UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND ORGANIZAREA
EXPOZIŢIEI PERMANENTE A MUZEULUI DE ISTORIE
În esenţă, o instituţie muzeală, indiferent de profi-
lul şi de specificul ei, are ca sarcină nu numai păs-
trarea şi conservarea unor anumite colecţii de bu-
nuri culturale, ci şi misiunea de a le pune la dispo-
ziţia publicului larg, prin organizarea expoziţiilor.
Expoziţia este o verigă importantă în comunicarea
muzeală, pentru că numai comunicarea realizată
în procesul de percepere a expoziţiei poate fi recu-
noscută ca una specifică instituţiei muzeale. Însăşi
devenirea muzeului ca institut al memoriei sociale
este legată de deschiderea colecţiilor, de prezen-
tarea lor publicului. Termenul „expoziţie” provine
de la latinescul „expositio” (a expune) şi în sens
larg înseamnă ansamblul obiectelor special expuse
pentru vizitare. Conceptul de expoziţie a evoluat şi
s-a format treptat. Mult timp acest termen nici nu
exista în muzeografie. Numai la sfârşitul secolului
al XIX-lea, odată cu dezvoltarea colecţiilor muzea-
le de diverse profiluri începe procesul de divizare a
lor în două categorii: colecţii ştiinţifice pentru cer-
cetare şi colecţii publice pentru expunere. O de-
finiţie simplă a conceptului de expoziţie îl putem
formula în felul următor: este o parte a patrimo-
niului muzeal, expusă pentru vizitare. În general,
astăzi, expoziţia muzeală este concepută ca un sis-
tem integral, obiectual şi spaţial, în care piesele
muzeale şi alte materiale expoziţionale sunt unite
printr-o concepţie ştiinţifică şi artistică (Основы
2005, 258). Una din funcţiile sociale importante
ale muzeului este cea instructiv-educativă sau de
comunicare care se realizează în mare parte prin
prezentarea patrimoniului în expoziţii permanen-
te şi temporare. Desigur, există diverse modalităţi
de comunicare cu publicul, chiar în lipsa unei ex-
poziţii permanente, dar absenţa ei într-un muzeu
nu poate fi privită ca o realitate normală şi perpe-
tuă din motivul că muzeul nu poate să-şi îndepli-
nească funcţia de actualizare, de punere în circuit
a moştenirii cultural-istorice pe care o deţine. În
general, credem că scopul unei expoziţii trebuie să
fie unul pragmatic, opinie exprimată în muzeolo-
gia internaţională încă în anii ’50-’60 ai secolului
XX de către K. Frank, care afirma că scopul orică-
rei expoziţii este informaţia, iar informaţia poate
Tyragetia, s.n., vol. II [XVII], nr. 2, 2008, 353-360.
Elena Ploşniţă
avea un caracter didactic, comercial, comuni-
cativ. Orientată spre public ca un consumator
de idei, expoziţia este folosită pentru a învăţa, a
atrage de partea sa, pentru a influenţa acţiuni-
le omului, pentru a-l înclina spre anumite fapte.
Principalul criteriu al fiecărei expoziţii este efi-
cacitatea ei (Frank 1961, 7). Este important acest
lucru, mai ales astăzi, când instituţia muzeală este
orientată spre comunicare şi spre satisfacerea do-
leanţelor şi aşteptărilor publicului vizitator.
În anii 2005-2006, prin aprobarea Hotărârilor
Guvernului nr. 1326 din 14.12.2005 „Cu privire la
măsurile de optimizare a infrastructurii sferei şti-
inţei şi inovării” şi nr. 68 din 14.02.2006, a Hotărâ-
rii Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare
Tehnologică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
nr. 83 din 21.04.2006, a Ordinului Ministerului
Culturii şi Turismului nr. 302p din 26.12.2006 şi
nr. 47p din 27.02.2006, este creat prin reorgani-
zare – mai exact, prin absorbţia de către Muze-
ul Naţional de Istorie a Moldovei a Muzeului de
Arheologie şi Etnografie al AŞM – Muzeul Naţi-
onal de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Odată
cu aceste schimbări structurale, muzeul a intrat
într-un proces amplu de reorganizare care presu-
pune restructurarea organizatorică şi funcţională
a instituţiei, elaborarea conceptului muzeului de
arheologie şi istorie şi crearea unei noi expoziţii
permanente pe baza unei noi viziuni, a unei noi
concepţii ştiinţifice. Este adevărat că, în prezent,
muzeul dispune de o expoziţie permanentă, dar
ea nu mai este actuală şi nici nu mai corespunde
situaţiei şi realităţii. Observăm, că hotărârea de a
construi o nouă expoziţie este dictată nu numai de
reorganizarea muzeului, dar şi de noile necesităţi
sociale, de nivelul de dezvoltare a ştiinţei istorice,
de evoluţia muzeografiei contemporane. În ultimii
zece ani muzeul a organizat numeroase expoziţii
temporare. Deşi valoroase şi interesante, ele nu
rezolvă problema, pentru că instituţia muzeală în
plan general exercită o puternică influenţă asu-
pra publicului prin toate laturile activităţii sale:
achiziţii, conservare-restaurare, publicaţii ştiin-
ţifice, organizări de expoziţii temporare, simpozi-
 II. Materiale şi cercetări
oane, conferinţe – dar cel mai important aport în
informarea vizitatorului este adus prin interme-
diul expoziţiei permanente care pune în valoare o
serie de realizări (Florescu 1993, 175).
