Daniela Ariton

PENTRU PRIETENII MEI TINERI

Cartea I
Horoscopuri, ghicit, descântece,
Yoga, bioenergie şi alte eresuri-
avem noi nevoie de ele?
„Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă
pe fiul lui sau fiica lui prin foc. Nimeni care să
aibă meşteşug de ghicitor, de cititor în stele, de
vestitor al viitorului, de vrăjitor, de
descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce
cheamă duhurile, sau dau cu ghiocul, nimeni
care să întrebe pe morţi.
Căci oricine face aceste lucruri este
o urâciune inaintea Domnului; şi din
pricina acestor lucruri va izgoni
Domnul, Dumnezeul tău pe aceste
neamuri dinaintea ta.”

Deuteronom cap 18: 10-12

INTRODUCERE

Lumea noastră este tot mai mult caracterizată prin relativism.

Societatea post-modernă este cea care ne influenţeaza foarte mult
nemaiavând lucruri absolut adevarate sau sigure. Secolul al XX -lea a
fost unul al ştiintei care ne-a învaţat că totul este sigur şi, de asemenea, Dragi prieteni tineri
că totul se reduce la materie. Accentul pe lumea spirituală a fost ca şi
inexistent. Omul fiind mai mult decât materie, fiind o fiinţă spirituală, a
rămas cu un gol foarte mare, deoarece i s-a luat dimensiunea spirituală.

Aşa se face că astăzi generaţia noastră este ca un burete uscat, gata să
absoarbă tot ce este spiritual, fără a mai discerne care este sursa şi care
vor fi consecinţele.
Aş mai adăuga aici, faptul că lumea contemporană, numită de către unii
post-creştină, a făcut ca, pentru oameni, creştinismul sa fie nerelevant,
lipsit de viaţă şi în acest context spiritualitatea orientală a devenit foarte
tentantă.
Dacă cineva este astăzi în pericol, este generaţia tânără despre care
Dr. Ravi Zacharias spune că este cea care "ascultă cu ochii şi gândeşte
cu simţurile".
Apreciez foarte mult modul în care Daniela Ariton reuşeşte prin această
carte să se adreseze tinerilor, abordând într-un mod atât de clar
framântările lor. Cred că lucrarea ei este o chemare pentru tineri de a nu
suferi încercând ceea ce a distrus pe alţii, ci de a învăţa din experienţa şi
înţelepciunea celor care au trecut cu bine de frământările specifice
vârstei tinereti.
Cine nu a fost tentat macar o dată să se
oprească la insistenţele vreunei ţigănci doritoare să
ne dezvăluie „viitorul” şi ”norocul”? Cine dintre noi
nu a căutat vreodată în paginile ziarelor sau revistelor
pentru a ne citi horoscopul?
Însă în goana lor după senzaţional, tinerii nu
se opresc întotdeauna aici. Sunt mereu deschişi spre
influienţele fie locale, orientale sau occidentale, fără a
tria ce aduc ele bun sau rău.
Dar avem oare nevoie de toate acestea? Vă voi
relata câte ceva din întâmplările din viaţa mea şi
despre cum Dumnezeu mi-a arătat că numai El îmi e
deajuns.

În mijlocul acestei lumi tumultoase în care ideile şi filosofiile aduc

confuzie, rămâne o autoritate prin care putem cunoaşte adevărul şi
aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu - Biblia.

Mihai Dumitraşcu

CAP. I
1
2
 „Hai să ne dăm în cărţi”
Cred că aveam puţin peste 14 ani şi eram în primul an de
liceu. Stăteam pe atunci în internat. Pentru că nu proveneam
dintr-o familie creştină, nu aveam prea multe reguli după care să-mi
ghidez viaţa. Eram mai degrabă o adolescentă romantică, visătoare,
care-şi punea încrederea în prieteni şi colegi.
Într-o dupăamiază, o colegă olteancă a venit în camera
noastră cu o pereche de cărţi de joc. Eram 8 fete în cameră. Toate
s-au adunat în jurul ei bucuroase:
- Hai să ne dăm în cărţi. Irina e maestră în aşa ceva!
Entuziasmul era general. Irina a început să aşeze cartonaşele
într-un mod ciudat şi să le amestece, să le întoarcă pe rând spunînd
tot felul de poveşti despre prieteni blonzi şi iubitori, duşmani înalţi şi
invidioşi, drumuri lungi sau mai scurte şi altele. Eu le-am privit
neîncrezătoare, amuzîndu-mă de credulitatea lor.
După câteva zile însă, am intrat şi eu în jocul lor şi cărţile
mi-au dezvăluit tot felul de amănunte despre mine şi aşa zisul meu
viitor, care de care mai neadevărate.
Ca să mă distrez şi mai tare, am luat şi eu o pereche de cărţi
şi am început să le tot aşez cum prinsesem de la colega mea
„ghicitoriţă”; atunci atenţia fetelor din cameră s-a îndreptat imediat
asupra mea. Mă asigurau că tot ce le dezvăluiam eu erau lucruri cât
se poate de adevărate şi mă copleşeau cu rugăminţi:
„Hai mai dă-mi o dată în cărţi!”, „Hai, spune-mi dacă Petre
mă iubeşte!”, „Ia vezi dacă plec săptămâna viitoare în excursie sau
nu.”
Şi bineînţeles că le spuneam poveşti după bunul meu plac şi
mă distrau toate exclamaţiile lor de bucurie şi surpriză.
Această experienţă amuzantă mi-a fost însă o lecţie pentru
viitor- niciodată nu am apelat la ţigănci ghicitoare şi la mult
mediatizatele servicii de Tarot. Mi s-au părut poveşti înşelătoare.
CAP. II
„Eu vreau să mă fac yogin...”
Mult mai târziu, drumul meu a avut o altă întorsătură:
Dumnezeu m-a chemat la El şi am devenit creştină practicantă.
Aveam pe atunci un prieten foarte apropiat, un inginer tânăr şi
inteligent, după părerea mea foarte credincios. Ţinea toate posturile,
avea o viaţă corectă, cumpătată, mergea la biserică regulat.
Acesta mă vizita des. Era calm, gata mereu să-şi ajute
prietenii şi să-şi împărtăşească credinţa celor din jur.
Într-o zi însă, după o lipsă de câteva săptămâni, Mihai a
venit la mine foarte schimbat. Era mai slab, arăta neîngrijit şi avea o
nelinişte ciudată.
- Ce s-a întâmplat cu tine? l-am întrebat. Nu te-am mai văzut
de mult.
- Dana, mi-a răspuns el înflăcărat, am întâlnit un grup de
oameni grozavi! Sunt conduşi de un guru şi fac Yoga.
L-am privit stupefiată. Ştiam că Yoga este o practică a
religiilor asiatice şi nu eram o persoană prea închisă şi nereceptivă
la nou. Citisem multe despre istoria religiilor şi ştiam că fiecare
dintre acestea au avut vârfurile lor; dar nu mă simţeam atrasă de
noua pasiune a lui Mihai. Până atunci îmi vorbise cu entuziasm
despre Isus, biserică, posturi... acum era complet schimbat. Se
comporta ca un copil care a găsit o jucărie nouă şi era dornic s-o
arate şi celorlalţi.
L-am privit cu rezervă:
- De unde ştii că e bine să mergi la ei? Cum rămâne cu
biserica, cu credinţa ta?
- Dar asta nu face decât să mă ajute, mi-a replicat cu
convingere. Eu merg în continuare la biserică, mă rog... Doar că am
devenit vegetarian şi încerc să adopt o viaţă cu adevărat
spiritualizată, plină de meditaţie şi introspecţie. E minunat!
Am încercat timp îndelungat fără prea mari rezultate să-i
arăt că slăbise mult, că se schimbase, îşi uitase prietenii şi vorbea tot
mai puţin despre Isus. Îl diviniza pe domnul Ploieşteanu, aşa-zisul
lor „guru”, şi părea că viaţa lui lua o întorsătură neaşteptată.

-xxx-
Într-o zi Mihai a venit cu un tânăr, prietenul lui, Geo, cum mi
l-a prezentat. Trecuse mai mult de jumătate de an de la noua lui
preocupare- Yoga. Mă străduiam să nu-l alung de lângă mine chiar
dacă tot ce îi spuneam eu rămânea în zadar. Şi familia, şi ceilalţi
vechi prieteni ai lui erau îngrijoraţi pentru el.
Şi acum apăruse cu acel Geo despre care a afirmat că-l ştie de
o lună şi că e „cel mai bun prieten” al său. Mihai era tot slab, îşi
lăsase barbă, ceea ce-i mărea şi mai mult aspectul neîngrijit. Arăta
foarte palid şi pierdut.
- Dana, mi-a spus el cu mândrie, Geo este radiestezist, cel
mai bun din oraş. L-am întâlnit la Yoga şi acum merg şi la cursurile
ţinute de el.
Geo avea o claie de păr încurcată şi nespălată şi o barbă
roşcată şi neîngrijită. Purta o haină jerpelită, trasă peste un tricou
decolorat.
Fără prea multe explicaţii, vestitul radiestezist a scos un
obiect de sîrmă ciudat şi a început să-l învârtă prin cameră.
- E genial, îmi povestea Mihai, să vezi ce repede detectează
energiile pozitive şi pe cele negative.
Noul lui prieten plimba obiectul lui „atoate-simţitor” prin
cămăruţa unde stăteam cu chirie şi pufnea nemulţumit:
- Nu, aici nu-i bine! E ceva rău! Uite cum se îndoaie.
Detectează ea ceva!
S-a apropiat de uşa bucătăriei de 2m pătraţi în care colega
mea de cameră gătea. Mirosea îmbietor a ciorbă de pasăre.
