Sunteți pe pagina 1din 12

Teologia icoanelor, in lumina

traditiei dogmatice ortodoxe

Mareste imaginea.
Studiul de fata urmareste sa prezinte teologia icoanelor in lumina traditiei dogmatice si canonice ortodoxe,

asa dupa cum a fost ea afirmata si intarita de hotararile dogmatice si canonice ale sinoadelor Bisericii

Ortodoxe Ecumenice si transmisa de Sfintii Parinti de-a lungul secolelor, indeosebi in perioada

iconoclasmului.

Desi epoca apostolica nu avea neaparata nevoie de icoane, pentru ca amintirea Celui intrupat marturisea

nemijlocit despre existenta Sa, iar cuvantul Evangheliei propovaduit la toate neamurile lumii de atunci pastra

inca vie prezenta Sa, totusi, graiul imaginii, ca marturie a credintei in Iisus Hristos Cel intrupat, rastignit,

inviat si inaltat la ceruri, a fost marturie inca de la inceputurile crestinismului. Elementele iconografiei

crestine au prins viata inca de pe vremea catacombelor sub forma de imagini simbolice si alegorice. Primele
imagini ale iconografiei crestine "ce au putut fi gasite, apar in jurul anului 200 pe mormintele martirilor,

conform obiceiurilor funerare ale lumii de atunci. Sunt imagini din Vechiul Testament si tocmai prin aceasta

se vadeste ca aceste imagini reprezinta ceva mai mult decat o simpla podoaba".

In prezent, este indeobste recunoscut, ca, cel putin din secolul al IV-lea, se poate constata si atesta in chip

documentar si cinstirea sau cultul icoanelor. In secolul al VIII-lea, cand apare miscarea iconoclasta, care

timp de aproape doua secole (725-843) a pus in discutie legitimitatea uzului si a cinstirii icoanelor, acestea

constituiau deja o realitate evidenta in viata sacramentala si liturgica a Bisericii Ortodoxe. Consecinta

pozitiva a iconoclasmului a fost insa elaborarea unei teologii a icoanelor la Sinodul al VII-lea ecumenic,

intrunit la Niceea, in anul 787. Aceasta teologie niceeana a icoanelor avusese insa precursori de seama

care deja fundamentasera scripturisitic si patristic cultul icoanelor. Pana la anul 843, cand ideologia

iconoclasta a fost definitiv nimicita, teologii iconofili au sporit modul de intelegere al teologiei icoanelor
stabilit la sinodul al VII-lea ecumenic. Asa dupa cum preciza si un ierarh ortodox, "...originalitatea (duminicii)

Ortodoxiei este legata nu numai de amintirea celui de al VII-lea Sinod ecumenic, care proclama venerarea

sfintelor icoane, ci si de adorarea continua a prototipului tuturor icoanelor...", despre care ne-au invatat

teologii iconofili. Parintii si teologii iconofili ne dau marturie graitoare despre acea "Traditie nescrisa", de care

vorbea Sfantul Ioan Damaschinul, ale carei dispozitii ne impuneau venerarea Icoanelor si a crucii.

Traditia nescrisa, confirmata si intarita de Sinodul al VII-lea ecumenic, prevedea cinstirea icoanelor

Mantuitorului, a Nascatoarei de Dumnezeu, ale Sfintilor si ale ingerilor, asa dupa cum ne marturiseste

acelasi teolog al icoanelor. "Noi veneram icoana sa, a lui Hristos. Noi veneram - marturisea sfantul Ioan

Damaschin - tot ce este al Sau, slujitorii Sai, prietenii Lui, si mai presus de orice pe mama Sa, Nascatoarea

de Dumnezeu". Intr-adevar, Biserica Ortodoxa a adus si aduce Sfintei Fecioare, icoana vie a Evei celei noi,

care a nascut Adevarata Lumina, o cinstire mai mare decat aceea a Sfintilor, si anume aceea de

supravenerare. Venerarea icoanelor Sfintilor n-a fost considerata niciodata de Biserica Ortodoxa ca o

diminuare a cultului de adorare adus lui Dumnezeu, ci dimpotriva, "noi pictam pe Hristos ca Domn in asa fel

ca nu-L privam de armata Sa. Sfintii sunt... armata Domnului". In icoanele Sfintilor ortodocsi se reflecta viata

pnevmatica a lui Hristos; fetele lor stralucesc curatia si prezenta Duhului sfintitor al lui Hristos. Noi ne

inchinam Domnului Hristos, supra-cinstim pe Maica Domnului si cinstim pe Sfinti, si prin icoanele care ii

reprezinta, care raman adevarate realitati pnevmatizate ale lui Hristos. "Aceasta pnevmaticitate - afirma un

teolog ortodox - pe langa faptul ca reprezinta pe Hristos impreuna cu actele Sale mantuitoare, unice, este

singurul mod obiectiv in care poate fi sugerata spiritualitatea nescrisa imprejur (necircumscrisa), a

dumnezeirii lui Hristos in forma circumscrisa uman, sugerand adancimile abisale dumnezeiesti prin

trasaturile unei fete omenesti fizic circumscrise, dar prin spiritul ce-l reflecta sugerand ea insasi

necircumscrisul".

