumnezeu a putut achita o datorie egala cu a tuturor oamenilor, sau mai
mult decat egala. Dar omul lui Nestorie nu e si Dumnezeu. Atunci cum a putut plati el
pentru toti? Unirea dintre cele doua naturi in Iisus Hristos e nu una naturala sau
ipostatica, cum este inteleasa de Sfantul Chiril, ci una voluntara, deci ca intre doua
persoane. O unire naturala sau ipostatica inseamna pentru el o schimbare a
dumnezeirii in nepatimitoare>>.

Asadar, <<maximalismul antropologic>> - cum a fost numita tendita scolii antiohiene

- nu fonda o doctrina sigura a rascumpararii. Natura umana a lui Iisus Hristos era
autonoma chiar in unirea cu Cuvantul. Si acestei uniri ii atribuiau antiohienii meritul
mantuirii noastre. <<Dintr-o astfel de interpretare a mantuirii se pot trage usor
concluzii favorabile unui ascetism umanist care vede mantuirea omului in propriul sau
efort catre bine si virtute ca o imitare a efortului implinit de catre Iisus>> 28.

B. DOCTRINA HRISTOLOGICA A SFANTULUI CHIRIL

Dupa cum s-a vazut in cele expuse anterior, contributia teologica majora a Sfantului
Chiril a fost in domeniul hristologiei. El a pus o data pentru totdeauna temelia
invataturii ortodoxe despre relatia dintre dumnezeire si omenitate in persoana unica a
Mantuitorului. Biserica, in cadrul sinoadelor ecumenice, si-a insusit aceasta invatatura,
dar nu si toate formularile Sfantului Chiril. Aceasta pentru a evita rastalmacirile ce s-ar
fi putut da si chiar s-au dat de catre diferiti eretici formulelor sale.

In cele ce urmeaza voi expune doctrina hristologica a Sfantului Chiril al Alexandriei,

incercand sa evidentiez cat mai bine importanta ei, pentru perioada in care a trait
marele alexandrin cat si pentru evolutia ulterioara a acestei teme teologice majore.
Pentru argumentarea tezelor pe care le voi enunta voi folosi in mare parte dialogul pe
care l-am tradus, al Sfantului Chiril, Despre Intruparea Unuia-Nascut, cu mentiunea
ca citarea din el o voi face dupa impartirea pe care i-a dat-o Aubert, impartire care de
altfel se regaseste si in editia Migne, P. G. 75 : 1189 B 1253 B. Metodologic, voi
urma o expunere sistematica, si nu istorica, a doctrinei. Pentru o mai buna intelegere a
problematicii infatisate, acolo unde va fi cazul, voi face excursurile necesare.

1. Logosul Cuvantul lui Dumnezeu

Cel ce s-a intrupat este Logosul, Cuvantul lui Dumnezeu. El este totodata Fiul lui
Dumnezeu, <<nascut din Dumnezeu dupa natura>> (688 c) deci consubstantial cu
Tatal -, <<cel impreuna-vesnic cu Dumnezeu Tatal>> (685 a), <<chipul si intiparirea
celul care l-a zamislit>> (686 e). Asadar, Logosul este Dumnezeu. In aceasta calitate ii
revin toate atributele inerente divinitatii.

Sfantul Chiril accentueaza foarte mult neschimbabilitatea Cuvantului, El fiind <<cel

ce nu cunoaste schimbare, deoarece natura lui Dumnezeu este fixata in bunurile sale
proprii, si statornicia ei in cele ce sunt e neclintita>> (683 b; cf. Si 684 a, 694 c).
Totdata, natura lui Dumnezeu este transcendenta si ea ramane asa si in unirea cu natura
umana (683 c-d). Aceasta este o dovada impotriva celor care il acuzau pe Sfantul
Chiril de teopashism adica de faptul ca in unirea savarsita in Hristos, el ar atribui
dumnezeirii patimirea. Or, el sustine cu claritate neschimbabilitatea si transcendenta
ei; prin urmare, natura divina nu ar putea deveni patimitoare, aceasta insemnand o
schimbare: <<Dumnezeirea nu va fi vreodata expusa pierderii stabilitatii proprii sub
[impulsul] incercarilor(ton pathon) >> (683 e).

2. Intruparea

In deplin acord cu Scriptura, Sfantul Chiril numeste Intruparea <<marea taina a

credintei>> (cf. 1 Tim. 3, 16): <<care alta ar fi taina credintei (tes eusebeias) pentru
noi, daca nu Cuvantul insusi al lui Dumnezeu Tatal, care s-a aratat in trup?>> (681 a).
Pentru a intelege mai bine intruparea asa cum o gandeste Chiril nu putem face
abstractie de aspectul ei soteriologic asupra caruia el insista atat de mult.

a. Scopul Intruparii este, asadar, mantuirea neamului omenesc cazut in urma

pacatului lui Adam: <<Unul-Nascut s-a facut ca noi, adica om complet, ca sa
izbaveasca trupul nostru cel pamantesc de stricaciunea care s-a introdus in el Pe de
alta parte, apropiindu-si sufletul omenesc, l-a facut pe acesta sa devina mai puternic
decat pacatul, impregnadu-l de stabilitatea si imuabilitatea naturii sale>> (69 c-d).

Pentru antiohieni natura omeneasca a lui Iisus Hristos era autonoma, ea urmandu-si
pana la un punct vointa ei libera; puterea mortii si pacatul ar fi fost, in acest caz
invinse de meritele omului Iisus in colaborare cu Cuvantul lui Dumnezeu (dupa
Teodor de Mopsuestia) 29. Sfantul Chiril accentueaza, in opozitie cu antiohienii, faptul
ca Logosul si-a asumat natura umana si a facut-o cu adevarat a sa proprie, a apropriat-
o. Prin aceasta El <<a adus ceva naturii umane>> (690 e), i-a adus ridicarea din
stricaciune si moarte, a indumnezeit-o. <<Pentru aceasta lucrare nu era indestulatoare
trimiterea unui inger, a unui apostol sau a unui sfant, ci insasi Intruparea Celui mai
inainte de veci>> 30. Infrangand stricaciunea naturii omenesti in sine mai intai, Hristos
<<s-a constituit ca izvor si temei al celor care sunt transformati in vederea vietii celei
noi in Duhul; de acum inainte El va transmite, ca in participare si dupa har, la intregul
neam omenesc atat incoruptibilitatea trupului cat si ajutorul si taria din partea
dumnezeirii>> (692 a); pentru ca si noi sa devenim <<fii ai lui Dumnezeu>>, <<prin
participare si dupa har, prin El, in Duhul>> (700 a). Se exprima aici foarte clar faptul
ca nu se produce o transformare a naturii umane in cea divina.

b. Chenoza. In acord cu Sfantul Pavel care in Filipeni 2, 6-8 spune despre Iisus
Hristos: <<Care, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi impreuna cu
Dumnezeu, ci, s-a desertat (ekenosen) pe sine, chip de rob luand, facandu-se asemenea
oamenilor si la infatisare aflandu-se ca om, s-a smerit pe sine; ascultator pana la
moarte>> - si cu alti Sfinti Parinti, Sfantul Chiril concepe Intruparea ca pe
o chenoza (kenosis = golire, desertare) a celui care este Dumnezeu si a binevoit sa se
faca asemenea noua (682 e), acceptand limitele proprii naturii omenesti (696 d).

