Sunteți pe pagina 1din 42

5.

MĂSURAREA MĂRIMILOR NEELECTRICE

5.1. Principii generale ale măsurării electrice a mărimilor neelectrice

Realizarea sistemelor de măsurare şi reglare automată a proceselor


tehnologice moderne necesită un flux continuu de informaţii de la mărimile
măsurate şi reglate.
Elementele care realizează convertirea unei mărimi de intrare Xi
(neelectrică) într-o mărime de ieşire Xe (tensiune, curent, sarcină electrică,
rezistenţă, impedanţă) se numesc traductoare.

Xi Xe
T

Un traductor este format dintr-un element sensibil (senzor) care măsoară


mărimea neelectrică şi un adaptor electronic.

Xi Xe
Element sensibil Adaptor
Mărime electronic
Semnal electric
neelectrică
TRADUCTOR U[V]
I[mA]

Mărimea intermediară (ieşirea din elementul sensibil) poate fi o rezistenţă,


inductanţă, capacitate, etc., dependentă după o anumită lege de mărimea
neelectrică măsurată. Această mărime, aplicată adaptorului electronic, se
converteşte într-un semnal electric purtător al informaţiei măsurate.

5.1.1. Clasificarea traductoarelor

1. După forma semnalului electric obţinut:


¾ Traductoare analogice, la care semnalul produs depinde continuu de
mărimea de intrare;
¾ Traductoare numerice, la care semnalul de ieşire variază
discontinuu (datorită unei operaţii de cuantificare), după un anumit
cod (operaţie de codificare).
2. După numărul de transformări efectuate şi modul de interconectare:

60
¾ Traductoare directe care realizează o singură transformare;
¾ Traductoare complexe care înglobează mai multe tipuri de
traductoare directe.
3. După domeniul de utilizare:
¾ de presiune, de debit, de temperatură, de deplasare, de nivel, etc.
4. După natura mărimii de ieşire:
¾ Traductoare cu elemente sensibile parametrice, la care mărimea de
ieşire din elementul sensibil este un parametru de circuit electric:
rezistenţă, inductivitate, capacitate. Se mai numesc traductoare
pasive deoarece necesită sursă de energie auxiliară.
¾ Traductoare cu elemente sensibile generatoare, la care mărimea de
ieşire din elementul sensibil este o tensiune electromotoare
termoelectrică, piezoelectrică, fotoelectrică, electrochimică sau de
inducţie. Se mai numesc traductoare active.

5.1.2. Circuite de măsurare pentru traductoare

Cerinţe impuse circuitelor de măsurare:


¾ Asigurarea unei precizii maxime
Se utilizează frecvent circuite de măsurare de tipul punţilor care funcţionează
în regim dezechilibrat (în cazul traductoarelor parametrice) şi compensatoare de
tensiune sau curent continuu (în cazul traductoarelor generatoare).
¾ Măsurarea continuă a mărimilor neelectrice
Impune utilizarea circuitelor de măsurare constituite din punţi, sau din
compensatoare neechilibrate, sau cu echilibrare automată.
¾ Măsurarea centralizată şi la distanţă a mai multor mărimi neelectrice
Această necesitate impune adaptarea mărimilor de ieşire ale traductoarelor la
aparatele de măsură sau de înregistrare.
Rolul adaptorului electronic este acela de a converti semnalul generat de
elementul sensibil într-un semnal electric de ieşire (Xe), de regulă unificat.
Semnalele de ieşire fiind unificate, rezultă că etajele de ieşire ale adaptoarelor
electronice sunt similare pentru acelaşi tip de semnal unificat. Diferenţe
constructive apar în partea de intrare a adaptorului electronic, unde se aplică
mărimile furnizate de diferite elemente sensibile.

5.1.2.1 Adaptoare pentru elemente sensibile de tip parametric

Ţinând seama că adaptoarele de acest tip transformă variaţiile


parametrilor R, L, C în tensiune sau curent electric, rezultă că etajele de intrare
în aceste adaptoare utilizează punţi de curent continuu sau alternativ,
funcţionând în regim dezechilibrat. La ieşirea punţilor de măsurare se obţine un
semnal de dezechilibru care este amplificat şi convertit de etajul final al
adaptorului, în semnal unificat.

61
Dacă elementul sensibil prezintă neliniarităţi importante atunci se prevăd
în schema adaptorului blocuri de liniarizare (sub forma unor generatoare de
funcţii) plasate fie pe calea directă, fie pe calea de reacţie a adaptorului.
Structura unui adaptor pentru un element sensibil rezistiv este prezentată
în figura de mai jos:

SM – schemă de măsurare tip punte Wheatstone în curent continuu care


funcţionează în regim dezechilibat;
BC – bloc de comparaţie care calculează diferenţa ΔU = Ud – Ur ;
A – amplificator de tensiune continuă;
CTC – convertor tensiune – curent care asigură semnalul unificat de
curent la ieşire IC = [4…20] mA;
BR – bloc de reacţie negativă care furnizează tensiunea Ur, proporţională
cu semnalul unificat Ic. Se realizează de obicei dintr-un divizor rezistiv de
tensiune sau de curent. În unele cazuri blocului de reacţie i se ataşează şi un
circuit de liniarizare (BRL);
BL – bloc de liniarizare introdus atunci când este necesar să se
compenseze neliniarităţile generate de elementul sensibil sau puntea de
măsurare. Se realizează cu diode Zener, tranzistoare etc., care introduc în mod
intenţionat neliniarităţi de sens opus celor furnizate de elementele sensibile sau
de schemele de măsurare.

5.1.2.2 Adaptoare pentru elemente sensibile de tip generator

Adaptoarele au în principiu aceeaşi structură ca în figura de la adaptoarele


pentru elementele sensibile de tip parametric, dar lipseşte schema de măsurare
(SM). Semnalul dat de elementele sensibile se aplică direct la intrarea
amplificatorului. Dacă există reacţie, comparaţia se realizează într-un singur
montaj diferenţial de tensiune. Deoarece lipseşte schema de măsurare (SM) care
printr-o proiectare adecvată realiza şi o adaptare de impedanţă,
amplificatoarelor folosite în cadrul acestor adaptoare li se impun o serie de

62
cerinţe care sunt strâns legate de caracteristicile semnalului generat de
elementele sensibile.
Celelalte blocuri funcţionale din schema de principiu sunt aceleaşi cu
cele descrise la adaptoarele pentru elementele sensibile de tipul parametric.
Semnalele generate de elementele sensibile, cele mai frecvent întâlnite
sunt următoarele :
- tensiunile continue de nivel foarte redus;
- tensiunile alternative cu frecvenţă variabilă în limite largi;
- tensiunile continue sau alternative obţinute de la surse cu impedanţă proprie
foarte mare.
Măsurarea tensiunii de nivel foarte redus (de ordinul mV), cum este cazul
termocuplurilor, este afectată de deriva tensiunii de decalare datorită rezistenţei
sursei de semnal, care este relativ mică.
Exemplu: Termocuplul Pt. Rh-Pt are o sensibilitate de ordinul 10μV/ºC,
iar amplificatorul are o derivă de tensiune de 15μV/ºC, rezultă că la o variaţie a
temperaturii de 10ºC, deriva va fi de 150 μV ceea ce corespunde unei erori de
temperatură de 15ºC, evident neacceptabilă.
Pentru reducerea derivelor, deci a erorilor de măsurare se utilizează
amplificatoare integrate de măsurare, cu performanţe ridicate care pot asigura
derive de 0,25 μV/ºC sau 0,1 μV/ºC, la fel ca cele realizate de amplificatoarele
cu modulare-demodulare, dar mult mai ieftine şi mai simple.
În cazul traductoarelor electromagnetice (tahogeneratoare, traductoare
de debit cu turbină etc.) care utilizează semnale alternative cu frecvenţă variabilă
în limite largi, se folosesc amplificatoare de bandă largă (1Hz …106 Hz), care au
cuplaje RC între etaje şi au reacţie negativă, pentru a asigura liniaritatea şi
amplificări constante pe întreaga bandă.
Celelalte blocuri funcţionale sunt aceleaşi cu cele descrise la adaptoarele
pentru elementele sensibile de tipul parametric.

