Sunteți pe pagina 1din 37

CAPITOLUL 2 PRODUCEREA ENERGIEI ELECTRICE 2.1 Surse de energie

Substanţa care printr-un proces fizic, sau chimic, produce energie se numeşte sursă de energie sau purtătorul de energie. După natura lor, sursele de energie se clasifică în surse naturale şi surse artificiale. Sursele de energie naturale sunt numite surse de energie primară, sau surse primare de energie. Energia primară este energia acumulată în natură, în diverşi purtători de energie. Ea poate fi chimică, nucleară, hidraulică, eoliană şi luminoasă.

- energia chimică este înmagazinată în combustibilii solizi (cărbune, huilă, lemn), lichizi (ţiţei) şi gazoşi (gaze naturale);

- energia nucleară caracterizează elementele radioactive din natură;

- energia hidraulică este energia potenţială a căderilor de apă, respectiv energia cinetică a apei în mişcare;

- energia eoliană este energia produsă de curenţii atmosferici (vânt);

- energia luminoasă este înmagazinată în soare. Sursele de energie artificiale, numite şi surse de energie secundară, sunt rezultate printr-un proces industrial dintr-o sursă de energie primară. Dintre acestea se pot enumera: aburul, gazul de furnal, gazul de cocserie, gazul de sinteză, benzina, păcura. Cantitatea de energie pe care sursa de energie secundară o mai posedă după ce a fost folosită într-un proces industrial, se numeşte energie reziduală. Un exemplu este căldura pe care o au gazele evacuate la coş, după ce au fost folosite la încălzirea apei dintr-un cazan. Cu cât energia reziduală este mai mică, cu atât randamentul energetic al procesului tehnologic respectiv este mai mare. După posibilitatea de refacere în timp, sursele naturale pot fi epuizabile şi inepuizabile, sau regenerabile. Sursele de energie epuizabile sunt acele surse care, odată supuse procesului de obţinere a energiei pe care o poartă, se consumă fără a se putea reface în timp. Din această categorie fac parte: cărbunele, ţiţeiul, gazele naturale, elementele radioactive naturale.

19

Sursele de energie inepuizabile, sau regenerabile, sunt sursele care sunt generate în mod continuu de către sistemele naturale şi pentru care, la nivel global, nu se poate prevedea o epuizare a lor (apa, vântul, soarele). După momentul istoric al folosirii lor, sursele de energie primară se clasifică în surse convenţionale şi surse neconvenţionale, sau alternative. Sursele de energie convenţionale (clasice), sunt sursele care sunt folosite cu frecvenţă mare, de o perioadă lungă de timp. Din această categorie fac parte cărbunii, ţiţeiul, gazele naturale, apa. Sursele de energie neconvenţionale au frecvenţă mică de utilizare şi sunt folosite de scurt timp. Ele reprezintă o alternativă, din ce în ce mai studiată, a celor convenţionale epuizabile (ţiţei, gaze naturale, cărbuni) care pot fi valorificate mai eficient ca materii prime petrochimice. Dintre sursele de energie primară neconvenţionale, din care fac parte soarele şi curenţii atmosferici, se pot aminti şi biomasa, gazele şi apele geotermale, mareele şi fuziunea nucleară [34]. Producerea energiei electrice din energie solară se realizează prin două lanţuri energetice: unul este acelaşi ca şi în cazul energiei chimice şi nucleare, iar al doilea transformă energie solară direct în energie electrică, cu ajutorul celulelor fotovoltaice. În prezent, costul acestor materiale este mare, ceea ce determină preţul necompetitiv al energiei electrice obţinute. Dar pe măsură ce ele se ieftinesc, se consideră că un sfert din consumul de energie electrică va fi produsă cu ajutorul celulelor fotovoltaice. Curenţii atmosferici sunt folosiţi de mult timp pentru obţinerea energiei mecanice, dar transformarea acesteia în energie electrică, în centrale electrice eoliene, este de dată recentă. Viteza vântului pentru care centralele eoliene funcţionează normal este cuprinsă între 40 şi 65 Km/h. Pentru valori mai mari de 65 Km/h, turbulenţa aerului este mare şi solicitarea instalaţiei excesivă. Puterea intermitentă a vântului poate fi folosită la producerea a (15 ÷ 20)% din cantitatea de electricitate anuală fără amenajări speciale pentru stocare. Până în 2010, ea va deveni competitivă cu electricitatea produsă de combustibilii fosili şi cu cea nucleară, iar până în 2020 se preconizează să se producă (7000 ÷ 10000) kWh. Biomasa reprezintă materiale vegetale sau animale, de la frunzişuri şi vegetaţie marină, până la deşeuri celulozice şi proteice industriale sau casnice. Pentru creşterea caracteristicilor energetice, biomasa este fermentată în vid în prezenţa unor enzime

20

catalizatoare stabile la temperaturi ridicate, după care este separată selectiv prin site moleculare. În prezent din biomasă se obţine numai energie termică. Producţia şi costul energiei din biomasă depind de condiţiile locale, precum disponibilitatea pământului şi a deşeurilor biomasice şi tehnologia folosită. Tehnologiile avansate de conversie a biomasei, ca şi plantaţiile de biomasă sunt la început. Ele cer cercetări şi experimentări pentru a devenii tehnologii mature şi viabile economic. Un inconvenient al biomasei este generarea emisiilor de dioxid de carbon prin procesele de descompunere, sau menţinerea nefolosită un timp prea lung. Gazele şi apele geotermale sunt folosite ca sursă de energie pentru obţinerea energiei electrice numai când ajung la suprafaţă cu presiune şi temperatură mare. Altfel, ele se folosesc numai ca sursă de energie termică. Costul energiei obţinute este aproximativ egal cu cel al energiei generate în centralele nucleare. Utilizarea apei geotermale este însoţită de emisii de dioxid de carbon, hidrogen sulfurat şi compuşi ai mercurului. Prin aplicarea de tehnologii avansate, cantitatea acestor gaze scade foarte mult.