- Pha! se strâmbă roşcatul fără să mai aştepte mişcarea ansei,
voi gătiţi mâncarea ! O fierbeţi! O omorâţi! Îi distrugeţi toate
energiile. E normal să fiţi bântuiţi de energii negative. Hai, Mihai,
s-o ştergem de-aici că nu-i de noi!
Fără să salute a ieşit trântind uşa în timp ce Mihai se grăbea
să-l urmeze, îngânând o scuză banală.
-xxx-
A urmat încă o absenţă de câteva săptămâni. Într-o duminică
dupăamiază eu şi prietena mea am hotărât să mergem la gazda la
care locuia Mihai, poate aşa mai aflam ceva despre el.
Nu stătea departe. De fapt într-un sfert de oră am şi ajuns.
Doamna Ioana era cum o ştiam – întruchiparea bunătăţii şi blândeţii.
Ne-a primit cu bucurie înăuntru. Ne-a spus în şoaptă că Mihai
doarme şi ne-a invitat să discutăm în sufragerie.
- Fetelor, ne-a povestit ea cu lacrimi în ochi, bine că aţi
trecut pe aici că nu ştiu ce să mă mai fac cu el. De când cu noii lui
prieteni nu mai ascultă de nimeni. A început să lipsească de la
serviciu, se înfometează, e din ce în ce mai slăbit şi mai pierdut.
Uitaţi-vă şi voi ce mănâncă.
Ne arată spre un castronaş micuţ în care era, mâncat pe
jumătate, prînzul lui Mihai: un amestec ciudat, maroniu de fructe
uscate şi seminţe.
- Spuneţi şi voi, fetelor, îşi frângea mâinile biata
femeie, a luat câteva linguri şi s-a culcat. Nu mai
mănâncă nimic gătit, nici măcar fiert. Toate sunt
crude... dar parcă acum iarna ce poţi mânca? Nu
vrea să înţeleagă măcar puţin lapte, iaurt, ouă....
Descreieraţii ăia i-au spus că-i vor face rău la
„energii”, ce, Doamne iartă-mă, or mai fi şi alea şi
de atunci nici că mai mănâncă.
- E de necrezut, am murmurat eu....
- Ba să mă credeţi că-mi plânge inima pentru el. Îl
am în gazdă de 4 ani şi îmi e ca şi copilul meu. Mă
gîndeam chiar să-i fac act pe apartament ca să mă
îngrijească şi pe mine cineva la bătrâneţe. Dar el
arată aşa de pierdut... Nici pe sora lui, pe părinţi
nu-i mai primeşte în casă, nu mai vorbeşte cu ei.
Femeia îşi ştergea lacrimile amărâtă cu un colţ de basma.
Noi priveam totul în linişte. Mă întrebam ce caut în mijlocul
 acelei drame şi dacă mai are rost să-l întâlnesc pe Mihai. Oricum
nu mai era cel pe care îl cunoscusem.
Afară era nor, o zi mohorîtă care mărea şi mai mult tristeţea
din noi.
După un timp în care fiecare a stat tăcută cu gândurile şi
întrebările ei, s-a auzit uşa la dormitor şi apoi un zgomot în baie.
Mihai împinsese uşa de perete şi voma. Ne-a speriat cum arăta:
avea cearcăne negre, era numai piele şi os; parcă şi albise. Părea
mai bătrîn cu 10 ani faţă de săptămânile din urmă.
Nu a dat nici un semn că ne-ar fi văzut. A intrat din nou în
camera lui. Am bătut la uşă şi n-a răspuns. Doamna Ioana a deschis
şi a început să-l strige:
- Mihai, ce faci, ţi-e rău? Uite că ai nişte musafiri.
- Lasă-mă, babo, ce vrei? Ţi-am spus că nu vreau să văd pe
nimeni.
Īn cameră era o dezordine de nedescris. Jaluzelele erau trase.
Peste tot zăceau haine, cărţi aruncate. Într-un colţ ardea fumegând
o lumânare. În loc de cruciuliţă, Mihai îşi atîrnase la gât o piatră de
mărimea unui ou de prepeliţă. S-a întors cu spatele la noi şi şi-a
tras pătura peste ochi fără nici o explicaţie. A rămas mut la
rugăminţile doamnei şi la ale noastre. Am văzut întâmplător că-i
tremurau mâinile...
Era un peisaj lugubru. Nu-mi doream decât să plec, să fug din
locul acela. Am lăsat-o pe buna bătrânică la uşă, plângând. Aveam
nevoie de aer, de lumină... Aveam nevoie să plâng şi să mă rog.
- xxx -
După 2 săptămâni ne-a sunat gazda lui. Ne-a spus că în
ultimul timp Mihai nu mai mânca nimic, că începuse să vorbească
fără sens şi că se baricadase în cameră.Toţi care au mai încercat să-i
vorbească au rămas fără rezultat. O noapte întreagă a patrulat prin
apartament cu o lumânare şi o piatră în mână spunând că alungă
spiritele rele care-l urmăresc. Părinţii lui nu au avut altă soluţie decât
să-l interneze la spitalul de nebuni.
- Mergeţi şi voi pe la el, ne rugă bătrâna. Eu zic că acum
e mai bine, a început iar să mănânce... Poate vă lasă să-i vorbiţi.
Eu şi prietena mea am mers la spital cu inima îndoită, încă
bântuite de imaginea lui de la ultima întâlnire. Ne tot întrebam dacă
mai are rost să ne ducem, pentru că părea oricum pierdut.
Când am ajuns, majoritatea bolnavilor erau în curtea
spitalului. De câteva zile era mai cald şi bătea un vânt primăvăratic.
Zăpada se topise în întregime. O ţigancă vindea la poartă ghiocei.
În adunătura aceea jalnică de oameni care se legănau,
priveau fix sau vorbeau fără noimă, era şi prietenul nostru. Probabil
sedat puternic, avea mişcări de robot şi vorbea sacadat. Ne-a
recunoscut cu greu. A început să plângă spunând că şi-a dat seama
ce mult a greşit ascultându-i pe acei oameni. Totuşi mai purta încă
piatra aceea la gât ca pe un talisman de mare preţ.
Ne era milă de el. Nimic din epava aceea umană nu ne mai
amintea de băiatul vesel, inteligent şi prietenos de altădată.
- xxx -
După vreo două luni a ieşit din spital şi l-am reîntâlnit la
biserică la braţul gazdei lui. A început iarăşi să ne viziteze. Era ceva
mai raţional dar încă instabil. Plângea din orice, ne tot povestea că
nu poate să-şi revină, că încă nu reuşeşte să mănânce orice. Nimeni
nu-l putea alina. Se credea bântuit de spirite rele, energii negative
sau nu ştiu cum le mai zicea şi nici un argument nu-i clintea
convingerile absurde.
A început din nou să meargă şi la serviciu. Era un proiectant
bun şi colegii lui s-au bucurat să-l revadă.
Când însă ne făceam speranţe că lucrurile vor intra în
normal, un telefon de la un prieten comun ne-a anunţat că Mihai se
afla iarăşi în spital. Au urmat alte rătăciri cu dese internări şi am
înţeles că toţi luptam pentru o cauză pierdută.
Am continuat să-l port în gând şi în rugăciune şi să-l mai
vizitez din când în când la spital.
 La numai 26 de ani a fost pensionat pe caz de boală. A avut
mai multe tentative de sinucidere. Am aflat că a fost şi căsătorit
câteva luni cu sora unui coleg de spital, apoi s-au despărţit brusc.
Legăturile noastre s-au cam slabit în timp. Îl mai întâlnesc
vânzând câte ceva la o tarabă. E foarte schimbat. Parcă a uitat să
zâmbească. Are în jur o atmosferă de nelinişte continuă, teamă şi
disperare ascunsă. De câteva ori l-am văzut rătăcind pe străzi, cu
privirea în gol.
Încă mă mai întreb unde este prietenul nostru de demult.
CAP. III
Puteri nebănuite de la „Duhul” *
Viaţa m-a dus şi într-o biserică mică unde se vorbea foarte
mult despre darurile Duhului Sfânt. Auzisem că acolo erau oameni
care vorbeau în limbi sau care aveau puterea să vindece. Mi se părea
însă că în unele dintre aceste practici se exagera.
Mă luase acolo colega mea Mariana. Era o studentă cu
rezultate medii, foarte timidă şi complexată. De fapt o înţeleg de ce
era aşa – se născuse într-o familie de creştini practicanţi care o
educaseră frumos, îi insuflaseră credinţa şi dragostea lor de biserică,
dar o izolaseră de tot ceea ce era în jur.
- Nu te juca cu haimanalele astea de la bloc, îi reproşau
deseori când era copil. Ei nu-l au pe Dumnezeu şi nu trebuie să ne
amestecăm cu cei ca ei.
Când a crescut, Mariana era deja o adolescentă singuratică,
sobră, care zămbea foarte rar. În liceu a avut puţini prieteni. În
week-end nu putea ieşi în vreo excursie sau plimbare - trebuia să se
ducă la cursul de cateheza şi la biserică. Iar la discotecă, la
petrecerile colegilor nu avea voie să meargă:
- Diavolul abia aşteaptă să faci asta, o ameninţau părinţii.
Mariana mi-a vorbit despre Dumnezeu cu blândeţe şi bucurie.
Părea că mersul la biserică era singura ei alinare. Am început s-o
însoţesc la slujbe deşi era o noutate pentru mine şi o greutate să trec
de la cântecele psaltice, sobre, la cele cu acompaniament şi
sonorizare modernă.
Văzându-mi interesul, prietena mea Mariana a devenit mai
deschisă faţă de mine. Într-o zi, când citeam un pasaj din Biblie ea a
rămas privind în gol, cu ochii dilataţi de frumuseţea unui vis drag.
* Puteţi citi în Biblie din Faptele Apostolilor capitolul 8 :
versetele 9 – 24, o poveste asemănătoare - cea a vrăjitorului
Simeon care, datorită puterilor sale diavoleşti, a convins pe mulţi că
lucra cu „puterea lui Dumnezeu”.
