anatomie ale coloanei vertebrale

Coloana vertebrala este cea mai importanta componenta a scheletului osos si a aparatului locomotor,
implicit. Ea serveste ca punct de ancorare pentru toate celelalte elemente care alcatuiesc corpul
uman. Este axul central al structurii noastre fizice. In consecinta, starea sa se va reflecta asupra
intregii noastre fiintei.
Dimensiuni: Lungimea coloanei vertebrale este in medie de 73 cm la barbat si 63 cm la femeie,
reprezentand astfel 40% din lungimea totala a corpului. Latimea maxima a coloanei vertebrale este la
baza sacrului, unde masoara 11 cm. De aici merge descrescand atat in jos, cat si in sus. Diametrul
sagital maxim este la nivelul ultimelor vertebre lombare unde atinge 7 cm, apoi descreste atat in sus
cat si in jos.
Segment complex, de o mare importanta functionala, coloana vertebrala este alcatuita din 33 sau 34
de segmente osoase (vertebre), 344 de suprafete articulare, 23 de discuri intervertebrale si 365 de
ligamente cu 730 de puncte de insertie. Asupra coloanei vertebrale actioneaza nu mai putin de 730 de
muschi cu actiune directa. La toate acestea trebuind adaugate formatiunile nervoase (somatice si
vegetative), vasculare, etc.
Segmentele osoase care alcatuiesc coloana vertebrala se numesc vertebre. Vertebrele au o parte
anterioara numita corp si o parte posterioara numita arc. Aceste doua parti inchid intre ele canalul
vertebral.
Coloana vertebrala se imparte in patru regiuni, fiecare din ele fiind alcatuita, in mod normal, dintr-un
numar fix de vertebre. Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfofunctionale legate de
indeplinirea celor doua functii importante ale coloanei vertebrale umane: functia de a suporta
greutatea capului, trunchiului si a membrelor superioare si functia de a asigura o mobilitate suficienta.
 Figura 1. Cele cinci regiuni ale coloanei vertebrale

Vertebrele poarta diferite denumiri in functie de regiunea unde se gasesc:

Vertebrele cervicale raspund gatului. Ele sunt in numar de 7 si se noteaza de la C1 la C7. Impreuna
formeaza zona cervicala.
Vertebrele toracale (dorsale) raspund toracelui. Ele sunt in numar de 12 si se numeroteaza de la
T1 la T12. Impreuna formeaza coloana toracala.
Vertebrele lombare raspund regiunii lombare. Ele sunt in numar de 5 si se noteaza de la L1 la L5.
Impreuna formeaza coloana lombara.
Vertebrele din aceste 3 zone (C1-L5) sunt mobile si independente(delimitate una de cealalta) si se
numesc vertebre adevarate.
Vertebrele sacro-coccigiene sunt in numar de 5 respectiv 4-5 piese osoase si raspund pelvisului. Ele
se sudeaza dand nastere la doua oase: sacrul respectiv coccigiene. Fiind oase sudate intre ele se ai
numesc si vertebre false.
Coloana se articuleaza superior, prin intermediul primei vertebre cervicale, cu craniul, iar inferior prin
intermediul sacrului cu oasele coxale.
Fiecare vertebra prezinta anterior un corp vertebral si posterior un arc vertebral.
Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasa si are forma unui cilindru scurt, care prezinta doua
fete (superioara si inferioara) si o circumferinta.
 Figura 2. In timp ce vertebrele au caracteristici unice regionale, fiecare vertebra are trei parti
principale:
corp (violet), arcul vertebral (verde), si procesele de atasament muscular (portocaliu).

Arcul vertebral are o forma neregulata. Posterior si median prezinta o apofiza spinoasa, lateral doua
apofize transverse si deasupra si dedesubt cate doua apofize articulare (in total patru apofize
articulare dispuse vertical). Intre apofiza spinoasa si apofizele articulare se gasesc lamele vertebrale.
Portiunile care leaga arcul vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi.
Arcul vertebral este alcatuit dintr-un pedicul, 2 lame vertebrale, 2 procese transverse, 2 procese
articulare superioare, 2 procese articulare inferioare si un proces spinos.
Gaura vertebrala, delimitata in corpul si arcul vertebral, formeaza prin suprapunerea vertebrelor
canalul vertebral, care adaposteste maduva spinarii.