În muzeografie, conform sistemului de prezentare,
există expoziţii permanente, temporare şi itineran-
te. Indiscutabil, Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie nu se poate lipsi de expoziţia sa perma-
nentă, care este una dintre formele primordiale de
existenţă a instituţiei muzeale. Prin expoziţia per-
manentă muzeul îşi prezintă cartea de vizită în faţa
publicului şi a societăţii. În general, fără expoziţie,
muzeul este doar un depozit, o arhivă originală
de colecţii ştiinţifice bine studiate şi sistematizate
(Михайловская 1964, 4). Muzeul trebuie să pună
la dispoziţia publicului o expoziţie tematică, per-
manentă pentru că ea, expoziţia, este principala
formă de manifestare cultural-educativă a muze-
ului şi totodată acea specifică (Florescu 1993, 176).
Prin expoziţie muzeul nu numai că difuzează infor-
maţia cuprinsă în piesele ce îi constituie patrimo-
niul; expoziţia mai înseamnă pentru muzeu forma
specifică de expresie – echivalentă cu alte forme,
la fel de obişnuite cum sunt publicaţiile – ale re-
zultatelor cercetărilor efectuate de colectivul mu-
zeului (Florescu 1993, 177). Expoziţia permanentă
este actuală şi necesară pentru că oamenii au drep-
tul la trecutul lor. Noi, muzeografii, nu trebuie să-i
lipsim de acest drept, cu atât mai mult cu cât va-
lorificarea trecutului este fundamentul existenţei
(alături de spaţiu, mişcare, materie), care se scur-
ge inexorabil într-un sens şi numai într-unul. Mu-
zeul gestionează timpul şi vestigiile lui (Mangalea
2003, 535). Muzeul este depozitarul patrimoniului
cultural care aparţine întregii societăţi, chiar dacă
îl gestionează statul. Muzeul, prin intermediul ex-
poziţiei, oferă vizitatorului posibilitatea de a face
cunoştinţă în mod nemijlocit cu patrimoniul cultu-
ral şi istoric, cu izvoarele istoriei.
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldo-
vei este un segment al memoriei naţionale şi are
misiunea de a integra conţinutul patrimoniului în
forme specifice, inclusiv într-o expoziţie perma-
nentă. Prin expoziţie muzeul însufleţeşte, actu-
alizând trecutul, „vechiturile” acestuia. Obiecte
diverse, lucruri diferite, sunt puse, repuse sau
supuse unor anumitor viziuni. Am putea spune
că muzeul face, reface, preface, desface – spre o
largă înţelegere – contextele în care asemenea
obiecte (lucruri) au funcţionat odată şi ar putea
din nou să funcţioneze (Opriş 2000, 19). O ex-
poziţie permanentă bine făcută oferă personali-
354
tate instituţiei muzeale, fără ea, noi pierdem din
identitatea noastră culturală, dată şi de muzeul
de istorie. O expoziţie modernă poate transforma
muzeul într-o entitate interesantă şi bine definită.
Expoziţia permanentă este necesară pentru că ea
este expresia definitorie a muzeului, şi una reuşită
înseamnă un muzeu bine făcut, iar un asemenea
muzeu poate juca un rol determinant în educa-
ţie, instruire, agrement. De fapt, expoziţia este
un mediu educativ, din acest motiv ea se impune
ca o realitate şi necesitate de reflectare a istoriei.
Expoziţia permanentă este necesară şi actuală şi
pentru că un muzeu nu este numai un loc în care
se pun obiecte în vitrine de sticlă. Este o poartă
spre detaliile trecutului. Atunci când colecţiile lui
sunt prezentate cu fler şi imaginaţie, un muzeu
poate fi cel mai eficient mod de a ne plasa pe fi-
ecare dintre noi în context, arătându-ne în ace-
laşi timp cum modelele s-au schimbat dar şi cât
de mult acestea s-au păstrat (Mangalea 2003,
536). O expoziţie permanentă bine gândită şi re-
alizată poate transforma muzeul într-un simbol
important al identităţii noastre naţionale, într-o
instituţie ştiinţifică şi culturală demnă de secolul
XXI. Expoziţia este necesară pentru că ea poate
contribui la reliefarea dimensiunilor majore ale
existenţei noastre din antichitate şi până în con-
temporaneitate. Procesul de reorganizare a înain-
tat, a impus pe prim-plan crearea expoziţiei, una
de cunoaştere după natura tematicii şi efectele că-
utate. Prin crearea expoziţiei permanente muzeul
va recupera un handicap de 25 de ani faţă de alte
instituţii muzeale, care au de mult expoziţii per-
manente. Este adevărat că muzeul a avut şi dispu-
ne şi astăzi de o expoziţie permanentă, dar nu este
o expoziţie integrală, este una fragmentară, care
nu mai corespunde realităţii. De fapt, trebuie să
acceptăm ideea că, orice expoziţie, într-un anumit
moment, încetează de a mai satisface cerinţele
timpului şi ale situaţiei, devine nefuncţională şi
se transformă într-un obiect împietrit, într-un
monument mort al gândirii muzeale a trecutu-
lui (Модернизация, 1989, 23). Savantul polonez,
muzeologul J. Swiecimski afirmă că fiecare mu-
zeu, indiferent de termenul de exploatare şi pe
cât de „actual” este receptat astăzi, cândva nu-
maidecât va deveni vechi, bătrân. În acest sens el
nu vede deosebire între expoziţiile permanente şi
temporare, pentru că toate expoziţiile, într-o mă-
sură oarecare, sunt temporare şi, mai devreme
sau mai târziu, îşi pierd actualitatea. Şi totuşi,
această deosebire există şi este nu numai accep-
tată, dar şi promovată de muzeologia contempo-
 E. Ploşniţă, Unele consideraţii privind organizarea expoziţiei permanente a muzeului de istorie
rană, fie europeană, fie americană. Astăzi, un mu-
zeu nu poate să nu aibă şi expoziţie permanentă
sau tematică (este termenul foarte des utilizat în
muzeografia contemporană), cu atât mai mult un
muzeu naţional, un muzeu reprezentativ în plan
naţional şi internaţional, cum este Muzeul Naţio-
nal de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
Organizarea expoziţiei permanente implică docu-
mentare ştiinţifică – expoziţia bine creată este sin-
teza unor cunoştinţe de specialitate în domeniul
istoriei, arheologiei şi muzeologiei, şi nu numai.