 - Ştii, mi-a mărturisit într-un târziu, eu îmi doresc mult să
coboare Duhul Sfânt şi asupra mea şi să primesc şi eu un dar ....
Din discuţiile care au urmat mi-am dat seama că în viaţa ei
plină de privaţiuni nu avusese prea multe împliniri sau bucurii. Fiind
cel mai mare copil al unei familii sărace cu 7 odrasle, a fost nevoită
de mică să muncească în casă spre a-şi ajuta fraţii mai mici. S-a
străduit să-şi asculte părinţii dar ei interpretau orice dorinţa a sa
nevinovată de a se afirma drept o „faptă nesăbuită” . Avea ureche
muzicală, cânta frumos. La zece ani fusese selectată să meargă
într-un cor la Palatul Copiilor din oraş. Dar această îndrăzneaţă
„aventură” a fost înăbuşită din faşă. Tatăl său aflase că acel cor
merge des în alte oraşe, alte judeţe, că au spectacole şi duminica ... şi
întelegeţi de ce totul s-a terminat.
Prin clasa a VIII–a a făcut o adevărată pasiune din pictură. Îi
plăcea mai ales să-L deseneze pe Isus şi scene din Biblie. Vă
închipuiţi ce mândrii erau ai săi! Când însă a dorit să dea la liceul de
artă, treburile s-au schimbat brusc: nu era liceu cu profilul acesta
decât într-un oraş la 30 km distanţă şi asta însemna să stea într-un
internat, colegi necreştini, anturaj ...
S-a supus dorinţei părinţilor ca un copil bun ce era şi a
renunţat iaraşi la visul său. I-a înţeles perfect, nu-i condamna pentru
ce-i făcuseră, dar s-a închis în sine şi a încercat să nu-şi mai dorească
nimic.
Şi facultatea fusese aleasă de părinţi; încă îi mai cumpărau ei
hainele, laolaltă cu ale celor mai mici.
Părea resemnată şi lipsită de orice ură sau dorinţă. În realitate
mi se dezvăluia treptat o personalitate puternic interiorizată, plină de
prejudecăţi şi frustrări, care se dispreţia pe sine neconsiderându-se în
stare de nimic. Dorinţa ei de a avea un dar sfânt era singura care o
mai bucura.
- Mă rog de mult timp pentru asta, mi-a mărturisit în şoaptă,
ca pe o mare taină. Am şi postit. Am citit toate pasajele din Biblie în
care este vorba despre darurile Duhului Sfânt.
Eu nu am putut să fiu aşa de sinceră şi să-i spun că visul ei nu
era decât o nevoie foarte clar întreţinută psihologic de a se afirma, de
a dovedi că poate face şi ea ceva cu adevărat măreţ. I-am spus în
schimb că avea un dar deosebit- de a asculta oamenii- şi că în
prajma ei simţeam o pace deosebită. Însă ea nu considera că acestea
sunt daruri ale Duhului şi continua să viseze nestingherită.
- xxx -
Nu am crezut că dorinţele reprimate pot face aşa de mult
rău. Întoarsă dintr-o vacanţă de vară studenţească, aveam să
descopăr că Mariana lipsea. Dupa trei zile m-am neliniştit; nu era ea
o studentă strălucită dar era corectă şi nu chiulea de la cursuri. Am
sunat-o acasă dar mi-a răspuns tatăl ei cu o voce aspră, autoritară:
- Cine o caută pe Mariana?
- Sunt Dana, o prietenă de la facultate.
- Prietenă? Aşa vă pune cel rău să vă prezentaţi toţi. Nu
sunteţi decât nişte satane periculoase! Să-mi aduceţi fata
acasă că vă dau pe mâna poliţiei!
Am rămas înmărmurită, aproape fără respiraţie. Greşisem oare
numărul? Nu, fusese bine format. Ce-l putuse oare schimba într-atât
pe omul acela blajin care-mi răspundea întotdeauna respectuos la
telefon? Şi ce se întâmplase cu Mariana?
Mi s-a părut o veşnicie până duminică la biserică. Mariana nu
prea avea prieteni pe care să-i sun dar bănuiam că fraţii din biserică
trebuie să ştie ceva. Şi încă speram să o întîlnesc acolo.
Mă înşelasem. Mariana nu era în colţul ei din dreapta unde se
aşeza mereu parcă ascunzându-se. Nu era nicăieri. Am văzut
persoanele din biserică cum mă priveau într-un mod ciudat şi nu-mi
explicam de ce la sfârşit nimeni nu voia să-mi vorbească. Se scuzau
politicos şi se depărtau. Părinţii prietenei mele erau însă acolo şi au
plâns toată slujba. I-am aşteptat la auşă. Nu aveau de ce să mă evite.
Trebuia să aflu ce se întâmplase aşa grav cu Mariana.
Tatăl ei m-a ocolit respingând cu violenţă orice încercare de-a
mea de a mă apropia. Mama ei a rămas mai în urmă şi m-a întrebat
plângând în hohote:
 - Dacă ştii unde e, spune-ne. Ni se rupe sufletul s-o ştim
rătăcită! Copilul meu... ce i-au făcut, au vrăjit-o?
- Dar spuneţi-mi odată ce s-a întâmplat! am izbucnit eu
tremurând de spaimă. M-am întors săptămâna trecută de la ţară, din
vacanţă şi nu ştiu nimic despre ea. E chiar aşa de grav?
Femeia a rămas cu gura căscată, uitând să mai plîngă, uimită:
- Cum, nu ştii? Am văzut că nu ai mai venit la biserică şi
m-am găndit că te-au atras şi pe tine.
- Dar pentru Dumnezeu, cine să mă atragă? În ce?
S-a lăsat fără putere pe o bancă. Era palidă şi un frate în
vârstă care rămăsese să încuie biserica i-a adus un pahar cu apă.
- Deci nu eşti cu ei! Aleluia! Mulţumesc Domnului că te-a
salvat!
Apoi a continuat plângând liniştită, cu glasul stins:
- Maria mea s-a pierdut, draga mamei. Acum vreo 3 luni a
început să meargă des la o bibliotecă. Spunea că vrea să-şi mărească
o notă la examenul din vară. Într-o seară mi-a povestit că, din cauza
căldurii, unei bibliotecare i s-a făcut rău şi că un tânăr şi-a pus
mâinile pe ea şi a vindecat-o. I-am spus că dacă era leşinată trebuie
că şi-a revenit repede, dar ea nu şi nu că băiatul acela avea un dar de
la Dumnezeu.
Am tresărit la aceste cuvinte, amintindu-mi despre secretul pe
care mi-l mărturisise Mariana: şi ea îşi dorea mult un dar.
- După aceea, continuă femeia îndurerată, ea nu mi-a mai
povestit nimic dar eu am văzut că-şi fereşte ochii şi că găseşte
motive să tot plece. Fata mea nu ştie să mintă şi, într-o seară, am
luat-o deoparte părinteşte şi am întrebat-o ce-mi ascundea. Mi-a zis
că l-a reîntâlnit din întâmplare, zicea ea, pe tânărul cel „înzestrat” şi
că el a invitat-o la nişte cursuri de-ale lor. Spunea că acolo erau mulţi
tineri credincioşi care se rugau, posteau şi învăţau să vindece
oamenii cu un fel de putere de-i zicea ea „bioenergie”. Eu m-am
chinuit degeaba, ca o femeie proastă ce sunt, să-i spun că cei de
acolo nu-s din biserică şi că nu poate fi bine ce fac ei. După puţina
mea ştiinţă Domnul dă daruri prin Duhul şi nu trebuie să înveţi să
vindeci sau să predici. Nu mă pricepeam ce să-i mai zic. Ea îi tot
trăgea că le-a pus un om sfânt mâinile pe cap după ce le-a citit din
Biblie şi că de atunci simte furnicături în palme şi ceva ca o putere
ieşind. Barbatu’meu e bolnav de inimă şi când a auzit am crezut c-o
să moară. Nu l-am văzut în viaţa mea aşa de furios. A căzut la pat şi
a zăcut 3 zile fără să vrea să audă de doctor. Mariana mi-a cerut şi
nişte bani zicând că-i trebuie pentru o carte scumpă, la şcoală. A
plecat şi s-a întors cu un băiat cu vre-un an mai mare decât ea.
Ţinea în mână o Biblie şi am presupus că-i de la noi de la biserică.
M-am înseninat la gândul că fetiţei mele i-a venit mintea la cap şi că
soţul meu se va bucura nespus să se roage şi să citească cu ei.
Mi-am luat o basma şi am intrat în dormitorul unde zăcea
bărbatu-meu. Fata mea şi străinul şi-au pus mâinile pe Biblie şi au
bolborosit ceva. Apoi, în loc s-o deschidă, au aruncat-o pe un scaun
şi au început să-şi plimbe palmele peste tot pe Gheorghe al meu. Ea
îi tot spunea că o să-l facă bine cu darul lor şi tot repetau ceva ca o
formulă. Taică-su s-a înfuriat şi s-a învineţit de-am crezut că face
atac. I-a dat afară, i-a gonit. Mariana a plecat cu el şi nu s-a mai
întors. Mai târziu am văzut că ne mai lipseau nişte verighete şi alte
lucruri din casă... Cred că ea plătea pentru lecţiile alea sau ce-or mai
fi, că mi-au distrus familia şi mi-au dus copilul la pierzare. N-am
mai văzut-o de două luni....
Plângea din nou în hohote. Vasilică, fratele mai mic al
Marianei a venit şi-o trăgea de mânecă:
- Hai, mamă, acasă, că ne e foame!
- xxx -
S-au mai scurs vreo trei luni de la această întâmplare.