Aceasta prezenta a Duhului Sfant in chipul uman zugravit pe icoana sugereaza insa si cea mai concentrata

manifestare a spiritualitatii umane fata de natura, pentru ca insusi Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru

vecie. Originea icoanelor si justificarea lor in Biserica o adevereste deci insasi marturisirea credintei in

Hristos cel intrupat si jertfit pe crucea de pe Golgota. In aceasta intrupare omul a devenit icoana lui

Dumnezeu, pentru ca El "ne-a grait noua prin Fiul" (Evrei I, 1-2). Asadar, putem afirma ca primul care a

facut o icoana este insusi Dumnezeu care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut, Cuvantul Sau, "...icoana Sa

insufletita, naturala, caracterul neschimbat al eternitatii Sale. El a facut apoi pe om dupa chipul si

asemanarea Sa". De aceea, Sfantul Ioan Damaschin era indreptatit sa afirme ca "icoana este o asemanare,

un model , o intiparitura a cuiva, care arata in ea pe cel ce este infatisat in icoana ".

In icoanele Sfintilor, Parintii Bisericii au vazut o salasluire a lui Hristos, sau a Duhului Sau, respectiv a puterii

si lucrarii dumnezeiesti necreate, "o trecere in revista a faptelor lor sublime", un mijloc de unire, cu
Dumnezeu, prin contemplare. Invatatura proprie romano-catolicismului - despre caracterul creat al harului a

privat pe crestini "de o prezenta reala si indumnezeitoare a lui Dumnezeu in el si prin aceasta sfintenia, a

fost redusa de Catolicism la o categorie aproape pur etica, inchisa in limitele creatului, fie el natural, sau

supranatural" . Teologhisind despre icoanele sfintilor de pe iconostas, si importanta lor pentru concentrarea

atentiei credinciosilor in realizarea unirii cu Dumnezeu prin contemplare, Pavel Florensky afirma ca acestea

sunt "ferestre care dau spre privelistea de dincolo", si care indica existenta ei, "pentru a concentra pe

credinciosi. Concentrarea atentiei - sublinia teologul rus - este conditia progresului spiritual".

Prin stradania lor continua de a-si indumnezei firea umana, Sfintii au devenit "fii si mostenitori prin harul lui

Dumnezeu (Gal. IV, 7 ,Rom. VIII, 17), si prin aceasta mijlocitori intre Dumnezeu si om, si icoane vii de urmat

in credinta si in acest efort, in aceasta epectaza de induimnezeire a firii umane. Pentru acest merit al

Sfintilor, Sfantul Ioan Damiaschinul ne invata sa ridicam, "...lui Dumnezeu biserici in numele lor, aducandu-

le daruri, cinstindu-le memoria si pornind in ea bucuria noastra spirituala... sa le facem... icoane...".

Pentru crestinul ortodox, icoana ramane un mijloc de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi cei

aflati in lumea materiala. "...Respingerea icoanei - declara un teolog ortodox - este proprie celor ce resping

in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara

doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant... Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele si cu

cinstirea icoanelor s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele

care au tinut cuvantul in matca traditiei pornite de la Apostoli".

Pentru teologii ortodocsi, icoanele sunt imagini pictate ale unei realitati care "evoca prototipul", sunt

simboale ca anticipare a realitatii simbolizate, sunt "chipul frumusetii in calitate de asemanare cu

Dumnezeu", sunt documente ale "constiintei religioase", "o limba sacra" a traditiei ortodoxe si o "arta

spirituala, liturgica si teologica", si nu doar religioasa. Cinstirea sfintelor icoane, in conceptia teologiei

ortodoxe, nu este deci o inchinare la chipuri cioplite, de la care fusese oprit poporul evreu, ci o veneratie

adusa celor care mijlocesc penltru noi (Facere XVIII, 17-33 ; Iov XLII, 7-10), pentru ca "nu ne inchinam

materiei, ci celui ce este infatisat in icoana, dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta

Evanghelia:, nici materiei Crucii, ci chipului Crucii". In timp ce idolul ramane imaginea unui lucru real sau

ireal, conceput si cinstit ca divinitate, icoana crestina este asemanarea unui lucru cu existenta reala, care a

existat sau exista, este imaginea adevarului, si nu produsul plasmuirii mintii omenesti.

Poporul evreu a primit porunca de a nu-si face "chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau

jos pe pamant, sau in apa si sub pamant..." (Deut. V, 8-9), dintr-o pedagogie divina, intrucat traia in mijlocul

popoarelor pagane si idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare materiala a lui Dumnezeu, fiinta pur

spirituala si imperceptibila prin simturi. Simboalele legii vechi - mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant,
sicriul legii etc. - constituiau semnele sensibile ale prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului ales. Aceste

simboale erau o anticipare a icoanelor, precum insusi Vechiul Testament era o anticipare, o calauza, un

pedagog catre Hristos. Un teolog ortodox remarca ca "...nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in

obiectele naturale si cu deosebire in simboalele sacre, indicate de Dumnezeu in mod supranatural, era

interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi" pentru ca insasi distinctia pe care o

face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si

introduse in cult, "era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod

panteist".

Dupa porunca Legii vechi, cinstirea adusa lui Dumnezeu nu s-a materializat prin reprezentari iconografice

pentru cauzele mentionate mai sus, dar aceasta cinstire cunoaste forme exterioare, ca de pilda aprinderea

candelelor si a tamaiei inaintea chipurilor si obiectelor sfinte (Exod XXVII, 20-21 ; XXX, 1-8 ; Lev. XXIV, 2-4).