Important este să menţionăm că interdisciplinita-
tea este o condiţie sine qua non în direcţia creării
spaţiului muzeistic - în relaţia căruia se întruchi-
pează osmoza între ştiinţă şi artă, pentru a realiza
acel scenariu specific muzeistic, care poate deveni
osatura tematică căreia să i se subordoneze di-
versitatea obiectelor adunate şi prezentate (Ben-
jamin 1981, 60). Expoziţia permanentă, în opinia
unor muzeologi, trebuie să cuprindă o selecţie de
piese de muzeu reprezentative pentru aria de cu-
prindere ca şi pentru specialitatea pe care o pre-
zentăm, trebuie să aibă o tematică şi trebuie să
ilustreze ideile acesteia, concludent folosind atât
piese originale autentice cât şi exponate comple-
mentare (Florescu 1993, 177). Considerăm că o ex-
poziţie trebuie proiectată, iar proiectul expoziţiei
trebuie să cuprindă tematica de idei (concepţia),
proiectul tehnic (mobilier, grafică ş.a.) şi proiec-
tul economic (devizul de cheltuieli). O expoziţie
permanentă începe cu elaborarea concepţiei, ter-
men din muzeografia sovietică, sau cu tematica de
idei, concept din muzeografia europeană. Oricare
concept am utiliza, important este să înţelegem că
tematica de idei reprezintă organizarea teoretică
a materialului – după o anumită idee care va fi
ilustrată sau demonstrată prin obiecte speciale
alese şi grupate într-un sistem (Nicolescu 1975,
158). Un alt muzeolog, Radu Florescu, afirma că
tematica de idei trebuie să cuprindă: definitivarea
temei, delimitări în timp şi teritoriale, punctarea
principalelor idei pe care expoziţia urmăreşte să
le demonstreze, în sfârşit, a principalelor grupuri
de obiecte pe care expoziţia înţelege să le foloseas-
că şi în cele din urmă a principalelor mijloace ex-
poziţionale (Florescu 1993, 181). Pentru organiza-
rea expoziţiei este important să ştim ce vrem, ce
fel de expoziţie dorim să organizăm şi pentru cine.
Este necesară elaborarea unei tematici de idei re-
ale şi convingătoare, care poate să cuprindă trei
compartimente: Observaţii generale, Obiectivele
şi ideile principale care urmează a fi reflectate în
expoziţie, Modalităţi de expunere şi temele capito-
lelor expoziţionale. Ţinând cont de aceste criterii,
putem elabora o concepţie funcţională şi care ar
putea fi transpusă în spaţiul expoziţional. Având în
vedere expoziţia Muzeului Naţional de Arheologie
şi Istorie, menţionăm că instituţia evoluează într-
o societate aflată în permanentă tranziţie, ceea ce
în Republica Moldova presupune frecvente schim-
bări ale cadrului ideologic, permanente modificări
structurale, atât în domeniul social-economic, cât
şi cultural, ceea ce influenţează activitatea institu-
ţiei muzeale şi face să oscileze mereu necesităţile şi
doleanţele publicului, pentru care de fapt şi funcţi-
onează muzeul, determină de multe ori o atitudine
rezervată a publicului, dacă nu chiar indiferenţă
faţă de instituţia muzeală. De toate acestea trebuie
să ţinem cont când începem munca la proiectul ex-
poziţiei muzeale.
Şi la începutul secolului XXI, muzeul continuă să
fie o instituţie multifuncţională, iar funcţia de co-
municare, de cunoaştere este primordială în acti-
vitatea lui. Este o funcţie exercitată preponderent
şi continuu prin expoziţia permanentă. Expoziţia
tematică, permanentă, este o modalitate şi o ne-
cesitate de expresie a muzeului, iar personalitatea
muzeului este determinată în mare măsură de pa-
trimoniul de care dispune, de cantitatea şi calita-
tea colecţiilor, de aici şi caracterul expoziţiei per-
manente. Pe scurt, nu putem reflecta în expoziţie
fenomene sau evenimente pentru care nu avem su-
port documentar, material, mai ales la preistorie,
protoistorie, evul mediu timpuriu. Toate acestea
presupun o abordare nuanţată a problematicii ex-
punerii. În afară de aceasta trebuie să observăm că
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie este o in-
stituţie tânără. Douăzeci şi cinci de ani de existenţă
a muzeului este o perioadă prea scurtă pentru for-
marea unor colecţii semnificative şi reprezentative.
Iar o bună parte a patrimoniului este formată din
colecţiile muzeelor politice lichidate în anii 1989-
1991, cu un patrimoniu apetisant în hârtie, ceea ce
impune o selecţie riguroasă a categoriilor de patri-
moniu, care sunt fluctuante şi inegale, pentru dife-
rite epoci istorice. Aceasta presupune şi căutarea
unor tehnici muzeografice specifice de expunere şi,
desigur, obligă la o prezentare tematică care să aibă
o acoperire documentară, nu o abordare exhausti-
vă a istoriei, ci o expunere doar a fenomenelor de
maximă semnificaţie pentru istoria naţională.