Mariana tot nu venea la facultate şi nici cei de acasă nu aflaseră
nimic despre ea. Îi întâlneam la biserică. Păreau pe zi ce trece mai
îmbătrâniţi şi mai împovăraţi. Într-o duminică mama prietenei mele
a sosit singură, doar cu copiii şi a cerut fraţilor să se roage pentru
soţul ei internat în spital, a cărui sănătate s-a năruit brusc. Am plâns
şi eu şi m-am rugat pentru el şi pentru Mariana. Apoi am ieşit şi
m-am plimbat în parc.
 Mă gândeam la tot ce se întâmplase şi nu înţelegeam cum
putuse acea copilă să uite tot ce învăţase încă din copilărie. Îmi
lipseau mult studiul biblic şi discuţiile cu ea. Nu folosea cuvinte
savante când explica versetele, ci simple, puţine dar adânci.
Aruncam pietricele în apa lacului şi plângeam. Oare
Dumnezeu chiar o uitase pe Mariana şi pe familia ei?
Când mă întorceam spre casă, pe o trecere de pietoni, am
întâlnit... pe cine credeţi? Tocmai pe prietena pentru care mă
rugasem. Era tunsă scurt, vopsită, schimbată...parcă se mai şi
îngrăşase. A zâmbit strâmb şi s-a oprit. Am luat-o de braţ cu emoţie
şi am trecut strada. Ne-am oprit într-un părculeţ. Se desprimăvăra
dar era încă frig. Iar eu nu-mi găseam cuvinte cu care s-o întreb... O
vreme am vorbit banalitaţi – despre vreme, temperatură, etc. Apoi
am tăcut; stăteam umăr lângă umăr şi nu îndrăzneam să ne privim.
- Şi tu mă condamni, nu-i aşa? începu ea brusc. Îmi
închipuiam eu, căci este scris în Biblie că, „dacă vă urăşte lumea,
ştiţi că pe Mine m-a urât înaintea voastră” (Ioan 15:18).
Am rămas mirată de această replică. Ea chiar se credea
prigonită pe nedrept!
- Şi mai zice Domnul în Luca 6, „ferice de voi când
oamenii vă vor urâ, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărâ şi vor
lepăda numele vostru ca pe ceva rău din pricina Fiului Omului”.
Tot căutam în minte o replică pe măsură, un pasaj biblic ce
i-ar fi putut schimba părerea. Dar mintea îmi era goală şi o durere
puternică îmi izvora din suflet. Parcă nu eram în stare să mai
vorbesc.
- Eram sigură că şi tu eşti împotriva mea, sări Mariana în
picioare, interpretând greşit tăcerea mea. În cazul acesta nu mai
avem ce discuta!
A vrut să se depărteze şi am simţit că trotuarul şi parcul se
învârt cu mine. Nu putea să plece fără să-mi explice ce se întâmplase
cu ea!
- Stai! am strigat. Vreau să vorbim! Indiferent ce cred alţii
eu nu ştiu ce să cred pentru că nu ştiu nimic. Nu pleca, te rog, fără
să-mi explici... ca să pot înţelege.
S-a oprit încurcată, neîncrezătoare. Nu s-a aşezat, adopta
încă o poziţie de autoapărare, dar a început să-mi vorbească din
nou:
- Ce să-ţi povestesc? Totul e simplu şi clar: în grupul acesta
am găsit ceva ce-mi doream atât de mult – am putut primi darul de a
vindeca.
- Credeam că dorinţa ta cea mai mare este să fii alături de
Isus şi de biserica ta, am replicat.
Dar greşisem întrerupând-o.
- Deci nu vrei de fapt să mă asculţi ci să mă iei în râs. Cine
ştie câte prostii ţi-au îndrugat despre mine!
Şi a vrut iar să plece.
- Nu, stai, promit să fiu numai ochi şi urechi şi să nu mai
spun nimic. Dar te rog, nu pleca.
Glasul îmi tremura şi în ochi îmi jucau două lacrimi. Cred că
a fost descumpănită de asta şi a mai rămas:
- Oricum mă grăbesc... Suntem mulţi tineri şi am primit
multe daruri, prin punerea mâinilor, de la nişte oameni sfinţi. Toate
vin de la Duhul Sfânt şi prin ele facem mult bine în jur şi mulţi se
întorc la Dumnezeu. Mergem prin spitale şi acasă la oameni
bolnavi. Unii au fost pe moarte şi s-au vindecat. Crede-mă că nu
facem nimic rău. Ai mei nu m-au înţeles şi nici cei din biserică.
Bioenergia este o forţă sfântă a Duhului. Noi citim din Biblie şi ne
rugăm. Mergem şi pe stadioane mari şi vindecăm bolnavi şi, cei
care au darul, predică mulţimilor. E ca în biserica dintâi.
Mă privea extaziată.
- Te rog, vino o dată să ne vezi şi-o să te convingi că nu
suntem o sectă cum zic ai mei. Săptămâna viitoare predicăm la
stadionul Crâng, aici în oraş. Te rog să vii, măcar tu să mă înţelegi.
Acum trebuie să plec. La 17,00 avem rugăciune.
A dispărut strecurându-mi în mână o invitaţie la întâlnirea
lor. Am îndesat-o în buzunar dezamăgită şi fără nici un gând să mă
duc.
Dar duminica ce a urmat mi-a schimbat hotărârea. La
biserică a venit mama Marianei cu copiii. Plângeau toţi cu amar şi
ne-au rugat să ne rugăm pentru soţul şi tatăl lor, care era deja în
ultimul stadiu la Spitalul Municipal.
Am plecat tulburată de la slujbă şi am decis să merg s-o
întâlnesc iar pe Mariana şi să-i spun despre tatăl său . „Poate că
totuşi va dori să-l vadă...” îmi spuneam oftând.
- xxx -
O zi ploioasă cu un vânt rece- aşa a debutat ziua în care urma
să merg pe stadion. M-am îmbrăcat gros şi am plecat fără nici o
tragere de inimă. Pentru dimineaţa următoare aveam şi un referat de
pregătit la facultate, aşa că toate păreau a-mi sta împotrivă.
Am găsit cu greu stadionul, într-o margine de oraş, lângă o
pădurice neîngrijită. Deşi am ajuns târziu, tribuna era aproape goală.
Mai puţin de 100 de tineri stăteau într-o margine, cu ochii închişi şi
cu mâinile ridicate. O muzică stranie răsuna asurzitor din cele câteva
boxe acoperite cu plastic. Ploua mărunt. Un paznic trăgea dintr-o
sticlă de votcă şi aştepta nervos să se termine.
Am văzut-o pe prietena mea printre cei 10 – 15 tineri plouaţi
care stăteau pe o scenă improvizată în mijlocul terenului plin de
gropi şi bălţi.
Deodată muzica s-a oprit şi au început să strige cu glas tare
să se coboare Duhul Sfânt ca să le dea putere să vindece şi să predice
Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, unul mai învârstă dintre ei a început
să explice ceva din Biblie dar nu am înţeles sensul şi nici nu mă
puteam concentra din cauza frigului. Avea un glas strident, aproape
ţipa în microfon. Priveam la feţele tâmpe ale celor din jur şi sunt
sigură că nici ei nu înţelegeau prea multe. La un moment dat au
început să strige cu toţii: „Aleluia! Vindecă-ne Doamne!” creând un
vacarm înfiorător, o isterie generală. Predicatorul i-a chemat la ei pe
cei bolnavi şi vreo 30 au sărit gărduţul de-o şchioapă şi au intrat pe
teren. Un copil a început să plângă speriat în braţele unei tinere
palide, machiată strident, îmbrăcată în haine din piele şi cu părul
coafat ca o creastă.
Dumnezeule, unde nimerise Mariana?
Am ieşit şi am vrut să plec dar m-am oprit undeva sub un
acoperiş. Eram udă şi îmi clănţăneau dinţii de frig.
Am zărit-o pe colega mea punându-şi mâinile pe nişte tineri,
alături de ceilalţi dezaxaţi şi .... nu mă înşelam, sub geaca scurtă şi
strâmtă, pe care o purta din anul întâi, puteam vedea clar umflătura
burţii. Crezusem că se îngrăşase şi că doar mi s-a părut, când am
întâlnit-o, dar mai mult ca sigur era însărcinată.
Tocmai vroiam să plec când s-a făcut linişte, iar ţipetele şi
plânsetele au încetat. Unul dintre tinerii din faţă anunţa că cei care
vor să primească acele daruri ale Duhului Sfânt sunt invitaţi să
participe la cursurile lor, care costă „doar un milion de lei pe
trimestru” şi care sunt deschise tuturor doritorilor.
Au pornit apoi în partea opusă spre cabine, în timp ce
mulţimea înnoroiată şi plouată se îndrepta spre ieşirea din stadion.
Trebuia să-mi fac datoria faţă de Mariana, să-i spun despre tatăl ei,
apoi să fug cât mai departe de circul acela ieftin care crea isterie şi
disperare. Am mai văzut două copile de 14 – 15 ani care jurau că
s-au vindecat şi au simţit puterea Duhului Sfânt în corpul lor.
Până să ajung la cabine, „evanghelizatorii” intraseră
înăuntru. Se aşezaseră în genunchi pe podeaua murdară şi
bolboroseau ceva ţinându-se de mâini. Stăteam blocată în dreptul
uşii deschise. Mariana m-a văzut şi a ieşit împingându-mă şi pe
mine afară:
- Nu poţi sta aici. Au voie doar iniţiaţii!
- Doamne ... am murmurat.
Probabil arătam rău aşa îngheţată şi speriată, că ea m-a
sprijinit pănă la o bancă din apropiere.
- Tu chiar eşti oarbă?! I-am strigat indignată. Nu vezi ce e
aici? Nu vezi cât te-ai schimbat? Când te-am cunoscut erai o oază
de linişte şi credinţă pentru mine. Nimeni nu mi-a vorbit ca tine
despre Isus şi biserică. Cine sunt ticăloşii ăştia?