Ca surse de energie pot fi folosite şi mareele, valurile, dar exploatarea lor în următorii 100 ani va fi de mică importanţă. Fuziunea nucleelor uşoare reprezintă sursa de energie primară a viitorului. Procesul fizic prin care două elemente uşoare se unesc formând elemente mai grele şi degajând energia de legătură se numeşte fuziune nucleară, iar reacţiile nucleare care au loc poartă numele de reacţii nucleare de sinteză. Pentru energetică reacţiile nucleare de sinteză care prezintă interes sunt cele în urma cărora se obţine heliul din izotopii hidrogenului, deuteriul şi tritiul. Heliul rezultat este introdus direct în turbina centralei electrice. Fuziunea nucleară se desfăşoară la temperatură înaltă de 109°K şi densităţi mari 1015 molecule/cm3, condiţii greu de realizat, deocamdată.

2.2 Centrale electrice

Energia electrică se produce, practic în exclusivitate, în centralele electrice. Centralele electrice reprezintă un complex de instalaţii care transformă o formă primară de energie în energie electrică. În tabelul 2.1 este prezentată clasificarea centralelor electrice după energia primară folosită.

21

Tabelul 2.1. Clasificare centralelor electrice

Nr. Crt.

Tipul de energie primară utilizată

Sursele de energie corespunzătoare

Modul de transformare al energiei primare

Lanţul transformărilor energetice

Denumirea centralelor electrice

1

     

Energie chimică

 

-Combustibili fosili (cărbune, gaze naturale); -surse energetice secundare (deşeuri menajere şi industriale, gaz de rafinărie, gaz de furnal etc.); - biomasă.

Energie chimică

Ardere

Energie termică

Centrale termoelectrice

Energie mecanică

 

Energie electrică

2

     

Energie potenţială

 

- diferenţe de nivel naturale (sau artificiale) ale cursurilor de apă; - diferenţe de nivel artficiale;

Energie hidraulică

Conversie energie potenţială în energie cinetică

Energie cinetică

Centrale hidroelectrice

   

Energie mecanică

Energie electrică

3

     

Energie nucleară

 

Energie nucleară

Combustibili nucleari naturali, îmbogăţiţi, sau obţinuţi prin reproducere în reactor

Fisiune nucleară

Energie termică

Centrale nuclearoelectrice

 

Energie mecanică

Energie electrică

4

     

Energie solară

 

Transfer de căldură

Energie termică

Centrale electrice solare

Energia solară

Radiaţia solară

Energie mecanică

Energie electrică

 

Radiaţie solară

 

Efect fotovoltaic

Celule fotovoltaice

Energie electrică

5

     

Energie potenţială

 

Energie eoliană

Vântul (diferenţe de presiune dintre diferite zone atmosferice)

Conversie energie potenţială în energie cinetică

Energie cinetică

Centrale electrice eoliene

   

Energie mecanică

Energie electrică

6

     

Energie termică

 

Căldura din scoarţa pământului asociată unor agenţi termici naturali (apă, abur, gaze fierbinţi)

Energia geotermală

Transfer de căldură

Energie mecanică

Centrale electrice geotermale

 

Energie electrică

7

     

Energie cinetică

 

Energia mareelor

Mareele

Transfer de lucru mecanic

Energie mecanică

Centrale mareomotrice

Energie electrică

22

În centralele electrice, energia mecanică se transformă în energie electrică cu ajutorul generatoarelor electrice. Pentru producerea energiei electrice în curent alternativ trifazat, în centralele electrice se folosesc, în majoritatea cazurilor, generatoarele sincrone (GS). GS este o maşină electrică rotativă, formată dintr-un rotor cu rol de inductor şi un stator cu rol de indus. Rotorul cuprinde miezul feromagnetic, rigidizat pe arbore, pe care este plasată o înfăşurare de excitaţie. Înfăşurarea realizează un număr pe perechi de poli şi este alimentată în curent continuu prin intermediul a două inele de contact pe care alunecă perii din grafit, sau grafit metalizat. În funcţie de turaţia generatorului, acesta se execută fie cu poli netezi (figura 2.1a), fie cu poli aparenţi (figura 2.1b).

(figura 2.1a), fie cu poli aparen ţ i (figura 2.1b). a) cu poli aparen i b)

a) cu poli aparen i

cu poli aparen ţ i (figura 2.1b). a) cu poli aparen i b) cu poli îneca

b) cu poli îneca i

Figura 2.1 Tipuri de rotoare pentru generatorul sincron

Rotorul cu poli netezi, utilizat în cazul turaţiilor mari, are înfăşurarea de excitaţie plasată în crestături practicate pe perfieria miezului, realizând un număr mic

de perechi de poli p (p=1, sau p=2). Turbinele cu abur din centralele termoelectrice funcţionează la turaţii mari (1500-3000 rot/min), astfel încât termocentralele utilizează maşini sincrone cu poli netezi, numite turbogeneratoare. Turbogeneratoarele sunt deci antrenate de turbine cu abur, gaze sau motoare Diesel şi funcţionează la viteze mari, 1500-3000 rot/min. Având polii rotorici înecaţi (rotorul este monobloc cilindric, prevăzut cu crestături rotorice), se asigură un întrefier constant, iar arborele este orizontal. Rotorul cu poli aparenţi, utilizat în cazul maşinilor lente, are înfăşurarea de

excitaţie concentrată în jurul unui număr mare de poli ( p= 2

corp şi piesă polară, sunt fixaţi radial pe o roată polară, rigidizată pe arbore. Turbinele

Polii, formaţi din

44).

23

hidraulice au turaţii relativ scăzute (de ordinul sutelor de rotaţii pe minut), motiv pentru care în hidreocentrale se folosesc maşini sincrone cu poli aparenţi, numite hidrogeneratoare. Având polii rotorici proeminenţi, întrefierul nu mai este constant de-a lungul circumferinţei interioare a statorului. Arborele este de obicei vertical. Rotorul, cu înfăşurarea de excitaţie parcursă de curent continuu, reprezintă o

n 1 de către o maşină primară,

roată cu poli magnetici care, fiind rotit cu turaţia

generează în întrefier un câmp magnetic învârtitor. Câmpul magnetic învârtitor generează în înfăşurările de fază plasate pe stator un sistem trifazat de tensiuni electromotoare, având frecvenţa determinată de turaţia rotorului şi de numărul perechilor de poli:

(2.1)

Dacă înfăşurarea statorică se cuplează la un consumator trifazat echilibrat, prin ea se stabileşte un sistem trifazat simetric de curenţi, care generează un câmp magnetic învârtitor, numit de reacţie, având turaţia n egală cu a rotorului (de unde denumirea de generator sincron):

f

= p n

1

n =

f

p

n

1

=

p

p

= n

1

(2.2)

Câmpul magnetic de reacţie se află deci în poziţie relativă fixă faţă de câmpul magnetic de excitaţie şi interacţionează permanent cu acesta.

