De la virtutile 'normale' la virtutea virtutilor

Evanghelia de astazi este una dintre cele mai importante pericope evanghelice
ce se citesc in Biserica noastra. Si spun ca este impopulara si incomoda, pentru
doua motive: intai, pentru ca minimalizeaza niste valori in care am fi sperat ca ne
puteam regasi si noi mai usor si, in al doilea rand, pentru porunca aceasta atat de
grea pentru cei mai multi cu neputinta de implinit a iubirii vrajmasilor.
Pe de o parte, deci, Evanghelia minimalizeaza virtutile aflate la indemana
noastra, a tuturor: omenia, iubirea celor dragi, cinstea si dreptatea.
Omenia. Zice Mantuitorul Hristos: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le
si voi asemenea (Lc. 6, 3) Nu este vorba despre omenia aceasta minimala, de a
face bine celui de la care pretindem ori asteptam acelasi bine. Sunt cuvintele pe
care romanul le-a preluat in proverbul: Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.
Evanghelia insa nu se limiteaza la modul acesta negativ ca sa ne arate doar
ceea ce nu trebuie sa facem ci ne invita la un Crestinism pozitiv si lucrator,
savarsind mai intai noi, adica, ceea ce am dori sa primim de la cei din jurul
nostru.
O alta valoare, pe care o minimalizeaza evanghelia de astazi, prin cuvintele:
Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii
acelasi lucru fac?, este iubirea celor dragi. Si aceasta, pentru ca o astfel de
iubire este cat se poate de fireasca. Nu este, adica, nici o scofala, sa-i iubesti pe
cei dragi! Nu este cine stie ce ca-ti iubesti parintii ori copiii; sa-ti iubesti sotia,
sotul ori prietenii; sa-i iubesti pe cei care te iubesc pe tine. O fac, de altfel, si
pacatosii!
Alta virtute pe care evanghelia de astazi o bagatelizeaza prin cuvintele Daca
faceti bine celor care va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii
acelasi lucru fac?, este cinstea sau corectitudinea, proprii, iata, pana si
pacatosilor, iar a patra valoare este dreptatea caci zice: Daca dati imprumut
celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si
pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai.
Dupa ce ni se arata ca toate aceste valori sunt departe de a fi cine stie ce virtuti
extraordinare, cu care am putea obliga in vreun fel pe Dumnezeu, evanghelia
vine si ne socheaza de-a dreptul pe toti cu cuvintele: Iubiti pe vrajmasii vostri,
faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata
voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt.
Sunt normalizate, asadar niste valori in care fiecare dintre noi ne-am fi putut
regasi, poate, cu usurinta, aratandu-ne totodata care este adevarata virtute!
Astfel, ca sa ne invete odata pentru totdeauna ca trairea in Hristos si Crestinismul
nu inseamna numaidecat o viata convenabila, comoda si la indemana oricui,
evanghelia de astazi vine cu aceasta porunca: Iubiti pe vrajmasii vostri. Trebuie
sa stiti, dragii mei, ca nici o alta religie de pe pamant nu a riscat o asemenea
prescriptie, impunand un asemenea jug credinciosilor sai iubirea vrajmasilor.
[]. Evreul, in religia sa Mozaica, spune: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti
pe vrasmasul tau! (Mt. 5, 43), iar musulmanul propovaduieste razboiul sfant.
Hristos, insa, pune stacheta mult mai sus. Dintre toti intemeietorii de religii, El
este cel mai cutezator si mai pretentios: Iubiti pe vrasmasii vostri!
Si ca sa ne dam seama cat de urata este inaintea lui Dumnezeu atitudinea de
dispret, de ura sau de nesocotire a celui de langa noi, ajunge sa ne amintim de
pilda vamesului si a fariseului (Lc. 18, 10-14) unde, mai indreptat s-a intors la
casa sa vamesul pacatos, decat fariseul drept, dar dispretuitor. E adevarat,
vamesii treceau in vremea aceea drept cei mai pacatosi oameni, pentru ca nu-si
faceau cinstit munca si nedreptateau adesea pe semenii lor. Fariseul insa nu vede
in vamesul de la usa un impreuna candidat cu el la imparatia lui Dumnezeu. Nu il
priveste ca pe fratele sau. Nu constientizeaza ca si acela are nevoie de
binecuvantarea lui Dumnezeu. Priveste la el peste umar. Il desconsidera chiar si
inaintea Domnului: Doamne, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni:
rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames!