5.2. Măsurarea mărimilor geometrice


5.2.1. Măsurarea deplasărilor

Unitatea de măsură pentru deplasările liniare este metrul [m] cu submultiplii


milimetrul [mm] sau micromertul [μm]. Pentru deplasări unghiulare se foloseşte
gradul hexazecimal [o], cu submultiplii minutul şi secunda. Uneori, se foloseşte
radianul [rad].

63
5.2.1.1. Traductoare analogice de deplasare

Sunt de mai multe tipuri: traductoare rezistive de deplasare, traductoare


inductive de deplasare, traductoare transformator de deplasare, traductoare
capacitive de deplasare, traductoare fotoelectrice de deplasare.

Traductoare rezistive de deplasare


Elementele sensibile ale traductoarelor rezistive cu variaţie cvasicontinuă
a rezistenţei electrice sunt realizate prin bobinare cu pas uniform şi mic a unui fir
conductor pe un suport din material izolator (ceramică).

Elementele sensibile al traductoarelor de deplasare asigură


proporţionalitatea dintre rezistenţă şi deplasare

R=Sd,

unde: R - rezistenţa traductorului, S - sensibilitatea traductorului, d – deplasarea.


d max

d max
d

B
d
B
C
C
A
A

Traductor rezistiv liniar Traductor rezistiv unghiular

Firul conductor se realizează din materiale care au coeficientul de variaţie


al rezistivităţii ρ cu temperatura foarte mic, cum ar fi manganina, constantanul,
nicronul. Pentru cursor se utilizează lamele sau perii din fire de argint cu grafit, iar
pentru carcasă se folosesc materiale ceramice cu bună izolaţie şi stabilitate la variaţia
temperaturii.

64
Schemele de conversie la traductoarele de deplasare cu elemente sensibile
rezistive sunt de două tipuri:
• Montajul reostatic

E
RS

Deplasarea (x) se exprimã prin curentul I x , conform relaţiei :


E
Ix =
R + Rx
S
care indică o caracteristică statică neliniară.
• Montajul potenţiometric

Aplicaţiile acestor traductoare se limitează la măsurarea deplasărilor în


domeniul (100…300) mm.
Elementele sensibile rezistive trebuie protejate împotriva prafului sau altor
impurităţi prin capsulare.

Dezavantaje:
¾ Variaţia rezistenţei la deplasarea cursorului nu se face continuu, ci în
trepte egale cu rezistenţa unei spire;
¾ Necesită o forţă de acţionare relativ mare faţă de celelalte traductoare;
¾ Se uzează mai repede datorită frecării dintre cursor şi elementul rezistiv.

65
Avantaje:
¾ Semnalul de ieşire este de ordinul milivolţlor până la ordinul volţilor, deci
nu este nevoie de etaje de amplificare pentru afişarea rezultatului pe un
instrument;
¾ Simplitate constructivă;
¾ Raport favorabil între dimensiunea traductorului şi deplasarea maximă de
măsurat.

Traductoare inductive de deplasare

L – L0 = S d ,

unde: L - inductivitatea, L0 - inductivitatea de referinţă, S - sensibilitatea, d -


deplasarea de măsurat

Traductoare inductive cu miez mobil


Măsoară deplasări în gama ± 1 mm, dar şi până la ± 100 mm.
Varianta diferenţială este cea mai larg răspândită.

L 1

L 2

L1, L2 - bobine identice


M - miez mobil

Când miezul mobil se găseşte într-o poziţie simetrică faţă de bobinele L1


şi L2, tensiunea de alimentare a traductorului se divizează 1:2. Aceasta este
poziţia de referinţă.
Traductoarele se alimentează cu tensiune alternativă cu frecvenţa între
1kHz şi 50 kHz.
Construcţia şi funcţionarea traductorului inductiv diferenţial cu miez
mobil se prezintă conform figurii de mai jos.

66
1 2

Traductorul este realizat din două bobine identice (1) montate coaxial, în
care se poate deplasa axial un miez feromagnetic (2). Miezul feromagnetic este
fixat rigid la capătul unei tije palpatoare din material paramagnetic (3), celălalt
capăt al tijei fiind fixat de piesa a cărei deplasare se măsoară.
Când miezul mobil se găseşte introdus în interiorul bobinelor astfel încât
aparţine în mod egal ambelor bobine (poziţie simetrică faţă de bobine),
tensiunea de alimentare a traductorului se divizează egal pe bobine. Dacă din
această poziţie de referinţă, care corespunde unei deplasări de valoare zero,
miezul se deplasează intrând mai mult într-o bobină şi ieşind cu aceeaşi cantitate
din cealaltă bobină, variaţiile inductivităţilor bobinelor sunt de semne contrare
(traductor inductiv diferenţial).
De obicei miezul mobil are o lungime de (0,2…0,8) din lungimea
ansamblului bobinelor, deplasarea maximă care se măsoară fiind aproximativ
0,1 din lungimea miezului.
Schema electrică a montajului utilizat pentru măsurarea deplasării liniare
este prezentată în figura următoare.

d
Transformator cu
priză mediană
în secundar 4 1

L3 U L1
5 2
230V
c.a. V

L4 L2
6 3

Transformatorul este cu priză mediană în secundar şi de aceea bobinele


din secundar sunt identice. Se poate scrie că L3 = L4 . De asemenea, L1 = L2 prin

67
construcţia traductorului cu bobine identice şi prin aşezarea miezului mobil în
poziţia corespunzătoare deplasării zero.
Funcţionarea schemei electrice poate fi înţeleasă mai uşor dacă se va avea
în vedere schema echivalentă în punte a montajului.
1,4

L3 L1

U
Ualimentare 2
5

L4
L2

3,6

În cele patru braţe ale punţii se află amplasate bobinele traductorului şi


cele ale secundarului transformatorului. Puntea funcţionează în regim
neechilibrat şi tensiunea de dezechilibru din diagonala de măsură reprezintă
tensiunea de ieşire a traductorului. Dezechilibrarea punţii se obţine prin variaţia
diferenţială a inductivităţilor L1 şi L2 ale bobinelor traductorului, atunci când
miezul feromagnetic mobil se deplasează sub acţiunea mărimii de intrare a
traductorului.
Pentru o deplasare măsurată de valoare zero, puntea se află la echilibru
deoarece L1 = L2 , L3 = L4 şi tensiunea de ieşire U = 0 .
Valorile efective ale tensiunii U măsurate cu voltmetrul vor prezenta
simetrie faţă de poziţia de echilibru a punţii (deplasări într-un sens şi în celălalt
al miezului faţă de poziţia pentru care d = 0 ).