Asadar, nici Legea veche nu opreste cinstirea chipurilor si a obiectelor sfinte, asa dupa cum pretindeau

iconoclastii si dupa cum sustin, astazi, unii protestanti si cultele neoprotestante.

In crestinism, reprezentarea lui Dumnezeu in formele artei iconografice a devenit posibila datorita faptului

istoric al intruparii. "Negresit, sa nu faci icoana lui Dumnezeu Cel nevazut - ne invata teologul icoanelor,

Sfantul Ioan Damaschin. Dar cand vezi ca Cel fara de corp s-a facut pentru tine om, atunci vei face icoana

chipului Sau omenesc. Cand Cel nevazut s-a aratat vazut in trup, atunci vei infatisa in icoana asemanarea

Celui care s-a facut vazut. Cand Cel fara greutate, fara calitate si fara marime, din pricina superioritatii firii

Lui, Cel care exista in chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob (Filip. II, 6-7), prin aceasta apropiere de

calitate si cantitate a imbracat chipul corpului, atunci zugraveste-L in icoane si aseaza-L spre contemplare,

pe Acel Care a primit sa fie vazut...".

Sfanta Scriptura ne spune ca insusi Dumnezeu a ingaduit icoanele, pentru ca El a nascut pe Fiul Sau, care

este "icoana naturala a Tatalui" (Col. I, 15). Tot Dumnezeu a facut pe om dupa "chipul si asemanarea" Sa

(Gen. I, 26). Sfantul Clement Romanul ne adevereste ca, mai presus de toate, Dumnezeu "a plasmuit, cu

Sfintele si neprihanitele Sale maini, pe om, fiinta cea mai aleasa si mai mareata, chip al icoanei Lui..." ( iar

Sfantul Grigorie de Nazianz ne marturiseste ca Hristos este chipul Tatalui, iar omul a fost creat dupa chipul

lui Dumnezeu.

Cat priveste reprezentarile iconografice ale ingerilor, fiinte spirituale, Biserica Ortodoxa invata ca acestea nu

redau prin culori natura proprie acestor fiinte, circumscrise totusi in timp si spatiu, si care au deci un fel de

corporalitate spirituala, ci le reprezinta fie, analogic, fie in forma in care au aparut oamenilor.
Natura umana nu este autarhica, ci ea se poate desavarsi numai prin participare, numai prin comuniune,

numai prin har. Sfintii s-au facut, prin excelenta, partasi la harul divin, si de aceea cel care cinsteste un sfant

participa la sfintenia si la harul care salasluieste in el. Prezenta Sfantului Duh se afla "... si in sfintele icoane

- ale sfintilor - nu in chip substantial, ci -prin har si lucrare". In Biserica Ortodoxa, venerarea sfintelor icoane

se intemeiaza insa "nu numai pe natura subiectelor insesi care sunt infatisate pe ele, ci si pe credinta in

aceasta prezenta plina de har, pe care Biserica o invoca prin puterea sfintirii icoanei. Ritualul binecuvantarii

icoanei stabileste o legatura intre imagine si prototipul ei, intre cel ce este infatisat si infatisarea insasi". Prin

puterea acestei prezente harice, orice icoana sfintita este, in principiu, facatoare de minuni. De aceea se

poarte spune ca cinstirea sfintelor icoane face parte din insasi fiinta pietatii Ortodoxiei, din cultul Bisericii

noastre, care "...constituie cel mai mare si pretios lucru pe care il avem". Cultul este cel care ne mijloceste

legatura ontologica cu prototipurile icoanelor. Pavel Florensky releva ca invatatura Parintilor Bisericii,

confirmata de Sinodul al VII-lea ecumenic, si anume ca "...in ceea ce (priveste icoana, sufletul se inalta la

prototipul sau" a fost inteleasa gresit, "intr-un sens psihologic si subiectiv. Anumiti iconoclasti au acceptat

partea subiectiva a icoanelor, dar ei neaga legatura ontologica cu prototipurile. Iconoclastii, in aceasta

perspectiva nu neaga posibilitatea si utilitatea icoanelor, ci considera ca idolatrie venerarea lor". In contextul

acestei afirmatii, putem admite ca toti acei crestini care recunosc utilitatea liturgica si artistic-religioasa a

icoanelor, dar neaga legatura lor ontologica cu prototipurile, pe care acestea le reprezinta, nu sunt altceva

decat niste iconoclasti deghizati.

A recunoaste si marturisi aceasta legatura ontologica cu prototipul, pe care o realizeaza o icoana, inseamna

a recunoaste prezenta lucrarii divine, a harului divin, adica a caracterului ei sacramental si liturgic. Cinstirea

icoanelor, precum si reprezentarea lor in pictura iconografica, ramane o marturie vie a dorintei uimane

pentru indumnezeirea prin har si un mijloc de comuniune cu Dumnezeu si Sfintii Sai, a caror viata apartine

istoriei umane. Fara a fi un fetis sau un idol, icoana este pentru crestinul ortodox o prezenta harica a lui

Hristos. "Noi trebuie sa credem -ne marturisea Sfantul Teodor Studitul -ca harul divin este prezent in icoana

lui Hristos, si ca aceasta comunica sfintenia celor care se apropie cu credinta". De aceea, pentru crestinul

ortodox, icoana ramane inainte de toate un obiect de cult, pentru ca ea este sfintita, prin "numele divin si

prin numele prietenilor lui Dumnezeu, si de aceea ea primeste harul Duhului Sfant".

