CONFLICTUL

DIN KOSOVO
 CUPRINS
1.Scurt istoric
2.Cauze
3.Desfasurarea conflictului
4.Implicatia ONU
5.Implicatia NATO
6.Cooperarea OSCE-NATO
7.Concluzii
8.Bibliografie
SCURT ISTORIC

Criza actuala din Kosovo are radacini istorice, politice si social-economice complexe.
Provincia Kosovo a apartinut puternicei dinastii sarbe, Nemanjic, timp de 200 de ani, ca parte din
statele sarbesti Zeta si Raska, fiind considerata leagan al culturii sarbe si important centru
ortodox. In 1398, in batalia de la Kosovo Polje (Campia Mierlei), Serbia si aliatii sai au fost
invinsi de Imperiul Otoman, si Kosovo a devenit spatiu otoman, ca intreaga Serbie.

In aceste conditii, albanezii au inceput - mai ales din secolul XV - sa preia provincia, cu
ingaduinta Inaltei Porti, care le-a recunoscut "suveranitatea" asupra provinciei in 1489. Sarbii
ortodocsi au fost nevoiti sa migreze spre nord, "centrul de gravitate" sarb mutandu-se din Kosovo
la Belgrad (secolul al XVIII-lea). Aceasta deplasare, fortata, este cunoscuta in istorie drept
"marea migratie sarba". Abia primul razboi balcanic, din 1912, a permis armatei sarbe sa
recucereasca Kosovo si sa intre in Pristina.

In 1912, Serbia a recapatat provincia Kosovo, ca urmare a inlaturarii dominatiei otomane

din Balcani, doar pentru scurt timp, deoarece in acelasi an, Kosovo a fost inclusa in Noua
Albanie independenta, iar anul urmtor marile puteri (Austria, Ungaria, Frana, Germania, Marea
Britanie, Italia i Rusia) au fortat Albania sa cedeze Serbiei aceasta reuniune. n 1918, Kosovo a
fost incorporata nou infiintatului Regat al Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, mai tarziu numit
Iugoslavia.

Tratatul de la Londra (mai 1913) a recunoscut apartenenta provinciei Kosovo la Serbia si a

Metohiei la Muntenegru. Totodata, Tratatul de la Londra recunostea oficial Albania ca stat. In
primul razboi mondial, Albania a fost aliata cu Austro-Ungaria, care i-a invins pe sarbi si a intrat
in Kosovo. Multi albanezi s-au alaturat atunci armatei austro-ungare si au inceput o campanie de
epurare etnica contra sarbilor.In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Germania a atacat
Iugoslavia pe 6 aprilie 1941. Si a cucerit-o pe 17 aprilie. Dar s-a confruntat, in continuare, cu
doua redutabile miscari de rezistenta: una monarhista, condusa de generalul de aviatie Drajen
Mihailovic; cealalta, de sorginte comunist/kominternista, condusa de "croatul" Iosif Broz Tito.

CAUZE
Provincia moderna Kosovo a aparut ca entitate politica in anul 1945, pana la aceasta
perioada, tinutul a apartinut partial sau in intregime altor state precum: Albania (in perioada
ocupatiei italiene), Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman si Imperiul Bizantin.

In anii 80, albanezii din Kosovo au cerut ca statutul provinciei sa treaca de la cel de
provincie autonoma la cel de republica, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia.

La sfarsitul razboiului, Iugoslavia a fost ocupata de Armata Rosie, care a impus regimul
comunist al lui Tito, eliminand astfel complet miscarea de rezistenta a ofiterilor "cetnici"
monarhisti. Kosovo a capatat sub regimul Tito statutul de "regiune autonoma", din 1974,
Constitutia Iugoslaviei garanta provinciei Kosovo dreptul la "auto-guvernare.

La violentele albanezilor din Kosovo, reclamate de sarbi, politia nu a luat nici o masura.
Acest fapt i-a deteminat pe multi sarbi sa apuce calea emigratiei. Casele parasite si terenurile lor
au fost imediat ocupate de albanezi. Sarbii ramasi in Kosovo protesteaza: in 1986 are loc prima
contra-manifestare.