Ea a încercat să mă potolească dar a evitat să se certe cu
mine pentru a nu-i tulbura pe colegii săi din cabina de alături. M-a
întrebat în şoaptă:
 - Chiar nu ţi-a plăcut nimic? Nu ai văzut că oamenii se
vindecă? Azi au fost puţini dar la Iaşi şi Braşov am avut stadioanele
pline...
- Şi asta ce-i? am zis arătând cu mâna spre pântecele ei
umflat?
Nu a reuşit să-şi mascheze o undă de tristeţe din priviri. A
început şovăitoare:
- Avem anumite practici secrete care ne ajută să creştem
spiritual, să obţinem mai multe haruri. Dar nu mă aştept
să înţelegi. De fapt de ce eşti aici? Te-a trimis legalistul
ăla de tata, nu-i aşa?
Brusc mi-am amintit de ce venisem. Un val de revoltă şi
milă m-a invadat:
- Distruge-ţi viaţa dacă aşa vrei, dar despre omul acela pe
moarte să nu îndrăzneşti să vorbeşti de rău! Poate încă
te mai aşteaptă în spital ca să moară cu sufletul împăcat.
Am plecat de lângă ea aproape fugind. Am auzit-o
strigându-mi cu glasul tremurat şi slab, din urmă:
- Mă minţi! Spune-mi că nu-i adevărat!
Apoi am ieşit pe poarta stadionului şi m-am urcat în primul autobuz,
hotărâtă să mi-o şterg pentru totdeauna din minte.
- xxx -
După o lună pastorul a anunţat biserica să meargă la
înmormântarea fratelui Gheorghe, tatăl Marianei. Fusesem ocupată
cu examenele şi încercasem să uit întâmplările din ultima vreme. În
plus nu-mi făcea nici o plăcere să văd oameni îndureraţi, aşa că nu
am dorit să merg. Mai ales că îi cunoşteam şi ştiam că biata soră
Paraschiva rămânea fără nici un sprijin cu cei şase copii încă mici.
A urmat vacanţa de după sesiune şi m-am întors în oraş când
primăvara deja se instalase. Mergeam mai rar la biserică. Mi-era
parcă teamă să mă întâlnesc cu mama Marianei, s-o văd în negru şi
îndurerată. Dar se apropia sărbătoarea Învierii şi brusc mi s-a făcut
dor de cântecele şi predicile de acolo. Am mers mai târziu şi m-am
aşezat pitită într-un colţ, gândind să plec mai devreme şi să nu mă
întâlnesc cu nimeni.
Dar nu m-am putut abţine să privesc prin biserică cu o speranţă
ciudată că mă aştepta o bucurie. Într-adevăr, am văzut-o pe Mariana
alături de mama şi fraţii săi, îmbrăcată în negru şi rugându-se cu
aceeaşi pace pe chip ca atunci când am cunoscut-o. Însă nu am putut
să dau ochii cu ea şi m-am grăbit să plec înainte de sfârşit. În holul
de la ieşire, un tânăr care vindea cărţi, m-a oprit să-mi arate ceva ce
tocmai primiseră. Ştia că îmi place să citesc şi se bucura sincer
să-mi fie de ajutor. Nu am putut pleca şi oamenii au început să iasă
de la slujba care se terminase. Atunci m-am scuzat şi am pornit spre
poartă, dar cineva m-a apucat de braţ. Era fosta mea colegă care îmi
zâmbea cu stângăcie:
- De ce fugi? Stai măcar puţin. Aş vrea să... să-ţi
mulţumesc. Datorită ţie m-am întors acasă şi am obţinut
iertarea tatei înainte ca el să moară. Şi... am scăpat de
grupul acela.
Privirea mi-a alunecat fără să vreau peste rochia ei largă sub
care nu mai putea fi mascată o sarcină aproape de soroc.
- Ştiu, mi-a spus, ducând mâna la pântece cu tristeţe, a fost
cea mai mare greşeală a vieţii mele. Dar copilul nu are nici
o vină....
Buzele îi tremurau şi începu să plângă cu sughiţuri:
- Aveau tot felul de ritualuri tâmpite prin care, spuneau ei,
ne eliberam energiile şi puteam să ne mărim puterile.
Acum plângea tare. Am prins-o în braţe şi am tras-o după un
copac din curte.
- Măcar dacă aş ştii care e tatăl, continuă ea... A fost
îngrozitor! După rugăciune au stins luminile şi m-au violat
pe rând, până dimineaţă. Apoi m-au asigurat că primisem
daruri mari şi puteri de vindecare. Dar eu mă simţeam pe
zi ce trecea mai rău şi mi-am dat seama târziu că am rămas
însărcinată. Cum am putut să fiu aşa proastă...
A plâns mult şi eu nu găseam cuvinte să o alin.
- Tu ştii că Dumnezeu tot te iubeşte, am îngăimat.
 - xxx -
-xxx-
Mariana n-a mai putut să se întoarcă niciodată la facultate. A
născut şi apoi, pentru a-şi întreţine copilul şi pe fraţii mai mici, s-a
angajat la o consignaţie cu un salariu mizer. Merge încă la biserică şi
mă bucur pentru asta. Dar necazurile au maturizat-o prea curând şi
traumele pe care le-a suferit au lăsat-o marcată pentru o perioadă
lungă. Deseori o vedeam plângând în timp ce se ruga, apoi faţa ei se
lumina brusc şi-şi mângâia cu duioşie copilul slăbuţ şi negricios.
Cei din biserică o priveau cu milă şi compasiune- reuşise în
sfârşit să le atragă atenţia cu ceva...
CAP. IV
Despina – „Duhul Sfânt întrupat”
Şi ucenicii lui au venit la El la o parte şi i-au zis: ”Spune-ne
când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii
Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”
Drept răspuns Isus le-a zis: „ Băgaţi de seamă să nu vă
înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice Eu
sunt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi”
(Evanghelia după Matei 24: 3- 5)
Când îţi lipseşte ştiinţa Evangheliei foarte uşor poţi fi
înşelat. Am mulţi prieteni deschişi la tot ce apare nou. Ei nu au o
relaţie personală cu Dumnezeu ci se limitează la a venera oamenii şi
la a pluti de colo – colo, purtaţi de val către o erezie sau alta.
Niciodată nu-i mulţumeşte ceva şi caută mereu senzaţionalul,
minunea.
Nu doar o dată aceşti prieteni au venit la mine şi mi-au spus
cu încântare:
- L-am găsit pe Hristos venit a doua oară! L-am găsit pe
Duhul Sfânt întrupat într-un om din Ploieşti!
Dar eu în rugăciune mă simţeam atât de aproape de Domnul meu
încât nu concepeam că El ar putea fi în altă parte decât în împărăţia
Lui şi mai ales nu venit din nou ca om pe pământ. In Biblie era scris
că se vor ridica prooroci mincinoşi* şi Hristoşi falşi; îmi răsunau în
minte cuvintele lui Isus din Evanghelia după Ioan**:”Eu am venit
în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în
numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi crede voi, care
umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava
care vine de la singurul Dumnezeu?”.
 * Evanghelia după Matei cap. 24, versetul 11
** Evanghelia după Ioan cap. 5: 43, 44
Aşa au venit şi acum un an două prietene „binevoitoare”
să-mi spună taina lor şi anume că au descoperit la Cluj o femeie
minunată numită Despina, la care merg foarte mulţi în pelerinaj. Zile
în şir au încercat să mă convingă că acolo se întâmplau minuni mari,
că oamenii se vindecau şi erau schimbaţi sufleteşte. Şi mi-au mai
mărturisit ca pe un mare secret că femeia aceea avea putere asupra
naturii, asupra corpurilor cereşti şi a toată făptura, iar oamenii care
merg acolo îi aduc slavă spunând că este „însuşi Duhul Sfânt
întrupat”. Despre Stelian, fiul său, se spunea că este Isus Hristos
venit pe pământ a doua oară.
- Sunt şi reviste, şi cărţi despre ea, îmi explica tanti Elvira, iar
eu o priveam prostită; mă întrebam cum, după o viaţă de mers la
biserică şi citit cărţi sfinte, la cei 50 de ani ai săi, prietena mea se
înşela în halul acela.
Făcea eforturi ca să-şi strângă bani de tren şi îşi minţea
familia cu privire la plecările sale.
Argumentele mele nu le-au putut convinge. Păreau
hipnotizate. Le-am citit din evanghelia după Matei următoarele
versete: „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prorooci mincinoşi;
vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi
cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.
Iată că v-am spus mai dinainte. Deci dacă vor zice: Iată-l în
pustie, să nu vă duceţi acolo! Iată-L în odăiţe acunse! să nu
credeţi. Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus
aşa va fi şi venirea Fiului Omului.”*
Dar nu avea cine să asculte cuvintele Domnului care nu s-au
schimbat de peste 2000 de ani. Îmi povesteau că Despina a vindecat
oameni pe moarte, că s-a rugat şi în faţa lor a mutat stelele şi luna
din loc, că ea şi fiul său au venit să-şi ia aleşii înainte de sfârşit.
* Evanghelia dupa Matei cap. 24; 24 - 27
Tanti Elvira şi tanti Aurelia erau credulitatea întruchipată.
Cu doi ani în urmă tot ele încercaseră să mă convingă că l-au găsit
pe Hristos într-un călugăr bătrân care trăia retras în peşterile
Neamţului; dar apoi s-au dezis de el când au aflat că la viaţa lui
fusese puşcăriaş şi că trăia pe ascuns cu o femeie dintr-un sat vecin.
Credeţi-mă că nu vă spun poveşti; lumea e plină de aşa-zişi
„creştini înflăcăraţi” care aleargă de colo-colo după senzaţional,
după oameni cu har sau predicatori vestiţi, sperând că aşa se vor
mântui mai repede sau vor câştiga mai mult pentru suflet. Sunt
sigură că şi voi aţi întâlnit astfel de persoane. De obicei ei nu se pot
fixa într-o biserică, sunt foarte legaţi de cei din jur şi îi poţi uşor
influienţa.