Cat ipriveste natura sau caracterul cultului icoanelor, trebuie retinut faptul ca Parintii Bisericii nu l-au

confundat niciodata cu cinstirea pe care o dam lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu il cinstim prin latrie sau

adorare iar pe Sfinti, icoanele si moastele lor, ii cinstim prin simpla venerare, sau - dupa cum o numeste

Sfantul Ioan Damaschinul - cinstirea relativa, pentru ca sta in relatie cu prototipul la care se refera. Intre

icoana si prototip exista asemanare, dar nu identitate de natura. Calitatea asemanarii cu prototipul justifica

deci si legitimeaza cultul icoanelor, iar cea de diferenta prin natura determina gradul sau esenta acestui cult.
Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, sensul ultim al cinstirii icoanelor este tot Dumnezeu. Leontie, episcopul

Neapolei din Cipru (secolul al VII-lea) raspunde la invectivele iconoclastilor ca, atunci "cand vei vedea pe

crestin, inchinandu-se Crucii, cunoaste ca aduce inchinaciunea lui Hristos cel rastignit, si nu lemnului.

Pentru ca, daca ar cinsti firea lemnului, negresit ar trebui sa se inchine si padurilor si copacilor, dupa cum tu,

Israile, te inchinai odinioara acestora, zicand arborelui si pietrei : tu esti Dumnezeul meu si tu m-ai nascut

(Ier. II, 27). Dar noi nu spunem asa nici Crucii, nici chipurilor Sfintilor, caci nu sunt dumnezeii nostri, ci carti

deschise spre aducerea aminte a lui Dumnezeu si spre cinstirea Lui, asezate in Biserici in vazul tuturor si

venerate. Cel care cinsteste pe mucenic, cinsteste pe Dumnezeu, pentru care mucenicul a suferit

mucenicia. Cel care se inchina apostolului lui Hristos, se inchina Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se

prosterna in fata Maicii lui Dumnezeu este evident ca aduce cinstea Fiului ei, caci nu este alt Dumnezeu

decat Unul singur, Cel cunoscut si adorat in Treime".

Cei pentru care icoana este un fetis, dovedesc deci ca nu o considera obiect de cult, a carei cinstire se

indreapta in ultima instanta tot catre Dumnezeu, si sunt lipsiti de prezenta harica pe care aceasta ni-l aduce

in casele si bisericile noastre, iar in zilele de sarbatoare, in cadrul Sfintei Liturghii, expusa intr-o reprezentare

care corespunde sarbatorii respective. Privilegiul pe care icoana ni-l face in aprofundarea vietii harice nu-l

vor avea asadar nicodata cei care nu-i cunosc adevarata ei teologie, asa dupa cum ne-a fost ea predata de

traditia Bisericii Ortodoxe. "Exista o Traditie..., a icoanelor - afirma om teologc catolic ;- care se integreaza in

Traditie pentru a face pe credinciosi sa traiasca intr-o spiritualitate profunda. De aceea, toti admit ca se

poate vorbi de o teologie a icoanelor si, intr-un anumit fel mult mai usor decat o teologie a artei crestine in

Occident, luata in ansamblul sau, sau in unele din manifestarile sale particulare... De aceea - declara

teologul E. Vauthier - se poate vorbi de o asistenta particulara a Duhului Sfant, ca si pentru celelalte

componente ale Traditiei, la un grad pe care singur Duhul il stie...". Aceasta Traditie a fost confirmata, sub

inspiratia Sfantului Duh, in Sinodul al VII-lea ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor. A nu respecta acest

cult, inseamna deci a huli Duhul Sfant sub inspiratia caruia Parintii sinodali au formulat dogma cinstirii

icoanelor, si a ne lipsi de acele carti deschise spre aducere aminte de Dumnezeu si spre cinstirea Lui, care

raman icoanele.

Cei care nu cinstesc icoanele si Crucea lui Hristos, dar marturisesc ca cunosc si respecta Cuvantul

Scripturii, ar trebui sa-si aminteasca cuvintele Sfantului Apostol Pavel adresate Filipenilor: "Fratilor, ...multi

despre care v-am vorbit adeseori," ...se poarta ca dusmani ai Crucii lui Hristos. ..Sfarsitul acestora este

pieirea" (Filip. III, 17-19).

Pentru noi crestinii ortodocsi, "...icoana nu se defineste pe ea insasi ca o arta apartinand uneia sau altei

epoci istorice, nici ca expresie a particularitatilor nationale ale unui popor sau altul, ci numai prin functia ei

care este universala precum Ortodoxia insasi, fiind determinata de insasi esenta chipului si rolului ei in
Biserica". Icoana are deci, in Ortodoxie, in primul rand, un rol liturgico-sacramental, si apoi unul artistic. Asa

se explica de ce in Ortodoxie nu exista rit liturgic fara icoana. Un teolog anglican constata si el ca, in

Biserica Ortodoxa, "...o icoana poate exista doar intr-un cadru particular de credinta si cult careia ii apartine.