Traductoare capacitive de deplasare


Traductoarele capacitive pentru deplasări liniare folosesc ca elemente
sensibile, condensatoare plane, la care se poate modifica unul din cei trei
parametri ai relaţiei ce exprimă capacitatea C a condensatorului:

ε ⋅S ε ⋅S
C= sau C = ;
δ δ±x

δ – distanţa dintre armături


S – suprafaţa activă a armăturilor
ε – permitivitatea dielectricului dintre armături

¾ Traductoare capacitive cu modificarea distanţei dintre armături (δ).

68
Elementul sensibil (ES) este un condensator plan prevăzut cu o armătură fixă (AF) şi
una mobilă (AM). Armătura mobilă este susţinută cu ajutorul a două arcuri şi poate fi
deplasată cu valoarea x, modificând distanţa δ, faţă de valoarea de referinţă δ 0 .

a- soluţie constructivă; b – caracteristica statică

¾ Elemente sensibile capacitive cu modificarea suprafeţei active dintre armături.


Se consideră armăturile unui condensator plan cu dimensiunile a, b şi se notează cu
x deplasarea relativă a unei armături faţă de cealaltă.

La acest element sensibil se obţine o dependenţă aproximativ liniară între capacitate


şi deplasarea x a unei armături.

5.2.1.2. Traductoare digitale de deplasare

Au ca mărime de ieşire impulsuri electrice al căror număr sau rang


corespund poziţiei corpului a cărui deplasare se măsoară. Traductoarele digitale
de deplasare sunt compuse în principal dintr-o riglă de măsurare liniară sau
circulară şi unul sau mai multe capete de citire optice sau cu perii colectoare.

69
Riglele de măsurare circulare se folosesc şi pentru măsurarea deplasărilor
unghiulare.
Riglele de măsurare pot fi incrementale sau absolute.

Rigla de măsurare incrementală


Poate fi liniară sau circulară.

Pe rigla incrementală există un singur tip de diviziuni, care au aspectul de


grilaje.
Când există o mişcare relativă între rigla de măsurare şi capul de citire, se
produce la ieşirea capului de citire câte un impuls electric pentru fiecare reper
baleiat de pe riglă. Impulsurile electrice se înregistrează într-un numărător
electronic şi reprezintă o măsură a deplasării.
Dezavantajele sistemelor de măsurare incrementale:
¾ Pierderea unui impuls sau un impuls parazit provoacă erori de
măsurare;
¾ În cazul întreruperii tensiunii de alimentare a sistemului de
măsurare, indicaţia numărătorului este pierdută şi măsurarea trebuie
repetată.

Rigla de măsurare codată (rigla absolută)


Are o divizare în cod.

4
5

Există câte un cap de citire pe fiecare pistă şi se obţine o informaţie


paralelă care, decodificată, determină poziţia relativă riglă – ansamblul capetelor
de citire. Măsurarea are caracter absolut şi de aceea se numesc rigle absolute.
Avantaje:
¾ La întreruperea tensiunii de alimentare, informaţia nu este pierdută;
¾ Impulsurile parazite nu deranjează;
Dezavantaje:

70
¾ Costul mare al riglei;
¾ Necesitatea introducerii unei unităţi de calcul pentru deplasarea
zeroului.

5.2.2. Măsurarea nivelului

Măsurarea nivelului se realizează în recipiente deschise sau în recipiente sub


presiune.

5.2.2.1 Traductoare de nivel cu plutitor

Sunt traductoare complexe cu transformări succesive de mărimi.


Traductorul primar (mecanic) este un traductor de deplasare cu plutitor de
suprafaţă sau cu imersie (corp plonjor), iar traductorul electric este de tip
reostatic sau inductiv.
¾ Plutitor cu traductor reostatic (pentru recipiente deschise)

3
2

G = FA
mg=ρVg,

unde: m - greutatea plutitorului, V - volumul de lichid dislocuit.

h R Δh ΔR

¾ Plutitor cu traductor inductiv şi tub sub presiune

71
¾ Corp plonjor suspendat de resort şi traductor inductiv

Notând cu A secţiunea corpului plonjor şi cu h adâncimea de cufundare a


corpului, forţa arhimedică
FA = ρ V g = ρ A h g

este egală cu suma dintre greutatea G a corpului şi forţa elastică dată de resortul
cu constanta elastică k
ρAhg=kx+G

x fiind deplasarea corpului (comprimarea resortului).

5.2.2.2 Traductoare de nivel electrice directe

Sunt traductoare de tip capacitiv la care capacitatea variază în trepte (prin


scurtcircuitarea succesivă a unor electrozi) sau continuu odată cu modificarea
nivelului de lichid din recipient.

¾ Traductoare de nivel la care capacitatea variază în trepte

72
Contactele sunt închise de lichidul conductor (capacitate variabilă).
Se folosesc la supravegherea nivelului în rezervoare de apă, lacuri de
acumulare, etc., împreună cu relee de semnalizare (nivel ridicat sau scăzut) sau
pentru menţinerea automată a nivelului între două limite date.

¾ Traductoare de nivel la care capacitatea variază în mod continuu


Se bazează pe variaţia capacităţii unui traductor în care lichidul joacă rol
fie de electrod, fie de dielectric. În primul caz lichidul trebuie să fie bun
conducător de electricitate. În al doilea caz, se folosesc frecvenţe suficient de
înalte pentru ca lichidul să se comporte practic ca un dielectric.
Cel mai simplu traductor capacitiv de nivel este o tijă metalică verticală,
izolată. Lichidul reprezintă al doilea electrod al traductorului.

În categoria traductoarelor de nivel electrice directe intră şi traductoarele


rezistive. Pentru lichidele conductoare se foloseşte variaţia rezistenţei coloanei
de lichid cu nivelul acestuia. Rezistenţa se măsoară, de exemplu, între două
sonde metalice verticale.
Pentru o măsurare în trepte (discontinuă) se utilizează un lanţ de
rezistoare care sunt practic scurtcircuitate la creşterea nivelului lichidului.

73
5.3 Măsurarea mărimilor mecanice
5.3.1 Măsurarea deformaţiilor

Deformaţiile elastice produse de forţele mecanice care acţionează asupra


elementelor de construcţii sau asupra organelor de maşini, se măsoară cu
traductoare tensometrice.

Traductoare tensometrice rezistive


Principalele caracteristici ale mărcilor tensometrice sunt determinate de
natura materialului din care acestea se realizează. Din acest punct de vedere,
mărcile tensometrice se grupează în următoarele patru categorii:
a) mărci tensometrice din conductor metalic;
b) mărci tensometrice din folii metalice;
c) mărci tensometrice obţinute prin depuneri metalice;
d) mărci tensometrice semiconductoare.

a) Mărci tensometrice din conductor metalic


Dacă conductorul din care este realizată marca tensometrică are rezistenţa

ρ ⋅l
R=
A

şi este supus la întinderi sau la compresiuni, variază în general mărimile l


(lungimea firului, A (aria secţiunii firului) şi ρ (rezistivitatea firului).
9 Mărcile aderente prin lipire (numite mărci lipite) sunt fixate cu un adeziv
special pe suprafaţa piesei supusă la efort. Cea mai răspândită configuraţie
este cea din figură şi constă dintr-un filament de sârmă subţire, dispus în zig-
zag şi cimentat la bază. Conductoarele de legătură se sudează, prin procedee
speciale, la terminalele filamentului pentru a facilita conexiunile electrice

74
externe. Lungimea configuraţiei (exclusiv conexiunile) reprezintă lungimea
activă l a mărcii.