Figura 3. Arcul vertebral (verde), formeaza canalul spinal (albastru),

prin care trece bmaduva spinarii.
Pentru o elasticitate si o rezistenta crescuta, coloana vertebrala prezinta 4 curburi normale:

lordoza cervicala, convexa anterior;

 cifoza toracala, convexa posterior;

lordoza lombara, convexa anterior;

cifoza sacro-coccigiana, convexa posterior.

La acestea se adauga in plan frontal o scolioza toracica, cu convexitatea de partea mainii dominante
(cu care scrii).
Pentru asigurarea mobilitatii si rezistentei coloanei, elementele osoase (vertebrele) sunt unite de
elemente conjunctiv fibroase, discul intervertebral si ligamentele coloanei.

Articulatiile
Fatetele articulare reprezinta articulatiile mobile ale coloanei vertebrale care conecteaza o vertebra la
alta vertebra. Fara fateta articulara, nu am avea flexibilitate in coloana vertebrala si ne-am misca
foarte rigid in miscari simple.
Fiecare vertebra are patru fete articulare, o pereche care se conecteaza la perechea vertebrala de mai
sus (fatete superioare), si una care se conecteaza la vertebra de mai jos (fatete inferioare).

Figura 4. Fatetele superioare si inferioare conecteaza vertebrele intre ele.

Exista patru fete articulare asociate cu fiecare vertebra.

Intre vertebre se realizeaza o serie de linii articulare, care se clasifica in:

Articulatiile corpurilor vertebrale - Suprafetele articulare ale acestora sunt date de fetele inferioare
si superioare (usor concave). Intre aceste suprafete osoase se gasesc discurile intervertebrale.
Acestea sunt formatiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o portiune periferica fibroasa - inelul fibros
- si una centrala - nucleul pulpos. Nucleul pulpos nu are o pozitie fixa, el mobilizandu-se in cursul
miscarilor. Deplasarile acestuia sunt posibile, deoarece este deformabil elastic si expansibil, aceste
calitati fiind legate de continutul de apa. Nucleul se afla astfel intr-o permanenta presiune si este usor
de inteles de ce orice defect al inelului fibros care-l inconjoara permite hernierea lui. Limita inferioara a
discurilor este alcatuita din lamele cartilaginoase, care protejeaza nucleul pulpos de presiunile
excesive. In ceea ce priveste vascularizatia, la individul adult prezenta vaselor de sange se intalneste
numai in conditii patologice. Nutritia cartilajului se face prin imbibitie prin lamele terminale ale
suprafetelor articulare vertebrale.
 Figura 5. Discurile intervertebrale (violet) sunt realizate dintr-un centru de gel
numit nucleu pulpos si o portiune periferica fibroasa numit inel fibros.

Trebuie remarcat faptul ca nucleul pulpos are o mare forta de imbibitie, marindu-si volumul in repaus,
putand da (prin insumarea maririi volumului tuturor discurilor) o alungire de pana la 3 cm a coloanei
vertebrale la subiectul tanar, sanatos. Nucleul pulpos nu este inervat. Inelul fibros este inervat de
ramurile nervoase provenite din nervii sinuvertebrali care inerveaza si ligamentul vertebral comun
posterior (aceasta explica si caracterul durerii din hernia sau tasarea discului intervertebral).
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:

a) contribuie, prin rezistenta lor, la mentinerea curburilor coloanei;

b) favorizeaza, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru dupa terminarea miscarii;

c) transmit greutatea corpului in toate directiile diferitelor segmente ale coloanei vertebrale;

d) amortizeza socurile sau presiunile la care este supus fiecare segment in mod special in
cursul miscarilor sau eforturilor.