Chenoza a fost necesara deoarece <<Cuvantul a avut nevoie de trupul propriu ca de un

instrument in vederea lucrarilor trupului, a slabiciunilor fizice si a tot ce nu era
blamabil; de sufletul propriu pentru efectele omenesti ireprosabile Se spune intr-
adevar ca ii era foame, ca a suferit oboselile lungilor calatorii, frica, groaza, tristetea,
agonia si moartea pe cruce>> (692 c). Aceste argumente sunt si in favoarea deplinatatii
naturii umane in Iisus Hristos. Totusi, golirea, chenoza, nu prejudiciaza prerogativele
dumnezeirii sale: <<El s-a constituit in ceea ce nu era [El], nu ca sa ramana golit, ci ca
sa creada ca este Dumnezeu chiar si atunci cand s-a manifestat pe pamant intr-o forma
exterioara asemenea noua>> (695 c). In alta parte spune: <<Puterea si slava care sunt
foarte demne de Dumnezeu erau intacte in Hristos. El a considerat necesar sa se
faca cunoscut prin acestea si prin transcendenta actelor [sale] si a vrut sa inalte mintea
auditorilor sai pana la contemplarea lui insusi, in ciuda trupului vizibil care il
micsora>> (702 e; in acest sens cf. si 703 c).

Desigur, Sfantul Chiril descrie manifestarile Cuvantului in starea de chenoza in care se

afla prin Intrupare. Dar cum s-a petrecut aceasta golire el nu incearca sa spuna,
deoarece modul golirii ramane o taina dumnezeiasca. <<Toata taina economiei spune
Sfantul Chiril consta in golirea si coborarea Fiului lui Dumnezeu>> 31.

c. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. In nenumarate locuri Hristos este numit <<Fiul
lui Dumnezeu>> sau <<Cuvantul cel nascut din Dumnezeu Tatal>>, care s-a intrupat.
Se spune ca <<Hristos insusi isi declara in fata iudeilor vechimea indepartata a
propriei sale existente>>(685 c). Sfantul Chiril mai afirma (desi forma de exprimare in
locul respectiv este negativa, ca parte a rationamentului de <<reducere la absurd>>
pentru combaterea unor erori) ca: <<Cuvantul s-a facut trup, a suportat pretioasa
cruce, [a murit] si a inviat>> 686 e).

Tot El, Fiul, s-a nascut din Fecioara: <<Fiul Unul-Nascut, cel impreuna-vesnic cu
Tatal si anterior tuturor veacurilor, s-a facut om in ultimele momente ale veacului, s-a
nascut din femeie si a fost randuit Fiu, a fost numit si Intaiul-Nascut <<intre multi
frati>> (699 e). Deci, Chiril vorbeste clar de doua nasteri ale Fiului: una dinainte de
veci din Tatal, iar alta la <<plinirea vremii>>, cand s-a nascut trupeste din Sfanta
Fecioara. Il numeste <<Unul-Nascut>>, adica singurul nascut din fiinta Tatalui, dar
totodata si <<Intaiul-Nascut intre multi frati>> (in acord cu Rom. 8, 29), deoarece El a
fost intaiul care a biruit moartea, trecand de la moarte la viata, dandu-ne si noua
puterea de a face aceasta.

Comentand locul de la Matei 17, 5 unde Dumnezeu le spune Apostolilor: <<Acesta

este Fiul meu cel iubit intru care am binevoit>>, Chiril remarca: <<Fii atent ca El nu
spune: in aceasta este Fiul meu, ca sa nu fie conceput partial, ca fiind o fiinta inclusa
in alta, ci ca Unul si acelasi, conform economiei unirii>> (705 c). Numele de Iisus
Hristos nu se poate da <<nici Cuvantului din Dumnezeu separat de natura umana, nici
templului cel nascut dintr-o femeie neunit cu Cuvantul Fiindca prin Hristos se
intelege Cuvantul lui Dumnezeu unit cu natura umana printr-o inefabila conforma
economiei>> (698 b-c; cf. si 713 c-d).

In virtutea unirii celor doua naturi divina si umana in Iisus Hristos, Apostolul Pavel
spune: <<Iisus Hristos este acelasi ieri, azi si in veci>> (Evrei 13,8). Sfantul Chiril,
talcuind acest pasaj, spune ca: <<Trebuie atribuita Domnului vechimea si impreuna cu
trupul, fiindca este Dumnezeu prin natura unit cu trupul si obisnuind sa comunice
trupului sau bunurile propriei sale naturi>> (711 b). aceasta afirmare clara a faptului ca
Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul se face tocmai impotriva acelor erezii care
incercau sa sustina ca Hristos e un simplu om 32. <<Altii, pretextand ca ei rosesc daca
apar ca inchinandu-se unui om, refuzand sa incununeze de slava cereasca un trup
pamantesc, spun ca Logosul, Cuvantul nascut din Dumnezeu Tatal s-a transformat
intr-o fiinta din oase, nervi si carne>> (679 a-b).

d. Iisus Hristos Fiul Omului. <<Nici o alta dogma n-a prilejuit atata efort de
lamurire, de dreapta formulare, ca si de sustinuta si de viguroasa aparare, ca dogma
hristologica>> 33. Ereziile care s-au nascut in legatura cu aceasta dogma au fost
numeroase; printre ele sunt si cele care se refera la omenitatea lui Iisus Hristos. Ele pot
fi impartite in trei categorii: a) cele privitoare la trupul Mantuitorului; b) cele
referitoare la sufletul Lui si c) cele referitoare la nasterea din Fecioara 34 Chiril s-a
ocupat de toate aceste trei categorii de erezii.

a) Impotriva celor care sustin ca trupul lui Hristos nu ar apartine Cuvantului intr-o
unire indisolubila, Sfantul Chiril formuleaza Anatemele XI si XII: <<Daca cineva nu
marturiseste ca trupul Domnului este facator de viata si ca el este propriu Cuvantului
celui din Dumnezeu Tatal, ci zice ca este al altcuiva alaturi de El, unit la un loc cu El
dupa merit, adica avand numai o locuinta dumnezeiasca si nu este facator de viata,
dupa cum am zis, intrucat el a fost propriu Cuvantului care are puterea de a face toate
vii, [acela] sa fie anatema>> (Anatema XI). Si: <<Daca cineva nu marturiseste ca
Logosul, Cuvantul lui Dumnezeu a patimit in trup si ca a gustat moartea in trup, fiind
cel dintai nascut din morti, intrucat Dumnezeu este viata si de-viata-facator, sa fie
anatema>> (Anatema XII) 35.