2.2.1 Centrale termoelectrice

O centrală termoelectrică reprezintă o uzină în care combustibilul fosil (cărbune, gaze naturale, păcură) este ars într-un echipament special denumit cazan sau cameră de ardere, în vederea obţinerii energiei termice (sub formă de abur sau gaze de ardere) care este apoi transformată în energie electrică. După agentul care produce transformarea energiei termice în energie mecanică, denumit agent motor, centralele termoelectrice sunt [33]:

- centrale termoelectrice cu abur, când agentul care transformă energia termică

în energie mecanică este aburul supraîncălzit;

- centrale termoelectrice cu gaze, când agentul care transformă energia termică în energie mecanică sunt gazele supraîncălzite;

24

- centrale termoelectrice cu ciclu mixt, abur-gaze, când la transformarea energiei termice în energie mecanică se folosesc atât aburul supraîncălzit, cât şi gazele. Modul de utilizare a diverselor tehnologii, este următorul:

- pentru puteri electrice foarte mari (200-1000 MW) se utilizează grupuri cu turbine cu abur;

- pentru puteri electrice medii (20-200 MW) este indicat să se folosească grupuri de turbine cu gaze;

- pentru puteri electrice mici (0.5-20 MW) se folosesc motoarele termice.

După felul energiei furnizate, centralele termoelectrice se împart în:

- centrale termoelectrice cu condensaţie, care produc numai energie electrică;

- centrale electrice de termoficare, care produc atât energie electrică cât şi energie termică.

2.2.1.1 Producerea energiei electrice prin destinderea aburului într-o turbină cu abur

Schema simplificată a unei centrale termoelectrice cu abur este următoarea:

a unei centrale termoelectrice cu abur este urm ă toarea: Figura 2.2 Schema simplificat ă a

Figura 2.2 Schema simplificată a unei centrale termoelectrice cu abur

25

Combustibilul (gaze naturale, păcură, deşeuri lemnoase etc.) este ars în cazanul de abur cu ajutorul aerului de ardere, energia chimică a combustibilului transformându-se astfel în energie termică. Energia termică este apoi cedată fluidului de lucru (apă-abur). Aburul, care iese din cazan la presiune şi temperatură ridicate (ex.: 330 bar, 600ºC) şi care urmează a fi destins în turbină, se numeşte abur viu. În turbină aburul se destinde, imprimând în acelaşi timp o mişcare de rotaţie rotorului turbinei. Rotorul turbinei este în legătură directă cu rotorul generatorului, imprimându-i şi acestuia mişcarea de rotaţie. În acest fel, căldura este transformată în lucru mecanic, care este la rândul său transformat de generatorul sincron în energie electrică. La ieşirea din turbină aburul este condus spre condensator, dispozitiv în care se realizează transformarea vaporilor în stare lichidă. Condensatorul este alcătuit din serpentine prin care circulă agentul de răcire, agent ce poate fi apă, sau aer. Lichidul obţinut prin condensare este preluat de pompa de condensat şi reintrodus în cazanul de abur, ciclul reluându-se [33]. Folosirea unei centrale pentru a produce doar un singur tip de energie este, de foarte multe ori, nerentabilă. Din acest motiv, o centrală termoelectrică se utilizează pentru producerea a cel puţin încă unui tip de energie, respectiv energie termică şi/sau frig. Aceste centrale sunt numite centrale de cogenerare. Cogenerarea reprezintă deci producerea simultană a electricităţii şi căldurii. Ideea de bază a instalaţiilor termoenergetice cu cogenerare constă în faptul că gazele de ardere produse prin arderea combustibililor au tempereraturi ridicate, deci prezinta un grad de transformabilitate mare a energiei interne în energie mecanică. Schema simplificată a unei astfel de centrale este prezentată în figura 2.3. Din turbina cu abur se poate extrage un debit de abur la o anumită presiune, debit care poate fi folosit la alimentarea cu căldură a consumatorilor urbani, respectiv industriali, consumatori aflaţi în exteriorul centralei. O parte din apa în stare lichidă obţinută prin condensare la consumatorii externi centralei este returnată la circuitul apa-vapori al centralei. Din schemele prezentate se observă că din instalaţia energetică se evacuează în mediu: gaze de ardere prin coşul de evacuare - echipament care realizează şi dispersia

26

gazelor, respectiv căldură de condensare - căldură transportată de agentul de răcire şi evacuată la turnul de răcire. Aceşti efluenţi formează principalele surse de poluare a mediului.

ţ i formeaz ă principalele surse de poluare a mediului. Figura 2.3 Schema simplificat ă a

Figura 2.3 Schema simplificată a unei centrale teromelectrice cu cogenerare

2.2.1.2 Producerea energiei electrice într-o centrală termoelectrică cu turbine cu gaze

Schema simplificată a unei centrale cu turbine cu gaze este prezentată în figura

2.4.

cu turbin e cu gaze este prezentat ă în figura 2.4. Figura 2.4 Schema simplificat ă

Figura 2.4 Schema simplificată a unei centrale cu turbine cu gaze

27

Motorul M antrenează la pornire compresorul de aer C care aspiră aer prin priza de aer. Aerul comprimat este introdus în camera de ardere CA împreună cu combustibilul (gaz natural). La ieşire din camera de ardere gazele rezultate, cu temperaturi şi presiuni ridicate, sunt introduse în treapta de înaltă presiune a turbinei T, unde are loc destinderea. În urma destinderii se imprimă rotorului turbinei o mişcare de rotaţie, care este transmisă rotorului generatorului sincron GS. Procesul are loc cu pierderi de energie, randamentul fiind în intervalul 20- 28%. Pe lângă pierderile mecanice, în lagăre, au loc şi pierderi de energie termică, prin izolaţii, dar cele mai semificative pierderi termice se regăsesc în gazele evacuate. Randamentul poate fi îmbunătăţit prin preîncălzirea aerului, prin ridicarea temperaturii de ardere, sau prin fracţionarea destinderii, respectiv a comprimării. În ultimul caz, turbina este realizată cu două trepte. Treapta de înaltă presiune antrenează compresorul, iar cea de joasă presiune antrenează generatorul. Pentru o eficienţă ridicată se poate realiza recuperarea căldurii din gazele evacuate şi folosirea ei pentru producerea de apă fierbinte şi/sau abur. În figura 2.5 este prezentată schema simplificată cu recuperarea căldurii din gazele evacuate într-un schimbător de căldură (transformarea în centrală de cogenerare).

