Asteptam cu nerabdare premiera spectacolului Rata salbatica, in regia lui Peter

Kerek. Pe Ibsen il citisem. Chiar de mai multe ori. Pe Peter Kerek insa, nu-l stiam.
Acesta era un motiv suficient al nerabdarii mele: voiam sa vad spectacolul prin ochii
lui. Am descoperit regizorul care prin spectacolul propus in stagiunea aceasta la
Teatrul Bulandra, s-a oprit si a sensibilizat publicul cu o problema des intalnita:
relatia dintre putere si individ. Sau chiar mai mult: stat si societate. Talentatul
regizor vine si spune povestea lui Ibsen intr-un mod simplu si construieste un
spectacol corect, ca la carte. Suntem martorii unei povesti din trecut care pare a fi
uitata -, poveste care la randul ei reinvie alte povesti.

Cand vorbesti de Ibsen, vorbesti inevitabil despre recunoasterea rolului esential pe

care il joaca natura in viata personajelor sale, care armonizeaza cu starile de spirit
ale protagonistilor. Asta inseamna ca il intelegi.

Cunoastem personajele principale la petrecerea data in cinstea fiului batranului

Werle, mai apoi in casa prietenului acestuia si incet-incet ne sunt dezvaluite
intamplarile din trecut, care la randul lor creeaza tensiuni actuale si ne sunt
prezentate intr-un decor potrivit, costume superbe, lumini care pun in valoare
peronajele prin actorii alesi, prin atitudine si interpretare.

Spectacolul debuteaza cu cele trei personaje in jurul carora se si construieste

intreaga opera: realistul batran Werle minunat Victor Rebengiuc -, un adevarat
stalp al societatii, si cei doi idealisti Gregers si Hialmar Ekdal care incearca sa isi
acopere propriile lor slabiciuni prin idealism. Acestia sunt intrerupti de aparitia
batranului senil Ekdal ii reuseste foarte bine rolul lui Constantin Cojocaru -, care
odata doborat de Werle, in trecut, nu se mai poate ridica si isi traieste viata intr-o
iluzie mizera, singura lui bucurie fiind simulacrul de vanatoare. O vanatoare
improvizata in podul casei, intr-o iluzorie intruchipare a vietatilor pe care le vana
altadata.

Rata salbatica este singura care intregeste cliseul vietii libere, conservat cu grija de
senilul batran vanator. Aceasta este adapostita in podul casei, intr-un cos simbolul
orizontului inchis, limitat este ea insasi un simbol al vietii infirme a intregii familii
(familie construita de altfel si ea pe o minciuna: Hialmar Edkal, fotograf si fiul
senilului Edkal, si Gina, fosta slujnica a batranului Werle, toti victime ale aceluiasi
stalp social). Cum viata de compromis si resemnare isi cere drepturile, acest lucru
se va intampla cu naiva copila a cuplului, Hedvig, atat de necesar pentru regasirea
celor doi soti. Dar spectacolul are si frumusete si bunatate, atent interpretate si la
intensitate maxima de tanarul Gregers. Distins, fanatic al adevarului, atins de o
febra acuta de onestitate, intr-un rol de compozitie, prins intre realism si idealism.
Intreaga opera de altfel este sturcturata pe acesti piloni.

Intalnirea cu Gregers, Serban Pavlu, intr-o forma maxima suma rolurilor facute in
ultimul timp -, plin de rafinament, eleganta si putere. Rolul pe care il face, in total
acord cu apararea principiilor sale idealiste aproape imposibil de realizat este o
dovada incontestabila de maiestrie artistica, pe care numai un actor de valoarea lui
poate sa o faca. Un personaj surprinzator este doctorul Relling bun rol face Adrian
Titieni care contureaza si mai bine prin aparitia sa, lumea iluzorie in care traieste
familia Edkal.
Folosind umorul ca tehnica de a indica paradoxul tragic intre viaa in conformitate
cu principiile de realitate sau idealitate i utilizarea dialogului pentru situaii care
sa sublinieze dualitatea, regizorul demonstreaza in viziunea lui, ca viata este o
suma de adevaruri si un proces dinamic care sustine indivizii in functie de
slabiciunile umane; iar un punct de vedere idealist duce la auto-inselaciune si poate
chiar la distrugere.