Cand spune impotriva dochetilor ca trupul lui Hristos nu a fost o aparenta si o

umbra, Sfantul Chiril foloseste cuvinte foarte precise: <<Natura noastra [pe care si-a
asumat-o Hristos] nu este umbra sau aparenta, ci suntem trupuri pipaibile si vizibile,
imbracate cu aceasta carne pamanteasca si care se lasa invinse de stricaciune si de
patimi>> (681 c). Daca Hristos n-ar fi avut un trup real, mantuirea noastra n-ar mai fi
fost posibila. Trupul lui Hristos este deci real, nu fictiv sau aparent, si El si l-a luat,
odata cu intreaga natura umana, prin zamislire din Fecioara (694 d).

b) Referitor la sufletul Hristos, Sfantul Chiril infatiseaza pe larg apolinarismul (679 c-

d) erezia care nega faptul ca Iisus Hristos ar fi avut suflet rational, si sustinea ca
locul acestuia a fost luat de Logosul, Cuvantul lui Dumnezeu prezentandu-l ca pe o
razvratire a mintii omenesti in dorinta ei de a intelege taina unirii celor doua naturi in
Hristos (688 b 692 d). Impotriva apolinarismului, Sfantul Chiril sustine ca
omenitatea lui Hristos este <<cea asemenea noua si perfect conforma definitiei
proprii>> (688 c), ca <<Unul-Nascut s-a facut ca noi, adica om deplin [si],
apropiindu-si sufletul omenesc, l-a facut pe acesta sa devina mai puternic decat
pacatul>> (691 c-d). Si continua: <<Noi afirmam, deci, ca Logosul, Cuvantul intreg s-
a unit cu omul intreg. Este imposibil sa nu fi socotit vrednica de nici o ratiune [partea]
care este mai buna din noi, adica sufletul, lasand doar trupului pedepsele [datorate]
venirii sale printre noi>> (692 a).
c) Ereziile care neaga nasterea Mantuitorului din Fecioara sunt contradictii prea
evidente, chiar in raport cu Scriptura. Sfantul Chiril le clarifica drept <<nebunie si
trancaneala>>, afirmand cu tarie <<nasterea din Fecioara>> a Cuvantului lui
Dumnezeu (681 a-c). fireste ca aceasta afirmatie este in favoarea deplinatatii naturii
umane in Hristos.

3. Iisus Hristos cel Unul

Pentru Sfantul Chiril Iisus Hristos este unul, dupa cum spune chiar in titlul dialogului
tradus si in numeroase alte locuri (amintesc doar cateva:688 d, 689 a, 698 b). Pe de
alta parte, <<prin Hristos se intelege Cuvantul lui Dumnezeu unit cu natura umana
printr-o unire inefabila, conforma economiei>> (698 c). In alt loc se afirma si mai clar
unirea celor doua naturi in unicul Hristos: <<intre naturi inegale si diferite s-a realizat
o apropiere si o intrepatrundere inefabile, pana la unire. De aceea, noi recunoastem un
singur Hristos>> (688 d). Deci, Sfantul Chiril propovaduieste invatatura despre doua
naturi unite in Iisus Hristos cel Unul, adica intr-un singur ipostas. Desi nu foloseste
termenul <<ipostas>> in intelesul deplin de <<persoana>> (asa cum il va folosi
Biserica mai tarziu), Sfantul Chiril aceasta vrea sa spuna de fapt. Voi da explicatiile
necesare la locul cuvenit.

a. Distinctia Firilor. Sfantul Chiril marturiseste deplinatatea celor doua firi in Hristos,
ceea ce inseamna o recunoastere a lor ca distincte: Hristos <<este compus din
omenitatea cea asemenea noua si perfect conforma definitiei proprii si din Fiul cel
nascut din Dumnezeu dupa natura>> (688 c). In alt loc spune: <<El este viata, aparuta
din Viata care este Dumnezeu Tatal, care, atat pentru gandire cat si in realitate, exista
in ipostasul sau propriu S-a nascut intr-adevar din femeie si s-a aratat om, . Fiind
complet atat in indumnezeire cat si in omenitate>> (694 d).

Conceptul de <<natura>> (physis) a capatat o noua semnificatie fata de cea a

filosofilor greci, prin distinctia pe care Sfantul Atanasie cel Mare a facut-o intre creatia
<<prin vointa>> si nasterea divina <<dupa natura>>. <<Lumea a venit la fiinta prin
vointa divina creatoare si de aceea ea apartine unei naturi diferite de a lui Dumnezeu,
in vreme ce Fiul a fost nascut mai inainte de veci din Tatal si poseda <<aceeasi
natura cu a lui. Distinctia a fost capitala pentru a respinge nu numai pe arieni care
invatau ca Fiul a fost creat de vointa Tatalui, dar si pe origenisti, pentru care actul
creatiei era un act dumnezeiesc vesnic si natural, asa ca Dumnezeu nu era conceput ca
diferit si transcendent cu adevarat, distinct <<prin natura>> de cosmosul creat. Apoi,
cand Sinodul de la Calcedon (451) a proclamat ca Hristos era unul in doua naturi,
urmarea a fost ca distinctia intre Creator si creaturi ramanea reala in Intrupare>> 36.

Sfantul Chiril, care a fost foarte fidel gandirii Sfantului Atanasie, afirma si el aceste
doua naturi <<inegale si diferite>> (688 d). Dar, desi este foarte constient ca cele doua
naturi <<sunt atat de indepartate de orice consubstantialitate si separate pintr-o
diferenta incomensurabila>> (695 d), Sfantul Chiril recomanda insistent evitarea
expresiilor care ar putea sugera vreo diviziune si afirmarea a doua persoane in Hristos
cel Unul dupa unire (impotriva lui Nestorie): <<Sa nu-mi divizezi si sa mi-l separi pe
Emanuel intr-un om aparte si in Dumnezeu Cuvantul; sa nu ne reprezinti o fiinta cu
doua fete (diprosopon) >> (694 e), caci <<nici nu ne inchinam la doi fii, nici nu
vorbim de doi hristosi>> (690 a).

In Intrupare <<cele doua elemente pot fi distinse numai cu mintea care le vede lucrand
unul cu altul prin unire, in chip inefabil si neamestecat; dar nu le deosebeste, ci le
admite>> 37. Expresia <<cu mintea>> se preteaza la interpretari monofizite, dar <<ea
nu tagaduieste realitatea celor doua firi, ci afirma ca persoana lui Iisus Hristos e
unitara si ca numai mintea ar putea sesiza deosebirea firilor nesuprimata prin
unire>> 38. In aceeasi Epistola 46 Chiril aduce si alte precizari care il vizeaza direct pe
Nestorie: <<Nestorie are dreptate sa distinga doua naturi, aceea a trupului 39 si cea a
Cuvantului; numai ca dupa ce le-a distins, el nu mai vrea sa marturiseasca unirea lor.
Noi, intr-adevar, unind totul, marturisim ca acelasi este singur Hristos, un singur Fiu,
un singur Domn, o singura fire a lui Dumnezeu Cuvantul, dar o fire intrupata>> 40. Si
cu aceasta am ajuns la problema unirii celor doua firi (naturi) in Hristos.

b. Unirea Ipostatica. Mai intai trebuie lamurita terminologia chiriliana. Unirea intre
cele doua naturi in Iisus Hristos este desemnata prin mai multi termeni pe care Sfantul
Chiril ii foloseste deopotriva. Ei sunt: henosis (unire), henotes (unitate,
uniune), synodos(uniune,
apropiere), syndrome (concurs), symbasis (impreunare), syndoumenos (participiul
prezent de la syndeo = a uni, a lega). Trebuie observat ca acesti termeni provin fie din
radacina hen (unul), fie contin prefixul syn, sym (impreuna, cu), ceea ce poate sugera
faptul ca, atunci cand ii folosea, Chiril avea in minte doua elemente
care impreuna concura in a forma o unitate stransa, deci il concepea pe Hristos ca
unul. In lucrarile de la tinerete Sfantul Chiril foloseste chiar
termenii: krasis (amestec), synkrasis(reunire, amestec) si mixis (amestec), termeni
uzuali in hristologia tuturor scolilor, cu exceptia celei antiohiene 41. Ulterior, renuntand
la acesti termeni, el foloseste expresii ca <<unul si acelasi>>, <<a-si insusi trupul prin
intrupare>>, <<a ramas ceea ce era>>, <<unul in doua firi>>, <<unire ipostatica>>,
<<O singura fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul>> si chiar <<un singur ipostas
intrupat al Logosului>> 42, <<o persoana>>, <<nu doua persoane (fete)>> si altele.

