BIOETICA INDUSTRIEI COSMETICE A PSIHOFARMACOLOGIEI

Termenul de psihofarmacologie cosmetica a fost introdus de catre Peter Kramer, in best seller-ul
sau Ascultandu-l pe Prozac. Este o piesa importanta a posibilitatii folosirii medicamentelor psihiatrice ,
ce pot fi folosite nu numai pentru tulburarile psihiatrice majore ci si pentru simptome sub-clinice, si asupra
posibilelor consecinte pentru pacienti, psihiatrii si societate in general. Acest aspect nu este unul nou;
barbituricele si benzodiazepinele, de exemplu au fost vazute mai devreme de catre unii experti ca si
pastila pentru orice boala mintala, dar spectrul larg al eficacitatii si tolerabilitatii relative a inhibatorilor
de recaptare a serotoninei selective (SSRIs), au adus semnificant in atentie implicarea psihofarmacologiei
cosmetice.
Discutii similare, au luat de asemenea locul si altor zone ale medicinei incluzand genetica si chirurgia.
Ceea ce ar trebui un practicant medical sa faca cand este abordat de catre un pacient care ca au citit despre
SSRIs ca are un avantaj major in psihiatrie, ca sufera de depresie( care nu indeplinesc criteriile pentru
depresie sau distimie), sau timiditate (care nu indeplinesc criteriile tulburarilor de anxietate sociala), sau
nemultumire in general cu ei insisi si cu relatiile lor (care nu indeplinesc criteriile tulburarilor de
personalitate) si daca vor dori, intr-un final sa incerce o prescriptie? Aceasta intrebare poate fi impartita
intr-o multime de sub-intrebari, si voi incerca sa le adresez, fie cateva dintre ele in acest scurt editorial.
Pentru inceput, aceasta este intrebarea daca SSRIs este de fapt eficace in aceste tulburari? Se dovedeste ca
este remarcabila o mica evidenta a acestei intrebari. Au fost facute cateva studii cu privire la eficacitatea
administrarii SSRI, pe controalele normale, sugerand ca poate cateva beneficii subtile sunt vizibile, dar
acestea sunt studii efectuate pe termen scurt, si ele nu se adreseaza daca simptomele nedorite se schimba.
Exista unele dovezi ca SSRI este eficace pentru asa zisele tulburari minore depresive, dar baza de date este
limitata.
Oferindu-i valoare lui SSRI in dismie, tulburarilor sociale de anxietate si tulburarilor de personalitate,
poate fi sustinut de catre extrapolare ca acesti agenti, de asemenea, vor fi benefici pentru simptomele sub-
clinice, dar din nou este vorba despre putine date la indemana.

In al doilea rand, mai este o intrebare si anume daca asemenea tratament este bun pentru societate. Dintr-o
perspectiva filosofica, cativa au argumentat ca societatea ar trebui sa plateasca pentru tratamentul
tulburarilor, insa aceasta societate nu are obligatia sa plateasca pentru terapiile-accesoriu. Dar daca
depresia sub-clinica, anxietatea si tulburarile de personalitate sunt asociate cu o semnificanta dizabilitate,
si raspunde unei interventii medicamentoase, se mai poate spune ca ele nu se pot numi tulburari? In cazul
hipercolesterolului, in cazul in care cresterea colesterolului a fost apreciat, si se constata o scadere a
statinelor, deci recomandarile cu privire la ce nivel de colesterol tratat, a fost redus in mod constant.