Iubiti credinciosi,
Sunt intre noi persoane care nu stiu nimic despre evanghelia de astazi; care
nu au auzit niciodata cuvintele ei. Numai asa se poate explica de ce prea putini
ne reprosam lipsa de iubire fata de aproapele. Vin unii credinciosi la spovedanie
si spun: Parinte, stiti n-am pacatuit cine stie ce: n-am dat in cap la nimeni, nu
mi-am inselat sotia, n-am furat Si o tin tot asa, spunand mai mult ce cred ei
ca n-au gresit, decat ceea ce au pacatuit. Ei bine, evanghelia de astazi ne
deconspira superficialitatea si crestinismul nostru de carton caci, departe de a ne
opri doar de la savarsirea raului, ea ne cere expres sa facem binele. Cui? Celui ce
ne-a facut noua nu doar bine, ci chiar si rau. Aceasta este piatra de incercare a
adevaratului crestin. Cati dintre noi, asadar, mergem la spovedanie si param
sentimentele noastre necrestine impotriva aproapelui, chiar daca acela a ajuns
printr-o imprejurare sau alta sa ne fie dusman? Caci avem persoane sau fosti
prieteni cu care refuzam pana sa si vorbim, ignorand cuvantul lui Dumnezeu:
Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste, mincinos
este! (I In. 4, 20) De ce il numeste asa?
Pentru ca nu poate incapea dragostea impreuna cu ura in acelasi suflet, dupa
cum nu pot incapea simultan in acelasi spatiu lumina si intunericul. Tot asa nu
poate avea de-a face dragostea, fie ea si indreptata catre Dumnezeu, cu ura fata
de aproapele.
Cunosc persoane care tocesc zilnic pragul bisericii, neconcepand sa piarda
vreuna dintre slujbe, persoane care se roaga lui Dumnezeu foarte mult, dar care
n-au inteles inca taina iubirii. Ma credeti ca exista inimi impietrite printre cei care
se pretind fii ai lui Dumnezeu? Ei bine, pe acestia, pentru ca nu au iubire,
Domnul i-a numit mincinosi, pentru ca nu poate avea nimic comun Dumnezeu
cu ura.
Dragii mei,
Hristos insusi ne-a dat exemplu de iubire atunci cand fost arestat, palmuit,
scuipat si omorat pe nedrept! Nu S-a gandit nicio clipa la valorile cu care ne place
noua sa ne laudam, socotindu-ne ca suntem crestini si este suficient daca vom da
dovada de omenie, de iubire fata de cei dragi ai nostri, de corectitudine in viata
de zi cu zi si, mai ales, de dreptate. De aceea evanghelia de astazi este, totodata,
poate si cea mai cutezatoare, pentru ca ne vorbeste de un lucru care ne place
cel mai putin: iubirea vrajmasilor.
Acum sa te vad vrea sa zica Mantuitorul Hristos esti omenos, esti cinstit, ii
iubesti pe cei ce-ti sunt dragi, esti un om corect si drept etc Haide sa te vad,
insa, pentru ca asta vasazica adevaratul Crestinism: iubesti pe vrajmasii tai?
Greu!... Sa iubesc pe cel care ma barfeste sau ma dispretuieste?! Pe cel care ma
jigneste?! Pe cel care m-a lovit sau mi-a rapit drepturile?! Da, pe acesta ne
cheama evanghelia de astazi sa-l iubim! Iata de ce am spus ca este impopulara si
incomoda aceasta pericopa! Cand sa zicem si noi gata, ne-am regasit in
Crestinism, pentru ca suntem oameni de omenie, corecti, cinstiti, drepti, etc,
vine Mantuitorul Hristos si ne spune: Da? Esti crestin? Atunci, iubeste-ti
vrajmasii!
