1. a.

TEMPERAMENTUL

Temperamentul este latura energetica si dinamica a personalitatii; este preponderent

innascut. A cunoaste intocmai trasaturile unui om este un demers foarte complex. In sprijinul
intelegerii, acestora se pot observa aspecte legate de infatisare, de expresiile fetei, apoi se
observa gradul de activism, rapiditatea cu care actioneaza la stimularile externe, implicarea in
sarcini care prezinta un efort sustinut, modul cum se reactioneaza fata de semenii sai.

Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea umana se structureaza in jurul

unor caracteristici dominante, atat innascute cat si dobandite. Atunci cand ne referim la cele
preponderent ereditare vorbim despre temperament, iar cand ne referim la cele construite
sociocultural, despre caracter. Intre cele doua notiuni se fac adesea confuzii, mai ales ca in
ansamblul personalitatii acestea se regasesc in interdependenta.

Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a personalitatii. Plasandu-se

pe o pozitie bazala, temperamentul se manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si
acumulare a energiei( de unde calificarile de energic, rezistent, exploziv sau opusele lor) si prin
dinamica (iute, lent, mobil, rigid).G. Allport arata ca temperamentul vizeaza fenomene
caracteristice unui individ, reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor.
De asemenea, el implica dispozitia sa afectiva persistenta. Afectivitatea este un parametru
important in conturarea temperamentului, descriindu-l prin identificarea tonusului afectiv, a
stabilitatii si profunzimii trairilor. Particularitatile temperamentale se constituie ca urmare a
activitatii nervoase superioare. Se presupune ca temperamentul nu se schimba in mod
radicalin timpul vietii. Totusi, se vorbeste de o evolutie temperamentala, prin influentele pe
care personalitatea le sufera, in ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini, dobandirea unor
variate deprinderi, fomaea unor trasaturi de caracter, bine articulate educational, mascheaza
adesea determinatiile temperamentale. Temperamentul nu este expresia unui tip constitutional, ci
fondul biotipologic de la care se porneste in elaborarea caracterului.

Tipuri de temperament:

Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni exista. Temperamentul fiecaruia este un fapt
singular, in masura in care fiecare om este unic. Din negesitati de cunoastere s-au facut adesea
comparatii si diferentieri intre diversele aspecte temperamentale ale oamenilor, chiar clasificari,
ceea ce a condus la variate tipologii.

Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galenus distingeau patru temperamente
fundamentale: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Acestea rezultau din amestecarea
celor patru umori ( substante fluide) din organism: bila galbena, sangele, flegma si bila neagra.
S-au stabilit corespondente cu elementele fundamentale, aerul, apa, focul si pamantul, ba chiar si
cu anotimpurile. Astfel:
 Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin de caldura si mistuitor
ca vara.

Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat aerului, este violent si
nestabil ca primavara.

Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii.

Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si toamna

Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si trasaturi negative,

dezavantajoase pentru individ. Un tip de temperament nu poate fi preferat altuia dupa vreun
criteriu care sa-l prezinte mai bun.

Descrierea trasaturilor temperamentului:

Coleric: pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, bogatia si intensitatea

reactiilor, pasionalitatea; negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, inegalitatea
trairilor.

Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata, dinamism;

negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor, multumirea de sine, superficialitate,
sugestibilitate, inconstanta.

Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru; negative: reactivitate

redusa, adaptabilitate dificila, monotonie afectiva, inclinatia spre stereotipie.

Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta, perseverenta,

responsabilitate si simt al datoriei; negative: adabtabilitate si mobilitate redusa,
predispozitii inspre anxietate, neincredere in sine si pesimism.
Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale in functie de orientarea preponderenta
inspre lume sau inspre sine, delimitand astfel extrovertitul si introvertitul.

Extrovertitul: este animat de interesul pentru lumea exterioara, pentru persoane si

obiecte, este sociabil, comunicativ, cu initiativa.Are un deosebit simt practic si se
adapteaza usor unornoi conditii de viata.

Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea sa launtrica,
construindu-si un bogat univers interior. Dispune de o buna atentie interioara, gandire
abstracta si profunda, hotarare, manifestand tendinte de izolare si anxietate. Introvertitul
nu cultiva relatiile sociale, este o fire contemplativam, rezervata, lipsita de incredere de
sine.

Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta caracteristici si de
la extrovertit si de la introvertit.

Concluzii:

1. Temperamentul este iinascut , mentinandu-se , in linii mari, pe tot parcursul vietii.

2. Temperamental este neutru din punct de vedere valoric ( nu are valoare) , ceea ce
inseamna ca nici un temperament nu poate fi considerat mai bun sau mai rau decat
celalalte.