9 Mărcile transferabile se execută pe suporturi adezive, care se dispun pe


suprafaţa piesei supusă la efort, fără alt liant. Materialul suport este de obicei
plasticul (vinil) sau poliesterul, poliamida, azbestul etc.
9 Mărcile sudabile se montează pe suporţi metalici (de dorit acelaşi metal ca
şi suprafaţa pe care se fixează). Fiind de dimensiuni reduse, montarea pe
suprafaţa solicitată se face prin tehnici speciale de microsudură (în puncte).

b) Mărci tensometrice din folii metalice.


Acestea sunt realizate după tehnologia circuitelor imprimate şi au
dimensiuni mai reduse. Materialul foliei este nicromul (Ni-Cr) sau constantanul.
Aceste mărci sunt utilizate atunci când pentru măsurarea forţelor mari, nu sunt
suficient de robuste mărcile din conductor metalic. În figură se prezintă trei
configuraţii tipice de mărci tensometrice realizate din folii metalice.

Mărci tensometrice din folii: a) – lăţime normală; b) – lăţime sporită;


c) – de tip rozetă

c) Mărci tensometrice obţinute prin depuneri metalice

75
Aceste mărci se realizează direct pe suprafaţa solicitată la eforturi prin
metode de bombardare cu particule după ce aceasta a fost acoperită cu un strat
izolator.
Avantaje: dimensiuni reduse şi rezistenţă la temperaturi înalte (≤1200°C ).

d) Mărci tensometrice semiconductoare


Principalul avantaj oferit de mărcile tensometrice semiconductoare este
sensibilitatea foarte mare. Dezavantajul datorat neliniarităţilor pronunţate se
poate compensa prin utilizarea unor mărci care au coeficient negativ de variaţie
a rezistivităţii. O altă metodă de liniarizare a caracteristicii de transfer constă în
pretensionarea iniţială (înainte de montaj) a mărcii semiconductoare pentru a
stabili punctul de funcţionare în zona liniară.

Mărcile tensometrice sunt conectate în punţi de măsurare care


funcţionează în regim dezechilibrat, iar semnalul de dezechilibru al punţii este
amplificat şi folosit pentru a indica o mărime proporţională cu deformaţia de
măsurat (tensometre cu indicaţie directă). Majoritatea tensometrelor lucrează cu
puntea de măsurare alimentată în curent alternativ, astfel încât amplificarea
semnalelor mici de dezechilibru este mai simplă.
Dintre braţele punţii de măsurare, un braţ, două sau toate patru pot fi
constituite din traductoare active; celelalte braţe sunt constituite din rezistoare
pasive. De obicei, în două braţe adiacente sunt montate traductoare de acelaşi tip
(ambele active sau numai unul activ), pentru asigurarea compensării variaţiilor
cu temperatura a rezistenţelor punţii. Variaţiile temperaturii pot produce erori
datorate coeficientului αR de variaţie a rezistenţei cu temperatura şi dilatărilor
diferite ale firului rezistiv şi ale piesei măsurate.
La alegerea schemei de conectare se ţine seama de faptul că efectele din
două braţe (laturi) adiacente ale punţii se scad, iar efectele din două braţe (laturi)
opuse se adună.
Compensarea erorii datorate temperaturii se realizează în următoarele
variante:
a) cu o marcă de compensare Rc inactivă
Δ θ
Δ Δ θ

b) cu două mărci active

76
Δ
Δ

c) cu patru mărci active

Δ Δ

Δ Δ

5.3.2 Măsurarea forţelor

Prin utilizarea elementelor elastice cum sunt traductoarele mecanice


primare, măsurarea forţelor se reduce la măsurarea deformaţiilor, traductorul
complex rezultat numindu-se dinamometru tensometric.
a) Dinamometre tensometrice
Se construiesc cu traductoare tensometrice rezistive sau cu traductoare
inductive. Cântarele electrice cuprind în construcţia lor dinamometre
tensometrice, măsurarea masei reducându-se la măsurarea forţelor
gravitaţionale.
b) Traductoare magnetoelastice
Se bazează pe variaţia permeabilităţii magnetice μ a unor corpuri
feromagnetice sub acţiunea deformaţiei din material, producându-se prin aceasta
variaţia inductivităţii unei bobine sau a cuplajului dintre două bobine.
c) Traductoare piezoelectrice
Sunt realizate din cristale de cuarţ (tăiate convenabil din cristalul natural)
sau alte materiale piezoelectrice care au proprietatea de a se polariza dielectric
sub efectul unei deformări provocate de o forţă de compresiune.
Traductoarele piezoelectrice se realizează sub forma unei singure plăci
supuse la compresiune sau a unui ansamblu de plăci suprapuse şi conectate
electric în paralel pentru obţinerea unei impedanţe de ieşire mici, sau în serie
pentru obţinerea unor tensiuni de ieşire mari.

77
Se folosesc în general la măsurarea forţelor în regim dinamic.

5.3.3. Măsurarea cuplurilor de forţe

Cuplurile de forţe (momentele de torsiune) care se transmit prin axe de


rotaţie se pot măsura cu ajutorul aparatelor şi instalaţiilor numite torsiometre.
Acestea se bazează pe măsurarea deformaţiei unui element elastic, sau pe
măsurarea decalajului care apare între anumite impulsuri.

a) Torsiometre cu traductoare tensometrice


Se realizează cu ajutorul a patru traductoare lipite pe suprafaţa axului la
0
45 şi conectate în punte. Amplasarea aceasta se face în scopul obţinerii unei
sensibilităţi maxime şi pentru compensarea erorilor de măsurare datorate
temperaturii.

Tensiunea de dezechilibru a punţii, care este proporţională cu deformaţia


elastică, variază liniar cu cuplul de torsiune măsurat.

Asigurarea legăturii electrice între elementul sensibil, aflat în mişcare de


rotaţie şi adaptorul electronic imobil, este realizată cu ajutorul colectoarelor de
măsură speciale. Rezistenţa electrică de contact a colectoarelor poate introduce
erori suplimentare.
Soluţiile posibile pentru eliminarea acestor erori de măsurare sunt
următoarele:
S1: Colectoarele sunt plasate în diagonalele de alimentare şi de măsurare
ale punţii pentru ca rezistenţa de contact să nu intervină în echilibrul punţii.

78
S2: Utilizarea transformatoarelor de construcţie specială, transformatoare
rotative şi obţinem torsiometre fără colector.

Unul din transformatoare asigură alimentarea punţii de traductoare, în


timp ce al doilea transmite semnalul de dezechilibru al punţii la intrarea
tensometrului electronic.

b) Torsiometre cu traductoare capacitive


Elementul sensibil este un condensator format din două piese concentrice
tubulare, solidarizate în două secţiuni ale axului, care au un interstiţiu de câteva
sutimi de milimetru. Cele două piese reprezintă armăturile condensatorului.
Piesa tubulară exterioară are pe suprafaţa sa interioară o serie de caneluri
longitudinale; în mod similar este prelucrată suprafaţa exterioară a tubului
interior.