Există câteva criterii importante de creare a expo-
ziţiei, indiferent de tematică şi profil, criterii apli-
355
 II. Materiale şi cercetări
cabile pentru orice muzeu şi care pot fi formulate
astfel: caracterul ştiinţific al expoziţiei, criteriul
obiectual – la bază expoziţiei sunt puse piesele
muzeale autentice şi caracterul comunicativ al
expoziţiei – expoziţia trebuie să fie proiectată ast-
fel încât să fie percepută de diverse categorii de vi-
zitatori. Este clar că patrimoniul etalat în expoziţie
trebuie să slujească definirii unor adevăruri istori-
ce, fără politizarea lor. În afară de aceasta este ne-
cesar ca piesele, exponatele să fie originale, pentru
că obiectele autentice stau la baza expoziţiei mu-
zeale. Muzeul fără ele este tot atât de absurd ca şi
grădina zoologică fără animale (Бычкова 1985,
10). Obiectul autentic este principalul atu al mu-
zeului, deci suportul vertebral al expoziţiei trebuie
să fie patrimoniul autentic. Piesa autentică este
necesară şi trebuie să domine în expoziţie deoare-
ce obiectul original, dovadă concretă a unui pro-
ces sau fenomen petrecut într-o etapă istorică,
sădeşte în conştiinţa omului convingerea adevă-
rului istoric, din punct de vedere muzeologic este
documentul cel mai autentic al realităţii, proba
directă (Schneider 1977, 190). Obiectele de muzeu
sunt în primul rând obiecte de cercetare – prin in-
termediul lor se deschide publicului uşa spre cu-
noaştere. În acelaşi timp nu trebuie să uităm că
numai o prezentare a obiectelor, cât de logică ar
fi ea, fără a se urmări transmiterea unui mesaj
nu ajută şi nu poate fi utilă. De aceea, muzeele
încearcă şi tind a se transforma în centre vii de
documentare care să prezinte informaţia într-o
formă accesibilă şi agreabilă pentru a atrage şi
a încânta (Stoicescu 1990, 5). Şi încă ceva foarte
important, muzeul de istorie face istoria palpabi-
lă prin obiect. El oferă o viziune asupra istoriei,
în care discursul este ţinut în faţa simbolisticii.
Obiectul povesteşte despre cotidian, despre ma-
rile evenimente, despre momentele importante,
despre personalităţi, dar de asemenea şi despre
anonimi. El face trecerea de la un timp la altul,
de la o realitate la alta. Acest obiect purtător de
sens care ne poartă într-o realitate tangibilă este
o alegere, o perspectivă (Murgescu 1998, 38).
O problemă a muzeului este necesitatea şi dimen-
siunea prezentării evenimentelor istoriei contem-
porane în expoziţia permanentă. Prima întrebare
ce se pune şi la care trebuie să avem un răspuns
exact este: la care periodizare a istoriei recurgem-
la aceea care indică începutul istoriei contempo-
rane în 1918 sau la aceea ce plasează începutul
istoriei contemporane în 1944? Indiferent de răs-
punsul la această întrebare, un lucru este clar: nu
356
putem evita prezentarea istoriei contemporane în
expoziţia permanentă. Dar, în acelaşi timp, trebu-
ie să fim conştienţi de faptul că baza patrimonială
a muzeului nu este şi nu poate fi completă, istoria
contemporană şi istoria recentă sunt direcţii me-
reu deschise pentru dezvoltarea colecţiilor. Con-
siderăm că în expoziţie trebuie să-şi găsească re-
flectare şi istoria contemporană, dar numai până
la încheierea deportărilor în masă a populaţiei re-
publicii. După această dată evenimentele derulate
mai aproape de zilele noastre încă nu pot fi prezen-
tate obiectiv. Nu credem că este necesară prezen-
tarea istoriei contemporane începând cu anul 1918
şi încheind cu anul 2000, în primul rând, deoare-
ce după opinia noastră nu putem fi obiectivi, în al
doilea rând trebuie să recunoaştem că, deşi în pa-
trimoniul muzeului avem serioase colecţii privind
diferite aspecte ale istoriei contemporane, aceste
colecţii nu epuizează încă istoria contemporană în
întreaga ei complexitate. Dacă am încerca să facem
o expoziţie de istorie contemporană până în zilele
noastre, ar rezulta o expoziţie cu un aspect expo-
ziţional mai puţin muzeistic, din cauza numărului
redus de piese tridimensionale, o carenţă ce ne-ar
obliga la o prezentare a documentelor oficiale şi a
fotografiilor, ceea ce nu încântă privirea şi nici nu
satisface curiozitatea vizitatorilor. Dacă conceptual
dorim o expoziţie până la ultimul an, ea va fi o ex-
poziţie cu un caracter mereu deschis, care ar urma
permanent să fie completat, cu expunerea pieselor
despre cele mai proaspete evenimente istorice.
Având în vedere cele expuse considerăm că am pu-
tea organiza expoziţia până la 1950, convenţional,
este o perioadă care a fost analizată, interpretată şi
apreciată de istorici, iar pentru istoria recentă vom
organiza expoziţii tematice temporare şi mai puţi-
ne expoziţii dedicate personalităţilor contempora-
ne, având în vedere că scopul şi rolul muzeului de
istorie nu este omagierea personalităţilor.