In anii '80, presa occidentala consemna, in mod curent, abuzurile comise de albanezi asupra
sarbilor in Kosovo: batai, amenintari cu moartea, incendierea caselor, torturi, luari de prizonieri,
asasinate, demolari de biserici ortodoxe, violuri etc. Din 1974 si pana la sfarsitul anilor '80,
albanezii din Kosovo s-au bucurat de cea mai mare autonomie administrativa si culturala din
intreaga lor istorie.

In 1990, confruntarile au luat amploare si violentele s-au inmultit. Asa ca, in septembrie
1990, Guvernul sarb a modificat Constitutia, si a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei
al carei control administrativ si executiv trecea din mana "guvernului regional" in cea a
Guvernului de la Belgrad.

In vara lui 1992, albanezii si sarbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalti. La alegerile
din decembrie 1992, albanezii au fost insa sfatuiti sa nu vina la vot. Astfel, "Partidul Socialist" al
lui Milosevici a castigat alegerile.

Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Italia si Rusia au format grupul de contact privind
Kosovo si au incercat sa aduca situatia catre o rezolvare pasnica.

Sperantele ca diplomatia internationala le va rezolva problemele fiind spulberate, UCK a inceput

o campanie de terorism impotriva sarbilor kosovari, campanie care a provocat razboiul din 1998-
1999.
DESFASURAREA CONFLICTULUI
Conflictul din Kosovo poate fi impartit in trei etape: prima etapa 22 aprilie 1996- 28
februarie 1998, a doua etapa martie 1998- 23 martie 1999 si ce-a dea treia etapa a interventiei
Nato 24 martie-12 iunie 1999.

Prin aparitia UCK,"Armata de Eliberare din Kosovo", a dus la cresterea frustrarilor

populatiei albaneze. Cei mai multi albanezi au vazut UCK ca "luptatori de libertate" legitimi, in
timp ce guvernul iugoslav ii considera "teroristi" atacand politia si civilii.

In ianuarie-martie 1999 faza razboiului, a adus cresterea nesigurantei in zonele urbane,

inclusiv a bombardamentelor si crime. Astfel de atacuri au avut loc in timpul discutiilor de la
Rambouillet, in februarie.

Oficial, comunitatea internationala, a cerut incetarea luptelor. Ea a cerut in special ca sarbii

sa sfarseasca ofensivele sale impotriva UCK in timp ce incerca sa convinga UCK sa scada
interesul pentru independenta. Mai mult decat aat, au fost facute incercari de a-l convinge pe
Milosevici sa permita trupelor NATO de mentinere a pacii sa intre in Kosovo.

Izbucnirea conflictelor dintre Serbia, Croaia i Slovenia avea s acutizeze situaia din
provincie. Gruparea Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obinere a
independenei prin mijloace violente (1992).

Strategia UCK era de a starni neliniste, pe care sarbii ar fi simtiti obligati sa o suprime prin
violenta si astfel ar fi nevoiti sa acorde independenta Kosovo, ducand in acelasi timp o campanie
de purificare etnic". Pe 22 apilie 1996, gherila UCK a lansat simultan patru atacuri acupra
civililor si a politiei si asasinarea de albanezi ce erau considerati tradatori.

Noi ciocniri i masacre au obligat statele Grupului de Contact (SUA, F. Rus, Marea
Britanie, Frana, Germania i Italia) s impun nceperea negocierilor la Rambouillet (6 februarie
1999). Tratativele s-au ntrerupt n februarie i n martie 1999, prefigurndu-se o ciocnire cu
NATO.

La mijlocul lui februarie a inceput o conferinta de pace la Rambouillet, in Franta, la care au

participat aliatii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum si grupurile de albanezi care solicitau
independenta. Aliatii occidentali, sustinuti de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un termen de doua
saptamani pentru a semna acordul de pace. Amenintand, in caz contrar, cu represalii militare.

Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea fortelor armate iugoslave din
Kosovo, dezarmarea UCK, o forta de pace NATO in Kosovo (adica pe teritoriul Serbiei), precum
si o perioada de trei ani pentru ca Iugoslavia sa acorde independenta provinciei, dar Rambouillet
includea, insa, prevederi care semanau mai mult cu un armistitiu al Iugoslaviei.