c ă ldur ă (transformarea în central ă de cogenerare). Figura 2.5 Schema simplificat ă a

Figura 2.5 Schema simplificată a unei centrale cu turbine cu gaze cu cogenerare

28

Turbinele cu gaze se folosesc, în general, pentru asigurarea energiei electrice

şi termice necesare proceselor industriale. Există următoare tipuri de turbine cu gaze:

- turbina cu gaze în circuit deschis, caz în care gazele rezultate sunt evacuate în atmosferă;

- turbina cu gaze în circuit închis; în acest caz se realizează recircularea fluxului de aer după destinderea în turbină, practcându-se însă răciri şi încălziri repetate

în timpul compresiei şi al destinderii;

- turbine cu gaze în circuit mixt, care reprezintă o combinaţie a primelor două tipuri de turbine.

2.2.2 Centrale hidroelectrice

Centralele hidroelectrice (CHE) utilizează ca sursă primară energia hidraulică - potenţială şi cinetică, a căderilor de apă naturale, sau artificiale. Centralele hidroelectrice reprezintă spaţii echipate tehnic şi amenajate pentru transformarea energiei hidraulice în energie electrică. Curentul de apă acţionează o turbină hidraulică care, la rândul ei, antrenează generatorul electric. Energia hidraulică a apei este deci transformată în lucru mecanic şi acesta în energie electrică, într-un agregat turbină- generator electric. Energia electrică produsă în centrale este transmisă la staţiile de transformare şi de aici în reţelele electrice de înaltă şi medie tensiune, prin care este dirijată spre consumatori.

2.2.2.1 Elemente componente ale CHE

O centrală hidroelectrică are următoarele construcţii hidrotehnice: barajul, priza

de apă, aducţiunea, castelul de echilibru, conducta forţată, canalul sau tunelul de fugă

şi sala maşinilor sau clădirea centralei [27]. Barajul Barajul are rolul de a asigura înălţimea necesară apei. În general barajele se construiesc din beton sau beton armat, fiind prevăzute cu zone de deversare, vane de evacuare a apelor, deschideri pentru evacuarea aluviunilor, jgheaburi de trecere a peştilor, ecluze pentru trecerea navelor.

29

Priza de apă Prin priza de apă se realizează trecerea apei din lacul de acumulare spre canalul de aducţiune. Pentru a asigura debitul necesar de apă, indiferent de condiţiile meteorologice, priza de apă trebuie plasată deasupra nivelului de înnămolire a lacului de acumulare şi sub nivelul obişnuit al acestuia. Priza de apă, prin grătarele special amenajate, trebuie să asigure şi oprirea corpurilor plutitoare şi aluviunilor. Aducţiunea Aducţiunea asigură circulaţia apei captată prin priza de apă. Ea se realizează fie prin canale deschise, fie prin conducte de beton sau oţel, fie prin tunele sau galerii. Castelul de echilibru Castelului de echilibru este amplasat pe traseul conductelor de apă, înaintea conductei forţate şi are rolul de amortizare a oscilaţiilor hidraulice (lovituri de berbec) ale apei în regimul tranzitoriu care apare la manevrarea vanelor turbinei. Volumul de apă evaculat prin aducţiune ar putea obţine altfel o înălţime de salt periculoasă. Acest salt de apă îşi amortizează însă mărimea şi efectul dinamic prin oscilaţii în interiorul castelului de echilibru. De asemenea, la pornirea turbinelor, castelul de apă asigură cantitatea de apă necesară accelerării acestora. Conducta forţată Conducta forţată are înclinare mare (poate să fie şi verticală) şi asigură legătura dintre castelul de echilibru şi turbină. Conductele forţate sunt dimensionate corespunzător pentru a rezista şocurilor hidraulice. La intrarea în turbină conducta forţată este prevăzută cu vane de închidere rapidă. Tunelul de fugă Tunelul de fugă asigură evacuarea apei din turbină. Sala maşinilor Sala maşinilor, respectiv clădirea centralei, adăposteşte turbinele şi generatoarele.

2.2.2.2 Scheme de amenajare a CHE

Puterea hidraulică reprezintă energia hidraulică transmisă turbinei în unitatea de

timp:

30

P

h

=

mgh

1

t

(2.3)

În relaţia (2.3), m reprezintă masa cantităţii de apă care străbate turbina în timpul t, g reprezintă acceleraţia gravitaţională, iar h reprezintă înălţimea de cădere a apei. Masa cantităţii de apă m care stăbate turbina este dată de produsul dintre

densitatea apei ρ şi volumul apei V cu masa m:

(2.4)

m =ρV

Puterea hidraulică capătă deci următoarea expresie:

P

h =ρ

gh

V

t

=ρ

ghQ

(2.5)

S-a notat cu Q debitul de apă care trece prin turbină, dat de raportul V/t. Din relaţia de mai sus se constată că puterea hidraulică depinde atât de înălţimea de cădere a apei h, cât şi de debitul Q al acesteia. Puterea mecanică la arborele turbinei este dată de relaţia:

(2.6)

în care η t este randamentul turbinei.

Randamentul total al unei CHE este determinat de randamentul turbinei hidraulice (85-95%), randamentul generatorului electric (95-98%) şi randamentul hidraulic al amenajării (90-95%). Consumul serviciilor interne este cuprins între 0.5- 1.5%. CHE au astfel un randament total de transformare a energiei electrice de aproximativ 80%, mult mai mare decît randamentul unei centrale termoelectrice. Din relaţia 2.5 se poate observa că pentru a produce aceeaşi putere la arborele turbinei este necesară deci, fie o cădere mare a apei cu un debit mic, fie o cădere mică cu un debit mare de apă. Din acest punct de vedere, hidrocentralele se clasifică în:

P

t

=ηρ

t

ghQ

- CHE fără acumulare, pe firul apei;

- CHE cu acumulare, instalate în derivaţie cu firul apei;

CHE fără acumulare CHE fără acumulare (amplasate pe firul apei) au următoarele caracteristici:

- debitul apei este mare, de aceea se amplasează pe cursul fluviilor;

- înălţimea de cădere a apei este dată exclusiv de ridicarea nivelului realizată de baraj.