Aşa a fost şi cu cele două femei, cunoştinţe de-ale mele care
o venerau pe „Despina- Duhul Sfânt”. Văzând că nu sunt deloc
interesată, m-au lăsat o vreme în pace dar, înainte cu două
săptămâni de trecerea în 2001, au venit iar. Mi-au arătat poze cu
persoana pe care o divinizau prinsă în poziţii teatrale de rugăciune şi
extaz. Mi-au dat reviste despre ea, poezii de-ale ei, ca să-mi
dovedească cât de „divină” este. Mi-au mărturisit apoi că îmi vor
binele şi că Despina le spusese un mare secret: că sfârşitul va veni
de Anul Nou şi că toţi aleşii trebuiau să fie prezenţi acolo cu ea,
pentru a fi răpiţi la cer. Am râs amuzată. Şi la trecerea în 2000
Despina le vânduse aceleaşi gogoşi ieftine pe care le înghiţiseră
mii de creduli; apoi i-a trimis acasă în ziua dintâi a anului
asigurându-i că rugăciunile ei şi credinţa lor L-au înduplecat pe
Dumnezeu să nu piardă lumea şi să-i mai dea încă un an...
Am refuzat să merg. Mi-am aruncat însă privirea pe versurile
ei scrise destul de neinspirat şi fără prea mari pretenţii de rimă, ritm
sau alte reguli scriitoriceşti. Însă conţinutul acelor versuri m-a
cutremurat! În spatele abuzului de expresii din Biblie şi a unei false
modestii afişate, Despina chema oamenii s-o slăvească şi, mai mult,
dezvăluia treptat un temperament instabil, care trecea de la o idee la
alta, de la o stare la alta şi nu vedea altă soluţie pentru „lumea
pierdută” în care se afla decât moartea. Să fie oare Duhul Vieţii,
Mângâietorul promis, un duh sinucigaş şi căutător de slavă deşartă?
M-am rugat să nu li se întâmple nimic prietenelor mele care ar
fi fost în stare de orice pentru ea.
-xxx-
Ştiu că s-au întors de acolo, bineînţeles ferm convinse că
rugăciunile Despinei şi ale fiului său au salvat încă odată lumea de la
distrugere.
Despina „Duhul Întrupat”, „atoatevindecătoarea” şi
„atotputernica” venită să mântuiască oamenii, a murit anul trecut
răpusă de un cancer dar orbiţii ei prozeliţi continuă să meargă la fiul
său şi să aştepte sfârşitul.
CAP V
„Hai la o babă pricepută!”
Eram abia o adolescentă când îmi petreceam vacanţele la
ţară. Aveam prieteni simpli dar minunaţi şi îmi plăcea la nebunie să
străbat uliţele şi dealurile cu ei.
Faţă de cei care aveau fraţi şi surori mai mari, eu eram ceva
mai imatură şi se făceau întotdeauna glume privind nepriceperea
mea în probleme legate de prietenii sau relaţii sexuale.
Ionică avea însă 3 surori mai mari şi era expert în
„problemele fetelor”. Vorbea fără perdea despre „treaba femeii din
fiecare lună”, „cum se fac plozii” şi multe altele. Toată copilărimea
de pe uliţa Răstriştei stătea cu gura căscată ca să-l asculte. Noi,
fetele mai mari, roşeam şi ne dădeam coate pe ascuns.
Într-o zi el a ieşit în uliţă cu un ochi umflat. Avea şi pe mână
vânătăi. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi a răspuns supărat:
- Ăl’ bătrân ne-o cotonogit pe toţi (adică tatăl său). Aseară a
aflat că Gherghina îi gravidă şi foc s-o făcut. M-o bătut şi
pe mine, şi pe mama, şi pe Gherghina, şi pe Aurica, a’ de-a
doua soră.
- Ei, na! Dar ce-o avut cu voi? l-am întrebat curioşi.
- Păi soră-mea Gherghina nu-i măritată încă. O avut câţiva
prieteni da’ lor nu le-o fost de însurat şi şi-au bătut joc de
ea, o dus-o cu vorba şi, când or văzut că a rămas grea,
gata... N-au vrut nici s-o mai vadă.
- Ce spui tu? Şi mama ta, tu, aţi ştiut? se interesă Lina.
- Tata spune că noi ştiam, dar am crezut că or lua-o de
nevastă şi gata cu problema. Cine-o crezut că Vasile din
Călţui şi Ghiţă a Ilioaiei sunt nişte golani?
- Şi sigur are copil în burtă? întrebă şi Viorel, un ţânc de 10
ani care se dădea mare şmecher. Frate-miu Ilie mi-o
povestit că gagica lui o rămas grea şi-o dus-o la un doctor
să-i scoată copilul afară din burtă.
 - Doamne fereşte! sări Ionică bătând în lemnul de la gard.
Da’ neam din neamu’ nostru n-o omorât copii! Bunicămiu
o fost dascăl la biserica din deal iar mama ţine toate
posturile din an. Cum să omoare plodu’?
- Păi şi acum ce-o să facă? l-am întrebat. Se face de râsul
satului dacă naşte de fată mare.
Ionică oftă şi plecă să-şi mâne vaca la apă, fluierând a pagubă
ca un frate amărât ce era.
- xxx -
După două săptămâni prietenul nostru a venit în uliţă cu faţa
înseninată:
- Gata, fetelor, soră-mea o să scape de ruşine!
- A avortat plodu’? întrebă interesat Viorel.
- Nu, mă, păcătosule. Se mărită.
- Păi, n-ai spus tot tu că n-o mai voia nimeni? sări cu gura
şi Catinca?
- Da, da’ asta o fost două săptămâni acu’. De Sfântu Ilie o
venit pe la noi nana a’ bătrâna care stă pe Vălcică la deal de nea’
Antonache Ifrim. O auzit şi ea din gura satului despre Gherghina. Şi
ea care le ştie pe toate, s-o aşezat pe prispă şi-o început: „Eşti
tânără, Gherghino, şi e ruşine să ajungi în gura lumii. Io cu
experienţa mea, cred că tu ai cununiile legate. Ţi-o fi făcut cineva
ceva...”
- Dar cum vine asta? întrebă Floricica cea mică.
- Adică a avut vrăji, fată! o repezi soră-să mai mare. D’aia
nu se mărita.
- Şi apoi, continuă Ionică, i-o spus: „Hai la o babă
pricepută, poate a-i scăpa, fată!” Mama o tot stat pe gânduri că doar
mămaia îi spusese că-i păcat. Da’ tata bea şi ne înjura în fiece seară
iar noi ne ascundeam să nu ne bată şi linişte n-o mai fost în casa
noastră de când cu Gherghina. Şi într-o seară o zis că se duc la
mătuşă-mea în deal şi s-or dus cu nana la babă. Cică-i una bătrână şi
urâtă ca o vrăjitoare şi stă la vale de cimitirul vechi. I-o făcut
descântece, i-o dat să bea apă vrăjită şi o fiertură din sânge de
iepure cu puf de porumbel şi mălai răscopt. I-o spus apoi că sigur o
să vină careva s-o ceară de nevastă în prima sară cu lună şi sigur
ăla-i alesu’. Voi ce credeţi? Ieri sară o venit o femeie din satu’
Ciorăşti cu nea Ticu, băietu’ ei. O mai fost însurat şi are doi copii.
Da’ parcă n-are şi soră-mea unu’? Ăla a fost a’ ei şi basta. După
Sfânta Mărie e nunta.
Şi-am avut nuntă pe uliţă. Bucuria noastră a copilăretului!
Am dansat, am mâncat şi ne-am distrat alături de vecini şi rude.
Cei mai fericiţi erau însă nea Vasile şi tanti Aurica, părinţii
Gherghinei. Se tot închinau şi îi mulţumeau Domnului că au fost
scăpaţi de ruşine.
- xxx -
La o lună după măriţiş Ionică ne-a spus că soră-sa a născut.
Dar bucuria le-a fost scurtă căci nea’ Vasile s-a întors de la
maternitatea unde-o dusese negru de supărare şi s-a apucat iarăşi să
bea. Copilul Gherghinei nu era normal- avea un cap mare şi „apă la
creier”, spunea el. Nu se ştia dacă o să trăiască.
Prietenul nostru cioplea un băţ supărat:
- Vecinele rele zic că-i pedeapsă de la Dumnezeu că or mers
prin babe, şi-or umblat cu lucru necurat...
Dar copilul a avut zile şi Gherghina l-a adus acasă la
bărbată-su. Cât a fost mic mai era cum mai era, dar a crescut şi
handicapul lui devenea din ce în ce mai evident: nu mergea, nu
vorbea şi nu părea să înţelegă ceva. Stătea doar toată ziua pe spate
şi-şi mişca mâinile şi picioarele în toate părţile. Cam o dată la două
zile dădea ochii peste cap, făcea spume la gură şi corpul micuţ îi era
cuprins de un fel de spasme ciudate.
- Este epileptic! spunea Ionică.
- Ba-i posedat de diavolii babei vrăjitoare, îi strigau
vecinii făcându-şi cruce înspăimântaţi.
Sărmana Gherghina avusese o infecţie după naşterea micului
monstru şi nu a mai putut avea alţi copii. Sătul de-atâtea vorbe şi
bârfe în sat, nea’ Ticu, bărbatul ei, a bătut-o într-o zi, i-a pus copilul
în braţe şi o boccea cu haine şi a trimis-o la mamă-sa acasă. Câteva
zile ea, tanti Aurica şi Ionică au dormit iar prin şură sau pe la vecini
pentru că nenea Vasile se îmbăta din nou şi făcea scandal. Apoi totul
a intrat în „normal”. Gherghina şi-a făcut un cărucior din lemn în
care-şi punea dimineaţa odrasla; cu sapa la spinare pornea la prăşit,
trăgându-l după ea. Îşi câştiga pâinea muncind prin sat.