Dupa o perioada de bombardamente, ambele parti semnatare au facut unele concesii:

Belgradul accepta sa acorde provinciei Kosovo o "autonomie substantiala", sa-si retraga din
provincie fortele speciale si pe cele paramilitare, sa permita reintoarcerea refugiatilor de orice
etnie, si sa accepte prezenta in Kosovo a unei forte militare de supraveghere a intelegerii, in care
NATO avea participarea principala. Iugoslavia obtinea in schimb, respectarea integritatii sale
teritoriale. Intelegerea mentiona ca provincia Kosovo este parte a teritoriului sarb. Acordul a
primit apoi aprobarea ONU, si a devenit "Rezolutia Consiliului de Securitate ONU 1244/1999".

In perioada 1998-1999 s-a desfasurat un conflict intre fortele sarbe si iugoslave, si armata
de eliberare din Kosovo, o grupare etnica albaneza de gherila si o organizatie terorista.

Anul 1999 in perioada 24 martie-12 iulie reprezinta razboiul dintre Republica Federala
Iugoslavia si NATO, cu scopul de atac asupra civililor si armatei Iugoslaviei, rebelii albanezi
continuand razboiul cu fortele iugoslave, printre care o deplasare masiva apopulatiei.

In ianuarie 1999 situatia a inceput sa degenereze cu masacrele etnicilor albanezi din

regiune. Eforturile diplomatice de a gasi o solutie au fost intensificate, iar la Rambouillet, in
Franta, a avut loc o intalnire cu un efort de a aduce pacea in regiune. Delegatia Albaniei a fost de
acord cu termenii stabiliti acolo.

In martie 1998, armata iugoslava a declansat in Kosovo actiuni contra separatistilor

albanezi. La 24 martie 1999 - fara autorizarea ONU - NATO a inceput sa bombardeze Iugoslavia,
lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari etc.).

Presedintele Milosevic a refuzat sa ia vreo masura in aceasta problema, in timp ce N.A.T.O.

a prevenit Serbia ca ar putea intreprinde atacuri aeriene impotriva tintelor sarbesti din Kosovo,
daca Serbia nu se supune.

Bombardamentul NATO din Kosovo, precum si efectele razboiului au determinat multi sarbi si
albanezi sa se refugieze in state vecine. Serbia, Macedonia si Muntenegru s-au umplut de
refugiati. Vinovat de situatie a fost gasit insa doar presedintele Milosevici, acuzat de
"International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia", pentru "crime de razboi.

IMPLICATIA ONU
Operatiunea unica de pace organizata de Consiliul de Securitate in luna iunie 1999 a fost
prima care a angajat alte organizatii multilaterale in calitate de parteneri, sub conducerea
Natiunilor Unite. Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR), Organizatia pentru
Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) si Uniunea Europeana (UE) impreuna cu ONU au
format patru piloni sub umbrela unui Reprezentant Special al Secretarului General ONU, in timp
ce NATO a desfasurat o forta de securitate internationala (KFOR). Pe masura ce ONU a renuntat,
treptat, la responsabilitatile administrative ale institutiilor provizorii, institutia si-a pastrat
autoritatea si responsabilitatea administrativa a provinciei.

Criza din Kosovo a marcat reculul ONU, divergenele dintre membrii permanenti ai
Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Natiunilor Unite, impiedicand
organizatia sa actioneze eficient pentru solutionarea crizei.

In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii principale ale
Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec in afacerile interne.
Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei, politica care insa s-a
oprit la un anumit punct.

Pana in momentul de fata ONU s-a implicat cu cinci rezolutii: 1160, 1199, 1203, 1239 si
1244 in conflictul din Kosovo. Toate cele rezolutiile emise in martie, septembrie si octombrie
1998 respectiv mai si iunie 1999 condamna actiunile din Iugoslavia si cer Armatei din Kosovo sa
se abtina de la acte de terorism. Ca si in cazul Irak-ului, Consiliului de Securitate cere Iugoslaviei
sa admita si sa nu impiedice activitatea observatorilor internationali. O alta problematica
omniprezenta in aceste rezolutii este cea a respectarii drepturilor omului, grava in conditiile in
care masacre ale populatiei civile din zona continua sa apara luni de-a rAndul dupa emiterea
rezolutiilor.