Teologii antiohieni, si in special Teodor de Mopsuestia, sustineau ca intre natura

dumnezeiasca si natura omeneasca creata in timp era, in cadrul unicei <<persoane>>
sau <<fete>> (prosopon) a lui Iisus, o legatura sau un contact (synapheia) special,
conform caruia se poate spune ca Fiul lui Dumnezeu <<s-a nascut>> si <<a fost
rastignit>> 43. Nestorie, care nu avea gandirea minutioasa si sofisticata a lui Teodor, a
dus mai departe aceasta doctrina, afirmand ca Maria nu mai putea fi numita <<Maica
lui Dumnezeu>>, ci doar maica <<omului Iisus>>, iar cel care a murit pe cruce nu era
Unul din Treime, ci doar <<omul asumat>> 44. Nestorie ajunsese astfel sa distinga
doua persoane in Iisus Hristos, corespunzatoare celor doua naturi.

Acestei synapheia Sfantul Chiril ii opune cu tarie expresiile henosis physike sau kata
physim (unire naturala sau dupa natura) si chiar henosis kath hypostasin (unire dupa
ipostas): <<Marturisind ca Logosul, Cuvantul s-a unit cu trupul dupa ipostas (kath
hypostasin), adoram un singur Fiu si Domn Iisus Hristos, nedespartind pe om si pe
Dumnezeu, nici unindu-i intreolalta prin unitatea demnitatii si a autoritatii Nu
intelegem modul legaturii nici numai ca o coordonare. Nu ajunge aceasta spre unirea
naturala(henosin physiken). Nici ca impartasire relationala (kata methexin schetiken),
precum fiind si noi lipiti de Domnul suntem un duh cu El. Mai bine renuntam la
numele de legatura (synapheia), neindicand destul unirea>> 45.

In Despre Intruparea Unuia-Nascut Sfantul Chiril indica cu claritate faptul ca

subiectul unic al lui Iisus Hristos este ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu (694 d).
Totusi, din Anatema a III-a se poate trage concluzia ca physis si hypostasis (natura si
ipostas) sunt sinonime pentru Sfantul Chiril. Iata textul cele de-a treia anateme:
<<Daca cineva in Hristos care este unul, imparte ipostasurile [s.m., L.T.] dupa unire,
legandu-le intre ele numai cu legatura cea dupa merit, adica dupa autoritate si putere,
si nu cu intalnirea laolalta printr-o unire naturala, sa fie anatema>> 46.

Aceasta nefericita sinonimie a facut ca limbajul Sfantului Chiril sa aiba o oarecare

ambiguitate, lucru care a dus si la folosirea expresiei mia physis theou logou
sesarkomene, si de aici la nasterea ereziei monofizite. Dar sa vedem care este originea
acestei sinonimii si cum a fost ea interpretata in sens ortodox de catre Sfantul Chiril.
La Aristotel temenul hypostasis (ipostas) indica obiecte existente in mod real ca opuse
conceptelor sau ideilor, fiind frecvent folosit substituibil cu physis (natura). In latina s-
a facut o traducere literala a lui hypo-stasis, rezultand cuvantul sub-stantia. El implica
mult mai distinct decat <<natura>> o existenta individualizata 47. Sensul acesta vechi
al cuvantului <<natura>>, ca sinonim cu <<ipostas>>, este folosit de Chiril, lui
parandu-i-se normal sa vorbeasca astel de <<natura intrupata>>. Dar nu numai el, ci
chiar si acei teologi care vor accepta in intregime formula calcedoniana despre <<doua
naturi>>, ca o protectie impotriva lui Eutihie si a monofizitilor eutihieni, accepta de
asemenea intelesul vechi al termenului <<natura>>. <<De aceea chiar si cei care au
acceptat Calcedonul vorbeau din obisnuinta de o unire naturala (henosis physike),
indicand ca dumnezeirea reala intalneste omenitatea in Iisus, ca unirea nu era o
teofanie intamplatoare, ci o permanenta implicare a lui Dumnezeu in creaturile Sale, si
ca omenitatea lui Iisus a intalnit cu adevarat pe cel care este Dumnezeu prin
natura>> 48.

In Noul Testament termenul <<ipostas>> apare intr-un context trinitar: <<care [Fiu]
este stralucirea slavei si chipul ipostasului lui [al Tatalui] si care tine toate cu cuvantul
puterii sale>> (Evrei 1,3). Parintii capadocieni, in acord cu acest pasaj neotestamentar,
l-au inteles pe Dumnezeu ca o natura sau fiinta (ousia) in trei ipostasuri.

Latinii au tradus ipostas prin substantia si interpretau ca triteism atunci cand grecii
vorbeau de trei ipostasuri. De fapt, capadocienii au fost acuzati de triteism chiar si in
Rasarit. Pentru a respinge aceste acuzatii ei au rafinat intelesul ipostasului in directia
personalismului. Acest nou inteles era desigur de inspiratie scripturistica, insa el era
strain gandirii filosofice grecesti. Mai mult, Parintii capadocieni au insistat pe un
anumit primat experimental al existentei personale si trinitare a lui Dumnezeu
asupra unitatii lui fiintiale (esentiale sau <<naturale>>) [Acest primat] era bazat pe
faptul ca in ce priveste credinta crestina aceasta incepe cu marturisirea lui Petru: Tu
esti Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16), adica incepe cu o recunoastere a
identitatii personale a lui Iisus si a relatiei lui cu Tatal (si, cum a fost in cele din urma
specificat, cu Duhul) A-l intalni pe Dumnezeu inseamna a-l intalni pe Fiul si astfel a
avea acces la Tatal prin Duhul De aceea, persoanele sau ipostasurile nu sunt notiuni
abstracte, ci unele care poseda dumnezeirea si in care dumnezeirea este. In timp ce
esenta (fiinta) divina este transcendenta si inaccesibila, ipostasurile actioneaza si se
reveleaza ele insele in creatie: lor Tatalui, Fiului si Duhului le adreseaza Biserica
rugaciuni si le inalta slava. Mai mult, Unul din Treimea dumnezeiasca s-a facut om 49.
Asadar, ceea ce nu a facut Sfantul Chiril, neaplicand hristologiei definitiile
capadociene ale lui physis, ousia si hypostasis nu se stie din ce motive va face
Sindoul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon care, prin formularile date, a adus o
importanta clarificare a problemei hristologice: cele doua naturi <<s-au unit una cu
alta intr-o singura persoana (prosopon) si intr-un singur ipostas (hypostasis) >> 50.

c. Formula mia physis theou logou sesarkomene. Aceasta formula a dat cea mai
multa bataie de cap exegetilor Sfantului Chiril; pentru ea il acuzau antiohienii pe
Chiril ca ar fi apolinarist si tot din cazua ei a aparut monofizismul. A curs multa
cerneala pentru a fi explicata si pentru a se arata ca totusi Sfantul Chiril o interpreta si
intelegea in sens ortodox, insa nici astazi nu sunt toti convinsi de acest lucru.