In al treilea rand, dintr-o perspectiva medicala, decizia cu privire daca sa fie sau nu tratata, si cu siguranta
daca o asigurare medicala va acoperi sau nu aceste costuri, este problema de cost-eficacitate. Acest aspect
depinde de lucrul in marirea efectului a acestor agenti, si apoi de punerea in balanta a costurilor si a
beneficiilor tratamentului. Din nou, aceste date noi nu le cunoastem.
Dar ce se intampla daca pacientul este dispus sa suporte costul procesului medicamentos, chiar daca o
asigurare medicala refuza sa acopere acest tratament? Ajungem iar in punctul in care ne intrebam daca
este sau nu bine sa folosim cosmetice psihofarmacologice, indiferent de datelepe care le avem despre
eficacitatea lor sau cost-eficacitate a unui medicament particular.
Presupun ca se abordeaza doua largi fete, ale filosifiei si eticii pentru aceasta dezbatere. Prima deriva
dintr-o perspectiva clasica a filosofiei si eticii, unde filosofia este vazuta ca furnizorul general de principii.
Cazuri specifice ( cum ar fi ca pacientul cauta cosmetice psihofarmacologice SSRI) ce apoi pot fi
considerate impotriva fundalului unor asemenea principii.
Problema acestei abordari este ca algoritmii si regulile sunt folositoare pentru a ne gandi la concepte cum
ar fi carourile ( toate carourile au 4 fete fata-verso), dar nu sunt atat de folositoare daca ne gandim la
conceptele cum ar fi persoane sau simptome (unele conditii sunt tipice tulburarilor psihice, unele mai
putin, unele limite sunt poroase si dificil de definit).
A doua deriva dintr-o viziune critica a filosofiei si a eticii, care sustine zgomotos ca versiunea clasica nu
functioneaza. Limbajul pe care il folosim in discutiile stiintifice si medicale, problema nefiind valorile, in
schimb tradeaza caile vietii noastre particulare si practicile sociale. Daca afirmam ca o conditie este o
tulburare medicala, atunci vom implica tratarea ca fiind valoroasa (indiferent de cost). Daca vom spune ca
o anumita interventie este un accesoriu, atunci vom impliva si faptul ca este un anumit lucru pe care
doctorii nu il fac, dar mai degraba se incadreaza in domeniul celor interesati de ceea ce numim
schmoctering.
Scmochtering este nomal, extrem de popular. Smochters includ de exemplu oameni care au introsus
arome de piata pentru a imbuntati aura cuiva., sau care folosesc steroizi pentru a creste sansele unui atlet
sa castige; aceasta este una dintre cele mai vechi profesii ce se cere si ramane in continuare. Doctorii care
cred in continuare in abordarile clasice gandesc despre scmocteri ca sunt cei mai buni inselatori, si mai
rau, sarlatani. Doctorii care cred in abordarea critica gandesc despre schmocteri ca ofera unor pacienti
valori mai bune decat falsificarea ( care este de asemenea criticat de catre aceasta abordare prea
tehnologica si reductionista, ca si cum si-ar fi pierdut abilitatea de a furniza oamenilor interventii
semnificative).
Societatea in general se imparte la fel. Sunt unii care au convingerea ca este important sa depui efort
pentru o imbunatatire de sine, si ca este valoros acest aspect( daca ar fi educatia, sau sa folosesti chirurgia
cosmetica sau cosmetica psihofarmacologica). Si apoi, sunt cei care pun valoare pe traditie si autenticitate;
daca vrem sa facem lumea mai fericita, vom face ce ne sta in putinta pentru a ne asigura ca ei vor deveni
participanti activi in comunitatea lor, ca vor depune efortul major pentru a-si explora mintea proprie si
motivatia, ca vor folosi cai autentice pentru a-si solutina problemele. Pentru a ne focusa numai pe
obiectivele tehnologice subtiri, a simptomelor recuperatoare ce omit procesul gros prin care metoda
folosita pentru a tinge schimbarea are o gama de alte consecinte.
Din punctul meu de vedere, atat abordarea clasica, cat si cea critica, sunt partial cele mai bune.
Abordarea clasica contribuie (pe principiul primul, nici un rau de exemplu este cu certitudine folositor),
dar prea optimist gandind la asemenea principii variate ale eticii duc catre o cale formala si logica a
deciziilor in ceea ce priveste cantarirea diferitelor valori. Abordarea critica contribuie prin pucntarea
principiului ca vorbele nu reflecta realitatea(mai degraba ei contribuie la construirea realitatii), si indicand
o implatire dintre factorii extinsi si valori.
Oricum, abordarea critica elimina riscul unei argumentari si a unei decizii responsabile si informate despre
complexul medical, despre diferenta de opinii dintre partea stiintifica si cea medicala.
Cum putem lua o decizie responsabila si informata cu privire la complexul medical, daca cu pacientul s-a
discutat mai devreme? Deci, reiese ca practicienii medicali fac acest lucru tot timpul. Intr-o mare parte,
minciunile diavolului se pierd in detalii, si practicienii medicali sunt intr-o masura mai potrivita pentru a
realiza acest lucru si a-l cantari , decat practicientii rai. (Viziunea mea asupra schmoctri-lor este de
asemenea dependenta de detalii; cativa dintre ei practica medicina buna, de exemplu vaccinarea este un
aspect pozitiv a unei practici medicale bune; iar unii sunt practicieni rai; unii sunt de ajutor clientilor dar
intr-un sens non-medical).
Daca pacientul descris mai devreme, ne ofera un istoric ca avand o copilarie in care a fost abuzat,
urmatoarele interventii din viata lui ce au fost facute sunt de asemenea simtite ca fiind abuzive, iar acel
Peter Kramer este vazut ca ultima lor speranta, as spune ca acel proces de cosmetica psihofarmacologica
nu a fost calea pe care a urmat-o. In schimb, este important sa construiesti o relatie cu persoana respectiva,
si sa incerci sa iti dai seama de ce interventiile terapeutice au fost invariabil percepute ca fiind negative.
Acest tip de pacient, evidentiaza semnificatia limitarilor a evidentelor curente bazate pe cosmetica
psihofarmacologica.
 In alta ordine de idei, pacientul a oferit un istoric demonstrand o buna intelegere in ceea ce
priveste folosirea a diferitelor tipuri de psihoterapie pentru a spori aceasta perspectiva, a unui istoric de
familie ce a folosit SSRIs si ideea ca ei pot suferi de o alerta a neurotransmitatorului mai degraba decat o
problema psihologica fiind un potential autentic, atunci as fi bucuros sa prescriu o medicamentatie, si sa
ajut pacientul sa fie determinat daca a fost in principiu un raspuns bun. Nu este un motiv etic prioritar
pentru a respinge intotdeauna cosmetica psihofarmacologica, si intr-adevar in unele cazuri poate fi o buna
practica medicala.