La ase ani de la conflictul din 1998-1999, Consiliul de Securitate al ONU a decis c a

venit timpul pentru lansarea unui proces politic destinat determinrii viitorului provinciei
Kosovo.
 Negocieri internationale au inceput in 2006 pentru a stabili un statut final pentru Kosovo.
Trimisul special ONU, finlandezul Martti Ahtisaari, si-a inceput activitatea in problema Kosovo
in februarie 2006. In februarie 2007, Ahtisaari a prezentat un proiect de statut liderilor de la
Belgrad si Pristina, care prevedea pentru provincie o "independenta supravegheata".

La inceputul lui iulie 2007, textul - sustinut de SUA, Marea Britanie si mai multe tari UE, a
fost rescris de patru ori pentru a satisface exigentele Rusiei, care invoca rezolutia 1244/1999 a
Consiliului de Securitate ONU, ramasa valabila. Rusia, China si cinci tari membre UE au
declarat ca nu vor sustine independenta Kosovo. Rusia si China au drept de veto in Consiliul de
Securitate al ONU. Intre timp, miscarile separatistilor din Europa si din fostele republici
sovietice se pregatesc sa utilizeze un eventual "precedent Kosovo" pentru a cere, la randul lor,
independenta.

IMPLICATIA NATO
Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut
drept viabil la jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa
apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi cazul. La scurt timp, Marea
Britanie s-a raliat SUA in a condamna guvernul de la Belgrand, ambele initiind o propunere de
rezolutie a Consiuliului de Securitate. Uniunea Europeana s-a declarat nemultumita de evolutia
conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care detinea la acea data
conducerea Comunitatii) afirmAnd ca nu va permite nasterea unei Africi de Sud la portile
Uniunii Europene. In scurt timp, statele membre ale NATO au adoptat pozitii similare.

In plus fata de aceste coordonate, mai exista si una psihologica: conflictul din Kosovo a explodat
foarte curAnd dupa relativa calmare a razboiului din Bosnia, unde NATO a fost deseori acuzata
de implicare insuficienta. Relevanta este chiar afirmatia lui Holbrooke "Kosovo nu este inca o
a doua Bosnie".

Problema in fata careia se afla NATO in aceasta situatie este aceea ca pentru a interveni
armat in Kosovo va fi nevoita sa eludeze cadrul legislativ. Tratatul de la Washington prevede
actiunea armata doar in limitele Cartei Natiunilor Unite si doar in scopuri defensive. Articolul 5
al Tratatului prevede actiunea in cazul in care teritoriul uneia dintre tarile membre este amenintat
/ atacat, in limitele articolului 51 al Cartei, iar Articolul 6 (TW) descrie exact tipurile de
amenintare / atac la care Alianta poate raspunde in virtutea articolului 5 (TW).

Nici una dintre conditiile prevazute in Tratat nu au fost indeplinite. In plus nu exista nici o
rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit sau explicit posibilitatea
utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict. Dealtfel ar fi aproape imposibil sa se obtina o
rezolutie in care NATO sa fie mandatata sa intervina armat in Iugoslavia avAnd in vedere
conditiile politice. In acest sens este usor de amintit faptul ca China s-a abtinut in momentul
adoptarii Rezolutiei 1160 a Consiliului de Securitate, rezolutie in care era mentionata doar
impunerea unui embargo asupra armamentului Belgradului. La fel, avAnd in vedere pozitia
Rusiei fata de conflict este imposibil de crezut ca Rusia n-ar bloca o astfel de initiativa in
Consiliul de Securitate.