Perioada regimului socialist ridică foarte multe
întrebări şi probleme, cu aspecte negative şi po-
zitive. Oare este necesar să prezentăm de la A la
Z şi perioada regimului socialist? Este necesar să
găsim răspuns şi la întrebarea: Care evenimente
istorice trebuie să se regăsească în mod obligato-
riu într-un muzeu naţional?
Şi încă ceva: tratarea aspectelor economice, cultu-
rale care fac deja obiectul unor muzee nu credem
că este necesară.
Titulatura muzeului cuprinde două discipline şti-
inţifice, or aceasta nu înseamnă că expoziţia tre-
 E. Ploşniţă, Unele consideraţii privind organizarea expoziţiei permanente a muzeului de istorie
buie creată pe două secţiuni – arheologie şi istorie,
ba, dimpotrivă, expoziţia trebuie să fie integrală,
iar prezentarea istoriei trebuie să fie susţinută de
material arheologic până unde este necesar cro-
nologic şi documentar, şi expunerea materialului
arheologic să se facă în viziune istorică.
Pe parcursul apariţiei şi evoluţiei muzeografiei
moldoveneşti s-au stabilit trei principii de organi-
zare a expoziţiei, principii care au fost condiţionate
de gruparea şi interpretarea materialului expoziţi-
onal şi de structura însăşi a expoziţiei. Astfel, evi-
denţiem principiul istorico-cronologic, tematic de
ansamblu şi cel problematic. Principiul istorico-
cronologic presupune gruparea materialului ex-
poziţional în corespundere cu cronologia accepta-
tă în ştiinţa dată; cel de ansamblu tematic indică
organizarea materialului expoziţional de diverse
tipuri legate de o singură temă, în formula com-
plexelor tematice, fiind astăzi unul dintre cele mai
răspândite, iar principiul problematic solicită
gruparea materialului în corespundere cu pro-
blema pusă în procesul de proiectare a expoziţiei
(Основы 2005, 274). Este necesar să menţionăm
că în expoziţiile contemporane de cele mai multe
ori se observă o îmbinare a acestor trei principii.
Este cunoscut faptul că muzeul de istorie cu ca-
racter general, ca instituţie muzeală funcţională
a apărut în RSSM, iar la baza lui organizatorică,
structurală şi expoziţională a fost pus principiul
formaţiunilor social-economice. Din păcate, în
ciuda tuturor reorganizărilor şi declaraţiilor, acest
principiu rămâne valabil şi astăzi pentru muzeul
de istorie. Dar nu mai putem noi, muzeografii, la
începutul mileniului trei, şi credem că nici nu este
necesară organizarea expoziţiei pe epoci istorice;
nu putem să prezentăm o succesiune de epoci isto-
rice, nu mai putem să facem un muzeu cronologic
clasic, care tratează întreaga istorie, reprezentând
întocmai manualul de istorie. Este evident pentru
toţi muzeografii că e timpul să renunţăm la cir-
cuitul complet al demersului expoziţional, al cir-
cuitului de la A la Z. Modalităţile şi principiile de
organizare a expoziţiilor permanente sunt diferite
şi nu sunt bătute în cuie, fiecare epocă istorică, fie-
care ţară acreditează diferite modalităţi şi metode.
În teoria şi practica muzeală sunt cunoscute diver-
se metode de organizare expoziţională în muzeele
de istorie. Dacă ne referim la muzeele de istorie
din Europa – metoda care a dominat în a doua ju-
mătate a secolului al XX-lea şi îşi menţine poziţia
până astăzi – este cea de colecţie. Subliniem că
majoritatea muzeelor europene au o activitate de
200-300 de ani şi un patrimoniu bogat şi divers.
În Rusia expoziţiile de istorie până la revoluţia din
1917 se organizau după metoda sistematică şi cea
tipologică – care presupun prezentarea exponate-
lor conform tipologiei, iar în interiorul grupului
tipologic – în rânduri şi serii de obiecte omogene
în consecutivitate istorică. Nu mai puţin practica-
tă este în această perioadă şi metoda de ansamblu,
utilizată mai ales în expoziţiile de etnografie şi în
muzeele comemorative. În anii ’20-’30 ai secolului
al XX-lea, etalarea exponatelor a fost înlocuită cu
„prezentarea ideilor”, folosindu-se metoda ilus-
trativă şi metoda comparativă. Începând cu anii
’40, expoziţiile sovietice se construiesc pe baza
teoriei marxist-leniniste despre evoluţia formaţi-
unilor social-economice şi au la bază contextele
tematice, o îmbinare a tipologiei cu ilustrarea. În
anii ’60-’70 în muzeografia istorică sovietică pre-
domină „tematica expoziţională cadru”, de la A la
Z, sau expoziţia – carte, modă apărută în Europa,
îndată după Războiul al Doilea Mondial, la care
încă în 1960 Lue Benoist atrăgea atenţia că expo-
ziţia permanentă nu poate să fie o carte de istorie
ilustrată (Benoist 1960, 101). În muzeografia con-
temporană rusă este acceptată şi utilizată o meto-
dă nouă – plastico-artistică, autorul şi promotorul
căreia este T.P. Poleakov, care consideră că este
anume acea metodă care prezintă expoziţia ca un
tip de artă, ce sintetizează elemente de arhitec-
tură, artă, design, teatru, dramaturgie (Основы
2005, 281). Dacă studiem fenomenul „expoziţie
muzeală” în spaţiul românesc, trebuie să menţio-
năm că expoziţiile permanente create după 1990,
la Ploieşti, Galaţi, Brăila, Sibiu – sunt organizate
pe principiul de colecţii, muzeele devenind practic
instituţii muzeale de colecţii. În muzeele din SUA
în organizarea expoziţională se pune accent pe
două lucruri: reconstituiri scenografice şi tehnica
informaţională, audio-vizuală.
