STAT ŞI BISERICĂ ÎN IMPERIUL ROMAN TÂRZIU:
VALENTINIAN I, VALENS ŞI CRIZA ARIANĂ
Împăraţii secolului IV, monarhi absoluţi, cârmuiau
lumea romană prin consens –consensus omnium
gentium –, iar acesta putea fi menţinut doar cu
preţul compromisului (Brown 1992, 3-34, 41-47).
Prin urmare, cârmuitorii care nu respectau princi-
piul toleranţei şi al clemenţei, nu numai că violau
un cod al civilităţii – civilitas, dar îşi subminau te-
melia propriei autorităţi (Brown 1998, 644).
În general, Valentinian I şi Valens s-au conformat
acestei linii de conduită. Ambii împăraţi pannonici
au acceptat diversitatea religioasă a lumii romane
(Fowden 2001, 82-93), au încercat să menţină sta-
tus quo-ul care privilegia creştinismul – status quo
ante Iulianus (Nagl 1948a, 2111-2113, 2132-2135;
Nagl 1948b, 2198-2201; Stein 1968, 173-178; So-
raci 1971, 123-129; Fasolino 1976, 19-25; Demandt
1998, 92-93; Lenski 2002, 211-263) –, fără însă a
agresa păgânismul (Trombley 1993, 49-59; Wie-
be 1995, 86-168). Există însă şi diferenţe majore
între politica religioasă a lui Valentinian I şi cea a
lui Valens (Leppin 1996, 91-104), diferenţe expli-
cabile, în primul rând, prin circumstanţele diferite
în care au acţionat fiecare în pars imperii care-i
revenea. Spre deosebire de fratele său, Valentini-
an I nu s-a implicat în controversele teologice ale
epocii, fiind preţuit de Ammianus (30, 9, 5) pentru
neutralitatea sa (Humphries 1999, 24).
Cât priveşte reacţia celor doi împăraţi pannonici vi-
zavi de criza ariană, este de menţionat, mai întâi, că
ei au ajuns la putere într-unul din cele mai delicate
momente din istoria Bisericii – de discordie şi vio-
lente dispute –, generate de controversele christo-
logice (Barnes 1993, 140-151; Lim 2001, 202-206;
Chadwick 2003b, 13-19; Potter 2004, 443-525;
Ayres 2006, 133-166). La începutul anilor 360,
Biserica era scindată în patru „partide”/facţiuni
rivale (Barnes 1993, 34-120, 229-232; Chadwick
1998, 575-578; Marrou 1999, 45-55) care s-au opus
violent una alteia: niceenii conduşi de Athanasius
al Alexandriei (LatAnt, 320-321, s.v. Athanasius)
– adepţi ai formulei statutată de conciliul de la
Niceea: homoousios tou Patrί/consubstantialis
Patri); anomeenii conduşi de syrianul Aetius şi Eu-
nomius din Cappadocia, care propovăduiau un ne-
Tyragetia, s.n., vol. I [XVI], nr. 1, 2007, 115-120.
Adrian Husar
oarianism (Ayres 2006, 105-132) radical, conform
căruia Christos era subordonat şi complet diferit
– anomoios, de Tatăl Ceresc; homeusienii – de la
homoiousios –, o facţiune a compromisului, con-
dusă de Macedonius din Constantinopol şi Vasile
din Ankyra; homeenii – de la homoios – conduşi
de Eudoxius din Antiochia şi Acacius din Caesarea,
care au fost favorizaţi de împăratul teolog Constan-
tius II (Brennecke 1988, 5-86) care, în 359, sub
influenţa episcopilor Ursacius din Singidunum şi
Valens din Mursa, a încercat să impună formula
homeeană – net subordinaţionistă – într-un dublu
conciliu la Ariminium /Rimini, pentru occidentali,
şi Seleucia Isauriei/Silifke, pentru Orient (Williams
1995, 11-37; Chadwick 2003a, 279-294). În conci-
liul deschis la Constantinopol, la 1 ian. 360, credo-
ul homeean este proclamat în mod solemn ceea ce,
de acum înainte trebuie considerat credinţa Impe-
riului. Astfel, în anul 361, la moartea lui Constan-
tius II, homeismul devenise christologia „Bisericii
imperiale”, şi Imperiul de Răsărit – în pofida encla-
velor homeusiene din vestul Asiei Mici, şi a virulen-
tului partid niceean al lui Athanasius al Alexandriei
– era preponderent homeean (Ieronim, Chron. s.a.