3. Temperamentul este rareori in stare pura.

 1. b. CARACTERUL

Caracterul reprezinta latura relational-valorica a personalitatii .

In sens larg, caracterul este un mod de a fi, un asamblu de particularitati psihoindividuale
ce apar ca trasaturi ale unui "portret" psihic global .In sens restrans si specific, caracterul
reuneste insusiri sau particularitati privind relatiile pe carele intretine subiectul cu lumea si
valorile dupa care el se conduce.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relationala si valorica, este in principal
un ansamblu de atitudini-valori. In timp ce temperamentul este neutral, din punct de vedere al
continutului, sociomoral, al semnificatiei umaniste, caracterul se defineste, in principal, prin
valorile dupa care subiectul se calauzeste, prin raporturile pe care le intretine cu lumea si
cu propria fiinta.
Caracterul este o formatiune superioara la structurarea caruia contribuie trebuintele umane,
motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta,
conceptia despre lume si viata.Intre caracer si aptitudini distinctia este mai pregnant.

Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura volitiva.Insusirea

caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de cele din jur, un mod de a se raporta la
evenimentele existentei sale in lume. In stiintele umaniste, aceste modalitati de raportare care
pornesc de la subiect, il exprima pe el si se traduc prin comportamente, poarta numele de
atitudini.

Caracterul confera adevarata valoare personalitatii; omul este mai mult sau mai putin
valoros din punct de vedere social , in functie de masura in care el contribuie la armoniasau
, dimpotriva la perturbarea angrenajului social din care face parte.De aceea , trasarurile de
character se exprima in termini polari: pozitivi( bunatate, cinste, sinceritate, politete,
generoxitate, punctualitate,etc.) sau negative ( rautate,zgarcenie, impolitete, egoism,etc).

1. c. APTITUDINILE
 Aptitudinile reprezinta latura instrumental- operational a personalitatii.

Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod

original, care permite efectuarea cu succes deosebit a anumitor activitati. Unele insusiri sau
componente psihice ale persoanei ( cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea
activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu
trebuie confundate cu aptitudinile.

Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar,
intr-o anumita configuratie, in virtutea caruia dispun si de un mare grad de operationalitate.
Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinii complexe este talentul. El se deosebeste
de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si, mai ales, prin imbinarea lor
corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de
importanta istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, a stiintei, tehnicii,
culturii conducand la creatii unice, irepetabile, o reprezinta geniul. Una dintre cele mai
controversate probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta caracterul lor inascut sau
dobandit.

La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite predispozitii genetice care

privesc nu doar morfologia si functiile biologice ci si posibilitatiile de actiune ale indivizilor.
Acest potential ereditar se afla, insa, numai in germene si nu poseda emergenta necesara pentru a
se realiza de la sine; pentru ca potentialul sa fie valorificat si dezvoltat ca un sistem operational
sunt necesare maturizarea organismului si a sistemului nervos central si, totodata, adaptarea la
mediul natural si social in conditiile unor necontenite actiuni dintre subiect si ambianta, deosebit
de importante fiind activitatea si invatarea.

Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudini si, finalmente, capacitatea se

construieste prin exersarile prilejuite de activitate si, deci, in buna masura, se dobandesc.
Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferita, nemijlocit, de ea ci se faureste in conditile
prilejuite de activitate.

Clasificarea aptitudinilor:
In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini simple, elementare si
aptitudini complexe.

Aptitudinile simple
Elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare. Astfel sunt toate
proprietatile sensibilitatii, de tipul acuitatii vizuale, tactile, olfactive, de vedere in spatiu si
orientare in timp, simtul ritmului, capacitatea de concentrare si distributie a atentiei etc. Acestea
mijlocesc actiunile si conditioneaza eficienta pe anumite laturi ale activitatii.
Aptitudinile complexe
Apar, la o prima interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple, elementare. Astfel, aptitudinea
muzicala presupune acuitatea auditiva, auz absolut, simt al ritmului, reprezentarea melodiilor,
memorie muzicala etc. La o interpretare mai profunda se intelege ca nu poate fi vorba de o
simpla insumare, reuniune de aptitudini ci este, mai degraba, o structura sau o matrita dupa care
se profileaza un stil individual de receptare si reactie propriu muzicianului. Aptitudinile
complexe pot fi, in functie de aplicabilitatea lor : aptitudini speciale si aptitudini generale.
Aptitudini speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans.
Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul
de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.

Aptitudini speciale
Mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans. Aptitudinile generale
sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul de observatie,
capacitatea creativa, inteligenta.

Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura rezolutiv-productiva a
personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni inteligenta este privita ca :-sistem complex de
operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si
situatii problematice ;-aptitudine generala avand in vedere implicarea ei cu succes in extrem de
numeroase si variate activitati.