Originea formulei este clar apolinarista 51, ea fiind pusa insa sub numele Sfatnului
Atanasie cel Mare. Falsul a fost dovedit de autorii bizantini ai secolului al VI-lea, deci
din pacate ei nu au fost capabili s-ai impiedice pe monofiziti s-o foloseasca impotriva
Calcedonului 52. Sfantul Chiril nu s-a indoit nici o clipa de faptul ca formula ar fi a
Sfantului Atanasie; in plus, folosirea lui physis si hypostasis ca sinonime venea si ea in
sprijinul acestei formule. Asa se explica si insistenta cu care Sfantul Chiril o foloseste.

Pentru Sfantul Chiril expresiile mia physis theou logou sesarkomene si mia
hypostasis apareau necesare pentru a arata unitatea subiectului care exista intre
Cuvantul dumnezeiesc care exista mai inainte de toti vecii si Cuvantul intrupat. Faptul
ca prin aceste expresii el nu intelegea o singura natura l-am vazut din accentul pe care
il pune pe existenta a doua naturi in Hristos. Si apoi, Sfantul Chril insusi il respinge pe
Apolinarie: <<Cand concepem modul in care a avut loc Intruparea, vedem ca doua
naturi s-au unit fara separare, fara confuzie si fara transformare; pentru ca trupul
ramane trup: el nu este natura divina, desi este trupul lui Dumnezeu; si la fel Cuvantul
este Dumnezeu, si nu trup, desi, conform economiei sale, El si-a impropriat trupul>>.
Dupa folosirea acestui limbaj eminamente calcedonian, Sfatnul Chiril se intoarce
totusi la expresiile lui favorite: <<Spunem ca exista un Fiu, asa cum au spus Parintii, o
fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul (mia physis theou logou sesarkomene) >> 53.

La Apoliarie formula mia physis theou logou sesarkomene era monofizita, fiindca
Logosul, avand fata de trup rolul sufletului rational, forma cu el o singura fire. Adica
suprimase orice posibilitate de a mai numi natura natura umana a lui Hristos. Aceasta
este diferenta neta intre Sfantul Chiril si Apolinarie:
Daca, deci, Sfantul Chiril, contrar lui Apolinarie, trebuie sa admita un suflet rational in
Hristos, conceptul sau de physis are nevoie imediat de un corectiv. Sfantul Chiril nu
poate nega valoarea acestui argument si, de fapt, el admite ca natura umana a lui
Hristos este un autokineton un principiu care are propria sa miscare, o physis Deci,
darul vietii naturale de care trupul are nevoie nu mai vine de la Logosul qua Logos, ci
este atribuit sufletului 54.

Admitand aceste explicatii si avand in vedere si amintita sinonimie, nu se mai poate

crede ca Sfantul Chiril nu e constient ca de fapt in Hristos sunt doua firi, si nu una.
Prin mia physis se intelege mai degraba un ipostas unic, cu conditia ca formula sa nu
varieze. Dar, desi Sfatnul Chiril spune ca el nu a zis niciodata <<o singura fire a celui
intrupat si facut om>> (Ca Unul e Hristos, P. G. 75: 192BD), totusi foloseste de cel
putin doua ori si aceasta formula periculoasa (in Epistola 40, P. G. 77: 192D, 193A si
in Epistola 44, P. G. 77 : 225D). E adevarat ca, desi nu apare adjectivul intrupata pe
langa substantivul physis, totusi ea este atribuita Fiului sau lui, ceea ce denota ca Fiul
sau Logosul s-a intrupat, iar firea lui de dinainte de intrupare e una. Oricum, formula e
periculoasa pentru ca existenta a doua elemente prin intrupare nu mai este recunoscuta
in cadrul firii, ci in acela al Fiului, sau Logosului 55.

In concluzie, Sfantul Chiril nu a fost apolinarist, dar ar fi fost de preferat ca el sa

renunte la folosirea acestei formule, lucru care ar fi evitat nenumaratele interpretari
eronate. Din fericire, formula nu apare nici in Anateme, nici in simbolul de unire cu
antiohienii (din 433) si nicidecum in formula dogmatica a Calecedonului, care a
lamurit lucrurile asa cum le avem pana astazi. De asemenea formula nu apare nici in
textul tradus de mine (Despre Intruparea Unuia-Nascut).

d. Teoria Enipostasei. <<Din explicatiile pe care Sfantul Chiril le da formulei sale

hristologice, fabricata din arsenalul apolinarist, reiese ca expresia o fire intrupata
care cuprinde totusi doua firi a dat autorului prilejul sa creeze teoria enipostasei sau
a insusirii omenitatii de catre Logos, cu un secol inaintea lui Leontiu de Bizant>> 56.

Teoria aceasta s-a nascut din intrebarea: de ce omenitatea in unire nu e o persoana? Iar
Sfantul Chiril a raspuns: <<Spunem ca trupul a devenit propriul (idion) trup al
Cuvantului, si nu al unui om existand aparte si separat, ca si cum Hristos si Fiul ar fi
altul decat Cuvantul; [Trupul sau] este omogen sau consubstantial cu trupurile
noastre (fiindca e nascut din femeie) si trebuie considerat si numit propriul trup al
Cuvantului>> 57.
4. Cosecintele Unirii Ipostatice

Din unirea celor doua naturi in persoana lui Iisus Hristos decurg unele consecinte prin
care se exprima mai amanuntit adevarul unirii ipostatice. Ele sunt:

a. Comunicarea Insusirilor. Data fiind unicitatea persoanei in Iisus Hristos, insusirile

unei firi se comunica prin intermediul persoanei celeilalte firi, fara ca o fire sa se
schimbe in cealalta.

<<Sfintele Scripturi il proclama [pe Hristos] cand ca om intreg, fara ca potrivit

economiei sa vorbeasca de dumnezeirea lui, cand ca Dumnezeu, pastrand tacerea
asupra omenitatii lui. Si El nu este nedreptatit in nici un fel, datorita impreunarii celor
doua elemente intr-o unitate>> (698 d). De pilda, ca sa explice faptul ca Pavel, desi il
numeste pe Hristos Fiu al lui Dumnezeu, spune totusi ca El s-a nascut din samanta lui
David, Sfatnul Chiril afirma: <<Fiul cel impreuna-vesnic cu cel care l-a zamislit si
anterior tuturor veacurilor, atunci cand a coborat in natura umana fara a-si pierde
calitatea de a fi Dumnezeu, ci adaugandu-i elementul uman, poate fi pe buna dreptate
conceput ca nascut din samanta lui David si avand o nastere foarte recenta. Fiindca
ceea ce si-a asociat nu-i este strain, ci cu adevarat propriu>> (695 c 696 c). Modul de
comunicare al insusirilor depaseste insa puterea de intelegere a mintii omenesti.

b. Indumnezeirea Firii Omenesti. Aceasta inseamna ridicarea firii omenesti din Iisus
Hristos la cel mai inalt nivel de perfectiune posibila pentru ea. La acest nivel ea
ramane totusi omeneasca. Consecinta aceasta reiese din urmatorul context: <<Daca
luand un trup altfel spus, devenind om Unul-Nascut n-ar fi avut alt scop decat de a
se face vazut de catre cei de pe pamant, fara sa aduca nimic altceva naturii umane, n-ar
fi mai bine si mai intelept sa ne raliem si noi parerii dochetilor?>> (690 d-e). Dar se
vede si mai pregnant in aceea ca trupul lui Hristos in starea de indumnezeire devine
datator de viata. Iar aceasta calitate se dovedeste mai ales in momentele principale ale
actului mantuirii: patimile, moartea si invierea Domnului, care au loc in trupul
Logosului, singurul care putea implini acest triplu rol 58. Pentru a evita sa creeze o a
doua persoana in Iisus Hristos, Chiril inclina sa atribuie patimirea Cuvantului lui
Dumnezeu, dar nu cade in teopashism, cum au spus unii: <<nu despartit de trup, ci mai
degraba impreuna cu el si prin el a primit slava stapanirii cel care a murit in virtutea
legii trupului si a unei naturi asemenea noua si care inviat. Pe de o parte, El a suferit
experienta omeneasca a mortii, pe de alta, ne-a aratat lucrarea dumnezeiasca a
invierii>> (712 c - 713 a). Deci raportarea suferintelor trupului la Logos este expresia
cea mai elocventa a comunicarii insusirilor 59.