359: omnes paene toto orbe ecclesiae sub nomine
pacis et regis Arrianorum consortio polluuntur;
Brennecke 1988, 114-157).
După scurta reacţie păgână din timpul lui Iuli-
anus, domnia lui Valentinian corespunde unei
perioade de restabilire şi de stabilizare a creşti-
nismului. În Occident, preluând retorica concor-
diei de la Iovianus (Socrates, Hist. Eccl. 3, 25, 1-5;
Brennecke 1988, 168-173), Valentinian I – creş-
tin niceean – nu s-a amestecat în controversele
doctrinale şi nu a favorizat ortodoxia niceeană în
detrimentul altor facţiuni creştine (McLynn 1994,
1-52). Pe plan religios adoptă o atitudine pacifică
şi tolerantă: în provinciile occidentale unde orto-
doxia niceeană este – cu excepţia Illyricumului,
bastion al arianismului –, detaşat majoritară, îi
menţine în funcţie pe cei câţiva episcopi homeeni
impuşi de Constantius II, e.g., Auxentius la Me-
diolanum (McLynn 1994, 40-42; Williams 1995,
69-71). Singurele curente religioase persecutate
 I. Studii
– datorită naturii lor subversive– au fost mani-
heismul (CTh XVI, 5, 3; LatAnt, 555-556, s.v. Ma-
nichaeism) şi donatismul (CTh XVI, 6, 1; LatAnt,
417-419, s.v. Donatism). Cel mai relevant exemplu
de tolerare a diferenţelor religioase este atitudi-
nea lui Valentinian în timpul schismei provocate
de alegerea unui nou papă, după moartea lui Li-
berius (sept. 366), când cele două facţiuni condu-
se de candidaţii la tronul apostolic (LatAnt, 633-
635, s.v. Papacy) – diaconii Damasus şi Ursinus
– au provocat sângeroase conflicte în bisericile din
Roma (Amm. Marc. 27, 3, 12-13; Piétri 1976, 408-
423). Contrar temperamentului său impulsiv, îm-
păratul gestionează criza cu moderaţie, în tradiţia
aşa-numitei frenata potestas. Dispoziţiile imperi-
ale – păstrate în aşa-numita Collectio Avellana ce
cuprinde opt scrisori – denotă importanţa acorda-
tă de Valentinian I concordiei religioase ca premi-
să a păcii sociale (Collectio Avellana 6: pro publica
securitate metuendum est; 7: firma sit rursus in
plebe concordia; 8: ut nulla in urbe Roma pos-
sit esse discordia; 9: faventes concordiae populi
Christiani.). În acelaşi timp, împăratul, puţin în-
clinat să se amestece în dezbaterile teologice, s-a
arătat imparţial vizavi de controversele doctrina-
le din sânul Bisericii. A favorizat – fără îndoială
– creştinismul, însă nu în mod excesiv.
Dimpotrivă, în Orientul divizat (Ayres 2006, 222-
243), fratele său Valens joacă, asemenea lui Con-
stantius II, rolul de împărat teolog (Piétri 1989,
113-172, Dagron 1996, 141-168), iar patronajul im-
perial duce la inflamarea disputelor intra-creştine.
Haosul produs de criza ariană este elocvent ilus-
trat de schisma din Antiochia unde, la începutul
domniei lui Valens, existau cinci comunităţi creş-
tine rivale conduse de episcopii niceeni Paulinus
şi Meletius, homeeanul Euzoïos, anomeeanul Teo-
phil şi episcopul vecin Apollinarios din Laodiceea/
Latakia (Barnes 1993, 156-158; Sandwell-Huskin-
son 2003, 35-58). Precum Constantius II, Valens
asumă arianismul nuanţat al homeenilor şi, pentru
a readuce –prin coerciţie, ecclesiastica cohercitus
disciplina – concordia şi armonia în Biserică, îi
persecută pe anomeenii, homeusienii şi niceenii
recalcitranţi. În gestionarea crizei ariane, exegeza
modernă distinge trei faze (Lenski 2002, 243).