79
? o

O perioadă a variaţiei capacităţii condensatorului corespunde unei


deplasări relative între cei doi electrozi cu o canelură.
Montarea traductorului se realizează astfel încât, în absenţa momentului
de torsiune, capacitatea condensatorului să corespundă valorii medii.

c) Torsiometre cu traductoare de impulsuri


Semnalele furnizate de traductoarele de impulsuri conţin informaţia
asupra momentului de torsiune (defazajul dintre impulsuri), dar şi asupra turaţiei
(frecvenţa impulsurilor).
Aceste traductoare nu necesită prezenţa unor colectoare cu contacte
pentru preluarea semnalelor electrice furnizate.
Particularitatea este aceea că nu pot fi utilizate decât pentru măsurarea
cuplului arborilor aflaţi în mişcare de rotaţie.
Cele mai răspândite traductoare cu impulsuri sunt traductoarele de
inducţie.

80
Traductorul constă din două roţi dinţate de oţel, plasate în două secţiuni
diferite ale axului, în dreptul fiecăruia găsindu-se câte un magnet permanent şi o
bobină, astfel încât la trecerea dinţilor roţilor să provoace o variaţie de
reluctanţă. În timpul rotirii axului se obţin două succesiuni de impulsuri, între
care există un anumit defazaj, variabil cu unghiul de răsucire al porţiunii de
arbore cuprins între cele două roţi dinţate.

5.4. Măsurarea mărimilor hidraulice


5.4.1. Măsurarea presiunii

În practica măsurării presiunii se pot întâlni de obicei trei situaţii:


– Măsurarea presiunii în raport cu vidul absolut (considerat ca având
presiunea zero), situaţie în care rezultă presiunea absolută;
– Măsurarea diferenţelor de presiune faţă de cea atmosferică. Această
diferenţă poartă numele de presiune relativă sau efectivă (presiunile măsurate cu
manometre sunt în general presiuni efective). După cum această diferenţă este
pozitivă sau negativă, mai poartă numele de suprapresiune sau depresiune.
În măsurările industriale se consideră de obicei o împărţire a domeniului
de variaţie a presiunii (în presiuni mari sau mici, etc). O astfel de divizare este
prezentată în diagrama din figura următoare.

81
- Măsurarea diferenţei de presiune faţă de o valoare de referinţă
convenţională (care poate fi aleasă de utilizator în funcţie de cerinţele procesului
tehnologic). În acest caz rezultatul măsurării poartă denumirea de presiune
diferenţială.
Ca în orice operaţie de măsurare şi în cazul măsurării presiunii este
necesară alegerea unor elemente sensibile adecvate. De regulă aceste elemente
sensibile convertesc presiunea:
- într-o mărime intermediară de natura unei deplasări sau deformaţii
mecanice; măsurarea presiunii presupune o serie de conversii
p → deformare mecanică → parametru electric
- direct într-o mărime electrică (tensiune, sarcină electrică etc.).
În primul caz,

Manometre cu traductoare electrice de deplasare


Se folosesc ca traductoare primare manometre mecanice cu:
¾ elemente elastice solide (membrane, burdufuri);
¾ lichide (tub în formă de U, tub inelar, clopot plutitor).
În principiu, oricare din traductoarele electrice de deplasări mici poate fi
asociate acestor manometre, însă cel mai frecvent utilizate sunt traductoarele
reostatice, tensometrice şi inductive.

¾ Manometre mecanice cu elemente elastice


În general, manometrele se realizează prin cuplarea unui element elastic
cu un element de tipul rezistiv, inductiv sau capacitiv, astfel încât mărimea fizică
de măsurat (presiunea) modifică rezistenţa unui potenţiometru, inductanţa unei
bobine sau capacitatea unui condensator.
a) Manometre cu tub Bourdon

82
α

Tuburile Bourdon sunt tuburi cu pereţi, subţiri sau groşi, de forma unui
arc de cerc, având la centru în jur de 250oC. Tuburile sunt relativ simplu de
executat şi de aceea au o mare răspândire în dispozitivele de măsurare a
presiunii. Deoarece sensibilitatea lor este relativ mică, pentru obţinerea unei
deplasări apreciabile a capătului liber se montează un mecanism de multiplicare.
Tuburile Bourdon se întrebuinţează atât pentru măsurarea presiunilor
joase (câţiva mmHg), cât şi pentru măsurarea presiunilor înalte (≥ 400 daN/cm2).
Pentru presiuni p > 10 daN/cm2 se întrebuinţează tuburi cu pereţi groşi.
Câteva dintre formele de secţiuni cele mai utilizate pentru tuburile
Bourdon sunt prezentate în figura următoare.

Secţiuni de tub Bourdon: a) – plan-oval; b) – eliptică; c) – în D

Ceea ce interesează în funcţionarea ca element sensibil a tubului Bourdon


este deplasarea capătului liber sub acţiunea presiunii interioare din tub
(presiunea de măsurat), deplasare care se face în sensul îndreptării tubului.
b) Manometre cu membrană

83
Membranele sunt plăci elastice de grosime mică, de formă circulară,
încastrate la extremitate. Fixarea pe contur a membranelor face ca sub acţiunea
presiunii aplicate pe o faţă să dea deformaţii relativ uşor măsurabile. Prin
caracteristicile lor, membranele fac posibilă măsurarea presiunilor de la câţiva
mm H2O până la sute de atmosfere (at).
După forma constructivă, membranele pot fi clasificate astfel:
− membrane plane, a căror suprafaţă este dreaptă;
− membrane gofrate, ale căror suprafeţe au un anumit profil;
− membrane sferice, a căror suprafaţă este curbată în formă de calotă sferică.

Membrană plană Membrană gofrată

Membrană sferică

84
c) Manometre cu burduf (tuburi ondulate, silfoane)
Silfonul este un tub cilindric cu gofraje transversale pe suprafaţa laterală.
Forma generală a unui silfon este prezentată în figura de mai jos:.

Materialele cele mai indicate pentru confecţionarea silfoanelor sunt:


- p ≤ 1,5 daN/mm2: bronzul cu beriliu;
- presiuni mari (solicitări ciclice): bronzul cu beriliu şi adaos de litat;
p > 200 daN/mm2 şi funcţionare în medii agresive: oţel inoxidabil.

¾ Manometre cu lichide
a) Manometru cu tub în forma literei U

Δp = p1 – p2 = ρgh

85
b) Manometru cu clopot plutitor

Aceste elemente sunt utilizate îndeosebi la măsurarea presiunilor mici,


p<100 mm H2O, la fluide neutre sau corosive. În starea iniţială, când presiunea
de măsurat (p2) este egală cu presiunea atmosferică (p1), presiunea în camera (1)
de sub clopot este aceeaşi cu presiunea atmosferică, iar clopotul este scufundat
în lichid pe o adâncime (h) la care greutatea clopotului G este echilibrată de
greutatea volumului de lichid dislocuit. Dacă sub clopot se introduce o presiune
p2 > presiunea atmosferică (p1), pe suprafaţa interioară a clopotului va acţiona o
forţă suplimentară ascensională, care va ridica clopotul pe verticală cu distanţa
Δh.

c) Manometru cu tub inelar (balanţă inelară, tor oscilant)


Elementele sensibile de tipul tor oscilant sunt preferabile în cazul
măsurării unor presiuni sau diferenţe de presiuni mici (mm H2O), deoarece au o
mare sensibilitate.
Schema de principiu a unui astfel de element sensibil este prezentată în
figură.