La proiectarea expoziţiei este necesar să avem în
vedere ţinuta artistică, scenografică a expoziţiei.
O expoziţie nu poate fi pur şi simplu o înşirare de
obiecte, ea trebuie să vorbească, fiind percepută
în primul rând vizual, din acest punct de vedere
prezentarea trebuie să fie una artistică, concepută
scenografic, muzeul trebuie să apeleze şi la mij-
loacele audiovizuale. Astăzi nu mai poţi prezenta
perioada preistorică doar cu topoare de piatră sau
de bronz, sunt necesare reprezentări grafice, hărţi,
diverse reconstituiri care să ajute vizitatorul să
înţeleagă nu numai evenimentul, procesul istoric
dar şi funcţionalitatea unor piese din epocile vechi.
Este importantă interpretarea artistică a pieselor,
357
 II. Materiale şi cercetări
pentru că chiar obiectele aparent banale pot căpăta
dimensiuni sociale, culturale, valoare muzeistică,
deoparece muzeul de istorie trebuie să apeleze nu
numai la intelect, dar şi la sentimentele vizitato-
rului, educând calitatea de a urmări, de a anali-
za şi, cel mai important, de a admira (Бранден
1984, 62). K. Hudson, marele muzeolog englez,
considera că sarcina muzeelor nu se poate limita
numai la transmiterea vizitatorului a informaţiei
ştiinţifice, muzeul trebuie să ţină cont de motivele
şi doleanţele emoţionale ale publicului deoarece
interesele majoritatea oamenilor nu se pot aşeza
în cadrul obiectual al anumitor domenii ştiinţifice
şi ei nu-şi privesc viaţa ca o perioadă pentru un
examen necunoscut (Hudson 1977, 10). Vizitatorul
este important pentru muzeu, iar muzeul de isto-
rie pentru a-l atrage trebuie să depăşească practica
expoziţiilor-carte, transmiterea narativă a cunoş-
tinţelor caracteristice pentru epocă, când forma
principală de comunicare era cartea. În zilele de
astăzi muzeul nu poate să construiască o expoziţie
permanentă fără a folosi tehnologiile informaţio-
nale moderne, în caz contrar riscă să rămână fără
vizitatori şi să se transforme într-un depozit de ve-
chituri. Vizitatorul într-un muzeu de istorie trebu-
ie să intre, să pătrundă în universul timpului, iar
pentru aceasta trebuie pus faţă în faţă cu realităţi
şi personaje reînviate, în acest sens muzeele alo-
că tot mai mult spaţiu spectacolelor audiovizuale.
Dincolo de scurte filme cu o anumită tematică, un
loc sporit revine reconstituirilor axate pe viaţa
anumitor personaje istorice (Murgescu 1998, 38).
Într-adevăr, reconstituirea în expoziţie este un de-
mers de mare importanţă. Pledăm pentru reconsti-
tuiri ştiinţifice capabile să-l introducă pe vizitator
în lumea care a fost. Reconstituirile într-un muzeu
de istorie pot fi de două tipuri:
• reconstituirea unor ansambluri care au existat,
dar care au fost distruse în timp, păstrându-se
doar unele piese-elemente ce au intrat în compo-
nenţa lor, cu imagini fotografice, descrieri ş.a.;
• reconstituiri cu valoare de generalizare care re-
dau situaţii şi date ce au caracterizat un eveni-
ment sau fenomen istoric, bazate pe informaţie
ştiinţifică.
Reconstituirile de epocă pot să trezească mai mult
interes decât zeci de vitrine cu exponate. Recon-
stituirile se realizează cu piese autentice şi trebu-
ie să fie integrate în circuitul expoziţional, creând
momente de maximă intensitate emoţională, pot fi
într-o expoziţie permanentă 3-5, nu mai multe. În
general, reconstituirea, cu mijloace specifice muze-
ografiei a diferitor ambienturi sociale, din diferite
358
momente istorice, poate ajuta oamenii de astăzi
să înţeleagă mai bine că în bună măsură viaţa şi
mentalităţile înaintaşilor erau altfel decât cele de
azi. Lucrul este foarte important căci numai aşa
anumite cunoştinţe livreşti pot căpăta sens şi se se-
dimentează în memorie (Muşeţeanu 1998, 25).
Expoziţia muzeului trebuie creată în concordan-
ţă cu cerinţele şi doleanţele publicului. Încă în
1929, muzeologul rus F.I. Schmidt menţiona că
în muzeele publice stăpânul trebuie să fie vizi-
tatorul, şi totul în muzee, chiar şi dezvoltarea
patrimoniului, completarea colecţiilor trebuie
să fie supusă intereselor şi necesităţilor vizitato-
rului (Шмит 1929, 53). În general, muzeul prin
expoziţia permanentă trebuie să-l surprindă pe
vizitator şi să-i satisfacă măcar în parte ori-
zontul lui de aşteptare, el trebuie să încurajeze
explorarea şi implicarea, nu numai o observare
pasivă (Mangalea 2003, 536). În afară de aceasta
organizând expoziţia permanentă să nu uităm de
faptul că muzeul este şi un lăcaş al amănuntului
şi concretului, el şi delectând nu numai instruieş-
te sau instruieşte delectând (Benjamin 1981, 59).
Este cunoscut faptul că în modul de prezentare a
exponatelor există o tendinţă, poate firească, de
a expune tot ce se poate şi încă ceva pe deasupra.