Iniţial, în anii 364-365, Valens – consiliat de influ-
enţii episcopi homeeni Valens din Mursa, Eudo-
xius din Constantinopol şi Euzoïos din Antiochia
– a susţinut poziţia partidei homeene, majoritară
în Orient, forţând impunerea credo-ului homeean
din 360 printr-o campanie de intimidări, de desti-
116
tuiri de episcopi homeusieni şi anomeeni, de exi-
lări. În tentativa de a apăra biserica oficială home-
eană a statului (adică de a menţine status quo-ul),
Valens, influenţat de anturajul său homeean, anu-
lează conciliul homeusian de la Lampascus/365
(Sozomenus, Hist. Eccl. 6, 7, 9), interzice conciliul
niceean de la Tarsus/366 (Socrates, Hist. Eccl., 4,
13, 3-4) şi îl exilează pe episcopul Athanasius, care
se bucura de o uriaşă popularitate la Alexandria
(Barnes 1993, 96-97, 167-168), ca şi pe episcopii
care beneficiaseră de amnistia lui Iulianus. Frus-
traţi, homeusienii se reunesc în koina/concilia
de la Smyrna, Pisisia, Isauria, Pamphylia şi Lycia
la finele anului 364, decid să trimită o ambasadă
la Roma – pentru negocieri cu papa Liberius – şi
să-l contacteze pe Valentinian I pentru a-i solicita
sprijinul (Socrates, Hist. Eccl. 4, 12, 2-40; 5, 8, 7-
8; Barnes 1993, 161-162).
După reprimarea revoltei lui Procopius, asistăm
la o perioadă de relaxare (Lenski 2002, 104-115),
împăratul adoptând, în perioada 366-373, o pozi-
ţie mai moderată în demersul de a încuraja – nu
doar prin coerciţie – unitatea religioasă a Im-
periului. În acest climat, homeusienii reuniţi în
conciliul de la Tarsus, în primăvara anului 366,
reafirmă credo-ul de la Seleucia, iar episcopul ho-
meusian din Cyzicus, Eleusius subscrie la credin-
ţa homeeană (Socrates, Hist. Eccl. 4, 6, 1-7; Len-
ski 2002, 248-249). Cel mai relevant exemplu al
conduitei mai conciliante a lui Valens în perioada
de mijloc a domniei sale este chiar lupta lui Vasile
din Caesarea Cappadociei/Kayseri) pentru orto-
doxia niceeană (Socrates, Hist. Eccl. 4, 26, 16-24;
Theodoret, Hist. Eccl. 4, 19, 1-16 Brennecke 1988,
226-231; Rousseau, 1994, 173-175), episcopul care
l-a ofensat şi l-a sfidat pe împărat cu prilejul fes-
tivalului Epifaniei (6 ian. 372), incident glorificat
de istoria ecleziastică ca exemplu de pios curaj al
conducătorilor Bisericii în faţa puterii imperiale
(Socrates, Hist. Eccl. 6, 16, 7; Lenski 2002, 253-
254). În acest context, sunt de menţionat cei câţi-
va generali niceeni ai lui Valens – Saturninus, Te-
rentius, Traianus şi Victor – care au încercat să-şi
protejeze secta (Tomlin 1998, 36-39). Oricum, în
această perioadă, la Caesarea, ca şi la Constanti-
nopol, Alexandria sau Antiochia, Valens se arată
mai interesat de unitatea religioasă, decât de pro-
movarea bisericii sale favorite.
În final, în ultimii ani de domnie, Valens – confrun-
tat cu intransigenta partidă neo-ortodoxă, compusă
din niceenii cărora li se alăturaseră lideri ai dreptei
homeene ca Meletius din Antiochia şi învăţaţii Pă-
 A. Husar, Stat şi biserică în Imperiul Roman târziu: Valentinian I, Valens şi criza ariană
rinţi cappadocieni Sf. Vasile din Caesarea (LatAnt,
336-337, s.v. Basil of Caesarea; Ayres 2006, 187-
221), Sf. Grigore din Nazianzus (LatAnt, 476-477,
s.v. Gregory of Nazianzus) şi Sf. Grigore din Nyssa
(LatAnt, 477, s.v. Gregory of Nyssa; Turcescu 2005)
– revine la conduita inflexibilă. După moartea lui
Athanasius al Alexandriei în 373, Valens exercită
o presiune considerabilă, forţând atingerea unui
ţel iluzoriu: unificarea Bisericii în jurul credo-ului
homeean; obstinaţia cu care şi-a urmărit scopul,
i-a adus lui Valens reputaţia de feroce persecutor al
ortodoxiei niceene (Lenski 1997, 150-152.).