Articulatiile lamelor vertebrale - Intre lamele vertebrale nu exista propriu zis articulatii. Totusi, ele
sunt unite prin ligamente speciale denumite ligamente galbene, alcatuite din fascicule de fibre elastice,
care prin structura lor permit apropierea si indepartarea lamelor vertebrale una fata de alta.
Articulatiile apofizelor spinoase - Ca si lamele vertebrale apofizele spinoase sunt unite intre ele prin
doua feluri de ligamente: ligamentele interspinoase si ligamentul supraspinos. Primele se gasesc intre
doua apofize spinoase iar ultimul este un cordon ce se intinde pe tot lungul coloanei vertebrale. In
regiunea cervicala, ligamentul supraspinos este deosebit de bine dezvoltat si prin extremitatea lui
proximala se insera pe protuberanta occipitala externa; el este denumit ligamentul cervical posterior si
are rolul sa mentina pasiv capul si gatul pentru a nu se flecta inainte.
Articulatiile apofizelor transverse - Apofizele transverse sunt unite prin ligamente intertransverse.
Articulatiile apofizelor articulare sunt plane si permit numai simpla alunecare a suprafetelor
articulare una peste alta.
Articulatia occipitoatlantoida este o diartroza bicondiliana. Suprafetele articulare ale occipitalului
sunt reprezentate de cei doi condili occipitali, care privesc in jos si inainte si in afara si au o forma
convexa in toate sensurile.
Suprafetele articulare ale atlasului sunt reprezentate de cele doua cavitati glenoide, ce privesc in sus,
inainte si inauntru si au o forma concava in toate sensurile. Toate aceste patru suprafete articulare
sunt acoperite de un cartilaj hialin. Suprafetele articulare sunt unite intre ele printr-o capsula subtire,
intarita de doua ligamente, unul anterior si altul posterior.
Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcatuit din doua ligamente (ligamentul
vertebral comun posterior si ligamentul vertebral comun anterior), care formeaza doua benzi ce se
intind pe toata lungimea coloanei vertebrale.

Figura 6. Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcatuit din doua ligamente,
ligamentul vertebral comun posterior si ligamentul vertebral comun anterior

Vascularizarea maduvei spinarii

Irigatia maduvei spinarii se realizeaza de o maniera cu totul aparte si cunoasterea ei este
indispensabila cunoasterii sindroamelor ischemice (de deficit sau lipsa a circulatiei sanguine), cu
deficitele lor neurologice grave care pot sa survina in urma diverselor afectiuni. Maduva cervicala este
irigata de mai multe artere importante, care provin din arterele spinale anterioare si posterioare (ramuri
ale arterei vertebrale si ale arterei cerebeloase posterioare). Maduva lombara este irigata de artere
care provin din arterele sacrate laterale, iar maduva dorsala este irigata de arterele cervicale si
lombare. Zona vasculara cea mai critica se gaseste la nivelul D 4, la limita celor doua teritorii
vasculare.

Muschii coloanei vertebrale

Miscarile coloanei vertebrale sunt produse de un mare numar de muschi, care se insera fie pe
coloana, fie la distanta de ea, cum sunt unii muschi ai gatului si muschii abdominali.
Muschii gatului: muschiul sternocleidomastoidian; muschii scaleni; muschiul drept anterior al capului;
micul drept anterior al capului; lungul gatului; (pielosul gatului; splenius al gatului si al capului;
fasciculul superior al marelui trapez)
Muschii abdomenului: marele drept al abdomenului; marele oblic al abdomenului; micul oblic al
abdomenului; transversul abdomenului; muschii lomboiliaci (patratul lombelor, psoasul iliac).
Muschii posteriori ai trunchiului: muschiul trapez; muschiul marele dorsal; romboidul; unghiularul;
micul dintat posterosuperior; micul dintat posteroinferior; muschii cefei (splenius, marele complex,
micul complex, transversul gatului, marele si micul drept posterior ai gatului, marele si micul oblic
posterior ai gatului); muschii spinali, se gasesc in santurile vertebrale formate din apofizele spinoase si
coaste (muschii sacrospinali, paravertebrali) sunt in numar de trei: iliocostalul, lungul dorsal si
spinotransversalul; muschii intertransversali si muschii interspinosi.
 Figura 7. Muschii coloanei vertebrale: ai gatului, abdomenului si trunchiului

Tonusul muscular este starea de contractie statica sau de tensiune permanenta a muschiului relaxat,
se mentine prin mecanism reflex si influenteaza proprietatile muschiului. Are rol in determinarea formei
corpului, stabilitate articulara, metabolism si termoreglare. Variaza in functie de varsta, stare de
sanatate, sex, antrenament. Hipotonia si hipertonia musculara in limite fiziologice nu produc modificari
importante, dar peste anumite limite pot determina, initial deviatii ale coloanei si ulterior chiar
deformatii. Prin antrenament bine condus, proprietatile muschiului (tonus, excitabilitate, contractilitate,
elasticitate, plasticitate) se pot dezvolta pana la valori superioare.
Bilantul muscular
Bilantul muscular apreciaza forta unui muschi sau grup muscular cu ajutorul unor tehnici de examinare
manuala. Cel mai folosit sistem este cel care utilizeaza o scara de la 5 la 0.