Vitrine imobile ca şi obiectele ce le populează
par doar să atingă nervul optic, căci abunden-
ţa lor blochează memoria (Murgescu 1998, 36).
În acelaşi timp să nu uităm că expoziţia nu este
un tratat ştiinţific şi nu este o operă de artă, este
un sistem informaţional care apare, se creează
din îmbinarea unei viziuni ştiinţifice şi artistice
asupra realităţii, datorită elementelor ei mate-
riale, devenite exponate de muzeu (Арзамасцев
1989,44).
Important în expoziţie este şi design-ul, un ter-
men mai nou care a evoluat în timp, în secolele
XVIII-XIX predomina „construcţia arhitecto-
nică a expoziţiei”, la începutul sec. XX persista
termenul „amenajarea artistică”, în anii ’60-’70
era utilizat termenul „conceptul arhitectonic
artistic” şi numai după aceasta a venit rândul
termenului „design expoziţional (Майстровская
2001, 55). Artistul are un rol important în proiec-
tarea expoziţiei. În anii ’80-’90 ai secolului XX în
muzeografia sovietică este cunoscută şi apreciată
concepţia artistică de proiectare a expoziţiilor a
lui A.V. Gaidamaka, care presupunea „expoziţie
fără vitrine”. A.V. Gaidamaka a elaborat şi proiec-
tul artistic al expoziţiei permanente a Muzeului
de Stat de Istorie din Chişinău care, din păcate,
nu a fost realizat. El considera că „utilajul” este un
 E. Ploşniţă, Unele consideraţii privind organizarea expoziţiei permanente a muzeului de istorie

cuvânt trist, şi mai trist este cuvântul vitrină. Cu
cât mai mult ne vom îndepărta de utilaj, cu atât
mai aproape vom fi de adevăratul muzeu. Eu
sunt pentru un „muzeu curat”, fără utilajul mu-
zeal tipic: exponatul în spaţiu, încadrat în ramă,
aburind în spaţiu. Dar trebuie să folosim „utilaj”,
noi suntem obligaţi să protejăm piesele muzeale
(Тарханов 1986, 37).
Obiectivele unui proiect expoziţional, ştiinţific
elaborat, ar trebui să aibă drept rezultat:
• realizarea unei expoziţii permanente intere-
sante şi convingătoare, care să se adreseze în
principal publicului larg şi nu preponderent
specialiştilor, să încurajeze vizitatorul la reflec-
tare independentă asupra istoriei, o expoziţie
accesibilă publicului larg, cu un parcurs pentru
copii şi altul pentru adulţi;
• ilustrarea evoluţiei comunităţilor umane şi a
societăţii de-a lungul timpului, începând cu pa-
leoliticul şi până în secolul XX, prin patrimoniu
autentic şi reprezentativ, având în vedere evo-
luţia structurilor social-economice, culturale,
politice, administrative, religioase, istoria şi
civilizaţia, în contextul regional şi al spaţiului
est-european şi central, renunţând la prezen-
tarea strict cronologică evenimenţială, punând
accent pe proiectarea unei realităţi fenomeno-
logice a procesului istoric;
• organizarea expoziţiei numai pe baza patrimo-
niului propriu, îmbinând metodele de etalare
clasice cu reconstituiri de epocă, utilizând teh-
nici muzeografice specifice, elemente muzeo-
tehnice novatoare, prin iluminare, sonorizare
sau informatizare, cu spaţii pentru ateliere edu-
cative în structura expoziţiei;
• crearea unei expoziţii care să atragă şi în acelaşi
timp să implice publicul în descoperirea diver-
selor aspecte ale istoriei, o expoziţie pentru pu-
blicul larg, în care vizitatorul să nu fie depăşit
de profunzimea expunerii şi nici plictisit de di-
dacticismul muzeografului.
Elaborarea proiectului şi crearea expoziţiei este
necesară şi actuală. A rămâne cantonaţi în ideea
că suntem săraci şi că sunt necesare sume enorme
pentru realizarea expoziţiei nu cred că este corect.
Nu considerăm că trebuie să pedalăm permanent
pe această nevoie economică. Trebuie să fim inte-
resaţi nu numai de a supravieţui în această epocă
de veşnică tranziţie, dar şi de a ne arunca în to-
rentul provocărilor muzeale ale acestui început de
secol XXI. Şi, în acelaşi timp, să fim conştienţi de
faptul că oricare ar fi concepţia sau metodele de
realizare a expoziţiei, noi, sub influenţa unor fac-
tori obiectivi şi subiectivi, prezentăm reprezenta-
rea noastră despre istorie, nu istoria însăşi. Iar ex-
poziţiile, şi acelea mai sărace – nu vorbesc limba
experţilor, ci sunt organizate astfel încât vizitato-
rii înşişi să găsească concepte şi cuvinte pentru a
descrie ceea ce văd şi pentru a pune gândurile lor
despre obiectivele expuse, în proprii lor termeni
(Schäfer 1998, 42). Nu există reguli de beton armat
pentru proiectarea expoziţiei. Orice tratare, dacă e
făcută cu profesionalism, are dreptul la existenţă.
Important este ca din ideile propuse să reuşim
să realizăm o expoziţie interesantă şi atrăgătoare
pentru public. Trebuie să avem permanent în vi-
zorul nostru publicul, pentru că un muzeu nu mai
poate fi conceput astăzi în afara ideii că trebuie
să ofere publicului o modalitate plăcută de a-şi
petrece timpul liber. Cu alte cuvinte, funcţia, apă-
sat educativă, pe care muzeele tind să şi-o apro-
pie, trebuie exercitată într-o stare generatoare de
bună dispoziţie şi fundamentată pe imaginaţie şi
creativitate (Niţulescu 1996, 68).