O icoana despartita de acest cadru inceteaza de a mai fi icoana... Arta icoanei este o arta liturgica". Mai

mult, icoanele ortodoxe - bizantine prin excelenta - sunt intotdeauna expresia grafica a ideilor teologice.

Fecioara, de exemplu, nu este reprezentata ca o mama oarecare, ca in Occident, ci ca mama lui

Dumnezeu, Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care mijloceste intre Dumnezeu-Fiul si oameni.

In Ortodoxie, "...frumusetea icoanei nu poate supravietui fara spiritul doctrinar care i-a dat viata". In

Ortodoxie se poate deci vorbi mai intai de o teologie a icoanelor, de o teologie care comporta o iconologie,

si apoi de o arta iconografica bisericeasca, dar care nu are scopul sau pentru sine, ci insasi continutul sau

este determinat de necesitatile si canonul (erminia) Bisericii.

Iconoclastii, si urmasii lor de astazi, indiferent ce crez dogmatic marturisesc, au facut marea greseala de a

substitui icoana persoanei, de a intelege eronat ca, in Biserica Ortodoxa, icoanei i se aduce aceeasi cinstire

ca prototipului pe care il reprezinta, si ca ea localizeaza o comuniune, ca prezenta reala a lui Hristos. Mai

mult, neintelegind taina unirii iposiatice a intruparii Domnului Iisus Hristos, au crezut ca privind chipul

zugravit al lui Hristos Cel intrupat, noi veneram in El numai pe Iisus-Omul, nu si pe Cuvantul sau Fiul lui

Dumnezeu. "A voi sa reprezinti pe Hristos - afirmau iconoclastii intruniti la sinodul de la Hiera -

(Constantinopol) in anul 753 - nu se poate evita o dilema ; umanitatea este aceea care se exprima prin

imagine si se cade in nestorianism ; daca se pretinde el se pune accentul pe o reprezentare neincarnata,

asupra divinitatii lui Hristos, se cade in mod fatal in monofizitism. In definitiv - concludeau participantii la

sinodul de la Hiera - adevaratul cult datorat lui Hristos si Sfintilor consta in a reproduce imaginile lor in

inimile noastre, a ne configura lor, prin imitarea vietii lor. In ce priveste prezenta lui Hristos, pe care icoana,

prin natura sa, vrea sa o creeze, ea trebuie cautata in Euharistie".

Dupa cum se poate constata, iconoclastii nu cunosteau sau nu vroiau sa inteleaga crezul dogmatic al

Calcedonului si al Sinodului al VI-lea ecumenic, care formulasera dogma unirii Ipostatice si a consecintelor

acestei uniri. Teama lor nejustificata de a nu se cadea in nestorianism sau monofizitisim era asociata cu

neprecizarea diferentei intre prezenta substantiala a lui Hristos in Sfanta Euharistie si prezenta harica din

sfinta icoana. Cat priveste prima afirmatie, Sfantul Ioan Damaschinul le-a raspuns ca tocmai in virtutea unirii

ipostatice dintre cele doua firi - dumnezeiasca si omeneasca - in persoana divina-umana a Mantuitorului,

zugravim "... pe Dumnezeul Cel nevazut, nu ca nevazut, ci pe Unul care s-a facut vazut pentru noi, prin

participarea la corp si sange.... Nu zugravesc dumnezeierea nevazuta - marturisea Sfantul Parinte - ci

zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu ; caci daca este cu neputinta sa se zugraveasca sufletul, cu atat

mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea".


La a doua nedumerire, pe care au mostenit-o si unii crestini din zilele noastre, teologul Paul Evdokinnov le

raspunde ca in Biserica Ortodoxa nu s-a zis niciodata, si nu se poate spune, ca "icoana lui Hristos este

Hristos, cum se spune : aceasta paine este trupul lui Hristos, pentru ca aceasta ar fi o idolatrie evidenta.

Icoana este o imagine care marturiseste de o prezenta, de o ordine bine definita : ea permite o comuniune

de rugaciune, care nu este propriu- zis o comuniune euharistica, substantiala, cu natura glorificata a lui

Hristos, ci o comuniune spirituala, mistica cu Persoana Sa. Ea opereaza o intalnire in rugaciune, fara a

localiza aceasta comuniune in icoana, ca vehicul al prezentei... Biserica - continua P. Evdokimov - vede pe

Hristos in mod liturgic. Iconografia urmeaza aceasta viziune si o traduce. Intregul mister al icoanei rezida in

aceasta asemanare dinamica si misterioasa cu Prototipul, cu Hristos total". In aceasta consta, intr-adevar,

teologia icoanei sau teologia frumusetii, precum si intregul ei mister.

In Biserica primara icoana a fost concretizata indeosebi sub forma simbolurilor - vita de vie, ancora,

porumbelul, pestele, arca, bunul pastor, pomul vietii, si mai ales Sfanta Cruce, care propovaduia dogma

intruparii si a rascumpararii neamului omenesc. Folosirea simboalelor in Biserica primara a fost cauzata

dupa parerea teologilor iconofili, de faptul ca "...evreii convertiti traiau inca sub influenta legii mozaice ; mai

mult, ei credeau ca neamurile vor cadea in paganism, daca cultul imaginilor le era permis. Pentru aceasta

ratiune, se picta mai intai prin simboale - pe care noi le cunoastem datorita catacombelor - pestele, ancora,

painea, mielul si altele inca. Ulterior, apar personaje care, de asemenea, au o semnificatie simbolica :

Jonas, Orfeu si, in ultimul loc, Bunul Pastor". Prin mijlocirea acestor simboale, crestinii si-au amintit de

prototipurile pe care le reprezentau, asa dupa cum ne adevereste si traditia dogmatica a Bisericii Ortodoxe.