Tulburări grave au izbucnit la Alexandria, cu-
rând după moartea lui Athanasius (3 mai 373).
Prefectul Egiptului, Aelius Palladius îl arestează
în palatul episcopal pe patriarhul niceean Petru,
care reuşeşte să scape şi să se refugieze la Roma
(Theodoret, Hist. Eccl., 4, 21, 1-22; Barnes 1993,
180-182.). Pentru a restabili ordinea, Valens tri-
mite un contingent militar condus de Vindaonius
Magnus, comes sacrarum largitionum, care ocu-
pă Alexandria şi îl impune pe tronul episcopal
pe homeeanul Lucius, din dispoziţia căruia sunt
arestaţi 3 000 de preoţi şi călugări niceeni (Theo-
doret, Hist. Eccl. 4, 22, 35; Rufinus, Hist. Eccl. 11,
3.). Mulţi niceeni din Egipt sunt exilaţi în oraşul
păgân Heliopolis/Baalbek, iar alţii, între care 23
de călugări, sunt trimişi în mine (Rufinus, Hist.
Eccl. 11, 6; Haas 1996, 258-277).
În contextul persecuţiei iniţiate în 373 Valens ordo-
nă ca toţi curialii care s-au restras în viaţa monastică
se se reîntoarcă în serviciul civil (CTh XII, 1, 63 din
26 ian. 373: quidam ignaviae sectatores; Pergami
1993, 133-134). Peste doi ani, în timpul crizei cauza-
te de dificultăţile de recrutare a soldaţilor (CTh VII,
13, 7 din 375; Giglio 1990, 87-90), împăratul dispu-
ne în 375 înrolarea unor călugări din Egipt (Iero-
nim, Chron. s.a. 375; Lenski 2002, 316).
Violenţele comise în Egipt în 373 marchează un
moment de turnură în raporturile lui Valens cu
Biserica. Timpul consensului trecuse şi Valens re-
curge la forţă împotriva celor pe care tradiţia or-
todoxă îi va numi theomachoi. În septembrie 373,
Valens îl exilează pe Barses, episcopul niceean al
Edessei, împreună cu aderenţii săi (Theodoret,
Hist. Eccl. 4, 16, 1-3). Persecuţiile din Syria nu s-
au limitat la Edessa/Urfa. Pelagius, episcopul me-
letian al Laodiceei/Latakia a fost exilat în Arabia
(Theodoret, Hist. Eccl. 4, 13, 2-3). Disidenţii din
oraşele Beroea /Aleppo şi Chalcis/Quinnesrin au
suferit şi ei în urma persecuţiei, în contextul ma-
sivelor expulzări care au avut loc de-a lungul fron-
tierei Syriei (Lenski 2002, 258.). În 374, Eusebius
– episcopul de Samosata/Samsat – este exilat în
Thracia (Theodoret, Hist. Eccl. 4, 14, 1-7.).
Dacă până în 373 Valens a uzat arareori de forţa
armată şi doar pentru a menţine pacea Biseri-
cii – în conformitate cu deciziile conciliului de la
Constantinopol din 360 –, în anul morţii lui Atha-
nasius tabloul s-a modificat substanţial. Începând
din 373, Valens devine intransigent şi inflexibil în
raporturile cu non-homeenii, supunându-i unui
tratament violent, persecuţiile atingând momen-
tul de apogeu în 375-376. În contextul crizei mili-
tare din 375 – provocată de deteriorarea raportu-
rilor cu Persia şi de revolta din Isauria – împăratul
nu mai dispunea de vreo soluţie, în afara forţei,
pentru a menţine unitatea religioasă sub biserica
homeeană. După ce eforturile sale de a instala un
episcop homeean la Alexandria au degenerat într-
un adevărat masacru, Valens a renunţat la orice
scrupule şi a încercat să-şi impună prin forţă pro-
gramul religios. Ceea ce n-a realizat Valens era
faptul că loialitatea ecleziastică era o afacere loca-
lă (McLynn 1992) – determinată de reţelele loca-
le de patronaj (De Salvo 2000) – care nu putea
fi controlată de administraţia centrală (Lizzi 1987;
Brown 1992, 71-117, 146-158; Brown 2001, 45-73;
Sterk 2004, 13-34; LatAnt, 341-343, s.v. Bishops).