86
T

Dacă presiunile la cele două racorduri sunt egale (p1=p2), pîrghia T este
orizontală, iar sistemul este în echilibru în raport cu axa aparatului. Dacă p1 > p2,
nivelul lichidului din jumătatea stângă a torului va coborî şi va urca
corespunzător în jumătatea dreaptă. Diferenţa de nivel h va fi proporţională cu
diferenţa p1- p2. În acelaşi timp torul se roteşte cu un unghi α faţă de axa de
simetrie verticală.
Torul oscilant transformă diferenţa de presiune într-un unghi. Deoarece
aceste elemente sensibile cu lichid au ca mărime de ieşire o deplasare liniară sau
unghiulară, sunt necesare adaptoare care convertesc deplasarea unghiulară (sau
liniară) în semnal electric unificat. Domeniul de măsurare variază de la câţiva
mm H2O la 2500 mm H2O (0,25 at).

5.4.2. Măsurarea debitului

Măsurarea debitului este o problemă legată de curgerea unui fluid.


Măsurarea debitului fluidelor printr-o conductă se poate realiza utilizând unele
fenomene care sunt influenţate de curgere.
Cantitatea de fluid trecută printr-o secţiune transversală a conductei de
transport se exprimă prin masa fluidului sau prin volumul fluidului.
Debitul de fluid este cantitatea de fluid ce trece în unitatea de timp printr-o
secţiune transversală a conductei de transport a fluidului.
Debitul volumic se defineşte cu ajutorul relaţiei

87
dV d ( Sl ) dl
Qv = = = S = S ⋅v
dt dt dt

care este proporţional cu viteza v de curgere a fluidului şi secţiunea S a


conductei.
Debitul masic se defineşte cu ajutorul relaţiei

dm d ( ρV )
Qm = = = ρ ⋅ Qv
dt dt

Valoarea debitului, pe traseul fluidului de la sursă la consumator, este


determinată de parametrii de stare ai fluidului (temperatura, presiunea, volumul)
şi de regimul de curgere al fluidului.
Debitmetrele, sau contoarele de debit, asigură integrarea debitului
instantaneu de fluid.

5.4.2.1. Debitmetre cu strangularea secţiunii

Debitmetrele cu strangularea secţiunii funcţionează pe baza dependenţei


dintre debitul de fluid şi diferenţa de presiune produsă de curgerea fluidului
printr-un dispozitiv de strangulare.

Pentru două secţiuni, S1 şi S2, ale conductei prin care fluidul, considerat
incompresibil, curge cu vitezele v1, respectiv v2, se pot scrie:

- ecuaţia de continuitate:

S1v1 =S2v2 = Q (conservarea debitului Q)

- relaţia lui Bernoulli:

88
1 1
p1 + ρv12 + ρgh1 = p2 + ρv22 + ρgh2 = ct.
2 2

În cazul conductelor orizontale h1 = h2 şi se obţine

1
Δp = p1 – p2 = ρ (v22 – v12 )
2

S2
S1v1 = S2v2 => v1 = ⋅ v2
S1

Prin înlocuirea lui v1 în expresia lui Δp se obţine

1 S2 1 1 1
Δp = ρ ( v22 – 22 ⋅ v22 ) = ρ (v2 S2)2 ( 2 – 2 ) .
2 S1 2 S 2 S1

Ţinându-se seama de faptul că Q 2 = (v 2 S 2 ) 2 , atunci din expresia lui Δp se obţine

Δp Δp 1
Q2 = = ⋅
ρ( 2 − 2 ) ρ
1 1 1 1 1 1
( 2 − 2)
2 S 2 S1 2 S 2 S1

Δp 1 Δp
Q = ⋅ =k⋅ = k ' ⋅ Δp
ρ 1 1 1
( 2 − 2) ρ
2 S 2 S1

5.4.2.2. Debitmetre rotametrice cu plutitor

Funcţionează pe principiul măsurării presiunii dinamice exercitate de


fluidele în mişcare asupra unor obstacole (plutitorul în cazul de faţă). Greutatea
aparentă Gap a plutitorului este egalată de forţa dinamică ascensională F:

Gap = F

Forţa dinamică ascensională F este proporţională cu pătratul vitezei v a


fluidului:

F = k v2

G ap
Din ecuaţia de echilibru a forţelor Gap = k ⋅ v 2 obţinem v =
k

Dacă v = ct., plutitorul este plasat într-o poziţie în care este satisfăcută relaţia

89
G ap
Q = S v= S
k

unde s-a notat cu S suprafaţa de trecere a fluidului.

Prin construcţie este realizată o variaţie liniară a suprafeţei S cu înălţimea


traductorului, astfel încât deplasarea plutitorului este proporţională cu debitul,
putând fi măsurată cu traductoarele electrice de deplasare liniare.

5.4.2.3. Debitmetre bazate pe măsurarea vitezei fluidului

Măsurarea debitului de volum al unui fluid printr-o conductă


dV
Qv = = S ⋅ v se reduce la măsurarea vitezei de curgere v a fluidului printr-o
dt
secţiune cunoscută S.
Viteza de curgere se măsoară în general direct, prin traducerea în diverse
moduri a variaţiei parametrului viteză într-o variaţie a unui semnal electric.

A. Debitmetre electromagnetice
Metoda debitmetrului electromagnetic se utilizează în cazul lichidelor
bune conducătoare de electricitate.
Principiul de funcţionare al debitmetrului electromagnetic, ilustrat în
figura de mai jos, se bazează pe legea inducţiei electromagnetice: într-un
conductor care se mişcă liniar cu viteza v într-un câmp magnetic uniform de
inducţie B se induce, între două puncte aflate la distanţa D pe o direcţie
perpendiculară pe planul format de direcţia vitezei şi a câmpului, o tensiune
electromotoare e a cărei mărime este dată de relaţia

e = B⋅ D⋅v

90
N

D D

E B
B e
v S

a) b)

Fluidul joacă rolul conductorului în care se induce tensiunea e. Fluidul


curge cu viteza v într-un tub de diametru D, pe pereţii căruia sunt fixaţi doi
electrozi metalici, perpendicular pe direcţia câmpului magnetic şi pe direcţia de
curgere a fluidului. Electrozii sunt dispuşi diametral pe tub. Între aceşti electrozi
se induce tensiunea electromotoare.
Mărimea e reprezintă intensitatea câmpului electric generat prin inducţie
electromagnetică. Câmpul magnetic de inducţie B se obţine cu ajutorul unui
electromagnet străbătut de curent continuu.
În expresia debitului de volum Qv = S ⋅ v se înlocuieşte v din relaţia
e = B ⋅ D ⋅ v şi se obţine
πD 2 e πD
Qv = ⋅ = ⋅e = k ⋅e
4 BD 4 B

deci, reiese că tensiunea electromotoare indusă este proporţională cu debitul Qv .