Forta 5 (normala) este atunci cand se poate efectua o miscare, impotriva gravitatiei, pe toata
amplitudinea, impotriva unei forte exterioare aproximativ egala cu valoarea fortei normale.

Forta 4 (buna) capacitatea de a deplasa antigravitational un segment, impotriva unei

rezistente mai mici.

Forta 3 (acceptabila) se apreciaza in cazul in care segmentul este deplasat impotriva

gravitatiei, fara alta rezistenta. Reprezinta pragul functional minim necesar pentru a deplasa diferitele
segmente.

Forta 2 (mediocra) permite mobilizarea, dar numai dupa eliminarea gravitatiei.

Forta1 (schitata) nu permite deplasarea segmentului, dar la palpare se percepe contractia.

 Forta 0 (absenta) cand nu se percepe nici o contractie.

Statica coloanei vertebrale

Coloana vertebrala se poate compara cu un catarg a carui pozitie corecta depinde de intinderea
paramelor. O deficienta a paramelor poate sa constituie o cauza a devierii sau frangerii catargului.

Figura 8. Statica

In ortostatism si in repaus coloana vertebrala are o directie verticala si o forma usor sinuoasa mai ales
in plan sagital. Curburile atenueaza socurile si favorizeaza mentinerea echilibrului coloanei pe bazin,
usurand deci eforturile centurii musculare a coloanei.
Aceasta atitudine si aceasta forma se mentin datorita jocului tonicitatii musculare, elasticitatii
ligamentelor si discurilor, precum si datorita imbinarii anatomice a celor 24 de segmente osoase din
care este compusa coloana vertebrala, segmente care isi adapteaza unul altuia diferitele suprafete
articulare.
Atitudinea coloanei vertebrale depinde de varsta, sex, profesiune, stare de oboseala, stare psihica,
stare de sanatate, etc.
Pentru pastrarea echilibrului in statiune bipeda se instaleaza, la inceputul celui de al doilea an de
viata, curbura lombara cu convexitatea inainte (lordoza compensatorie).
Echilibrul intrinsec. La adult, in statiune verticala, linia gravitatiei trece prin tragus, deci inaintea
articulatiei atlantooccipitale, prin partea anterioara a umarului, usor posterior fata de o linie care ar uni
cele doua capete femurale, prin mijlocul fetei externe a marelui trohanter, anterior axului transversal al
articulatiei genunchiului si putin posterior celui tibiotarsian.
Datorita curburilor coloanei, proiectia centrilor de greutate ai diferitelor segmente nu se gaseste pe
linia proiectiei centrului general de greutate al corpului. De aceea, actiunea gravitatiei determina de la
o vertebra la alta, solicitari rotationale, care tind sa accentueze curburile si care trebuie neutralizate,
deoarece altfel coloana s-ar prabusi.
Elementele care se opun solicitarilor rotationale sunt ligamentele. La coloana dorsala proiectia
centrului de greutate trece anterior coloanei. Aceasta s-ar prabusi inainte daca nu ar interveni forta
ligamentului vertebral comun posterior, a ligamentelor interspinoase si a ligamentelor galbene. Situatia
este inversa la coloana lombara si cervicala; proiectia centrului de greutate trece posterior coloanei,
iar fortele care se opun prabusirii sunt reprezentate de rezistenta ligamentului vertebral comun
anterior. Ligamentele vertebrale au deci rolul de a absorbi o buna parte din solicitari.
Alte elemente care au rolul de a absorbi solicitarile sunt discurile intervertebrale. Ele nu stau in
tensiune ca ligamentele, ci sub presiune. Intre aceste doua categorii de elemente anatomice,
ligamentele pe de o parte si discurile de alta, supuse unor forte contrare, se stabileste o anumita stare
de echilibru, denumita echilibru intrinsec. In afara echilibrului intrinsec coloana dispune (dupa cum am
mentionat) de un mare numar de grupe musculare, care prin tonicitatea lor ii asigura si un echilibru
extrinsec, corsetul muscular.