Este prescriptia care ne deosebeste de toate religiile de pe pamant. Duceti-va si
cercetati! Nu veti mai gasi la nici o religie un risc atat de mare; o porunca atat
de riscanta si de indrazneata, ca aceasta a iubirii vrajmasilor! Stim cu totii, din
viata noastra personala, cat de greu este sa ne mai uitam macar la persoana care
ne-a jignit sau ne-a gresit, daramite sa o mai si iubim! Si totusi, evanghelia de
astazi ne-o cere, ceea ce inseamna ca este si posibil. Daca nu ar fi fost cu
putinta, Hristos nu ar fi stricat cuvintele acestea pe noi! Este cu putinta sa ne
iubim vrajmasii, chiar daca pare greu sau imposibil. El insusi a facut-o, atunci
cand a fost rastignit: i-a privit cu mila si compasiune pe cei care il scuipau, il
batjocoreau si il rastigneau. Dupa modelul Sau, si Sfantul Arhidiacon Stefan si
mucenicii de mai tarziu acelasi lucru l-au cerut in rugaciunea lor: Doamne, nu le
socoti lor pacatul acesta [FA. 7,60]. De aceea evanghelia de astazi, pe langa
faptul ca minimalizeaza anumite repere spirituale care risca sa genereze in noi
autosuficienta, ne invita sa urcam o scara inalta si greu de escaladat scara
iubirii vrajmasilor. Insa, ca sa nu ni se para prea greu, haideti sa observam pe
rand treptele acestei scari si sa incercam sa le urcam pe toate incet-incet!
O prima treapta catre iubirea vrajmasilor ar fi sa incercam, mai intai, sa nu-i uram
pe cei care ne-au gresit, dupa cum ar merita, daca este sa ne luam dupa
dreptatea umana. Unii, in numele acestei dreptati omenesti, se lasa contagiati
de raul celorlalti si se comporta si ei la fel. In felul acesta insa nu facem decat sa
ne dezonoram Crestinismul pe care pretindem ca il iubim ori il respectam, si
astfel sa inmultim, in loc sa stopam raul. Sa te lupti cu tine sa nu-i urasti si, dupa
ce ai reusit sa nu-i urasti, vei putea sa urci urmatoarea treapta, si anume aceea
de a nu le reprosa raul pe care ti l-au facut. Fa-te ca ai uitat! Incearca sa ignori
raul acela, ca si cum nici nu s-a intamplat! Si, daca ai facut si aceasta, urca inca o
treapta: incearca sa nu-ti pese cu adevarat de raul pe care ti l-au facut.
Comporta-te ca si cum ziua si clipa respectiva nici nu au existat. Si, daca ai reusit
si aceasta, mai urca o treapta: cand te intalnesti cu ei, zambeste-le si vorbeste-
le! Toate acestea, insa, in rugaciune sfanta, ca Dumnezeu sa caute la inima
noastra mai mult cu intelepciune decat cu dreptate, iar la inima vrajmasilor nostri
mai mult cu dragoste decat cu ura. La sfarsit, dupa ce vom urca toate aceste
trepte de care am vorbit, va trebui sa ne rugam si mai mult, insa, ca Dumnezeu
sa reverse peste noi darul compasiunii si al iubirii fata de cei care ne-au gresit.
Sunt sentimentele cu care si El si-a privit dusmanii.
Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor,

Treptele iubirii de vrajmasi

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea
vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care
opunea violentelor suferite legea talionului: "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte,
mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana,
moarte pentru moarte" (Is 21, 24-25).
Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune:
"Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe
voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste
unii fata de altii" (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta
invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea
deriva intreaga invatatura patristica:
"Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua:
Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe
celalalt. ... Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe
vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei
ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama
si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa
rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si
peste cei nedrepti" (Mt 5, 38-39, 43-45)
"Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca
iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe
cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire
puteti avea? Pentru ca si pacatosi acelasi lucru il fac" (Lc 31-33). "Si daca
imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi
lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este" (Mt
5, 47-48).
In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea
drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a
raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata "ad
litteram", ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai
adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.
Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa
aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu
rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de
pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l
iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l
maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe
toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.
Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii
putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand
indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele
mai elementare pana la cele mai inalte.
1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul.
2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura
a chiar suferintei care ni s-a facut.
Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele
sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim
aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de
a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-
testamentare a talionului inteles intr-un sens literal.
3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in
grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: "Nu rasplatiti
nimanui raul cu rau" (Rm 12,17); "nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati
loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati,
zice Domnul" (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: "Lasa-te
prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu
ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima".
4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului
lui Hristos: "Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!" (Mt 5, 39).
5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac
vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce
ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: "Prigoniti, rabdam" (1 Co 4, 12) si
dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: "caci de va robeste cineva, de va
mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de
va loveste cineva peste obraz - rabdati" (2 Co 11, 20).
6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile,
incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum
spune Sfantul Simeon Noul Teolog "de a avea neschimbat aceeasi buna simtire
egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne
osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea
prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de
fapt".
Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea
insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si
asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de
indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea
poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de
adevarata iubire.
7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura
de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul
acestor cuvinte ale lui Hristos: "Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni
si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea" (Mt 5, 11).
E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept
un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu
seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe
care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac
sa suferim.
O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: "Daca cineva il tine minte pe
fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de
un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te
mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-
ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita
lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca
pe niste leacuri trimise tie de Domnul".
Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: "Daca suntem drepti, incercarea ce ne
vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e
pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de
rabdare".
8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine
corespunde sfatului lui Hristos: "De te loveste cineva peste obrazul drept,
intoarce-i-l si pe celalalt" (Mt 5, 39).
9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa
induram.
10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.
11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie,
nici resentiment fata de vrajmasii nostri. "Iubirea - scrie Sfantul Ioan Scararul -
este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul
(1 Co 13, 5)".
12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i
critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care
ni-l fac.
13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.
14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau
respingere fata de ei.
15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata
de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.
16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile
noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: "Nu judecati, ca
sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din
ochiul tau?" (Mt 7, 1-3).
17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face
vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in
rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: "Si ne iarta noua greselile noastre,
precum si noi iertam gresitilor nostri" (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios
cuvintele lui Hristos: "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua
Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre" (Mt 6, 14).
In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte
ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog,
iubirea de vrajmasi sta in "a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne
aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de
fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in
convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate.
Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este
propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care
trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai
presus de ea.
Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: "Cine nu pizmuieste si nu
se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste
fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa
dragoste, pentru ca asa e porunca"; "cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca
nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc:
adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca". Treptele urmatoare ne vor introduce
propriu-zis in iubire.
18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri,
precum spune Hristos: "Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau" (Mt 5, 24),
"impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale" (Mt 5, 25). Prin
aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul
caruia e tendinta spre diviziune si separatie).
19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta
atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale
privitoare la iubirea de vrajmasi: "Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este"
(Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica
pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: "Cand se
gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica
e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu
poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica
intristare in faptura".
20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de
Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri.
Sfatul Apostolului: "Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui
Dumnezeu, caci scris este: "A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice
Domnul"" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau
in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta
in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca
si sa-i mantuiasca.
21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta
atitudine corespunde poruncii lui Hristos: "Rugati-va pentru cei ce va vatama si
va prigonesc" (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).
Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar
atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna,
resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai
inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la
compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si
manifestarea acestor atitudini pozitive.
Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte
pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e
adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de
intristarea inimii si de lacrimi.
Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, "se roaga cu lacrimi in tot ceasul
pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il
vatama, sa fie paziti si iertati". Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim
Marturisitorul, merge "pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul".
22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon
observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in "a iubi din adancul sufletului si a-i
imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera,
fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi".
23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine
corespunde poruncii lui Hristos: "Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine
celor ce va urasc" (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); "iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le
binele" (Lc 6, 35); "tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor" (Lc
6,31), porunca reluata de Apostolul: "Binecuvantati pe cei ce va prigonesc,
binecuvantati-i si nu-i blestemati" (Rm 12, 14); "cautati ce este bine inaintea
tuturor oamenilor" (Rm 12, 17). "daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa
manance; daca inseteaza, da-i sa bea" (Rm 12, 20).
Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: "Ocarati fiind,
binecuvantam" (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba
despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da
un singur raspuns: "Fa-i binele". Sfantul Isaac sfatuieste: "Arata-ti maretia
compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit", si observa ca "e mai
mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor".
Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare "sa
rasplatim raul cu binele", caci "a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc
pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate".
Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a
gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine
isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine
asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza
vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod
sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca.
24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu
cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul
Varsanufie, la "a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce
ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce
ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza".
Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti
oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau
vrajmasi, drepti sau pacatosi. "Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii
deopotriva". "Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii
la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel
pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce
umbla in intuneric".
"Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe
niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand
indelung si suferind cele ce-i vin de la ei". "Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i
iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii
iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea
desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva". Fiindca "prietenii lui
Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile".
Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: "Socoteste ca toti oamenii, fie ei
necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire
fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar". Compatimirea -
observa acelasi sfant - e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele
cu aceeasi afectiune". "Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si
discernamant, a ajuns la desavarsire".