Tensiunile induse sunt de valori mici şi de aceea folosirea câmpurilor
magnetice constante este neconvenabilă; există astfel pericolul unor erori date de
tensiunile parazite de natură electrochimică şi termoelectrică. De asemenea, se
preferă utilizarea unui câmp magnetic variabil sinusoidal, deoarece tensiunea
alternativă indusă poate fi amplificată şi prelucrată mai uşor decât o tensiune
continuă de valoare mică, comparabilă cu tensiunea de offset a amplificatoarelor
operaţionale.
Atunci când se utilizează un câmp magnetic variabil sinusoidal

ϕ (t ) = Φ m sin ωt = Bm S sin ωt

tensiunea electromotoare totală

91
dϕ (t )
etot (t ) = − + e = −ωBm S cos ωt + Bm sin ωt ⋅ D ⋅ v
dt

are două componente:


- o componentă generată de variaţia fluxului magnetic în regiunea de
spaţiu prin care circulă fluidul şi,
- altă componentă datorată vitezei de deplasare a fluidului prin
conductă.
Pe lângă tensiunea utilă se obţine şi o tensiune de aceeaşi frecvenţă, dar
defazată cu 900. Această componentă trebuie eliminată cu ajutorul detectoarelor
electronice sensibile la fază. În expresia lui etot primul termen reprezintă
componenta defazată cu 900, iar al doilea termen este componenta utilă.
Un traductor electromagnetic de debit este format, ca majoritatea
traductoarelor, dintr-un element sensibil (senzor) care măsoară debitul şi un
adaptor electronic. La acest tip de traductor elementul sensibil este detectorul
electromagnetic de debit (DEM).

3 U[V]
Qv [m ] Detector U[mV] Adaptor I[mA]
h
electromagnetic electronic
de debit Semnal electric
unificat
TRADUCTOR ELECTROMAGNETIC
DE DEBIT

Detectoarele electromagnetice de debit sunt destinate măsurării debitelor


unor lichide cu conductibilitate electrică minimă de 200μS/m. Detectorul
generează un semnal electric în tensiune (0…30mV c.a.) direct proporţional cu
debitul, care apoi este transformat într-un semnal electric unificat, în curent, sau
tensiune, prin intermediul unui adaptor electronic.

B. Debitmetre cu ultrasunete
Un debitmetru cu ultrasunete care mediază distribuţia vitezelor punctuale
în cadrul secţiunii de măsurare se prezintă în figura următoare:

92
Corpul 1 realizează tubul de măsurare al debitmetrului faţă de care sunt
amplasate patru perechi de emiţătoare-receptoare cu ultrasunete 2. Semnalul
electric obţinut la ieşirea din fiecare pereche de emiţătoare-receptoare este
prelucrat de blocul electronic 3, calculându-se astfel debitul de fluid şi, prin
integrare, se obţine volumul de fluid trecut în intervalul de timp de referinţă.
Perechile de emiţătoare-receptoare sunt amplasate conform figurii, în care
se arată principiul funcţionării detectoarelor cu ultrasunete. Cele trei părţi a, b, c
ale figurii ilustrează:
a – proiecţia spoturilor cu ultrasunete în planul transversal al secţiunii de
măsurare;
b - proiecţia spoturilor cu ultrasunete în planul longitudinal al tubului de
măsurare;
c – secţiunea longitudinală prin tubul de măsurare.

93
Legenda:
1 – emiţător ultrasunete în sensul curgerii fluidului;
2 - emiţător ultrasunete în sensul opus curgerii fluidului;
1, 2 (a, b, c, d) – perechi de emiţătoare-receptoare cu ultrasunete;
3 – tub de măsurare;
4 – bloc electronic.

Determinarea distribuţiei vitezelor fluidului în secţiunea de măsurare se


face prin măsurarea vitezei în patru puncte caracteristice ale acesteia.
Montarea debitmetrului cu ultrasunete se va face prin amplasarea acestuia
între două tronsoane rectilinii de conductă cu diametrul Dn, tronsonul amonte
fiind lung de 10·Dn iar tronsonul aval de 3·Dn.
Pentru o pereche de emiţătoare-receptoare, pe traseul dintre emiţător şi
receptor se emit ultrasunete succesiv în ambele sensuri (în sensul curgerii cât şi
în sensul opus curgerii). Funcţionarea este similară pentru toate cele patru
perechi de emiţătoare-receptoare.
Timpii necesari parcurgerii distanţei fixe L dintre emiţător şi receptor au
expresiile:
a) ultrasunetele sunt emise în sensul curgerii gazului

L
t =
mi ⋅ cosθ
1 C +v

C – viteza sunetului în fluidul aflat în repaus;


θ - unghiul dintre direcţia ultrasunetelor şi axa conductei;
vmi - viteza medie a ultrasunetelor în fluidul trecut prin contor, corespunzătoare
ariei Ai (i = 1,...,4) din aria A a secţiunii de măsurare. Aria A este descompusă
imaginar în patru arii A1, A2, A3, A4 , prin fiecare trecând câte unul din cele
patru trasee de ultrasunete.
b) ultrasunetele sunt emise în sens opus cu sensul curgerii gazului

94
L
t =
mi ⋅ cosθ
2 C −v

Din cele două relaţii urmărim să obţinem relaţia pentru vmi .


Din relaţia timpului t1 se oţine
L − t vmi ⋅ cosθ
C= 1
t
1
şi se înlocuieşte în relaţia lui t2.
L Lt
t = = 1
2 L − t v cosθ L − t vmi cosθ − t vmi cosθ
1 mi − vmi cosθ 1 1
t
1

L(t − t ) = 2t t vmi cos θ


2 1 12

L(t − t ) t −t t −t
vmi = 2 1 = L ⋅ 2 1 =K⋅ 2 1
2t t cosθ 2 cosθ t t tt
12 12 12

L
Constanta K= se observă că depinde numai de dimensiunile
2 cosθ
constructive ale debitmetrului cu ultrasunete şi nu include viteza C a
ultrasunetelor care depinde de temperatura, de presiunea şi de compoziţia
fluidului măsurat.
Debitul volumic de fluid care trece prin aria Ai este

Q = Ai ⋅ vmi
Vi

iar debitul total care trece prin debitmetru are expresia

4
Q = ∑ Ai ⋅ vmi .
V i=1

5.5. Măsurarea mărimilor termotehnice


5.5.1. Măsurarea temperaturii

Măsurarea temperaturii se bazează pe diferite fenomene fizice determinate


de variaţia temperaturii. Cele mai importante dintre acestea sunt: apariţia
tensiunii electromotoare la joncţiunea a două metale de natură diferită, variaţia

95
rezistenţei electrice, dilatarea solidelor, lichidelor sau a gazelor, intensitatea
radiaţiilor emise, variaţia frecvenţei de rezonanţă a unui cristal, etc.

5.5.1.1. Măsurarea temperaturii cu ajutorul termocuplurilor

Termocuplul este un traductor generator care transformă variaţia de


temperatură în variaţia unei tensiuni electromotoare. Aceasta fiind de natură
termică se numeşte tensiune termoelectromotoare e.
Termocuplurile sunt compuse dintr-o pereche de conductoare A şi B, de
natură diferită.
mV

Sr

A B

Sc
Funcţionarea lor se bazează pe fenomenul termoelectric, descoperit de
Seebeck, care constă în apariţia unei tensiuni termoelectromotoare e între
capetele conductoarelor ce formează sudura rece Sr aflată la temperatura θ 1 ,
atunci când sudura caldă Sc se găseşte la o temperatură θ 2 diferită de cea a
sudurii reci. Tensiunea termoelectromotoare depinde de natura metalelor din
care sunt realizate conductoarele A şi B şi pentru intervale restrânse de
temperatură este proporţională cu diferenţa de temperatură:

e = S (θ 2 − θ1 )

Constanta de proporţionalitate S reprezintă sensibilitatea traductorului şi se


exprimă în μV / 0 C .
Valorile tensiunilor electromotoare generate de diferite tipuri de
termocupluri se dau sub formă de tabele elaborate de fabricanţi. De obicei,
sudura rece se păstrează la o temperatură constantă care poate fi: 0°C, 20°C, sau
30°C. În cazul când această temperatură variază este necesară o corecţie a
rezultatelor. Corecţia se poate face pe baza datelor din tabele sau cu ajutorul
unor circuite de compensare.