Deviatiile coloanei vertebrale

Coloana vertebrala are o curbura fiologica normala : in zona cervicala si in zona lombara exista un
grad fiziologic de lordoza (fig. 1 si 3) iar in zona toracala exista un grad fiziologic de cifoza (fig.
2). Modificarile patologice de ax ale coloanei vertebrale - exagerarea curburii fiziologice sau aparitia
unor curburi in afara celor fiziologice - reprezinta afectiuni ale coloanei vertebrale.

Cifoza (fig. 2) este deviatia coloanei vertebrale in planul vertical. Cifoza se manifesta prin curbarea
accentuata a coloanei, spre in fata, in regiunea toracica, provocand cocoasa. Cifoza poate fi
compensata printr-o hiperlordoza cervicala si lombara pentru refacerea echilibrului coloanei.
Lordoza (fig. 3) este o modificare a curburii fiziologice a coloanei vertebrale in zona lombara. Lordoza
se manifesta prin accentuarea curburii, spre in fata.
Scolioza (fig. 4) se manifesta prin aparitia unor curburi ale coloanei vertebrale, mai ales in regiunea
lombara, in plan frontal, coloana luand forma literei "C", urmata de multe ori de o modificare
compensatorie care apare in zona invecinata, coloana vertebrala fiind in forma literei "S". Aceasta
deformare "S" vizibila din spate, poate fi orientata spre dreapta sau spre stanga, in functie de greselile
de pozitie ale coloanei.
Netratate, cifoza, scolioza si lordoza duc la aparitia unui aspect inestetic al spatelui dar mai ales la
aparitia durerilor de spate.
Hernia de disc
Poate apare in orice parte a coloanei vertebrale, de cele mai multe ori la nivelul inferior al coloanei
(lombar). Uneori hernia de disc apare la nivelul gatului (cervical) si mai rar toracic.
 Figura 10. Hernie de disc: nucleul gelatinos se deplaseaza prin fisura si comprim nervul

Curburile coloanei
Coloana vertebrala are mai multe curburi fiziologice situate in plan sagital, care ii cresc rezistenta (de
aproximativ 10 ori fata de aceeasi coloana fara curburi). Aceste sunt cu convexitatea anterior in zona
cervicala, cu convexitatea posterior in zona toracica si cu convexitatea anterior in regiunea lombara.
Segmentul sacro-coccigian are o curbura imobila cu convexitatea posterior.

Figura 11. Curburile coloanei vertebrale

 Curburile vertebrale impreuna cu ligamentele si discurile intervertebrale contribuie la realizarea unui
echilibru intrinsec adecvat al coloanei, la care se adauga echilibrul extrinsec, pe care il realizeaza
grupele musculare care sustin coloana vertebrala in mod direct, sau prin intermediul altor structuri. Se
ajunge astfel la numeroase mecanisme care au rol de a da coloanei vertebrale rezistenta, mobilitatea
si supletea maxime, care o fac potrivita pentru rolul de sustinere, axare, protectie si miscare pe care il
are.

Tipurile de tinuta
Echilibrul coloanei vertebrale nu se realizeaza in acelasi mod la toti indivizii normali. Aceasta face ca
tinuta coloanei vertebrale sa difere de la individ la individ si ea trebuie pusa in legatura cu accentuarea
sau diminuarea curburilor din planul anteroposterior, ca urmare a gradului de inclinare inainte a
bazinului.
Se deosebesc astfel cinci tipuri generale de tinuta:

Spatele normal. Este tipul de tinuta in care curburile vertebrale prezinta o arcuire normala.
Este tinuta de drepti "ostasesc", in care inclinarea bazinului este normala.

Spatele rotund. Este un tip de tinuta foarte frecvent intalnit. Convexitatea dorsala coboara si
cuprinde si vertebrele lombare, iar concavitatea regiunii lombare se micsoreaza si ca intindere si ca
profunzime. Bazinul este inclinat usor inainte si in jos.

Spatele plat. Este un tip de tinuta mai putin frecvent intalnit. Convexitatea dorsala si
concavitatea lombara dispar, dar inclinarea bazinului ramane mica. Scapulele apar reliefate inapoi.
Acest tip de spate provoaca scoliozele cu evolutia cea mai grava.