Aceeaşi criză militară, care s-a agravat în 377, l-a
determinat pe Valens să pună capăt persecuţiilor
şi, astfel, paradoxal, să ofere niceenilor posibilita-
tea de a supravieţui şi de înclina, în final, balanţa
în favoarea ortodoxiei (Lenski 2002, 261). După
bătălia de la Ad Salices din 377, Valens a permis
reîntoarcerea clericilor non-homeeni care fuse-
seră exilaţi (Socrates, Hist. Eccl. 4, 35, 2-3; Iero-
nim, Chron. s.a. 378: Valens de Antiochiae exi-
re conpulsus sera paenitentia nostros de exiliis
revocat). Valens i-a rechemat pe niceenii exilaţi
înainte de a se angaja în campania gotică, în pri-
măvara anului 378. Niceenii exilaţi din Edessa
s-au reîntors la 27 decembrie 377. Petru revine la
Alexandria şi îl alungă pe Lucius înainte ca Valens
să părăsească Antiochia pentru a se îndrepta spre
Thracia (Socrates, Hist. Eccl. 4, 37, 1-3; Martin,
1996, 797-798). În scurt timp se reîntorc şi episco-
pii Meletius la Antiochia, Eusebius la Samosata,
Eulogius la Edessa. Aşadar, în ultimul an al dom-
niei sale, sub imperiul crizei militare care se agra-
va, Valens stopează persecuţiile, realizând faptul
că continuarea intransigenţei faţă de niceeni ducea
la destabilizarea Imperiului (Lenski 2002, 261).
Din nefericire pentru reputaţia lui Valens, bru-
talele sale atacuri asupra clerului non-homeean,
117
 I. Studii

au fost urmate, la scurt timp, de dezastrul de la doxe/niceene în îndelungata controversă chris-

Hadrianopolis. Destinul tragic al împăratului şi
sfârşitul său ruşinos (Amm. Marc. 31, 13, 17: nec
Valenti sepulturam, qui supremitatis honor est,
contigisse) au fost explicate printr-o binemeri-
tată pedeapsă divină (Rufinus, Hist. Eccl. 2, 13:
impietatis suae poenas igni exustus dedit). De
altfel, încă din 376 numele lui Valens devenise
sinonim cu erezia şi violenţa religioasă, iar apoi
triumful ortodoxiei niceene i-a „asigurat” împă-
ratului o întunecată notorietate postumă – repu-
taţia de feroce persecutor al creştinilor (Lenski
1997, 150-154).
Denunţarea manierei brutale în care Valens a
gestionat – în ultimii ani ai domnie sale – criza
ariană a început imediat după tragica moarte a
împăratului. Moartea lui Valens – care ar fi ars
de viu (Amm. Marc. 31, 1, 2 despre blestemele lo-
cuitorilor Antiochiei: vivus ardeat Valens) a fost
privită, atât de păgâni, cât şi de creştini, drept o
pedeapsă divină pentru fărădelegile şi cruzimea
lui. Themistius, ajuns acum în serviciul lui Theo-
dosius I, înfierează brutalitatea defunctului împă-
rat (Heather-Moncur 2002, 218-229, 230-254).
Consecinţele dezastrulului de la Hadrianopolis
au determinat, în mai puţin de trei ani, colapsul
bisericii homeene şi triumful partidei neo-orto-
tologică (Marrou 1999, 58-59). Paradoxal, prin
persecuţiile sale ca şi prin haosul politico-militar
provocat de dezastrul de la Hadrianopolis – care
vor determina solidarizarea Bisericii, până atunci
divizată, în jurul aşa-numitei Nicaena fides – Va-
lens a ajutat Biserica să devină ceea ce este (Er-
rington 1997; Demandt 1998, 101-102).
Curând după moartea lui Valens, Gratianus a
promulgat un edict prin care era reiterată reche-
marea tuturor celor exilaţi de unchiul său (Socra-
tes, Hist. Eccl. 5, 2, 1). Apoi, sub influenţa persu-
asivului episcop Ambrosius (LatAnt, 291-292, s.v.