31

Un exemplu de hidrocentrală fără acumulare este CHE Porţile de Fier I

construită în colaborare cu Iugoslavia, fiecare ţară având un număr de 6 grupuri cu o

putere instalată de 1068 MW (6x178 MW). Schema de amenajare a centralelor

hidroelectrice pe firul apei este prezentată în figura 2.6. [33].

pe firul apei este prezentat ă în figura 2.6. [33]. 1- barajul; 2- sala ma ş

1- barajul;

2- sala maşinilor: - 2a- în corpul barajului;

- 2b- la piciorul barajului în ax;

- 2c- la extremităţile barajului.

Figura 2.6 Schema de amenajare a CHE pe firul apei

CHE cu acumulare

În cazul CHE cu acumulare, instalate în derivaţie cu firul apei, apele râului

sunt derivate pe un traseu care are o pantă mai mică decât panta naturală a râului, iar

înălţimea totală a amenajării este suma dintre câştigul de înălţime obţinut pe traseul

amenajat şi înălţimea barajului. CHE în derivaţie pot fi de două tipuri:

- cu ridicarea nivelului amonte;

- cu coborârea nivelului aval.

Ambele tipuri de centrale folosesc acelaşi principiu tehnologic pentru

obţinerea energiei electrice. Principiul este relativ simplu şi se bazează pe

transformarea energiei potenţiale a apei în energie electrică. Cu cât diferenţa de nivel

este mai mare între nivelul apei şi nivelul turbinei, cu atât energia potenţială a apei

care intră în turbină este mai mare.

În figura 2.7 este prezentată schema CHE în derivaţie, cu ridicarea nivelului

amonte.

32

Figura 2.7 Schema CHE în deriva ie cu ridicarea nivelului în amonte Schema CHE în

Figura 2.7 Schema CHE în deriva ie cu ridicarea nivelului în amonte

Schema CHE în derivaţie cu coborârea nivelului aval se caracterizează prin

amplasarea centralei şi a galeriilor aferente acesteia în subteran pentru mărirea

diferenţei de nivel. În figura 2.8 se prezintă schematic o astfel de variantă.

figura 2.8 se prezint ă schematic o astfel de variant ă . 1. Barajul; 6. Canal

1. Barajul;

6.

Canal de cabluri;

2. Puţ forţat;

7.

Staţie electrică;

3. Sala maşinilor;

8.

Tunel de fugă;

4. Sala transformatoarelor;

9.

Aducţiunea;

5. Puţ pentru vehicularea materialelor;

10. Castel de echilibru.

Figura 2.8 Schema CHE în derivaţie cu coborârea nivelului aval

Apa din lacul de acumulare este dirijată printr-un puţ direct spre turbinele amplasate în

subteran. La ieşirea din turbină apa este dirijată spre cursul ei normal printr-un canal

33

de fugă. Realizarea acestei variante impune existenţa în zonă a unei formaţii geologice stabile şi se impune ca soluţie în zone cu climă aspră. De asemenea, se pot realiza şi scheme mixte pentru obţinerea unei căderi mai mari a apei, prezentate în aceeaşi figură cu linie întreruptă [27].

CHE cu acumulare prin pompare Centralele hidroenergetice cu acumulare prin pompare (CHEAP) sunt destinate îmbunătăţirii funcţionării sistemelor electroenergetice, fiind obligatorii în momentul în care în sistem există un producător mare care nu are flexibilitate pornire - oprire (centrală nuclearo-electrică). Centralele cu acumulare prin pompare funcţionează, în general, ca un producător de energie în perioadele de consum de pe curba de sarcină şi ca un consumator în perioadele de gol de sarcină, echilibrând balanţa puterii produse – consumate, astfel încât să nu fie necesară oprirea centralelor în perioadele de gol de sarcină. CHEAP trebuie sa dispună de două rezervoare între care trebuie să existe o diferenţă de nivel, preferabil cât mai mare, pentru a reduce volumul de apă necesar a fi acumulat. În perioadele de vârf de sarcină centrala se comportă ca un producător, uzinând debitul din primul rezervor. Debitul uzinat este stocat în cel de-al doilea rezervor. Pe perioadele de gol de sarcină, turbinele - care sunt de obicei reversibile (pompe/turbine), îşi schimbă funcţionarea în pompe şi pompează apa înapoi în primul rezervor. Pompele sunt consumatori de energie şi preiau diferenţa de energie necesară pentru buna funcţionare a marilor producători. Astfel, aceştia nu sunt obligaţi să oprească centralele, iar sistemul rămâne în echilibru [37]. Pentru acumulările şi instalaţiile de pompare se disting următoarele tipuri de scheme:

1. CHEAP cu pompare în circuit închis. În acest caz, aceeaşi cantitate de apă este continuu recirculată între o acumulare inferioară şi una superioară. Cu alte cuvinte, întregul volum de apă turbinat provine din rezervorul inferior, de unde este ridicat prin pompare (figura 2.9). O asemenea amenajare primeşte din exterior numai o cantitate limitată de apă, necesară pentru acoperirea pierderilor prin neetanşeităţi şi evaporare.

34

Figura 2.9 Amenajare hidroenergetic ă cu central ă cu pompare în circuit închis 2. CHEAP

Figura 2.9 Amenajare hidroenergetică cu centrală cu pompare în circuit închis

2. CHEAP cu pompare în circuit deschis (figura 2.10). La funcţionarea în circuit deschis, întreaga cantitate de apă trecută prin turbină este obţinută prin pomparea apei dintr-o primă acumulare într-un lac de acumulare artificial situat la o cotă ridicată.

de acumulare artificial situat la o cot ă ridicat ă . Figura 2.10 Amenajare hidroenergetic ă

Figura 2.10 Amenajare hidroenergetică cu centrale cu pompare în circuit deschis

3. CHEAP cu pompare suplimentară, realizează pomparea parţială în lacul de acumulare principal a unei părţi din cantitatea de apă folosită de CHE construite în cascade de centrale gravitaţionale (figura 2.11). Asemenea amenajări fac posibilă mărirea gradului de utilizare a potenţialului hidroenergetic al cursurilor de apă.