96
Caracteristicile principalelor termocupluri sunt prezentate în tabelul 5.1.

Tabelul 5.1.
Termocuplul Sensibilitatea Intervalul de temperatură
[ μV / 0 C ] [0C ]
Cupru-Constantan 41 -150 … +400
Fier-Constantan 56 -150 … +900
Cromel-Alumel 41 -150 … +1250
Platină- 9,5 -200 … +1800
Platinrhodiu

De cele mai multe ori aparatele de măsurat tensiunea electromotoare nu


pot fi aşezate în imediata vecinătate a termocuplurilor. Pentru corectarea lor se
folosesc cabluri de prelungire speciale, care înlătură pericolul apariţiei unor
tensiuni electromotoare parazite.
Semnalele generate de termocupluri au valori mici şi deoarece în
aplicaţiile industriale sunt necesare semnale cu valori mai mari, se folosesc
amplificatoare electronice speciale.
Termocuplurile sunt cel mai des utilizate datorită plajei mari de
temperatură capabile să o indice şi a vitezei mari de răspuns (inerţie mică).
Pentru a proteja termocuplul împotriva deteriorărilor mecanice, ca şi
împotriva agresivităţii mediului este introdus într-o teacă de protecţie. Alegerea
tecilor de protecţie este hotărâtă de condiţiile în care se va folosi termocuplul şi
de durata de funcţionare impusă.
Circuitele electronice de măsurare folosite pentru termocupluri realizează
adaptarea între tensiunile de ordinul milivolţilor produse de termocupluri şi
sistemele de măsurare şi de automatizare, care funcţionează cu semnal unificat
(0…10V, 4…20mA, etc.).

5.5.1.2. Măsurarea temperaturii cu ajutorul termorezistenţelor

Termorezistenţa este un traductor parametric care funcţionează pe


principiul variaţiei rezistenţei electrice R a unui conductor cu temperatura, după
relaţia
R = R0 (1 + αΔθ + βΔθ 2 )
sau relaţia simplificată
R = R0 (1 + αΔθ ) ,

în care R0 este rezistenţa electrică la 00C, α şi β constante ce depind de material.


Se observă că valoarea rezistenţei creşte odată cu creşterea temperaturii şi
că plaja de modificare depinde de coeficientul α.

97
Pentru confecţionarea termorezistenţelor se folosesc de obicei următoarele
materiale: platină, cupru şi nichel. Dacă se impune un cost redus se utilizează
firul rezistiv din cupru, iar dacă este necesară o precizie crescută sau o inerţie de
măsurare mică se utilizează firul din platină.
Firul din care se realizează termorezistenţa se înfăşoară bifilar (pentru a se
anula efectul magnetic al curentului electric care străbate spirele înfăşurării) pe
un suport izolator electric şi ansamblul se introduce într-o teacă de protecţie.
Funcţie de tipul materialului din care se realizează termorezistenţa,
temperaturile maxime măsurate pot fi următoarele:
• Platină, pentru temperaturi mai mici de 7000C;
• Cupru, pentru temperaturi mai mici de 1500C;
• Nichel, pentru temperaturi mai mici de 3000C.
Intervalul de măsură a temperaturilor este cuprins în mod obişnuit între –
200 C şi +5500C.
0

Cele mai mult utilizate sunt termorezistenţele din platină, sub denumirile
Pt 50 sau Pt 100. Aceasta înseamnă că la temperatura de 00C firul din platină al
termorezistenţei va avea rezistenţa de 50Ώ, respectiv de 100Ώ.

R1=R0 R3=R0 R '0 R3=R0


Rs Rs
vm vm
Es Es
Rf Rf

R '0 R 'f R1 = R 0

Rf Rf
Rc Rc
R 'f

a) b)

R1 R3=R0 Rs

F vm
A
B
a b es
e
R f1 R4 = R0
f

Rf2
Rc

98
Circuitele electrice de măsurare pentru termorezistenţe sunt de tip punte
de curent continuu (Wheatstone) care funcţionează în regim dezechilibrat.
Termorezistenţa se amplasează într-unul din braţele punţii şi dacă conductoarele
de legătură ale termorezistenţei cu puntea au rezistenţă neglijabilă în raport cu
variaţiile rezistenţei termorezistenţei, atunci conexiunea se realizează cu două
conductoare. În caz contrar, conexiunea se realizează cu trei conductoare sau cu
patru conductoare.

5.5.1.3. Măsurarea temperaturii cu ajutorul termistoarelor

Termistorul este un senzor termorezistiv realizat din materiale


semiconductoare şi prezintă variaţii ale rezistivităţii cu temperatura. Dependenţa
rezistenţei de temperatură (caracteristica statică a termistorului) se exprimă prin
relaţia:
b

R = a⋅e θ

unde a şi b sunt constante de material iar θ este temperatura. Se spune că are o


caracteristică negativă.
Caracteristica statică a termistorului (caracteristica de conversie) prezintă
o neliniaritate accentuată, o variaţie foarte mare a rezistenţei cu temperatura şi
anume o scădere a rezistenţei.
Majoritatea tipurilor de termistoare au un coeficient de variaţie a
rezistenţei cu temperatura negativ, însă există şi termistoare cu coeficient de
temperatură pozitiv.
Termistoarele permit măsurarea temperaturii în intervalul: -700C …
+2500C, cu condiţia liniarizării caracteristicii de conversie.
Termistoarele pot fi executate cu rezistenţă electrică suficient de mare
(1000÷200000Ώ la 200C) încât chiar şi pentru distanţe mari între punctul de
măsurare şi aparatura electronică de indicare, înregistrare sau reglare,
rezistenţele conductoarelor de legătură devin neglijabile şi schema electrică de
măsurare se simplifică comparativ cu schemele pentru termorezistenţe sau
termocupluri.
Datorită dimensiunilor foarte mici, termistoarele au timpul de măsurare
foarte mic şi nu produc perturbaţii semnificative câmpului de temperaturi
măsurate. De asemenea pot fi amplasate cu uşurinţă în spaţii înguste şi greu
accesibile.

5.5.2. Măsurarea cantităţii de căldură

Cantitatea de căldură este o mărime derivată în sistemul internaţional şi de


aceea trebuie calculată. Calculul ei se poate face în mai multe variante:

99
- în funcţie de căldura specifică a agentului termic;
- în funcţie de entalpia specifică a agentului termic;
- în funcţie de coeficientul termic al agentului termic.
Cantitatea de căldură, sau energia termică E, se calculează în funcţie de
căldura specifică cu o relaţie de forma

E = Q ⋅ c ⋅ (θ1 − θ 2 ) ,

în care Q este debitul de agent termic, c este căldura specifică a agentului termic
şi θ este temperatura agentului termic pe conductele de tur şi de retur.
Configuraţia contorului de energie termică se stabileşte pornind de la
relaţia de calcul ale energiei termice.
Un contor de energie termică este alcătuit din:
- debitmetru pentru măsurarea debitului de agent termic;
- două traductoare de temperatură amplasate unul pe conducta de tur şi
celălalt pe conducta de retur faţă de consumatorul de energie termică;
- bloc de calcul.
Debitmetrul şi traductoarele de temperatură se amplasează ca în figură.

100
101