25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii
nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare "sa-i
primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute".
Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: "Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa
ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine".
26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe
noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim,
"duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe
aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si
sa treaca inaintea lui". O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera
acest ideal si "faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai
mult decat pe ei insisi".
Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o ierarhie
riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si fiecare le implica mai
mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele din urma o dispozitie unitara si
indivizibila.
Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca
inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei
raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort
launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite
niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat
pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.
Daca examinam invatatura Sfantului Siluan despre iubirea de vrajmasi, ne dam
seama ca, desigur, el nu ignora treptele ei elementare, dar ca cel mai adeseori o
priveste in treptele ei cele mai inalte. Acest lucru afirma ceea ce am remarcat
anterior, si anume ca invataturile staretului sunt expresia unei experiente
personale ce se situeaza pe culmile vietii duhovnicesti.
Pentru Sfantul Siluan, daca nu suntem in stare sa ne iubim vrajmasii, se cuvine
macar sa nu-i uram, sa nu-i blestemam si sa nu ne repezim la ei (aceasta ar fi
deja un progres spre iubire), si sa refuzam gandurile de manie impotriva lor.
Iubirea de vrajmasi implica nu numai suportarea mahnirilor pe care ni le produc
acestia, ci si suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu. Ea implica de
asemenea multumirea adresata lui Dumnezeu pentru toate aceste mahniri:
fiindca ele contribuie, am vazut, la progresul nostru duhovnicesc, si in acest sens
trebuie primite ca pe un dar al providentei lui Dumnezeu care are in vedere
mantuirea noastra.
Iubirea de vrajmasi implica de asemenea faptul ca, in fata violentelor pe care le
suferim, ne pastram pacea sufletului si a trupului, astfel spus, cum am notat deja
mai sus, nu numai sa nu ne infuriem la randul nostru, dar sa ramanem
netulburati.
Staretul recomanda de asemenea nu numai sa nu ne invinuim vrajmasii, ci si sa
nu gandim rau despre ei si chiar sa nu-i judecam deloc. Mai degraba decat de a-i
invinui pe ceilalti, trebuie sa ne simtim vinovati noi insine.
Iubirea de vrajmasi presupune bineinteles pentru staret iertarea ocarilor lor si
rugaciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este inca iubire si rugaciunea
poate precede iubirea fara sa fie inca o manifestare a ei: "Cand eram in lume -
marturiseste Siluan - imi placea sa iert din suflet si iertam usor si ma rugam cu
pofta pentru cei ce ma ocarau, dar cand am venit in manastire, pe cand eram
frate sub ascultare, am dobandit mare har si el m-a invatat sa-i iubesc pe
vrajmasi".
In compatimire Sfantul Siluan vede una din principalele dimensiuni ale iubirii de
vrajmasi. Desigur, aceasta compasiune consta inainte de toate din a avea mila de
ei. Aceasta mila decurge in parte din constiinta faptului ca cei ce ne vor raul sau
ne fac rau au sufletul bolnav (regasim invatatura patristica traditionala potrivit
careia patimile sunt boli duhovnicesti) si actioneaza sub stapanirea demonilor,
aceasta dubla situatie facand din ei victime si facandu-i sa sufere adanc.
La intrebarea: "Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci cand
seful lui e un om artagos si rau?", staretul raspunde: "Omul artagos indura el
insusi un mare chin de la duhul cel rau. El sufera acest chin din pricina mandriei
lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru
sufletul chinuit al sefului sau". Aceasta mila decurge, pe de alta parte, din
constiinta faptului ca cel ce face raul si se impotriveste adevarului sau il ignora,
traieste in indepartare de Dumnezeu, se lipseste asadar de bunurile Lui,
rataceste departe de caile mantuirii si se preda suferintelor iadului, a caror
arvuna o incearca inca de aici.
"Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la
adevar si merge in iad. Aceasta e iubirea fata de vrajmasi". "Omul bun gandeste:
"Tot cel ce rataceste de la adevar piere" si, de aceea, ii este mila de el. Cine a
invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela se intristeaza toata viata pentru
oamenii care nu se mantuiesc si varsa multe lacrimi pentru popor, si harul lui
Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe vrajmasi. Intelegeti! E atat de simplu. Sunt
vrednici de mila oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se impotrivesc
Lui. Inima mea sufera pentru ei si lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi si raiul si
chinurile se vad limpede: le cunoastem prin Duhul Sfant. Aceasta a spus-o si
Domnul: "Imparatia lui Dumnezeu e inauntrul vostru" (Lc 17, 21)! Asa ca inca de
aici incepe viata vesnica; si chinurile vesnice incep si ele tot inca de aici".