Ambrose), Gratianus îşi va cristaliza programul
religios favorabil niceenilor, pas important spre
triumful politic al acestei secte (McLynn 1994,
79-157; Williams 1995, 218-225). Şi astfel, deloc
surprinzător, la un an după dezastrul de la Ha-
drianopolis, în 379 Gratianus îi va încredinţa Im-
periul de Răsărit – devastat de criza ariană – ge-
neralului niceean Flavius Theodosius, catholicae
ecclesiae propagator, de al cărui nume este legat
triumful definitiv al partidei neo-ortodoxe (Mar-
rou 1999, 59-60; McLynn 1994, 291-296) şi acce-
derea creştinismului la statutul de religie de stat
în Imperiul Roman Târziu (King 1961; Demandt
1998, 102, 110; Millar 2006, 130-148).

Bibliografie
Ayres 2006: L. Ayres, Nicaea and Its Legacy. An Approach to 4th Century Trinitarian Theology (Oxford 2006).
Barnes 1993: T.D. Barnes, Athanasius and Constantius. Theology and Politics in the Constan-tinian Empire
(Cambridge Mass. 1993).
Brennecke 1988: H.C. Brennecke, Studien zur Geschichte der Homöer der Osten bis zum Ende der homöischen
Reichskirche. Beiträge zur historischen Theologie 73 (Tübingen 1988).
Brown 1992: P. Brown, Politics and Persuasion in Late Antiquity. Towards a Christian Empire (Madison Wis.
1992).
Brown 1998: P. Brown, Christianization and Religious Conflict. In: (Eds. Averil Cameron, P. Garnsey) Cambridge
Ancient History2, vol. XIII: The Late Empire, AD 337-425 (Cambridge 1998), 601-631.
Brown 2001: P. Brown, Poverty and Leadership in the Later Roman Empire (Brandeis University Press 2001).
Chadwick 1998: H. Chadwick, Orthodoxy and heresy from the death of Constantine to the eve of the first council
of Ephesus. In: (Eds. Averil Cameron, P. Garnsey) Cambridge Ancient History2, vol. XIII: The Late Empire, AD
337-425 (Cambridge 1998), 561-600.
Chadwick 2003a: H. Chadwick, The Church in Ancient Society. From Galilee to Gregory the Great (Oxford
2003).
Chadwick 2003b: H. Chadwick, East and West. The Making of a Rift in the Church from Apostolic Times until
the Council of Florence (Oxford 2003).
Dagron 1996: G. Dagron, Empereur et prêtre. Étude sur le „césaropapisme byzantin” (Paris 1996).
Demandt 1998: A. Demandt, Geschichte der Spätantike. Das Römische Reich von Diocletian bis Justinian 284-
565 n. Chr. (München 1998).
De Salvo 2000: Lietta De Salvo, La voce della βουλή e la voce del trono. Libanio e il potere centrale. In (ed. Marta
Sordi) L’opposizione nel mondo antico (Milano 2000), 281-298.
Errington 1997: R.M. Errington, Church and State in the First Years of Theodosius I. Chiron 27, 1997, 21-72.

118
 A. Husar, Stat şi biserică în Imperiul Roman târziu: Valentinian I, Valens şi criza ariană

Fasolino 1976: M. Fasolino, Valentiniano I. L’opera e i problemi storiografici (Napoli 1976).

Fowden 2001: G. Fowden, Varieties of Religious Community. In: (Eds. G.W. Bowersock, P. Brown, O. Grabar)
Interpreting Late Antiquity. Essays on the Postclassical World (Cambridge Mass. & London 2001), 82-106.
Giglio 1990: S. Giglio, Il tardo impero d’occidente e il suo senato (Napoli 1990).
Haas 1996: C. Haas, Alexandria in Late Antiquity. Topography and Social Conflict (Baltimore 1996).
Heather-Moncur 2002: P. Heather, D. Moncur, Politics, Philosophy and Empire in the 4th Century. Selected
Orations of Themistius (Liverpool 2002).
Humphries 1999: M. Humphries, Nec metu nec adulandi foeditate constricta. The image of Valentinian I from
Symmachus to Ammianus. In: (Eds. J.W. Drijvers, D. Hunt) The Late Roman World and its Historian. Inter-
preting Ammianus Marcellinus (London 1999), 117-126.
King 1961: N.Q. King, The Emperor Theodosius and the Establishment of Christianity (London 1961).
LatAnt: (Eds. G.W. Bowersock, P. Brown, O. Grabar) Late Antiquity. A Guide to the Postclassical World (Cam-
bridge Mass. & London 1999).