"Fiindca noi suntem legati de simturi - marturiseau Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic - nu putem ajunge

la cele inteligibile decat prin mijlocirea simboalelor sensibile, fie prin meditarea Scripturii, fie prin

reprezentarea iconografica. Caci asa ne amintim de toate prototipurile si suntem condusi spre ele : pe unele

le percepem prin auz, pe altele le contemplam prin vedere, amandoua se explica reciproc, fara nici o

contradictie, se lumineaza una pe alta si se bucura de aceeasi cinste".

Originea icoanelor trebuie insa cautata nu numai in simboalele mentionate, ci si in "...pictura caracteristica

primelor veacuri ale crestinismului, mai ales in Egipt... Portretele zugravite in encaustica, pictura in ceara, o

tehnica proprie primelor veacuri, stau la baza icoanelor care, incepand din secolul al VI-lea, ocupa un rol tot

mai larg in pictura bizantina". Icoanele din secolul al VI-lea, pastrate in manastirea Sfanta Ecaterina de pe

Muntele Sinai, constituie o marturie a genului picturii iconografice a Bisericii primare.

Simboalele crestine, si mai ales sfintele icoane, au constituit intotdeauna reprezentari in imagini ale

catehismului ortodox. Ca raspuns la falsele interpretari ale invataturii sale de catre eretici, Biserica Ortodoxa

a formulat crezul si dogmele, creand o teologie speculativa. Aceasta a fost expusa si interpretata de ierarhie
ex cathedra. Credinciosul de rand, indiferent de ce natie era, avea insa nevoie de alte comentarii si

interpretari mult mai empirice. Pentru aceasta ratiune, pentru a raspunde acestor cerinte ale credinciosilor,

Biserica Ortodoxa a gasit un real sprijin in pictura iconografica si murala, care a ramas, de-a lungul

secolelor, o Biblie deschisa, cu comentariu, pe intelesul tuturor, si "ferestre spre eternitate". Continutul

icoanelor a fost insa legat de viata, de evolutia si de intreaga traditie a Bisericii, si de specificul etnic si

artistic al credinciosilor respectivi.

Cinstirea sfintelor icoane a avut un deosebit scop catehetic, in marturisirea dreptei credinte si in edificarea

credinciosilor intru aceasta, pentru ca icoanele au ramas intotdeauna pentru obstea crestinilor "o teologie

transpusa in culori", care a talcuit deci in graiul culorilor dogma ortodoxa. In Biserica Ortodoxa, rolul

instructiv-didactic al icoanelor a fost asociat cu cel al contemplatiei religioase si al aducerii aminte a

adevarurilor de credinta si ale istoriei sfinte. Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic afirmau ca, prin, icoane,

"noi avem intotdeauna amintirea lui Dumnezeu. Caci Cuvantul Scripturii nu este intotdeauna cantat (citit) in

Sfintele Biserici; dar reprezentarea prin icoane este in Biserici ca un amvon perpetuu, care seara, dimineata

si ziua ne istoriseste si ne aminteste adevarul celor ce s-au facut". Alaturi de cuvant (predica), icoana face

parte integranta, in Ortodoxie, din mesajul si marturisirea de credinta a Bisericii. Atat cuvantul cat si icoana

exprima prezenta lui Hristos Cel intrupat. Dar, in raport cu cuvintele, icoana reprezinta "superioritatea unei

comunicari simultane si atemporale cu realitatile atemporale".

In sedinta a saptea a Sinodului al VII-lea ecumenic, Sfintii Parinti intruniti la Niceea, in anul 787, au formulat

dogma despre sfintele icoane, prin care au confirmat si intarit cele cu dreapta credinta mai inainte legiuite de

catre Sfintii Parinti. "...Noi pastram - declarau Sfintii Parinti - fara innoire toate traditiile bisericesti asezate

pentru noi prin scris sau in chip nescris, dintre care una este si inchipuirea icoanelor prin zugravire, ca una

ce concorda cu istoria propovaduirii evanghelice, si care ne serveste spre incredintarea intruparii adevarate

- iar nu inchipuite - a lui Dumnezeu-Cuvantul si spre un astfel de folos. Caci cele ce una pe alta se arata,

fara indoiala, se lamuresc una pe alta.