Spatele concav - plat (sau lordotic). Este si mai putin frecvent intalnit. Concavitatea lombara
se accentueaza mult prin inclinarea puternica a bazinului inainte, in timp ce convexitatea dorsala
dispare.

Spatele concav - rotund. Este tipul de postura cel mai putin intalnit. Concavitatea lombara se
accentueaza, de asemenea mult, dar concomitent se accentueaza si convexitatea dorsala.

Coloana vertebrala trebuie considerata ca o unitate functionala si fiecare tip de postura trebuie
considerat ca o adaptare spontana la anumite conditii deosebite de statica si dinamica.
De asemenea trebuie luat in considerare rolul deosebit al bazinului in determinarea atitudinii coloanei
vertebrale. Bazinul se costituie in suportul functional al coloanei vertebrale, participand activ la statica
si dinamica acesteia. Orice disfunctie la nivelul acestuia (suferinta, asimetrie functionala sau statica)
avand severe repercursiuni asupra ansamblului functional - biomecanic al coloanei vertebrale.
Bazinul impreuna cu membrele inferioare se constituie in suportul biomecanicii coloanei vertebrale.
 Figura 12 Curbura segmentului sacro-coccigian

Biomecanica organului axial (coloanei vertebrale)

Miscarile coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt miscari complexe, in care intervin mai multe
segmente vertebrale. Ele se realizeaza prin cumularea usoarelor deplasari ale corpurilor vertebrale,
care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum si la nivelul celorlalte articulatii. Aceste miscari
sunt limitate de rezistenta ligamentelor, forma articulatiilor intervertebrale si de gradul de
compresibilitate a tesutului fibrocartilaginos din care este alcatuit discul.
Micile deplasari intervertebrale sunt posibile numai gratie prezentei nucleului pulpos, care trebuie sa
aiba consistenta, forma si asezare normale. Miscarile vertebrale se executa pe nucleul pulpos ca pe
un ax, nucleul jucand rolul unei adevarate bile mecanice (rulment). Se poate intelege ca pe un astfel
de suport toate miscarile sunt posibile; totusi, acestea vor fi limitate ori calauzite de feluritele
conformatii si pozitii ale apofizelor articulare, de ligamentele coloanei vertebrale si de corsetul
muscular al acesteia.
Prin tensiunea lichidului ce se afla intre elementele sale componente, nucleul pulpos are proprietatea
de a fi elastic. Datorita acestei proprietati sunt posibile miscarile coloanei vertebrale si sunt inlaturate
efectele daunatoare ale presiunilor excesive sau ale socurilor suferite de rahis. Intr-o atitudine de
flexie fortata are loc o apropiere a corpurilor vertebrale - in partea lor anterioara - prin comprimarea
partiala a discului in jumatatea lui anterioara si prin impingerea usoara posterioara a nucleului pulpos,
in extensie lucrurile se petrec invers. Daca nucleul pulpos trebuie considerat rulmentul pe care se
executa miscarile coloanei vertebrale, inelul fibros ramane elementul cel mai important al discului
intervertebral, care rezista fortelor de compresiune si decompresiune.
Din punct de vedere al goniometriei normale coloana vertebrala prezinta miscari complexe rezultate
din micromiscarile cumulate ale tuturor articulatiilor intervertebrale: flexie - extensie, inclinare laterala,
rotatia, si ca o rezultanta a acestora - circumductia.
Miscarea de flexie ventrala a trunchiului pe membrele inferioare se realizeaza prin participarea nu
numai a coloanei vertebrale ci si a soldurilor.
Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate sa execute in intregime o miscare de flexie, dar nu toate
segmentele participa in aceeasi masura. Amplitudinea cea mai mare in flexie se realizeaza in regiunea
cervicala si in cea lombara. Miscarea de flexie are cea mai mare amplitudine la nivelul ultimelor doua
vertebre dorsale si al vertebrelor lombare.
Arcul cu concavitatea anterioara pe care-l formeaza coloana in intregul ei, nu este un arc de cerc, ci o
linie curba, compusa din trei segmente, si anume: unul cu raza mai mica, pe care il formeaza coloana
cervicala, unul cu raza mai mare pe care-l formeaza coloana dorsala, si unul cu raza mica, al regiunii
lombare.
In miscarea de flexie, portiunea anterioara a discurilor intervertebrale este comprimata, in timp ce
ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul
supraspinos si muschii spatelui sunt pusi sub tensiune.
In pozitie ortostatica, muschii care initiaza miscarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal, mai ales
dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul iliac, precum si muschii subhioidieni si
sternocleidomastoidieni. Odata miscarea initiata, grupul antagonist al extensorilor intra in actiune si
gradueaza flectarea trunchiului, invingand fortele gravitationale.
In ceea ce priveste miscarea de extensie in pozitie ortostatica, in extensie, lucrurile se petrec exact
invers. Muschii santurilor vertebrale, deci muschii extensori, sunt cei care initiaza miscarea, apoi
miscarea este controlata de grupul anterior. Daca insa miscarea de extensie se realizeaza in pozitia
de decubit ventral, extensorii vor continua sa sustina miscarea.
In miscarea de extensie, portiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, in timp
ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocata in ultima faza de
intrare in contact a apofizelor articulare si in ultima instanta si a apofizelor spinoase.
Miscarea de inclinare laterala are maximum de amplitudine in segmentul dorsal. Cand are loc si un
oarecare grad de rasucire a coloanei, atunci trunchiul se inclina si mai mult lateral.
Miscarea de rotatie este maxima in regiunea cervicala. Coloana dorsala se roteste putin si numai daca
se inclina lateral, in coloana lombara miscarea de rasucire se executa cand coloana este in extensie,
mai ales in segmentul dorsolombar. Cand coloana este flectata, miscarea de rasucire din segmentul
lombar nu este posibila, deoarece condilii vertebrelor sunt asezati vertical in articulatii si opresc
miscarea; din aceeasi cauza, in flexie nu se poate face nici inclinarea laterala a segmentului lombar.