Lenski 1997: N. Lenski, Initium mali romani imperio. Contemporary Reactions to the Battle of Adrianople. Tran-
sactions of the American Philological Association 127, 1997, 129-168.
Lenski 2002: N. Lenski, Failure of Empire. Valens and the Roman State in the 4th Century AD (Berkeley & Los
Angeles & London 2002).
Leppin 1996: H. Leppin, Von Constantin dem Großen zu Theodosius II. Das christliche Kaisertum bei den Kir-
chenhistorikern Socrates, Sozomenus und Theodoret (Göttingen 1996).
Lim 2001: R. Lim, Christian Triumph and Controversy. In (eds. G.W. Bowersock, P. Borwn, O. Grabar) Interpre-
ting Late Antiquity. Essays on Postclassical World (Cambridge Mass. & London 2001), 196-218.
Lizzi 1987: Rita Lizzi, Il potere episcopale nell’Oriente Romano (Roma 1987).
Marrou 1999: H.-I. Marrou, Biserica în antichitatea târzie (Bucureşti 1999).
Martin 1996: A. Martin, Athanase d’Alexandrie et l’église d’Égypte au IVe siècle (Roma 1996).
McLynn 1992: N. McLynn, Christian Controversy and Violence in the 4th Century. Kodai 3, 1992, 15-44.
McLynn 1994: N. McLynn, Ambrose of Milan. Church and Court in a Christian Capital (Berkeley 1994).
Millar 2006: F. Millar, A Greek Roman Empire. Power and Belief under Theodosius II (Berkeley & Los Angeles
& London 2006).
Nagl 1948a: Assunta Nagl, RE II 14 (1948), 2097-2137, s.v. Valens 3.
Nagl 1948b: Assunta Nagl, RE II 14 (1948), 2158-2204, s.v. Valentinianus 1.
Pergami 1993: F. Pergami, La legislazione di Valentiniano e Valente (Milano 1993).
Piétri 1976: Ch. Piétri, Roma Christiana. Recherches sur l’Église de Rome, son organisation, sa politique, son
idéologie, de Miltiade à Sixte III (Roma 1976).
Piétri 1989: Ch. Piétri, La politique de Constance II. Un premier „césaropapisme” ou l’imitatio Constantini ? In
L’église et l’empire au IVe siècle (Vandœuvres 1989), 113-172.
Potter 2004: D.S. Potter, The Roman Empire at Bay. AD 180-395 (London 2004).
Rousseau 1994: P. Rousseau, Basil of Caesarea (Berkeley 1994).
Sandwell-Huskinson 2003: Isabella Sandwell, Janet Huskinson, Culture and Society in Later Roman Antioch
(Oxford 2003).
Soraci 1971: R. Soraci, L’imperatore Valentiniano I (Catania 1971).
Sterk 2004: Andrea Sterk, Renouncing the World yet Leading the Church. Monk-bishop in Late Antiquity (Cam-
bridge Mass. & London).
Tomlin 1998: R. Tomlin, Christianity and the Late Roman Army. In (eds. S. Lieu, D. Montserat) Constantine.
History, Historiography and Legend (London 1998), 21-51.
Trombley 1993: F.R. Trombley, Hellenic Religion and Christianization, c. 370-529 (Leiden 1993).
Turcescu 2005: L. Turcescu, Gregory of Nyssa and the Concept of Divine Persons (Oxford 2005).
Wiebe 1995: F.J. Wiebe, Kaiser Valens und die heidnische Opposition (Bonn 1995).
Williams 1995: D.H. Williams, Ambrose of Milan and the End of the Nicene-Arian Conflict (Oxford 1995).

State and Church in the Later Roman Empire: Valentinian I, Valens and the Arian crisis
Abstract
In the 4th century AD, the emperor, absolute monarch though he was, ruled by consensus, and consensus could only
maintained at the price of compromise. Thus, emperors who failed to understand the principle of clemency not
only violated the common code of proper conduct, they also threatened the foundations of their rule.

119
 I. Studii

Valentinian I and Valens were largely indifferent to the diversity of religious belief in their worlds, and both tried
primarily to maintain the status quo by privileging Christianity without attacking paganism. Valens differed from
his brother, primarily because of the different circumstances in which the two operated.