Indumnezeirea firii omenesti in Iisus Hristos face comprehensiva cunoasterea

omeneasca a lui Hristos si de asemenea scutita de ratacire, fara a deveni insa atotstiinta
divina: <<Si daca intreaba: Unde a fost pus Lazar? este pentru ca omenitatea i-a
permis sa ignoreze, dar El lucreaza dumnezeieste, inviindu-l din morti>> 60. Si noi
suntem haraziti indumnezeirii prin impartasirea de harul dumnezeiesc si prin vrednicia
personala.

c. Lipsa de Pacat a Mantuitorului. Lipsa de pacat, din sfera vointei si actiunii,

corespunde lipsei de eroare din domeniul cunoaterii 61. <<Precum, deci, trupul, pentru
ca a devenit al Cuvantului care da viata tuturor, infrange puterea mortii si a
stricaciunii, la fel cred ca sufletul, devenit al celui care nu stie sa greseasca, are de
acum inainte cu tarie o asezare imuabila in mod absolut in bine>> (691 e). De
remarcat ca Sfantul Chiril spune aici ca Iisus nu a pacatuit datorita faptului ca in El
natura umana e unita cu Cuvantul lui Dumnezeu, <<cel care nu stie sa greseasca>>.
Opinia lui Teodor de Mopsuestia si a nestorienilor ca Hristos s-a perfectionat moral,
ridicandu-se prin lupta cu patimile la o viata morala perfecta, a fost condamnata la
Sindoul al V-lea Ecumenic (Canonul 12). Vointa umana era supusa celei divine, asa
lasa Sfantul Chiril sa se inteleaga (desi problema celor doua vointe in Hristos nu se
pusese inca; erezia monotelita va aparea mai tarziu).

d. Lui Iisus Hristos I se Cuvine o Singura Inchinare. <<In masura in care El este
Dumnezeu, poate fi gandit ca fiind Domnul slavei; in masura in care s-a facut om care
isi ia slava sa de la Dumnezeu prin participare, El cerea aceasta slava zicand: Tata,
proslaveste pe Fiul Tau (Ioan 17, 1) Eu cred ca este unica inchinarea la Tatal si la
Fiul intrupat si la Duhul Sfant. Fiindca Unul-Nascut nu va fi in nici un fel indepartat
de la inchinarea pe care i-o datoram noi insine si sfintii ingeri, pentru faptul ca s-a
facut trup si s-a salasluit intre noi>> (702 a-c). Deci, aceasta unica inchinare este o
consecinta a comunicarii insusirilor intre cele doua firi in Iisus Hristos si a participarii
naturii umane, prin har, la Dumnezeu. Anatema a VIII-a a Sfantului Chiril, aprobata de
Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431), condamna pe cei ce nu aduc o singura
inchinare lui Dumnezeu Cuvantul intrupat.

e. Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu. Expresia <<Nascatoare de

Dumnezeu>> (Theotokos) a fost de fapt cea de la care a pornit disputa cu Nestorie si i-
a atras acestuia condamnarea de catre Biserica la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic.
Anatema I spune: <<Daca cineva nu marturiseste ca Emanuel este cu adevarat
Dumnezeu si ca pentru aceasta Sfanta Fecioara este Nascatoare de Dumnezeu, caci a
nascut trupeste pe Cuvantul cel din Dumnezeu Tatal, care s-a facut trup, sa fie
anatema>> 62.

In Despre Intruparea Unuia-Nascut se afirma nasterea din Fecioara Maria a

Cuvantului lui Dumnezeu, dar nu se foloseste niciodata expresia Theotokos (ceea ce
m-a facut sa datez acest dialog inainte de inceperea disputei cu Nestorie): <<Cuvantul
insusi al lui Dumnezeu Tatal, care s-a aratat in trup, a fost nascut de Sfanta
Fecioara, chip de rob luand>> (681 a).

Daca Fecioara nu este Nascatoare de Dumnezeu, atunci cel nascut din ea nu este si
Dumnezeu. Cei ce sustin ca Fecioara Maria este nascatoare de om sau de Hristos
admit implicit doi domni, si nu un Domn, Fiu si Hristos, Dumnezeu desavarsit si om
desavarsit63.

CONCLUZII

Biserica nu si-a insusit intreg limbajul Sfantului Chiril. Dupa cum am mai spus, a fost
evitata in primul rand expresia mia physis theou logou sesarkomeme. Apoi, nici
expresia henosis physike nu a fost retinuta, deoarece o folosise mai intai Apolinarie in
intelesul invataturii lui. De asemenea, si analogia pe care Sfantul Chiril o facea intre
aceasta <<unire naturala>> in persoana lui Iisus Hristos si unirea sufletului cu trupul
intr-o persoana umana a fost evitata. Expresia <<unire naturala>> a ramas in uz numai
la monofiziti, cu un sens diferit de cel al Sfantului Chiril. <<Acesta din urma o
foloseste intr-un inteles care sta la mijloc intre teza unirii prin relatie a
nestorianismului si cea a unirii intr-o natura, proprie monofizitismului>> 64 .

In anul 433 Sfantul Chiril ajunge la o intelegere cu antiohienii, fiecare dintre parti
sacrificandu-si limbajul propriu in favoarea pastrarii pacii in Biserica. Totusi, simbolul
de unire, pe care il dau in continuare, mentine fondul invataturii hristologice chiriliene,
iar pe alocuri chiar si unele expresii ale ei:

Marturisim ca Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Nascut, e

Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, din suflet rational si trup, nascut inaintea
vecilor din Tatal dupa dumnezeire, iar in zilele din urma nascut din Fecioara Maria
dupa omenitate, pentru noi si pentru a noastra mantuire, deofiinta cu Tatal dupa
dumnezeire, si deofiinta cu noi dupa omenitate. In adevar s-a facut unirea celor doua
firi. De aceea marturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. Potrivit acestei idei a unirii
neamestecate, marturisim ca Dumnezeu Logosul s-a intrupat si s-a facut om si si-a unit
templul luat din ea [Fecioara Maria] prin insusi actul zamislirii. Stim ca teologii
considera unele din enuntarile evanghelice si apostolice despre Hristos drept comune
pentru unitatea persoanei, iar pe altele ca deosebite pentru dualitatea firilor, pe cele
demne de Dumnezeu ca ale dumnezeirii lui Hristos, iar pe cele umile ca ale omenitatii
lui>> 65.

Marturisirea aceasta era clar impotriva lui Nestorie: prin termenul Theotokos se
exclude impartirea lui Hristos in doi; se admite o unire (henosis), nu o simpla
legatura (synapheia); Nestorie desparte firile, pe cand in marturisire se despart numai
enuntarile (hai phonai) in demne de Dumnezeu si demne de om (totusi ele se atribuie
uneia si aceleiasi persoane). Apoi, marturisirea sustine neamestecarea firilor, ceea ce
este impotriva lui Apolinarie.