La toate acestea se mai adauga si recentul "Concept Strategic" al Aliantei adoptat la

Roma in 1991, fondat pe o idee pacifista, oglindind relaxarea data de sfArsitului razboiului rece.
Conceptul prevede un rol crescut pentru cooperare si dialog, si prevede ca sarcini primordiale ale
Aliantei "asigurarea [] bazelor indispensabile unui climat stabil de securitate in Europa [] in
care nici o tara nu ar fi in masura sa recurga la intimidare sau coercitie impotriva unui stat
european, oricare ar fi el".

Avand in vedere limitarile legislative sau morale pe care le-am enumerat mai sus,
consider ca pentru interventia NATO in Iugoslavia sunt posibile mai multe scenarii.

Unul dintre ele ar fi interventia directa a NATO, fara a astepta "binecuvAntarea" Natiunilor
Unite. In acest caz, cea mai simpla cale pentru NATO de a-si depasi limitarile legislative ar fi
aceea de a re-defini "amenintarea" fata de modul cum a fost definita in Tratatul de la
Washington. Acest lucru ar putea fi posibil odata cu re-definirea Conceptului Strategic al
Aliantei, re-definire programata sa aiba loc in cadrul Summitului de la Washington.

In acest sens este interesant de amintit declaratia facuta de D-na Allbright la Bruxelles ca
" instabilitatea care este periculoasa si contagioasa este mai bine sa fie oprita inainte de a
atinge granitele NATO". In pofida faptului ca acest punct de vedere in sprijinul extinderii zonei si
categoriilor de situatii in care NATO poate interveni la un nivel larg global punct de vedere
care este puternic sustinut de Statele Unite este puternic respins de restul aliatilor si prin urmare
vor exista dificultati mari in adoptarea sa.
NATO are la dispozitie, in cazul acestui scenariu, argumentul ca alta cale de a interveni armat nu
exista, Consiliul de Securitate fiind Blocat de Rusia argument des folosit in timpul Razboiului
Rece.

Acest scenariu are doua lipsuri: este necesara o perioada mare de timp pentru a-l pune in
aplicare si interventia NATO fara acceptul Rusiei este destul de periculoasa in cadrul relatiilor
intre Rusia si America. Dupa ce a renuntat la rolul sau global in criza din Irak, este destul de greu
de crezut ca Rusia va renunta si la rolul de putere regionala, foarte la indemAna intr-un conflict
care se petrece la cAtiva Kilometri de granitele sale.

Adoptarea unei Rezolutii a Consiliului de Securitate care sa mandateze NATO sa intervina armat.
Cazul ar fi similar cu cel petrecut in Irak in operatiunea "Furtuna in Desert" coordonatele sunt
insa altele.

Argumente contra Argumente pro

Rusia Stranse legaturi cu Belgradul Conditii economice proaste

Ar insemna sa renunte si mai mult la rolul

sau global aproape inacceptabil

China Nerespectarea drepturilor omului -> Nu isi doreste un rol in zona

Kosovo este considerata afacere interna,
China prefera neamestecul in afacerile
interne.

Un asemenea scenariu, desi ar fi cel mai moral si mai legal posibil este greu de imaginat. Chiar
in acest caz, legalitatea sa ar fi inca un subiect de discutie in acest caz fiind vorba de un mandat
ONU, lucru neprevazut in Carta, dar folosit deja in practica impotriva Irakului.

Ultimul scenariu, care pare sa aiba cele mai multe atuuri este cel de utilizare a amenintarii
credibile cu forta, deci o pastrare a tacticii existente la acest moment. Succesul planului
Hoolbrooke Hill care implica aceasta strategie a fost dovedit de retragerea fortelor sArbesti in
octombrie 1998. Planul este unul idealist avAnd in vedere conditiile impuse: Armata de Eliberare
trebuie sa renunte la ambitiile de independenta, iar SArbii trebuie sa acorde Autonomie Largita
provinciei lucruri la care nici una dintre parti nu doreste sa adere.
 Trebuie recunoscut ca la momentul actual argumentul folosirii fortei este unul puternic,
fortele NATO primind Ordinul de Activare al patrulea pas dintr-o procedura in care pasul opt
este Ordinul de Aplicare a Planului [de lupta] Stabilit.