Bibliografie
Benjamin 1981: Lya Benjamin, Câteva consideraţii pe marginea constituirii şi prezentării patrimoniului contem-
poran în muzeele de istorie. Revista muzeelor 4, Bucureşti, 1981, 57-61.
Benoist 1960: Lue Benoist, Musees et museologie (Paris 1960).
Florescu 1993: Radu Florescu, Bazele muzeologiei (Bucureşti 1993).
Frank 1961: K. Frank, Exibitions: The international desighn service (New York 1961).
Hudson 1977: Kenneth Hudson, Museums for the 1980-survey of world treds (London 1977).
Mangalea 2003: Dana Mangalea, Muzeul mileniului 3 – între salvarea identităţii şi deschiderea spre lume. In:
Materiale de Istorie şi Muzeografie, XVIII (Bucureşti 2003), 527-537.
Murgescu 1998: Mirela Murgescu, Muzeul de Istorie – între a privi şi a învăţa. Revista muzeelor 3-4, Bucureşti,
1998, 33-39.
Muşeţeanu 1998: Crişan Muşeţeanu, Muzeu de arheologie sau muzeu de istorie. Revista muzeelor 3-4, Bucureşti,
1998, 23-27.
Nicolescu 1975: Corina Nicolescu, Muzeologie generală (Bucureşti 1975).
Niţulescu 1996: Virgil Niţulescu, Premiile EMYA – ediţia 1995. Revista muzeelor 1, Bucureşti, 1996, 63-68.

359
 II. Materiale şi cercetări

Opriş 2000: Ioan Opriş, Transmuseographia (Bucureşti 2000).

Stoicescu 1990: Claudia Stoicescu, Preocupări de pedagogie muzeală în muzeologia contemporană. Revista mu-
zeelor 3-4, Buicureşti, 1990, 7-11.
Schneider 1977: Evzen Schneider, La voie du musée exposition au Musée Morave. Museum 4, 1977, 47-51.
Schäfer 1998: Herman Schäfer, Punctul de vedere al unui director de muzeu. Revista Muzeelor 3-4, Bucureşti,
1998, 40-46.
Арзамасцев 1989: В.П. Арзамасцев, О семиотической структуре музейной экспозиции. В сб.: На пути к
музею XXI века (Москва 1989), 34-42.
Бранден 1960: Ванден Бранден, Мой опыт работы с посетителями. Museum 44, 1984, 62-65.
Бычкова 1985: Л.С. Бычкова, Техника и современное музейное дело. В сб.: Искусство музейной экспозиции
и техническое оснащение музеев (Москва 1985), 7-17.
Майстровская 2001: М.Т. Майстровская, Очерк развития современного экспозиционного дизайна
(Москва 2001).
Михайловская 1964: А.И. Михайловская, Музейная экспозиция (Москва, 1964).
Модернизация 1989: Модернизация музейных экспозиций как предмет музееведческого исследования
(Москва 1989).
Основы 2005: Основы музееведения (Москва 2005).
Тарханов 1986: А. Тарханов, Профессия – музейный художник. Советский музей 3, 1986, 37-39.
Шмит 1929: Ф.И. Шмит, Музейное дело (Ленинград 1929).

Some considerations regarding the designing of a permanent exposition

of the history museum
Abstract
Following the reorganization of the Archaeology Museum of the Science Academy and the National History Museum
and creation of the National Museum of Archaeology and History of Moldova it became necessary to elaborate and
create a new permanent exposition.
The article analyses the methods and principles of exposition projection, their development and argues the necessity
and timeliness to create a new museum’s permanent exposition.
The author places high emphasis on the issue of displaying modern history in an exposition and believes it’s neces-
sary to create a thematic exposition based on modern information technologies.
And there is no exposition without scientific reconstructions. The future exposition focuses attention on the role of
the artist in the projection of an exposition, union of an artist and a museologist.
The author is confident that creation of a convincing, scientific and interesting exposition will help attract more visitors
and enable them to understand the most important events in Moldovan history from ancient times till the present day.

Некоторые соображения по поводу проектирования постоянной экспозиции

музея истории
Резюме
В связи с реорганизацией некоторых музеев системы Министерства культуры и туризма и системы Академии
Наук и оформлением новой музейной единицы – Национальный Музей Археологии и Истории Молдовы
– необходимо спроектировать и создать новую постоянную экспозицию.
В статье проанализированы методы и принципы проектирования экспозиций, их развитие на протяжении
истории музейного дела в республике и аргументированы необходимость и своевременность создания но-
вой постоянной экспозиции музея.
Особое внимание автор уделяет вопросу о показе современной истории в экспозиции и методу отражения
исторического процесса, считая, что необходимо создать тематическую экспозицию, основанную на совре-
менных информационных технологиях. Будущая экспозиция не может обойтись и без научных реконструк-
ций, уделяется большое внимание роли художника в проектировании экспозиции и необходимости союза
художника и музеолога.
Автор уверен, что создание научной, убедительной и интересной экспозиции не только привлечёт посети-
телей и даст возможность каждому из них понять самые важные события истории Молдовы с древнейших
времён и до наших дней, но также позволит им самостоятельно сделать свои выводы.

04.02.2008

Dr. Elena Ploşniţă, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, str. 31 August, 121-A, MD-2012 Chişinău,
Republica Moldova, e-mail: rackayskaine@yahoo.com

360