The new strength of Christianity in the 4th century opened an alternative avenue to power through the bishops,
who successfully challenged the authority of the emperor and his officials. The rise of powerful bishops also helped
fractionalize the church and pulled emperors into ecclesiastical power struggles. Thus, the Homoians were the
dominant church in the east when Valens attained the throne, and they gained their dominance at the expense of
the Homoiousians. In upholding the council of Constantinople (360) by suppressing the Homoiousians, Valens
was carrying on the task initiated by Constantius II of defending the official state church. Valens was also willing to
entrust ecclesiastical affairs to a small though powerful group of Homoian clerics.
Jovian’s rhetoric of concord was kept alive by his successor, Valentinian – who was a Nicene, but did not favor Nicenes
any more than any other Christian faction. Valentinian maintained a detached indifference to the doctrinal debates of
his day, a luxury he was allowed by the much calmer atmosphere in the churches of the west. Valens, by contrast, was
forced to clean up the mess Julian had created by forcibly applying the doctrines of the council of Constantinople (360),
which had imposed Homoian Christianity in the east and deposed some of the most important Homoiousian bishops
there. Having done this, Valens was able to operate with much the same indifference as his brother during the middle
years of his reign, when he aimed primarily at achieving peace and concord in the church. After the death of Athanasius
in 373, Valens began to exert considerable force in order to achieve the illusory end of unifying the church around the
Homoian creed. The violence Valens wreaked in Egypt constituted something of a turning point in his relationship with
the church. Only at the end of his reign did Valens turn to the scorching persecutions that have left him with the reputa-
tion of a religious persecutor; by 376, Valens’s name became synonymous with heresy and religious violence.
Like his brother, Valens desired harmony in the church. Unlike his brother, he had not learned that belief cannot be
dictated by force. Valens failed to understand that ecclesiastical loyalties were a local matter and could not be con-
trolled from on high. Many 4th–century emperors attacked religious dissenters, but very few suffered a catastrophic
fate like Valens’s to prove, in the eyes of contemporaries, that they had provoked the wrath of the divine.
Valens’s disaster at Adrianople guaranteed the victory of the Nicene faction in the long-standing battle over the
person of Christ. Without the destruction of the Arian emperor Valens and without the political and military chaos
that it provoked, there probably would never have been this solidarity effect under emperor Theodosius I – the
solidification of a formerly divided church around the Nicaena fides. Thus, Valens helped the church become what
it is, however paradoxical this may sound.

Государство и церковь в поздней Римской Империи: Валентиниан I,

Валент и арийский кризис
Резюме
В 4-м веке император и абсолютный монарх управлял римским народом посредством консенсуса, который
возможно было сохранить только ценой компромисса. Императоры, не соблюдавшие принцип терпимости,
нарушали не только кодекс поведения, но и подрывали собственный авторитет.
Валентиниан I и Валент терпимо отнеслись ко всем религиозным течениям римлян, отдавая предпочтение
христианству при этом, не притесняя язычества. Отличия религиозной политики Валента и его соправителя
объясняются в первую очередь различными обстоятельствами их деятельности. Когда Валент пришел к влас-
ти, арианство являлось господствующим вероисповеданием на востоке, хотя это превосходство было достиг-
нуто сокрушением никейцев. Валент поддерживал решения Константинопольского совета (360) и продолжил
политику Констанция II оказания протекции официальной арианской государственной церкви. Сменивший
Иовиана император Валентиниан, хоть и был никейцем, тем не менее, не выделял их веру. Пользуясь более
спокойной религиозной атмосферой на западе, Валентиниан не вмешивался в теологические споры эпохи.
На востоке же, Валент был вынужден играть роль императора теолога и осуществлять решения Константи-
нопольского Совета (360), согласно которым, арианское христианство являлось доминирующим. В первый
период своего правления, Валент проявил заинтересованность в религиозном мире и согласии при этом,
не навязывая своего вероисповедания.
После смерти Афанасия (363), Валент продолжает проарианскую политику. Насилие Валента в Египте
обозначило перелом в его отношениях с церковью. Только в последние годы своего правления Валент при-
бегнул к военной силе и жестокости, что принесло ему репутацию религиозного преследователя, а с 376
года его имя стало синонимом ереси и религиозного насилия.

28.01.2007

Prof. dr. Adrian Husar, Universitatea „Petru Maior” Tg. Mureş, str. Nicolae Iorga nr. 1, 540088 Tg. Mureş, e-mail:
adrianhusar@yahoo.com

120