Asa fiind, mergand ca pe o cale imparateasca, urmand invataturii celei de Dumnezeu graite a Sfintilor

Parintilor nostri si predaniei Bisericii Ortodoxe - caci stim ca aceasta este a Sfantului Duh, care salasluieste

intr-insa - hotaram, cu toata grija si staruinta ca, dupa chipul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, asemenea

sa se inalte si cinstitele si sfintele icoane, zugravite in culori si in mozaic sau facute din alt material

cuviincios, in sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase si vesminte, pe pereti si pe scanduri, in case si

pe drumuri : atat icoana Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si cea a Preacuratei

Stapanei noastre, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cat si ale cinstitilor ingeri si ale tuturor sfintilor si

ale barbatilor celor cuviosi. Caci cu cat mai des sunt priviti acestia prin zugravirea icoanelor, cu atata si cei

ce le privesc , sunt indemnati spre amintirea si iubirea prototipurilor si spre a da acestora sarutare si
inchinaciune cinstitoare desigur nu adevaratul cult care, dupa credinta noastra, se cuvine numai Firii

dumnezeiesti - in felul in care ne inchinam chipului - cinstitei si de viata facatoarei Cruci si sfintei Evanghelii

si celorlalte lucruri sfinte - si sunt indemnati spre a le cinsti prin aducere (jertfa) de tamaieri si lumanari,

precum se obisnuia si la cei vechi, in chip bine cinstitor.

Caci cinstea data icoanei se urca la prototipul ei; iar cel ce se inchina icoanei, se inchina persoanei

zugravite pe ea. Caci asa se intareste (pazeste) invatatura Sfintilor Parintilor nostri, adica predania Bisericii

Ortodoxe, care a primit Evanghelia de la o margine a pamantului la alta; astfel urmam lui Pavel care

vorbeste in numele lui Hristos si intregii dumnezeiesti si apostolice adunari..., intarind traditiile pe care le-am

primit... Iar pe aceia care indraznesc sa cugete sau sa invete altfel sau sa distruga traditiile bisericesti,

urmand ereticilor..., si se gandesc la vreo innoire sau sa elimine ceva din cele asezate de Biserica,

Evanghelia sau chipu-l Crucii sau pictura in icoane, sau o sfanta ramasita de martir, sau sa gandeasca

intortocheat si cu rea credinta pentru a rasturna vreuna din traditiile legiuite ale Bisericii Ortodoxe, sau sa

trateze sfintele obiecte sau sfintele manastiri ca ceva de rand, acestia daca sunt episcopi sau clerici,

oranduim sa fie caterisiti, daca sunt insa monahi sau laici, sa fie indepartati din comunitate".

Dupa cum se poate constata, Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic nu au facut altceva decat sa formuleze

ca dogma invatatura traditionala despre icoane, deja existenta in Biserica. Aceasta dogma a fost aparata

apoi cu tarie de Parintii Bisericii, si marturisita cu mare triumf in anul 843, cand, in memoria acestei staruinte

in apararea cultului icoanelor si, implicit, a dreptei credinte, s-a instituit Duminica Ortodoxiei, consfintind

biruinta Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor vremii de atunci si a iconodulilor asupra iconoclastilor.

Teologia icoanelor stabilita de Sinodul al VII-lea ecumenic a fost consemnata si de erminiile sau manualele-

calauza ale zugravilor. Atunci cand canonul iconografic este respectat, avem garantia ca icoana reproduce

un adevar deja recunoscut. Cand insa canonul nu este respectat de pictorul respectiv, opera sa nu poate fi

admisa, pentru ca ea "constituie o noua revelatie, care trebuie sa fie verificata". Pictura iconografica sau

murala nu trebuie deci sa fie produsul unui rationalism teologic si nici al unei inventii artistice subiective, ci

marturia unei realitati ontologice, a traditiei Bisericii. Pictorul trebuie sa cunoasca mai intai fondul dogmatic,

teologia icoanelor, si apoi sa incerce in smerenie si rugaciune sa ajunga la viziunea spirituala, la starea de

contemplatie a lumii supranaturale pe care el o va infatisa in identitatea ei ontologica. Despre respectarea

canonului iconografic si pregatirea launtrica a pictorului, a icoaografului, P. Florensky afirma ca "cu cat

canonul este mai stabil, cu atat mai profund si mai clar corespunde el exigentei spirituale. Ce este canonic

este bisericesc, ce este bisericesc este ortodox ; el exprima universalul. De aceea, purificarea sufletului prin

eliminarea de tot ce este subiectiv deschide sfantului adevarul etern al naturii umane in Hristos...".

Din perspectiva aceasta a obligatiei pictorului de a-si purifica sufletul prin inlaturarea a tot ce este subiectiv,
acelasi teolog al icoanelor afirma ca "in sensul riguros al cuvintelor, singuri Sfintii pot sa faca icoana". In

indrumarile sale catre ucenicii zugravi, ieromonahul Dionisie cel din Furna (secolul al XVIII-lea) recomanda

ca "cel care voieste a deprinde mestesugul zugravirii, ...sa se roage... si sa se faca pentru el ...rugaciune

catre Domnul Iisus Hristos,...". Acelasi pictor, creator de scoala, indemna pe ucenicii sai sa ia aminte bine,

"necrutand osteneala ci cu prea multa ravna sa se iscuseasca si deplin sa invete mestesugul acesta, fiind

de la Dumnezeu, dat si oranduit, acesta este dumnezeiesc lucru... Iar cati pentru a banilor iubire cu lacomie,

fara evlavie si cu nebagare de seama, se apuca de lucrul acesta, bine sa ia seama, aducandu-si aminte de

cea a Iudei, a iubitorului de argint si a celor de un narav cu dansul". Intr-adevar, pictorii si iconografii de

seama ai Bisericii Ortodoxe, inclusiv cei care au pictat, Cozia, Voronetul, Moldovita si Horezu, de pe plaiurile

romanesti, au fost cu adevarat sfinti, in-vrednicindu-se de adevarate viziuni spirituale. Acestora le datoram

iconografia crestina, iar celor care s-au invrednicit doar de talantul artei iconografice le datoram numai o arta

religioasa, pentru ca, in conformitate cu invatatura Biserici, "facerea de icoane nu depinde de inventia

pictorilor, ci exprima legislatia aprobata si traditia Bisericii Ortodoxe Ecumenice...