C. HRISTOLOGIA CHIRILIANA SI TENDITELE DE APROPIERE INTRE

BISERICA ORTODOXA SI VECHILE BISERICI ORIENTALE

Bisericile care nu au acceptat Sinodul de la Calcedon (din 451) cunoscute ca Vechile

Biserici Orientale au luat aceasta atitudine mai degraba din ratiuni politico-istorice
care azi nu mai exista si din teama de a nu se reveni prin afirmarea celor doua firi in
Hristos la nestorianismul care tocmai fusese condamnat la Sinodul de la Efes din
431. Datorita acceptarii formulei chiriliene <<o fire intrupata a lui Dumnezeu
Cuvantul>> ele au fost numite <<monofizite>>, desi exista si aici
nuante: monofizismul strict ia formula ad litteram, socotind existenta unei singure firi
in persoana Mantuitorului; monofizismul moderat, cel mai raspandit, care reia
invatatura Sfantului Chiril si formulele sale (formule neacceptate nici in Simbolul de
unire de la 433 de Sfantul de Sfantul Chiril insusi, nici de Calcedon, dupa cum am mai
aratat), respingand totusi ereziile condamnate la Calcedon 66. Aproape toti dascalii
monofizitismului moderat observa insa cele doua parti ale formulei chiriliene: 1. o
singura fire a lui Dumnezeu Cuvantul si 2.intrupata, in care cea dintai exprima
dumnezeirea Cuvantului, iar cealalta desigur intruparea 67.

Posibilitatea apropierii si unirii celor doua parti Biserica Ortodoxa si Vechile Biserici
Orientale este afirmata cu tarie de teologii ortodocsi care sustin ca deosebirile dintre
calcedonieni si necalcedonieni nu privesc decat foarte putin domeniul de neatins
dogmatic, ci pe cel cultic si organizatoric, si ca aceste deosebiri constau mai mult in
terminologie decat in teologia insasi. Teologii necalcedonienii sunt de asemenea
convinsi de posibilitatea unei apropieri, considerand ca <<Biserica necalcedoniana
este calcedoniana prin insasi credinta sa>>; totusi, daca ortodocsii au adoptat in noile
relatii o pozitie unitara, necalcedonienii inregistreaza grupari si atitudini diferite. In
aceste conditii, Sfantul Chiril ramane cel care ar putea foarte bine sa mediteze
apropierea, intrucat atat una cat si cealalta dintre parti il considera ortodox.
Necalcedonienii contemporani sunt critici fata de nestorianism si monofizism, iar
percursorii lor din ramura moderata si-au explicat invatatura lor la fel ca si Sfantul
Chiril, adica in sens ortodox 68.

Pentru a elimina spiritul anticalcedonian la necalcedonieni s-au facut incercari: 1. De

studiere obiectiva a cauzelor istorice si bisericesti ale aparitiei acestui spirit, cauze care
dupa cum am spus azi nu mai exista si 2. De schimburi de ierarhi, profesori si
studenti intre parti, pentru o cat mai buna cunoastere teologica si practica reciproca.
Parintele Dumitru Staniloae a avansat chiar ideea ca <<lasand definitia calcedoniana
in valabilitatea ei, sa se stabileasca o formula mai explicita a ei, asa cum Sinodul al II-
lea ecumenic, lasand valabila definitia niceeana, a stabilit pe baza ei Simbolul mult
mai complet si de un perfect echilibru in problema trinitara>>. Intr-un autentic spirit
patristic, el a propus si expresia acestei formule care sa o faca acceptabila si pentru
necalcedonieni, dar totodata, s-o fereasca de orice interpretari monofizite si
nestoriene 69.

La importanta intalnire care a avut loc la Bristol (in Anglia) in 1967 intre Biserica
Ortodoxa si necalcedonieni s-a realizat un plan de acord doctrinar. Acesta insa trebuie
aprobat oficial de Bisericile implicate (lucru care nu s-a intamplat deocamdata). Dupa
aceea, intr-un mare sinod unionist sa se proclame si sa se pecetluiasca solemn unirea,
culminand cu savarsirea impreuna a Sfintei Liturghii si cu impartasirea 70.

Drd. Lucian Turcescu,

Studii teologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 4-6, iulie-decembrie 1994, pag. 49-70.

NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Otto Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, 4. Band, Erste und
Zweite Auflage, Freiburg im Breisgau, 1924, p. 23.
2. Bardenhewer, Geschichte, p. 24.
3. Teodor M. Popescu et al., Istoria Bisericeasca Universala: Manual pentru
Institutele Teologice, vol. I, ed. a II-a revazuta si completata, Bucuresti, Editura
Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, 1975, p. 158.
4. Vezi V. Grumel, <<Le Concile d'Ephese - Le Pope et le Concile>>, Echos
d'Orient (juillet-septembre 1931), 295 (apud D. Staniloae, Definitia Dogmatica de la
Calcedon, Ortodoxia (1951) 2-3; 320, nota 92) si J. Tixeront, Histoire des Dogmes
dans l'Antiquite Chretienne. t. 3, 7-e edition revue (Paris, 1928), p. 2. De altfel, un alt
teolog catolic considerat o autoritate in materie de hristologie, Aloys Grillmeier, spune
ca Roma se gasea pentru prima data pusa in fata unor astfel de probleme nepreastiind
bine ce sa raspunda (Aloys Grillmeier, Le Christ dans la Tradition Chretienne: De
l'Age Apostolique a Chalcedoine (451), trad soeur Jean-Marie et M. Saint-Wakker,
Paris, Cerf, 1973, pp. 453-60).
5. Chiril, Epistola 11 catre Celestin, P.G. 77:80-85; apud D. Staniloae, Definitia
Dogmatica, p. 320.
6. Ioan G. Coman, <<Introducere>> la Sf. Ioan Casian, Despre Intruparea Domnului
contra lui Nestorie, Parinti si Scriitori Bisericesti, vol. 57, Bucuresti, Editura
Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, 1990, p. 754.
7. Chiril, P. G. 77-93; apud D. Staniloae, Definitia Dogmatica, p. 321.
8. Cf. T. M. Popescu et al, Istoria Bisericeasca Universala, pp. 247-55 si D.
Staniloae, Definitia Dogmatica.
9. In colectia Patrologiae Cursus Completus: Series Graeca, ed. J.P. Migne, Paris,
1857-1866, scrierile Sfantului Chiril sunt cuprinse in volumele de la 68 la 77 inclusiv.
10. Tixeront, Histoire des Dogmes, t. 3, pp. 2 sq.
11. Timotei Seviciu, Doctrina Hristologica a Sfantului Chiril al Alexandriei in
Lumina Tendintelor de Apropiere dintre Biserica Ortodoxa si Vechile Biserici
Orientale, Timisoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1973, p. 14.
12. D. Staniloae, Definitia Dogmatica, 295 sq.
13. Tixeront, Histoire des Dogmes, t. 2, 8-e edition, Paris, 1924, pp. 38 sq.
14. Tixeront, Histoire des Dogmes, t. 2, p. 41.
15. Staniloae, Definitia Dogmatica, p. 296.
16. T. M. Popescu et al., Istoria Bisericeasca Universala, vol. I, p. 246.
17. Aceasta formula apare in scrierea lui Apolinarie intituala Ad Jovianum, I, dar a fost
pusa de discipolii sai sub numele Sfantului Atanasie cel Mare pentru a fi salvata de la
distrugere dupa condamnarea maestrului lor (cf. H. Lietzmann, Apollinarius von
Laodiceea und seine Schule, Tubingen, 1904, pp. 250 sq). In legatura cu originea
apolinarista a formulei cf. si: J. Tixeront, Histoire des Dogmes, t. 3, p. 74; D.
Staniloae, Definitia Dogmatica, p. 297; A. Grillmeier, Le Christ, pp. 263-267.
18. Staniloae, Definitia Dogmatica, p. 299 sq.
19. Adolf von Harnack, Lehrbuch der Dogmengeschichte, 2. Band, 5. Auflage,
Tubingen; Mohr, 1931, p. 343.
20. Staniloae, Definitia Dogmatica, p. 300.
21. Staniloae, Definitia Dogmatica, p. 300 sq.
22. T. M. Popescu et al., Istoria Bisericeasca Universala, p. 248.
23. A. Grillmeier, Le Christ, p. 426.
24. Nestorius, Le Livre d'Heraclide de Damas, trad. en francais par P. Nau, R. P.
Bedjan et M. Briere, Paris, 1910, p. 91.
25. Socrates, Historia Ecclesiastica, liber 7, Cap. 32, P. G. 67:809.
26. Staniloae, Definitia Dogmatica, p. 304 sq.
27. Am preluat expunerea elementelor principale ale hristologiei nestoriene din
excelenta lor sinteza pe care o face parintele D. Staniloae in articolul citat, p. 306 sq.
28. John Meyendorff, Christ in Eastern Christian Though, Crestwood, NY, St.
Vladimir's Seminary Press, 1987, p. 17.
29. J. Meyendorff, Christ in Eastern Christian Thougt, p. 17.
30. Chiril, Ca Unul e Hristos, P. G. 75: 1340C; apud T. Seviciu, Doctrina
Hristologica, p. 20.
31. Apud Vladimir Lossky, Theologie Mystique de l'Eglise d'Orient, Paris, Aubier,
1944, p. 140.
32. Probabil ca Sfantul Chiril are in vedere aici ereziile lui Cerint si Ebion, combatuti
inca de Apostolul Ioan in Evanghelia a IV-a; in secolul al II-lea, Carpocrat, Teodot si
Artemon, combatuti de Irineu, Tertulian si Ippolit; in secolul al III-lea, Pavel de
Samosata, condamnat de doua sinoade tinute la Antiochia (in 264 si 270), dar si
arianismul (cf. N. Chitescu et al, Teologia Dogmatica si Simbolica, vol. II, Bucuresti,
Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, 1958, p. 606). Alti eretici, precum
Marcel si Fotin, sustineau ca Logosul, Cuvantul lui Dumnezeu este lipsit de ipostas.
33. N. Chitescu et al, Teologia Dogmatica, p. 605.
34. N. Chitescu et al, Teologia Dogmatica, p. 606.
35. Apud T. Seviciu, Doctrina Hristologica, p. 23.
36. John Meyendorff, Christ's Humanity: The Pascal Mystery, Saint Vladimir's
Theological Quarterly 31, 1987, p. 9 sq.
37. Ioan G. Coman, Momente si Aspecte ale Hristologiei Precalcedoniene si
Calcedoniene, Ortodoxia 17, 1965, p. 53.
38. Vezi Chiril, Epistola 46 catre Succensus, P. G. 77-245 A; apud I. G.
Coman, Momente si Aspecte, p. 57.
39. Cand spune <<trup>> (sarx), Chiril are in vedere intelesul ioaneic al expresiei:
<<Si Cuvantul trup s-a facut (sarx egeneto) >> (In 1, 14), nu pe acela apolinarist de
natura umana lipsita de suflet rational. Folosirea frecventa a cuvantul sarx i-a facut pe
cercetatori sa incadreze hristologia chiriliana in tipul de hristologie numit <<Logos-
sarx>> (A. Grillmeier, Le Christ, pp. 379 sq; T. Seviciu, Doctrina Hristologica, p. 18
cu referintele de la nota 1).
40. Chiril, Epistola 46 catre Succensus, P. G. 77 245A; apud T. Seviciu, Doctrina
Hristologica, p. 26.
41. I. G. Coman, Momente si Aspecte, p. 50.
42. Aceasta din urma expresie se gaseste in Epistola 17, P. G. 77; 116 C; apud I. G.
Coman, Momente si Aspecte, p. 50 sq.
43. Este interesant de observat ca in greaca moderna synapheia desemneaza legatura
conjugala dintre sot si sotie.
44. J. Meyendorff, Christ's Humanity, p. 8.
45. Chiril, <<Epistola Sinodala>> catre Nestorie, continuta in Cyrilli ad Nestorium de
excomunicatione, P. G. 77: 105-122; apud D. Staniloae, Definitia Dogmatica, p. 323
sq.
46. Apud T. Seviciu, Doctrina Hristologica, p. 27.
47. J. Meyendorff, Christ's Humanity, p. 11.
48. J. Meyendorff, Christ's Humanity, p. 10.
49. J. Meyendorff, Christ's Humanity, p. 11.
50. Definitia dogmatica de la Calcedon se gaseste in traducere romaneasca la T.
Seviciu, Doctrina Hristologica, p. 42. De aici am preluat textul citat.
51. Dupa cum am aratat la nota 17, dand acolo si referintele necesare.
52. J. Meyendorff, Christ in Eastern Christian Thought, pp. 19 sq.
53. Chiril, Epistola 45 catre Succensus, P. G. 77:232; apud J. Meyendorff, Christ in
Eastern, p. 20 sq.
54. A. Grillmeier, Le Christ, pp. 463 sq.
55. I. G. Coman, Momente si Aspecte, p. 57.
56. I. G. Coman, Momente si Aspecte, p. 55.
57. Chiril, Apolog. contra Orientales, P. G. 76:372, 373; apud J. Tixeront, Histoire des
Dogmes, t. 3, pp. 69 sq.
58. T. Seviciu, Doctrina Hristologica, p. 35.
59. I.G. Coman, Momente si Aspecte, p. 59.
60. Chiril, Cuvant catre Imparatese (II) P. G., 76:1356 BC.
61. N. Chitescu et al., Teologia Dogmatica, vol. 2, p. 595.
62. Chiril, Epistola 17 catre Nestorie, P. G. 77:120 BC.
63. Chiril, Epistola 40, P. G. 77:189D; apud I. G. Coman, Momente si Aspecte, p. 62.
64. D. Staniloae, Definitia Dogmatica, p. 333.
65. Chiril, Epistola 39 catre Ioan al Antiohiei, P. G. 77: 176 D-177 AB; apud I. G.
Coman, Momente si Aspecte, p. 46.
66. T. Seviciu, Doctrina Hristologica, pp. 70 sq.
67. J. Lebon, La Christologie du Monophysisme Syrien in Chalkedon, vol. 1, pp. 479,
481, 483; apud T. Seviciu, Doctrina Hristologica, p. 105.
68. T. Seviciu, Doctrina Hristologica, pp. 71, 106.
69. Dumitru Stalioae, Posibilitatea Reconcilierii Dogmatice intre Biserica Ortodoxa si
Vechile Biserici Orientale, Ortodoxia 17, 1965, p. 26-27.
70. John Meyendorff, Chalcedonians and Non-Chalcedonians: The Last Steps to
Unity, Saint Vladimir's Theological Quarterly, 33, 1989, p. 325-27.