Vedem aici ca mila insoteste compatimirea, care consta in a suferi ceea ce sufera
ceilalti ca si cum am suferi noi insine, in a ne arata cu adevarat solidari cu ei in
suferinta, in a ne pune in locul lor in incercarile pe care le sufera, ceea ce atesta
o iubire autentica si fara rezerve.
Aceasta compasiune, de care ne da un exemplu staretul insusi, e profund traita:
asa cum o indica pasajul citat mai sus, ea e insotita de durere si lacrimi, si e
permanenta. Ea este la fel de adanca ca si cea pe care o incercam pentru cei de
aproape ai nostri atunci cand sunt in suferinta si nenorocire: "Duhul Sfant ne
invata sa iubim pe vrajmasi pana intr-atat incat sufletului sa-i fie mila de ei ca de
propriii nostri copii".
Trebuie, spune staretul, sa ne fie mila fata de vrajmasii nostri si de vrajmasii
adevarului, dar si fata de demonii insisi care sufera mai mult decat toti chinurile
iadului, fiindca au savarsit pana la capat ceea ce provoaca aceste chinuri:
indepartarea de Dumnezeu si tagaduirea lui, lipsirea de bunavoie de bunurile
dumnezeiesti, refuzul de a iubi pe Dumnezeu si de a fi iubit de El. Curatati de
Duhul Sfant, scrie el, "ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de
bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu".
Compasiunea pentru vrajmasi e implicata pentru stareti de compasiunea pe care
trebuie sa o avem (si pe care o avea el insusi) pentru toate fapturile fara
exceptie. "Trebuie sa-ti fie mila de orice suflet, de orice faptura si de toata zidirea
lui Dumnezeu". "Duhul lui Dumnezeu ne invata iubirea pentru toate si atunci
sufletul sufera impreuna cu fiece fiinta, iubeste chiar si pe vrajmasi si plange
chiar si pentru demoni, pentru ca au cazut din bine".
Compasiunea nu face exceptie de la nimeni, ci se adreseaza tuturor, fara nici o
deosebire. "Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii
pierire si chinurile in focul iadului. Ei gandesc asa pentru ca n-au invatat de la
Duhul Sfant iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a invatat aceasta va varsa lacrimi
pentru intreaga lume. Tu zici: "Cutare e un criminal si e bine sa arda in focul
iadului". Dar te intreb: "Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun in rai si de acolo ai
vedea arzand in foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de el,
oricine ar fi, chiar daca e un dusman al Bisericii?" Sau vei avea si tu o inima de
fier?".
Staretului ii era cu atat mai mult mila de cei ce trebuie sa indure suferintele
iadului, si incerca cu atat mai multa compasiune pentru ei, cu cat facuse el insusi
experienta in acelasi timp a fericirii raiului si a nenorocirii vrednice de plans a
iadului si masura intreaga distanta dureroasa ce separa pe una de cealalta.
Iubirea de vrajmasi indica mai ales, dupa staret, pe langa faptul de a incerca fata
de ei mila si compasiune, si faptul de a le voi si de a le face binele, atitudine pe
care Parintii nostri o situeaza, cum am vazut, pe o treapta foarte inalta. Cine-i
iubeste pe vrajmasi vrea indeosebi ce este mai bun pentru ei: ca ei sa se caiasca,
sa cunoasca pe Dumnezeu si sa dobandeasca harul mantuirii. "Trebuie sa avem
un singur gand - spune Sfantul Siluan: ca toti sa se mantuiasca".
O alta componenta a iubirii de vrajmasi asupra careia insista indeosebi Sfantul
Siluan e rugaciunea pentru ei. "E mare lucru in fata lui Dumnezeu sa te rogi
pentru cei ce te ocarasc si te mahnesc". Rugaciunea si iubirea pentru vrajmasi
sunt in ochii staretului intim legate si adeseori le citeaza impreuna: "Domnul e
iubire si El a dat pe pamant pe Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe
vrajmasi si sa se roage pentru ei"; "Milostive Doamne, invata-ne prin Duhul Tau
Cel Sfant sa-i iubim pe vrajmasi si sa ne rugam pentru ei cu lacrimi"; "Doamne,
asa cum Te-ai rugat pentru vrajmasi, asa invata-ne si pe noi prin Duhul Sfant sa-i
iubim pe vrajmasi"; "Sufletul a fost invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage
iubeste si-i este mila de fiecare faptura si indeosebi de om".