Conceptia si traditia icoanelor deriva de la Sfintii Parinti, si nu de la pictor,- domeniul pictorului este limitat la

arta sa, in timp ce continutul si aranjamentul icoanelor este descris de Sfintii Parinti. Un teolog ortodox

adeverea ca, in Biserica Ortodoxa rasariteana, "in temeiul hotararii Sinodului al VII-lea ecumenic, singura

partea artistica a icoanei esta produsul pictorului, continutul sau spiritual depinde de Sfintii Parinti. Aceasta

hotarare marturiseste... ca adevaratii creatori ai icoanelor sunt Sfintii Parinti. Ei creeaza contempland ceea

ce icoana va infatisa". Istoria ecleziastica ne confirma ca de la intruparea lui Hristos si de-a lungul secolelor

se gasesc sfinti iconografi si iconografi sfinti in frunte cu Sfantul evanghelist Luca. Acestor iconografi le

apartine crearea de icoane, celorlalti crearea unei arte iconografice religioase. Iconografilor si pictorilor

iconografi de astazi, care doresc sa apartina acelor creatori de icoane, nu le ramane decat sa-si aminteasca

ca sunt urmasii parintelui picturii, bisericesti, sfantul evanghelist Luca, si acest lucru ii indatoreaza o traire in

Hristos, pentru ca "iconografia este metafizica existentei concrete".

In Biserica Ortodoxa s-a pastrat intotdeauna canonul impus de erminia picturii bizantine, care a reliefat cele

patru roluri ale icoanei ortodoxe : pedagogic, didactic, cultic, haric - de mijlocire a darurilor dumnezeiesti - si

estetic. Invataturile parintilor iconografi, trecute in erminia picturii bizantine, sunt "...marturii directe ale

invataturii lui Hristos si a Duhului Sfant".

Transpunerile invataturii de credinta in lumea imaginilor creeaza insa, in iconografia ortodoxa orientala si in

iconografia catolica occidentala, o lume de idei dogmatice aparte. Iconografia occidentala ramane lipsita de

o anume prezenta harica, de nimbul sfinteniei, consecinta imediata a invataturii romano-catolice despre har

si lucrarea sa. Intentia si idealul iconografiei ortodoxe sunt insa expresia categoriei sfinteniei, straina de

idealul artei antichitatii clasice, a valorii binelui si frumosului. In Bisericile Ortodoxe, iconografia este expresia
fidela a invataturii de credinta, a dogmelor sale. Ea nu se adreseaza numai sentimentului si simtului artistic,

ci mai intai sufletului. Daca comparam, de pilda, icoanele crucifixului produse de arta occidentala cu cele ale

iconografiei orientale, de acelasi gen, afirmatia ramane revelatoare si in aceasta privinta. Arta crestina

occidentala prezinta tragedia unui om aflat in agonia suprema, vizand, in primul rand, sa "miste si sa caute a

incita sentimentele de exaltare ale durerii umane".

Dimpotriva, iconografii ortodocsi au creat icoane ale crucifixului in care "pe fata Domnului, domina si se

exprima majestatea regala (majastatea suferintei controlate), calmul si serenitatea,- in locul durerii

martiriului, semnificatia teologica sublima a sacrificiului implinit pe cruce, care este condensat in cuvantul lui

Hristos (s-a sfirsit, adica, opera s-a implinit). Astfel, in timp ce pictura occidentala, orientand opera sa spre

emotie, a prezentat o drama umana, iconografia orientala, adresand opera sa mai intai sufletului, a exprimat

kenoza divina a Omului-Dumnezeu pe cruce. Totusi, pictura ortodoxa, crezand impreuna cu parintii si

imnografii Bisericii ca Trupul Domnului n-a suferit nici o alterare de nici un fel... l-a reprezentat... fara nici o

alterare datorata mortii...". De aceea nu exista aici nici spasme ale gurii: nici ochi impaienjeniti...". Icoanele

ortodoxe redau deci cu staruinta si acrivie, aceasta indumnezeire a firii umane, acel theosis, consecinta

directa a intruparii lui Hristos si a acelei "viziuni ceresti in identitatea sa ontologica", care nu este proprie

decat Ortodoxiei rasaritene.Pentru un crestin ortodox, icoanele raman asadar infatisari vizibile ale

reprezentarilor supranaturale. Ele au ca scop de a inalta sufletul nostru in starile ceresti. Daca pentru un

catolic occidental, pictura in ulei este mult mai apta pentru a reproduce lumea senzoriala, iar pentru un

protestant occidental, gravura este mult mai potrivita pentru schema sa silogistic-rationala, pentru un

ortodox, icoana face sa transperseze esenta metafizica in ceea ce reprezinta ea, in mod concret ca sa

devenim fii ai luminii taborice.

S-ar putea să vă placă și