35

Figura 2.11 Amenajare hidroenergetic ă cu centrale cu pompare suplimentar ă 2.2.2.3 Turbine hidraulice O

Figura 2.11 Amenajare hidroenergetică cu centrale cu pompare suplimentară

2.2.2.3 Turbine hidraulice

O turbină hidraulică este o maşină care transformă energia hidraulică în energie mecanică. În funcţie de înălţimea de cădere a apei şi de debitul apei, turbine hidraulice se împart în [32]:

- turbine pentru căderi mari de apă şi debite mici - turbine de impuls, sau cu acţiune;

- turbinele pentru căderi mici de apă şi debite mari - turbine cu reacţiune. La turbinele cu acţiune energia potenţială se transformă în energie cinetică, aproape în totalitate, până la ieşirea din statorul turbinei. Rotorul preia energia cinetică. La turbinele cu reacţiune energia potenţială a apei se transformă în energie cinetică a rotorului turbinei în interiorul acesteia. Turbinele de reacţiune sunt rotite de forţa de reacţiune a apei care loveşte paletele rotorului. Pot funcţiona la înălţimi de apă foarte mici de până la 0,6 m, dar au nevoie de o cantitate de apă mult mai mare comparativ cu turbinele de impuls. Turbinele de impuls sunt foarte simple şi relativ ieftine. Întrucât debitul de apă variază, se poate controla uşor jetul de apă care cade pe palele turbinei, prin modificarea dimensiunilor ajutajelor sau utilizarea de ajutaje reglabile. În contrast cu acestea, turbinele de reacţiune de dimensiuni mici nu pot lucra la debite variabile. Un

36

avantaj al acestor turbine este acela că folosesc în întregime căderea apei, spre deosebire de turbinele de impuls care trebuie montate deasupra nivelului apei din capătul inferior la canalului de aducţie [43].

 

În

funcţie de

înălţimea de cădere a apei

şi

de debitul apei, se

folosesc

următoarele tipuri de turbine hidraulice:

 
 

- Turbina Pelton folosită la hidrocentrale de mare cădere;

 

- Turbina Francis folosită la hidrocentrale de medie şi mare cădere;

- Turbina Kaplan folosită la hidrocentrale de mică cădere;

- Turbina Michell-Banki folosită la aplicaţii mici şi de mică cădere;

- Turbina Bulb folosită la hidrocentrale de foarte mică cădere.

Turbinele Pelton

Turbinele de acest tip, construite pentru prima dată în anul 1880 de către Pelton, au ca domeniu de utilizare zona căderilor mari şi a debitelor scăzute (caracteristici specifice zonelor montane). La turbinele Pelton, într-un domeniu extins, randamentul variază foarte puţin cu incărcarea, motiv pentru care acest tip de turbină este potrivit în cazul incărcărilor variabile [36]. Părţile principale ale turbinelor Pelton sunt: rotorul, injectorul şi carcasa. Rotorul are forma unui disc, pe a cărui periferie sunt dispuse paletele (figura 2.12). Pentru ca apa să nu se răspândească în clădirea centralei, rotorul este îmbrăcat într-o carcasă. La partea inferioară se găseşte canalul de fugă, prin care apa turbinată paraseşte centrala. La trecerile arborelui prin pereţii laterali, se dispun labirinţi pentru a impiedica ieşirea apei. Apa sub formă de jet compact, este trimisă către rotor de un injector prevazut cu ac. Rolul injectorului este acela de a crea un jet compact, de debit şi direcţie date. Debitul de apă este reglat de mişcarea acului în interiorul injectorului. În mod obişnuit turbinele Pelton se realizează cu unul sau doua injectoare, dar sunt şi situaţii particulare cu 4 sau 6 injectoare. Turbinele cu unul sau două injectoare se realizează în mod obişnuit cu ax orizontal. Daca se utilizează mai mult de două injectoare, agregatul se construieşte cu ax vertical, în acest fel fiind facilitată evacuarea apei din turbină. Pentru facilitarea operatiilor de montaj şi revizii, partea superioară a carcasei este demontabilă.

37

Prezentarea schematic ă a turbinei hidraulice Pelton ( sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki ) Turbin ă hidraulic

Prezentarea schematică a turbinei hidraulice Pelton (sursa:

Pelton ( sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki ) Turbin ă hidraulic ă Pelton (sursa:

Turbină hidraulică Pelton (sursa: http://www.unitbv.ro)

Figura 2.12

Turbinele Francis

Prototipul a fost construit în 1884 de inginerul american James B. Francis, care

a îmbunătaţit proiectul turbinelor ce funcţionau în acea perioadă în Franţa şi Statele

Unite.

Turbinele Francis sunt turbine cu reacţie, cu o turaţie specifică cuprinsă între

50 şi 550 rpm, la care alimentarea se face pe toată periferia rotorului. La turbinele cu

reacţie prin întrefierul dintre rotor şi părţile fixe trece un anumit volum de apă. Acesta

este un dezavantaj faţă de turbinele cu acţiune, la care aceste pierderi nu apar. Totuşi,

pierderile hidraulice sunt reduse simţitor datorită faptului că viteza relativă a

curentului în interiorul rotorului este mai mică. În general, randamentul total al

turbinelor Francis este mai mare decât cel al turbinelor Pelton [36].

Turbinele Francis se construiesc, în mod obişnuit, cu ax vertical. Transformarea

energiei potenţiale a apei în energie cinetică se realizează în canalele formate de

paletele rotorice, palete cu un profil curb. La puteri mici este însă mai economică

soluţia cu ax orizontal.

Cele mai importante părţi componente ale unei turbine Francis sunt: camera

spirală, aparatul director, rotorul şi tubul de aspiraţie. Camera spirală are rolul de a

38

dirija fluidul către stator şi aparatul director. Aparatului director conduce apa spre periferia rotorului cu o viteză corespunzătoare ca mărime şi direcţie, pentru orice valoare a debitului. Aparatul director trebuie să fie realizat astfel încât pierderile hidraulice să fie minime şi să asigure o manevrare uşoară, fără frecări mari sau uzură pronunţată.