Fiindca rugaciunea e in acelasi timp cea care starneste iubirea de vrajmasi si
ceea ce decurge din ea, o manifesta si da marturie de ea.
Rugaciunea pentru vrajmasi e inainte de toate ceea ce ne ingaduie sa dobandim
de la Dumnezeu harul de a iubi: "Nu e cu putinta sa iubesti pe vrajmasi decat prin
harul Duhului Sfant si de aceea, de indata ce cineva te-a suparat, roaga-te lui
Dumnezeu pentru el". "Neincetat il rog pe Domnul ca, milostiv fiind, sa-mi dea
iubirea de vrajmasi; ziua si noaptea cer de la Domnul iubire", marturiseste
staretul.
Tot prin rugaciune e cu putinta sa ne pastram pacea in fata vrajmasilor nostri si a
ocarilor lor: "Pentru pacea sufleteasca trebuie ca sufletul sa se obisnuiasca sa
iubeasca pe cel ce l-a intristat si sa se roage de indata pentru el. Sufletul nu
poate avea pace, daca nu va cere cu toata puterea de la Domnul darul de a iubi
pe toti oamenii".
Rugaciunea e si ceea ce ingaduie pastrarea harului de a iubi pe vrajmasi, odata
primit.
Dar, daca rugaciunea starneste iubirea de vrajmasi, iubirea de vrajmasi starneste
la randul ei rugaciunea. "Cine n-a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela nici
nu se va ruga pentru vrajmasi". Mila si compasiunea pe care le incercam pentru
vrajmasi in constiinta faptului ca s-au indepartat de Dumnezeu, ca sunt lipsiti de
bunatatile dumnezeiesti si ca merg spre pierzania lor, ne indeamna sa ne rugam
ca ei sa scape de relele pe care le sufera si le vor suferi; ele ne indeamna sa ne
rugam lui Dumnezeu ca ei sa se caiasca si sa se abata de la rau, ca sa-L
cunoasca si sa se mantuiasca.
"Domnul e iubire si El a dat pe pamant Duhul Sfant Care invata sufletul sa
iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei, ca ei sa se mantuiasca. Aceasta si
este iubirea". "Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si sa se roage pentru ei, pentru
ca au ratacit de la adevar si merg in iad".
"Cine poarta in sine pe Duhul Sfant, chiar daca nu mult, acela se intristeaza
pentru toti oamenii ziua si noaptea, si in inima lui ii este mila pentru orice zidire a
lui Dumnezeu si mai cu seama pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu
sau se impotrivesc Lui si care, pentru aceasta, vor merge in focul chinurilor. El se
roaga pentru ei ziua si noaptea, mai mult decat pentru sine insusi, ca toti sa se
pocaiasca si sa cunoasca pe Domnul". "Doamne, toate noroadele sunt lucrul
mainilor Tale; intoarce-le de la ura si rau spre pocainta, ca sa cunoasca toate
iubirea Ta".
Pentru ca decurge din compatimire, dar si pentru ca e legata de sentimentul plin
de strapungere de a fi noi insine pacatosi si chiar mai rai decat demonii,
rugaciunea pentru vrajmasi e insotita de lacrimi, ceea ce e semnul profunzimii si
al sinceritatii ei, al faptului ca e legata de o iubire adevarata.
Jean-Claude Larchet

Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul; Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul"

De ce sa ne iubim dusmanii? Pentru ca raul sa devina

bine
este imaginea.
Ce motive avem pentru a-i iubi pe cei ce ne dumnesc? Aparent, niciunul. n realitate sunt cteva. Fiecare dintre
acestea are logica sa proprie, iar dac le lum mpreun, vom nelege c ele sunt maximumul gndirii pozitive,
prin care umanitatea se poate salva de ea nsi.
Evanghelia acestei Duminici ne aduce n atenie cununa cretinismului: iubirea vrjmailor. Toate regulile
cretinismului nu au dect un singur scop: dobndirea virtuii iubirii. Iar aceasta se desvrete prin iubirea celui
ce te dumnete. Numai aa, putem s stvilim perpetuarea rului n lume i realizarea armoniei sociale, att de
mult dorit.