Biomecanica articulatiei atlantoaxoidiene (dintre vertebrele atlas si axis)

Miscarile care se realizeaza intre atlas si axis prezinta unele particularitati, deoarece intre aceste doua
vertebre nu exista nici o articulatie intre corpii vertebrali, atlasul neavand corp vertebral. Atlasul nu
prezinta nici apofize articulare inferioare, care sunt reduse la simple suprafete articulare, aflate pe
fetele inferioare ale maselor lui laterale. Impreuna cu acestea, apofizele superioare ale axisului
realizeaza articulatiile atlantoaxoidiene laterale, articulatii plane ca si cele dintre apofizele articulare
ale celorlalte vertebre.
Exista insa in plus o articulatie atlantoaxoidiana mediana de partea axisului realizata de apofiza lui
odontoida, iar de partea atlasului de un inel osteofibros in care patrunde apofiza odontoida.
In articulatia atlantoaxoidiana se face numai miscarea de rotatie a capului. In timpul acestei miscari
apofiza odontoida ramane pe loc, ca un pivot, in timp ce inelul atlasului se roteste in jurul ei. Pentru ca
rotirea atlasului sa fie posibila, acesta aluneca pe fetele articulare axoidiene laterale. Miscarea de
rotatie permisa de complexul articular atlantoaxoidian este de numai 30 pe ambele parti (stg. , dr. ).
Rotatiile de amplitudini mari se fac prin participarea articulatiilor vertebrelor subiacente.

Biomecanica articulatiei occipito-atlantoide

Aceasta articulatie permite miscari de flexie si de extensie si miscari de inclinare laterala a capului dar
nu permite miscari de rotatie.
Miscarea de flexie - extensie se face in jurul unui ax transversal ce trece prin partea superioara a
cavitatilor glenoide ale atlasului, capul actionand pe coloana ca o parghie de gradul 1, unde forta este
data de muschii cefei, rezistenta este data de greutatea capului ce tinde sa cada inainte, iar punctul de
sprijin este pe coloana.
Amplitudinea de flexie a capului permisa de articulatia occipitoatlantoidiana este de circa 20, iar cea
de extensie de 30. Aceasta amplitudine nu este suficienta decat pentru miscarile capului, prin care se
confirma ceva. Marirea amplitudinii de flexie extensie este posibila numai prin participarea vertebrelor
subiacente.
Miscarea de inclinare laterala este limitata la numai 15 in articulatia occipitoatlantoida si se face in
jurul unui ax sagital, care trece prin fiecare condil occipital.