Prezentarea schematic ă a turbinei (sursa: http:/ro.wikipedia.org ) (sursa: http://www.apweb.ro )

Prezentarea schematică a turbinei (sursa: http:/ro.wikipedia.org)

Prezentarea schematic ă a turbinei (sursa: http:/ro.wikipedia.org ) (sursa: http://www.apweb.ro )

Figura 2.13 Turbină hidraulică Francis

Turbinele Kaplan

Pentru căderi mici de apă, creşterea turaţiei specifice duce la reducerea pretului pe kW instalat, deoarece costul maşinilor reprezintă un procent însemnat din cheltuielile de investiţie. Acest fapt a atras atentia proiectanţilor de maşini hidraulice la începutul secolului al XX-lea, apărând astfel turbina elicoidală. Turbina Kaplan este o turbină hidraulică cu reacţiune, elicoidală, având palete rotorice de unghi variabil, scurgerea apei axială, utilizată la hidrocentrale cu cădere mică a apei. Turbina este invenţia din anul 1913 a profesorului dr.inginer austriac

39

Viktor Kaplan. Această invenţie este de fapt perfecţionarea turbinei Francis (inventat

de inginerul american James B. Francis în 1849). La turbina Francis există problema

formării cavitaţiei (bule de aer în curentul de apă din turbină) care produce scăderi de

presiune cu scăderea randamentului turbinei. Această deficienţă este înlăturată la

turbina Kaplan care foloseşte palete reglabile. Pentru o funcţionare optimă turbina

necesită un curent de apă cu debit constant [44]. Numărul paletelor rotorice este de 6 –

8. Puterea este limitată la 180 MW, datorită dimensiunilor mari. La CHE Porţile de

Fier funcţionează turbine Kaplan la o cădere a apei de 33m şi o putere de 178 MW,

având rotor cu diamtetrul de 9m [27].

de 178 MW , având rotor cu diamtetrul de 9 m [27]. Prezentarea schematic ă a
de 178 MW , având rotor cu diamtetrul de 9 m [27]. Prezentarea schematic ă a

Prezentarea schematică a turbinei http://ro.wikipedia.org/wiki)

(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki)

Figura 2.14 Turbina Kaplan

Turbina Banki

Turbina Banki e folosită pentru o gamă largă de căderi (5 - 200 m), pe când

turbina Kaplan se utilizează de regulă la căderi de 2 - 40 m.

Microturbina Banki figurează printre cele mai cunoscute microturbine, cu o

vechime practic de peste un secol. Din punct de vedere constructiv, turbina este uşor

de realizat, exceptând corpul lagărelor şi sistemul de manevrare, bazându-se pe table

îndoite şi sudate şi pe prelucrări prin aşchiere. Apa parcurge paletajul rotoric de două

ori, prima trecere fiind în sens centripetal, iar a doua în sens centrifugal.

40

Figura 2.15 Turbin ă Michell-Banki (sursa: http://ro.wikipedia.org ) 2.2.3 Centrale nucleare 2.2.3.1 Fisiunea

Figura 2.15 Turbină Michell-Banki (sursa: http://ro.wikipedia.org)

2.2.3 Centrale nucleare 2.2.3.1 Fisiunea nucleară

Atomii elementelor chimice sunt compuşi dintr-o parte centrală - denumită nucleu şi electroni, care gravitează în jurul nucleului pe orbite bine determinate. Nucleul este alcătuit din două tipuri de particule, denumite nucleoni: protonii - cu sarcină electrică pozitivă şi neutronii - neutri din punct de vedere electric. Numărul protonilor este egal cu cel al electronilor. Între particulele componente se exercită forţe de atracţie şi forţe de respingere, denumite forţe nucleare. În funcţie de echilibrul care există între forţele nucleare, există nuclee stabile şi nuclee cvasistabile. Elementele al căror nucleu este cvasistabil se numesc elemente radioactive. Scoaterea unui nucleon sau a unui număr de nucleoni din nucleu, necesită transmiterea din exterior a unei anumite energii, numită energie de activare, folosită pentru învingerea forţelor ce-l ţin legat în nucleu. Transmiterea energiei de activare nucleelor se face prin bombardarea lor cu particule. Particulele utilizate în acest scop sunt neutronii, care pot fi lenţi - caracterizaţi prin viteză mică şi rapizi. Sub acţiunea lor se produce fragmentarea nucleelor bombardate în două părţi, care reprezintă elemente chimice noi. Acest proces se numeşte reacţie de fisiune nucleară. Fisiunii nucleare îi sunt specifice elementele radioactive. Din fisiunea nucleară rezultă neutroni, care vor lovi alte nuclee, ajungându-se în acest fel la o reacţie în lanţ, care se desfăşoară cu viteze foarte mari şi degajarea energiei de legătură sub formă de energie calorică. Pentru producerea

41

reacţiei în lanţ autoîntreţinute trebuie ca materialul fisionabil să aibă o masă minimă, denumită masă critică, şi să crească numărul neutronilor care participă la reacţie. Creşterea numărului neutronilor participanţi la reacţie se realizează prin încetinirea vitezei lor, folosind fie un moderator, fie o substanţă reflectoare de neutroni, care reflectă pe cei ce părăsesc materialul fisionabil către acesta, pentru a participa la reacţia de fisiune.

2.2.3.2 Fuziunea nucleară

Fuziunea nucleară este procesul prin care două nuclee atomice reacţionează pentru a forma un nou nucleu, mai greu (cu masă mai ridicată) decât nucleele iniţiale (figura 2.16). Ca urmare a fuziunii se produc şi alte particule subatomice, ca de exemplu neutroni sau raze alfa (nuclee de heliu) sau beta (electroni sau pozitroni). Din cauză că nucleele participante în fuziune sunt încărcate electric, reacţia de fuziune nucleară poate avea loc numai atunci când cele două nuclee au energie cinetică suficientă pentru a învinge potenţialul electric (forţele de respingere electrică) şi prin urmare se apropie suficient pentru ca forţele nucleare (care au rază de acţiune limitată) să poată rearanja nucleonii. Această condiţie presupune temperaturi extrem de ridicate dacă reacţia are loc într-o plasmă, sau accelerarea nucleelor în acceleratoare de particule [44].

accelerarea nucleelor în acceleratoare de particule [44]. Figura 2.16 Fuziunea nuclear ă (sursa:

Figura 2.16 Fuziunea nucleară (sursa: http://anton.uv.ro/temaSIm.pdf)

Fuziunea nucleară ar putea deveni o sursă de energie practic nelimitată (şi ecologică) atunci când reactoarele de fuziune (care în prezent se află în fază experimentală şi nu produc încă un surplus net de energie) vor deveni viabile din punct de vedere tehnologic şi economic [44].