COOPERAREA OSCE-NATO
Lucrul nou pe care il aduce aceasta criza in "istoria" organizatiilor este rolul deosebit pe care
OSCE-ul il are in rezolvarea sa. OSCE-ul, o organizatie pan-europeana, care in afara de toate
statele europene include Statele Unite si Canada in rAndul membrilor sai nu a avut niciodata o
pondere atAt de mare in aplanarea vreunui conflict international. OSCE-ul trebui sa participe la
punerea in aplicare a acordului de sistare a focului intre cele doua parti beligerante cu 2000 de
oameni, din care la ora actuala se afla in teren 800 de observatori. Prezenta observatorilor OSCE
in Kosovo este datorata acordului intre Holbrooke si Milosevici, iar ca fundal politic explicatia
cea mai evidenta este faptul ca Rusia fiind membra isi trimite proprii observatori in zona. Cu
toate acestea, este de notat ca in numarul total de observatori cea mai mare pondere o au cei
americani.

Desi s-ar putea crede ca implicarea masiva a OSCE-ului ar putea scadea rolul NATO, aceasta
presupunere este falsa: prin implicarea OSCE, NATO dovedeste ca respecta o coordonata a
Conceptului sau Strategic aceea de cooperare cu institutiile europene in asigurarea pacii in
Europa; in acelasi timp exista argumentul ca OSCE n-ar avea capacitatea de a face fata singura
situatiei, intrucAt majoritatea acordurilor intre cele doua parti au fost provocate de amenintarea
cu utilizarea fortei de catre NATO.

Posibile scenarii

Escaladarea crizei cu ajutorul OSCE-ului este cea mai la indemana solutie (exceptand cea
diplomatica) de impunere a pacii in Kosovo, admitAnd ca Rusia ar putea sa abandoneze
Belgradul in schimbul mentinerii rolului regional. Renuntarea n-ar fi una grava in cazul in care
Kosovo ar fi oprita sa isi declare independenta si I s-ar conferi o autonomie largita. Exista putine
date insa care sa confere credibilitate unui astfel de scenariu simpla existenta a unei forte
OSCE in Muntenegru este un argument insuficient.

CONCLUZII
 Conflictul din Kosovo a implicat, asa cum am aratat, mai multe organizatii internationale. In
pofida faptului ca Belgradul sustine in continuare ca aceasta este o afacere interna, nu poate fi
ignorat potentialul de extindere a crizei in zona, mai ales avand in vedere pozitia celorlalte
provincii iugoslave.

Trebuie de asemenea amintit faptul ca Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare
de locuitori minoritari din Europa nu mai exista nici o regiune atat de intinsa care sa aiba o
pondere de 90% din populatie apartinand unei minoritati.

De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe termen lung
a albanezilor din Kosovo. Cu toate ca foarte usor cineva s-ar putea gandi la alipirea Kosovo la
Albania dupa secesiunea de Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul de greu de prevazut pe
termen scurt Albania avand o conditie economica, mai proasta chiar decat cea a Kosovo este
greu de crezut ca ar putea constitui o atractie pentru populatia din Kosovo in plus, tendinta in
randul refugiatilor albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi in Albania, ci de a se raspandi in
alte parti ale Europei.

La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thai a citit n faa Parlamentului de la

Pritina declaraia de independen a provinciei, iar legislativul a votat declaraia. Statele Unite,
Frana, Marea Britanie susin proclamarea independenei provinciei, n timp ce Rusia i Serbia se
opun vehement. Printre statele care se opun proclmrii independenei Kosovo sunt: Romnia,
Spania, Slovacia, Cipru i Grecia. China i-a exprimat ngrijorarea fa de reaciile n lan pe care
le-ar putea avea faptul c un stat i-a proclamat unilateral independena.

Racheta Tomahawk lansata pe 31 martie

Zone unde se afla Uraniu in urma
1999
bombardarii
BIBLIOGRAFIE

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rzboiul_din_Kosovo#Campania
_NATO_de_bombardare

http://documents.tips/documents/conflictul-din-kosovo-
implicarea-onu-si-natodancuta.html

http://capriro.tripod.com/intaff/extpol01.htm