Am aflat că moartea copilului într-una din crize, pe la 12 ani,
a fost ca o adevărată binecuvântare pentru familia lor. Dar sărmana
femeie nu s-a mai măritat niciodată şi nici la babe „pricepute” nu i-a
mai trebuit să meargă.
CAP VI
„Dacă-L primeşti pe Domnul în viaţa ta eşti iertat
indiferent câte păcate faci”
Sunt periculoşi, aşa cum am mai arătat oamenii care se
folosesc de credulitatea celor care nu cunosc Biblia. Dar şi mai
periculoşi sunt cei care îşi închipuie că înţeleg Cuvântul Domnului
şi-l interpretează după propriul plac.
Aşa s-a întâmplat şi cu fratele Costică, un lider al unei
bisericuţe de la ţară. O mătuşă credincioasă mi-a povestit că el
spunea oamenilor să creadă că Hristos îi iartă de toate păcatele şi că
sunt mereu mântuiţi indiferend ce fapte rele ar continua să facă.
Cu sute de ani în urmă a trăit un călugăr rus numit Rasputin
care a dus mii de oameni în eroare predicând că trebuie să greşească
pentru a avea Dumnezeu ce ierta. Aproape în aceeaşi idee fratele
Costică şi familia sa duceau o viaţă plină de distracţii, dezmăţată,
fără restricţii, apoi veneau duminica la biserică şi-şi strigau în gura
mare păcatele, cerând „smeriţi” iertare de la Domnul. Bineînţeles că
şi ceilalţi săteni din biserică au început să facă la fel, foarte bucuroşi
că au mântuirea asigurată la un preţ aşa de mic: rugăciunea şi căinţa
de duminică.
Femeia care-mi povestea acestea plângea amărâtă spunând
că soţul său a reluat băutura, înjurăturile, că fiul ei mai mare trăieşte
în desfrâu iar fiica s-a depărtat de tot de biserică. Acestea erau
roadele unei credinţe moarte în care faptele nu contau deloc, fiind
mai curând încurajat traiul libertin şi fără reguli. Să fi uitat oare
fratele predicator despre pildele prin care Domnul Isus ne învaţă
cum să-L urmăm, cum trebuie să fie moştenitorii împărăţiei?
 - xxx -
Biserica din Muguri s-a dezbinat în timp. Oamenii îşi mai
amintesc despre Dumnezeu doar când au câte un necaz sau după
vre-o calamitate naturală.
Fratele Costică a intrat în afaceri şi mai apoi în politică şi
acum e mare consilier comunal.
Biata mea mătuşă se mai roagă şi astăzi cu amărăciune:
- Fereşte-ne Doamne de oameni pierzători de suflete şi dă-ne
un păstor bun care să-l trezească pe Ghiţă al meu, pe Fănică, pe Irina
şi pe ceilalţi din sat.
CAP VII
„Şi Dumnezeu i-a spus babei să se dea din drum”
Într-o seară, fiind obosită, am vrut să închid televizorul. Pe
unul dintre canale mi-a atras însă atenţia o femeie cam bruneţică ce
spunea ceva despre Dumnezeu şi am fost curioasă să aud. Nu ştiam
despre ce emisiune este vorba.
Şi persoana respectivă care se recomanda ca fiind una dintre
„reginele vrăjitoriei” ţinea cu foc o lecţie de „teologie” ce suna cam
aşa:
- La începuturi era Dumnezeu şi o babă. Şi baba îşi fierbea o
oală în mijlocul drumului (adică făcea vrăji. n. a.). Dumnezeu a
venit călare şi a spus babei să se dea din drum. Baba nu a vrut.
Văzând asta, Dumnezeu a blestemat-o: „Fie ca oala ta să nu mai
fiarbă”. Baba a blestemat şi ea: „Atunci fie ca nici calul tău să nu
mai meargă.” Şi calul l-a aruncat pe Dumnezeu la pământ. Când a
văzut El asta, şi-a retras imediat blestemul: „Fie ca oala ta să fiarbă
din nou” iar baba l-a dezlegat şi ea de blestem. Drept care Domnul
Dumnezeu a încălecat şi a trecut mai departe iar baba şi-a continuat
şi ea treaba. Aşa că Dumnezeu a lăsat vrăjitoria încă de la început,
concluziona marea „teoloagă”.
BLASFEMIE!!! Priveam tâmpită cum, în continuare, femeia
de la televizor îşi amesteca formulele vrăjitoreşti cu expresii din
Biblie şi „rugăciuni fierbinţi”. Pentru ca spectacolul să fie complet,
îşi prezenta mândră ustensilele „sfinte” adică lumânări, tămâie,
icoane, alături de altele tradiţionale: boabe de fasole, vârtelniţă,
fusuri şi altele. Avea lângă ea şi o statuie a sa de mărime naturală.
Se tot jura că foloseşte numai lucru bun şi magie albă şi că e foarte
credincioasă.
M-am gândit că cel care nu cunoaşte Evanghelia poate fi o
victimă sigură a unui astfel de circ. Încântătoarea poveste despre
Dumnezeu şi baba vrăjitoare era spusă ca pe un capitol de o
deosebită importanţă din paginile „Facerii”. Deşi orice puşti cu un
dram de minte ar putea să vadă că nu există aşa ceva în Biblie, eu
cred că cei mai mulţi au crezut-o. Doar un sfert dintre cunoscuţii
mei au o Biblie şi poate nici nu au citit vreodată din ea. Au auzit
poate fragmente la televizor sau la slujbele la care au mers o dată- de
două ori pe an. Este normal să creadă că totul e posibil şi că regina
cea brunetă ar putea avea dreptate când afirma că Dumnezeu a lăsat
vrăjitoria.
Şi apoi, doar la fiecare cuvânt din timpul ceremoniei, ea
pronunţa şi unul din Biblie şi, vai, ce rugăciuni mai spunea...
Voi aţi putea crede aşa ceva? Dacă încă vă mai îndoiţi de
diabolismul acestor practici, căutaţi imediat un Vechi Testament şi
citiţi-l cu atenţie. Nu veţi găsi nimic din plăsmuirile despre babă şi
blestemele ei. Plină de învăţături pentru voi va fi şi povestea din
Faptele Apostolilor, capitolul 13 de la versetul 6 la 12. Ca în multe
alte părţi din Biblie, aceste versete ne vorbesc despre un „coleg” al
reginei noastre vrăjitoare care îşi făcea cu pricepere reclamă în
direct. După răstignirea lui Isus, în timp ce primii apostoli predicau
Evanghelia, aceştia au întâlnit, spune textul, „pe un vrăjitor, prooroc
mincinos, un iudeu cu numele Bar-Isus” care era cu dregătorul
Sergius Paulus, un om înţelept. Acesta din urmă i-a chemat pe
Barnaba şi pe Saul din dorinţa de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
Ce credeţi că a făcut atunci vechiul lui prieten? Ne spune tot
textul biblic în continuare: „dar Elima, vrăjitorul, căci aşa se
tâlcuieşte numele lui, le stătea împotrivă şi căuta să abată pe
dregător de la credinţă.” Dacă citiţi mai departe veţi vedea cât de
aspru îl mustră apostolul Pavel şi cum Dumnezeu îl pedepseşte cu
orbirea pe stâmbătorul căilor Sale.
Ciudat este că acest vrăjitor se numea pe sine BAR-ISUS
care în limba Bibliei se traduce „Fiul lui Isus”, Vă daţi seama că el
încerca să demonstreze oamenilor că era ca unul dintre apostolii şi
ucenicii Domnului şi că tot ceea ce făcea era bun. Faptul că reuşise
să ducă pe mulţi în eroare ne-o spun clar rândurile de mai sus: el
umbla cu unul dintre dregători, om înstărit şi învăţat despre care e
scris că era „înţelept”. Vă închipuiţi ce putere mare de convingere a
avut vrăjitorul.
Tot Faptele Apostolilor vorbesc şi despre Simeon din cetatea
Samariei, un alt vrăjitor care, spune Biblia „zicea că este un om
însemnat; el vrăjea şi punea în uimire pe poporul Samariei”. Şi
acesta avea o extraordinară influienţă asupra minţilor credulilor
pentru că versetele următoare spun că „Toţi, de la mic până la mare
îl ascultau cu luareaminte şi ziceau: Aceasta este
puterea lui Dumnezeu, cea care se
numeste mare. Îl ascultau cu luareaminte pentru că
multă vreme îi uimise cu vrăjitoriile lui”.
Să fim atenţi la aceste povestiri. Şi în vremurile de demult,
şi astăzi există mulţi înşelători. Poate ceea ce fac ei ne încântă dar
nu ascultaţi cuvintele lor.
Deoarece era oră de vârf, sunt sigură că mii de curioşi
priveau cu gura căscată cum regina vrăjitoriei cea romancă alunga,
chipurile, răul din lume cu formulele şi practicile ei în direct.
Probabil clientela ei s-a mărit simţitor în urma acestei emisiuni, mai
ales că „oferta” sa era vastă: vindecări, descântece pentru cununii,
pentru făcut copii, vrăji pentru bani, noroc etc.
- xxx-
Mi-am amintit că o singură dată , în timpul facultăţii, am
mers la cineva care spunea că vindecă cu magie albă. Aveam pe
atunci o afecţiune neurologică căreia medicii nu reuşiseră să-i pună
un diagnostic clar şi să-mi dea un tratament. Prietenele care mi-au
vorbit despre el mi-l prezentau ca pe un fenomen, un mare „sfânt”
cu puteri de la Dumnezeu
Eu nu am crezut o iotă din ce-mi spuneau dar am fost
curioasă ce putuse să le amăgească aşa şi m-am dus într-o
dupăamiază.