42

2.2.3.3 Centrala nucleară

O centrală nucleară este o instalaţie complexă de producere a energiei electrice care foloseşte, ca sursă de energie primară, energia nucleară a unor elemente chimice. Energia nucleară este transformată în energie termică, prin iniţierea şi întreţinerea unei reacţii nucleare de fisiune controlată în lanţ, proces realizat într-un reactor nuclear. Într-o centrală nucleară, reactorul îndeplineşte aceeaşi funcţie ca un cazan într-o centrală pe cărbune, gaz natural sau păcură. Căldura obţinută în reactorul nuclear este folosită pentru a transforma apa în abur. Aburul astfel obţinut, roteşte paletele unei turbine, punând astfel în mişcare generatorul de energie electrică [33]. În reactoare se foloseşte, drept combustibil nuclear, uraniul natural (conţine 0,71% U235 şi în rest U238), respectiv uraniul îmbogăţit (conţine 1.5-4 % U235). În funcţie de nivelul energiei neutronilor reactoarele se clasifică în reactoare termice, în care energia cinetică a neutronilor este coborâtă de moderator la nivelul necesar pentru o absorbţie maximă a materialului fisionabil, şi reactoare rapide, care lucrează fără moderator, cu energia neutronilor la nivelul de producere. Un reactor nuclear se compune dintr-o zonă centrală, numită zonă activă, în care are loc reacţia de fisiune în lanţ, peretele înconjurător pentru protecţie biologică, schimbătorul de căldură şi aparatura de măsură şi control. Zona activă este partea principală a reactorului. Ea este alcătuită, în principal, din materialul fisionabil, moderatorul, barele de reglaj, dispozitivele de control şi sistemul de preluarea a căldurii degajate. Moderarea reprezintă procesul de încetinire a neutronilor ultrarapizi rezultaţi în urma fisiunii nucleare. Ca moderatori solizi se folosesc grafitul, oxidul de beriliu, şi hidrurile metalice, iar ca moderatori lichizi se pot folosi apa grea sau apa obişnuită. Apa grea conţine doi atomi de deuteriu (un izotop neradioactiv al hidrogenului) şi un atom de oxigen. Apa grea este mult mai eficientă ca moderator decât apa obişnuită şi permite folosirea uraniului natural drept combustibil. Ea se obţine în întreprinderi specializate, prin separarea sa din apa naturală. Moderatorii lichizi pot îndeplini simultan şi funcţia de agent de răcire. Protecţia biologică se realizează prin înconjurarea zonei active cu un perete gros de beton sau beton cu oţel, care are rolul de a absorbi radiaţiile şi neutronii care

43

părăsesc zona activă. Mai cuprinde, de asemenea, instalaţii de aer condiţionat, filtre şi sisteme de reţinere a aerosolilor, pentru a evita eliminarea acestora în atmosferă. Schimbătorul de căldură preia căldura degajată în zona activă şi o transferă în exteriorul reactorului, cu ajutorul agentului de răcire, care poate fi apa grea, apa obişnuită, heliu etc. Aparatura de măsură şi control are rolul de a asigura pornirea şi oprirea reactorului, oprirea şi stabilizarea reacţiei în lanţ la nivelul de putere calorică dorit, avertizarea creşterii nivelului de radiaţii în diferite puncte din jurul reactorului etc. În lume există diferite tipuri de reactoare nucleare, toate funcţionând pe baza aceluiaşi principiu: producerea căldurii prin fisiunea atomilor de uraniu. În figura 2.17 este prezentată schema reactorului CANDU (CANada Deuterium Uranium). Este un tip de reactor folosit în Canada, preluat şi de ţara noastră, al cărui nume rezumă trei dintre caracteristicile sale principale: sistemul este canadian, reactorul foloseşte apa grea (deuterium) ca moderator şi combustibilul utilizat este uraniul natural.

moderator ş i combustibilul utilizat este uraniul natural. Figura 2.17 Schema reactorului CANDU (sursa: http://www.e-

Figura 2.17 Schema reactorului CANDU (sursa: http://www.e- nuclear.eu/elearning.php)

Zona activă (miezul) a unui reactor nuclear de tip CANDU se află într-un rezervor cilindric orizontal numit Calandria, prevăzut la capete cu două protecţii de capăt formate din plăci de oţel [33]. Calandria con ine apa grea - ca moderator şi este străbătut de 380 de tuburi orizontale, numite tuburi Calandria, sau tuburi de forţă, care conţin barele de combustibil şi apa grea sub presiune, folosită ca agent de răcire.

44

În tuburile Calandria sunt introduse fascicule de combustibil, cântărind fiecare cca. 25 kg, în care uraniul natural se prezintă sub forma unor pastile compactizate şi sinterizate (figura 2.18).

unor pastile compactizate ş i sinterizate (figura 2.18). Figura 2.18 Tuburi Calandria [33] Apa grea ,

Figura 2.18 Tuburi Calandria [33]

Apa grea, folosită ţi ca agent de răcire, nu doar ca moderator, este pompată prin tuburile de forţă ce conţin canalele de combustibil, preia căldura generată de reacţia nucleară şi apoi este transportată la generatorul de abur unde cedează căldura, obţinându-se aburul, iar odată răcită este recirculată înapoi în reactor. Aburul este apoi transportat la turbina care roteşte generatorul electric ce produce energia electrică. În felul acesta circuitul reactorului nuclear, numit şi circuit primar, este separat de circuitul destinat producerii energiei electrice, denumit circuit secundar. Între barele de combustibil se găsesc barele de control, sau de reglaj. Acestea conţin cadmiu (element chimice ce absoarbe neutronii) şi au rolul de a regla numărul de neutroni ce pot produce noi reacţii de fisiune, astfel încât puterea produsă de reactor să rămână constantă în timp. Fasciculele de combustibil sunt înlocuite, pe măsură ce se consumă, cu fascicule de combustibil proaspăt. Operaţia de extragere a combustibilului consumat şi realimentarea cu combustibil proaspăt se face concomitent, cu reactorul în funcţiune, cu ajutorul a două maşini de încărcare-descărcare. Controlul reactoarelor, inclusiv controlul sistemelor utilizate pentru protecţia reactorului şi al mediului înconjurător, se face computerizat. În România a intrat în funcţiune, pe 2 decembrie 1996, centrala nucleară de la Cernavodă care produce, cu un singur reactor, aproximativ 10% din totalul energiei electrice produse în ţară. Centrala de la