Ce motive avem ns pentru a practica aa ceva, ntr-o lume din ce n ce mai revanard?! S le lum pe rnd:
1. Pentru c noi nine ne dorim binele. Precum voii s v fac vou oamenii, facei-le i voi asemenea, este
principiul de la care plecm n aventura de a iubi pe cel ce ne urte. El exprim, n mod logic, faptul c nimeni
nu-i dorete rul. Atunci, de ce ar dori rul semenului su?
Totodat, obinem un mijloc prin care putem evita eventualele dumnii. Dac vrei ca ceilali s nu-i fac rul, nu
le face nici tu ru. ns nu este suficient, deoarece rul nu apare n lume doar ca o reacie la ru. Uneori, pleac
din noi nine. De aceea, acest motiv este necesar, dar nu suficient, cum chiar Hristos spune mai departe: ce
folos avem dac face binele doar celor ce ne fac bine? Rul va fi limitat, dar nu va fi eliminat.
2. Pentru c cel ce ne vrea rul este un semen de-al nostru. Cnd rul pleac din noi nine, el este doar
manifestarea unei serioase nenelegeri a binelui. Dac nimeni nu-i dorete rul, apariia lui nu poate fi dect
consecina unei erori de apreciere, a unui raionament viciat ntr-un anume punct. Prin urmare, rul apare doar ca
o iluzie c facem ceva bine.
Logica ne nva ns c atunci cnd cineva este ntr-o eroare, el trebuie ajutat s ndrepte lucrurile, pentru ca
eroarea s nu se propage mai departe. n acest caz, oricine svrete rul nu trebuie condamnat ci, dimpotriv,
ajutat sau comptimit (n cazul absurd n care nici nu mai dorete s fie ndreptat). Orice om care face ceva ru
nu este altceva dect un semen de-al nostru aflat ntr-o eroare. De aceea, cretinul nu este chemat s
osndeasc, ci s ajute pe semenul su.
3. Pentru c rutatea nu duce nicieri. Ce poi obine bun din rutate? Nimic. Zero. Aceasta deoarece nici mcar
rul nu exist n sine. El nu este dect o deformare a binelui, o folosire nedreapt a tuturor celor ce exist n
univers. Toate au fost fcute cu un scop bun, de aceea cnd nu-i ating scopul, devin inutile. Rul este doar o
inutilitate, un accident de apreciere a binelui.
4. Pentru c nsui Dumnezeu ne iubete. Muli cred c Dumnezeu este gata s ne pedepseasc pentru relele pe
care le facem. Total greit. Hristos afirm Dumnezeu este bun cu cei nemulumitori i ri. Tocmai din motivele
spuse mai sus. Dac noi, oamenii, nu dorim s ni se ntmple ceva ru, cum am putea crede c Dumnezeu ne-ar
dori rul? Dumnezeu este iubire.
Din pcate, pedepsele pe care le primim adeseori nu sunt dect consecina logic i fireasc a rului pe care l
svrim, fie asupra noastr nine, fie asupra semenului, fie asupra naturii nconjurtoare. Uneori ns este
foarte dificil de gsit aceast logic, datorit propriilor slbiciuni.
O remarc: sunt alii care cred c Dumnezeu este dator s intervin pentru a stvili rul din lume. Desigur c o
poate face. Dar ar nsemna s ne anuleze liberul arbitru. Ceea ce ar fi ilogic, ntruct Dumnezeu nu se poate
contrazice pe el nsui. Odat ce ne-a dat libertatea, n-ar fi absurd s ne-o anuleze?
S-ar putea spune c toate aceste idei sunt doar poveti pentru adormit copii. N-ar fi dect concluzia greit a
tririi ntr-o lume obsedat de rzbunare. Pn i justiia lumeasc nu-i propune rzbunarea asupra celui ce a
greit, ci implicarea lui ntr-un proces de peniten. Acesta este rostul penitenciarului, s fie o cale de ndreptare.
Ca nchisoare, el nu rmne dect o ncercare de oprire a propagrii rului, dar nu i una de transfigurare a
omului.
Eu cred ns c iubirea celui ce ne dorete rul l poate salva i pe el i pe noi nine. Personal, ceva mai bun de
atta nu gsesc. Este maximul de gndire pozitiv pe care o putem avea. Dac tii ns alt soluie pentru a
salva lumea de propria ei rutate, sunt gata s o ascult cu mare interes.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)