Tânărul vrăjitor modern trăia într-un apartament închiriat,
într-o zonă destul de scumpă şi lucra acasă. Era înconjurat de o
discreţie totală şi cu greu am obţinut o programare la el.
 Când am intrat, specialistul în blugi şi maieu cu găurele s-a Apoi a ieşit ca o furtună şi a cerut prietenelor mele să nu mă
prefăcut că are ceva de lucru prin sufragerie şi mă cerceta de la mai aducă niciodată la el.
distanţă. Neavând ce să fac, m-am zgâit la tablourile de pe pereţii
văruiţi într-un vernil ţipător.Artistul se pare că nu avusese habar să
îmbine nici culorile, apoi să mai reuşească un peisaj. - xxx -
Tânărul din faţa mea s-a apropiat şi a încercat o conversaţie
care semăna mai mult cu trasul de limbă. Apoi a început nesigur să Am plecat de acolo ferm convinsă că vrăjile şi toate acele
spună că trebuie să cred că el are puteri de la Dumnezeu şi că mă practici nu erau de la Dumnezeu şi că cei care fac asta nu au putere
poate vindeca, pentru că altfel ritualul lui nu avea rezultat. Mă asupra celor care se înarmează cu armele credinţei şi rugăciunii.
întrebam amuzată dacă şi onorariul pipărat pe care îl ceruse înainte,
făcea cumva parte din „siguranţa vindecării cu forţe curate”.
A început, chipurile, să se roage apoi să mă privească fix, ca
şi cum voia să-mi pătrundă în minte, să mă hipnotizeze. Eu nu l-am
lăsat şi am început să mă rog calmă în gând. Prima lui „constatare”
prin „harul Dumnezeesc posedat” a fost următoarea:
- Văd că eşti o fată foarte sensibilă şi romantică şi îţi plac
mult peisajele, de exemplu ca cel din tabloul acela.
Ce greşeală de interpretare! Luase privirea mea critică drept
„extaz” în faţa acelor tablouri neinspirate.
A mimat în continuare rugăciunea şi a început să mă întrebe:
- Eu simt o forţă rea în zona ficatului. Ai avut vreodată
hepatită?
- Nu, i-am răspuns sec.
- Şi rinichii tăi sunt foarte bolnavi. Simţi că te dor în
ultimul timp?
- Nu m-au durut niciodată, i-am satisfăcut eu curiozitatea şi
am continuat să mă rog.
Tot ce-mi spunea era total nepotrivit cu realitatea. Dacă m-aş
fi luat după el, nu mai aveam nimic sănătos. Însă despre problema
neurologică n-a putut zice nici „pâs!”.
La un moment dat a renunţat să încerce să pătrundă în mintea
mea sau să mă influienţeze. Nu putea.
- Tu eşti pe drumul cel bun, mi-a spus dintr-o dată cu o voce
care nu părea a lui. Ce cauţi aici? Ai venit să mă cercetezi?

CAP. VIII
„Balanţa şi Capricornul sunt cea mai potrivită pereche”
Colega mea Aurelia era o enciclopedie ambulantă.
Inteligentă, fruntaşa grupei, ea lua bursă de merit în toţi anii. Citea
enorm de mult şi avea o cultură generală de invidiat. Ne uimea pe
toţi cât de multe cunoştinţe avea din toate domeniile. Putea să dea o
replică isteaţă sau un citat pentru orice. Eram chiar invidioasă că
reuşea întotdeauna să fie sociabilă şi în centrul atenţiei.
Ceea ce, însă, o făcea să fie cel mai mult admirată, nu erau
notele mari la examene, nici cunoştinţele vaste de istorie, geografie,
artă, ştiinţă etc ci pasiunea ei ieşită din comun pentru astrologie, citit
în palmă şi zodii. Era expertă în aşa ceva.
- Mie nu-mi place să-mi trăiesc viaţa la întâmplare, ne
spunea. Există zile faste şi altele nefaste. Poţi să ai noroc dar poţi să
fii şi într-o periodă mai puţin prielnică. O decizie luată la un moment
nepotrivit îţi poate distruge tot viitorul.
Parcă o văd venind la cursuri cu teancul de ziare sub braţ. Nu
avea bani mulţi dar nu rezista tentaţiei de a deschide la pagina despre
Horoscopul zilei sau al săptămânii. Fetele se adunau în jurul ei ca
vrăjite.
- Asta e despre voi, Mioara şi Cătălina; sunteţi Raci şi e
perioada cea mai favorabilă pentru câştiguri băneşti, le spunea
Aurelia. Iar Leii stau prost cu sănătatea astăzi. Hmm, cred ca de aia
lipseşte Ioana...
Ora de astrologie zilnică continua cu toată seriozitatea.
Curând colega noastră a început să aibă o „clientelă” largă. Prin
camera ei de la căminul studenţesc se perindau mulţi tineri şi tinere,
unii ca să-i ceară un sfat profesionist, alţii doar din curiozitate. Şi
pentru că Auraş era o fată de zahăr, gata mereu să ajute, să-şi arate
cunoştinşele şi să strălucească, făcea totul dezinteresat, gratuit şi cu
plăcere.
- Ce să fac la engleză? Întreba câte un amărât. Am picat şi
la examenul trecut.
- Când eşti născut? îl chestiona ea rapid.
- Pe 7 august.
- A, eşti Leu. Ştii cumva şi ora exactă a naşterii?
- Nu, dar ce importanţă are asta? răspundea el contrariat.
- Are, şi încă o importanţă majoră. Nu toţi leii sunt la fel.
Nu toţi au acelaşi destin. Ştii măcat dacă era seara sau
dimineaţa?
Sărmanul student îşi storcea creierii ca să răspundă:
- Gata! Mi-aduc aminte! Mama mi-a povestit că s-a chinuit
toată noaptea şi abia spre dimineaţă am venit eu pe lume.
Aurelia ofta uşurată şi deschidea registrul ei mare în care
păstra articole decupate din ziare, copii xerox după cărţi vechi sau
după tratate de astrologie mai moderne. În mai puţin de 3 minute a
exclamat:
- Am găsit! Luna asta e benefică pentru tine. Vine cu reuşite,
ieşiri din situaţii periculoase, bucurii. Mergi la examen cu tot
curajul, că o să fie bine.
- xxx -
Alteori colega noastră nu aştepta să fie întrebată sau
contactată.
- Am auzit că vreţi să vă tundeţi, le-a întâmpinat într-o
dimineaţă pe Crina şi pe Silvia, în pragul laboratorului. Să nu faceţi
asta. Mai bine aşteptaţi până luna viitoare- va fi lună plină şi cei ce
se tund atunci vor avea părul mai strălucitor. Ori puteţi alege iunie,
perioada coacerii grâului; veţi avea un păr frumos şi sănătos.
Sau:
- De când simţi dureri de cap la trezire, Elena?
- Nu ştiu prea sigur, bâlbâia aceasta surprinsă.
 - Nu te îngrijora, îi zâmbea cald Auraş. E sigur o problemă
cu poziţionarea patului. Pe ce direcţie e aşezat?
- Pă-ăi... nu prea ştiu. Cred că spre hol e Nordul... cam de la
Sud spre Nord.
- Am avut dreptate! exclamă interlocutoarea cu un aer de
mare specialistă. Poziţionarea ideală este de la Est la Vest.
Doar aşa vei fi inundată în fiecare seară de energiile
benefice şi la adăpost de influienţa emanaţiilor astrale
nocive din Nord.
Nu ştiu dacă Elena a înţeles explicaţiile ei savante, dar sigur
şi-a schimbat poziţia patului.
- xxx -
Orice discuţie cu Auraş era punctată de asemenea elemente
„magice” care produceau uimire în jur. Avea un simţ al observaţiei
ieşit din comun:
- Ce degete lungi ai! Şi ce piele albă, fină, a spus odată brusc.
Probabil provii dintr-o legătură a unui Taur şi a unei femei din
Gemeni.
- Corect! exclamă studenta mirată. Dar de unde ştii?
Aurelia luă atunci un aer serios şi misterios:
- Copiii- roade ale unei asemenea relaţii sunt delicaţi,
înclinaţi spre arte, romantici de nevindecat şi pasionali.
Se află dub semnul lui Venus şi viaţa lor este întotdeauna
netezită, ferită de necazuri.
- Uimitor! Spuneau celelalte fete. Auraş are un dar
minunat!
- xxx -
- Arată-mi palma ta te rog, îmi ceru ea într-o zi.
- De ce? am întrebat.
- Sunt doar curioasă. Tu nu eşti prea deschisă. Văd în tine
ceva ciudat, un mister de nepătruns şi zodiile nu mi-au
putut dezvălui taina ta. Pari schimbată...
- Ce taină să am? am privit-o eu mirată. Ştii doar că sunt
Leoaică, o luptătoare, o rebelă, născută să fiu lider dar
fără curajul necesar unei asemenea înzestrări. Chiar tu
mi-ai spus asta într-o zi şi ai avut dreptate.
Ea a continuat să mă privească rugător. I-am întins totuşi
palma dreaptă ca să n-o supăr. Cei care nu credeau în darul ei îşi
atrăgeau întotdeauna ironia şi dispreţul colegilor.
Aurelia a dat din cap nemulţumită:
- Ştiam eu, a spus. Nu pot vedea explicit. Ai o forţă care
vine dinăuntrul tău şi totuşi nu este a ta. Spune-mi ce ascunzi. Eşti
diferită...
Am zâmbit:
- Nici eu nu ştiu ce vezi tu. Doar că... eu sunt creştină şi am
simţit de curând că m-am născut din nou... că Dumnezeu m-a
schimbat total.
Ea a rămas cu gura căscată şi nu a mai putut rosti nici un
cuvânt. De atunci nu m-a mai întrebat nimic şi am avut impresia că
mă evita.
- xxx -
Eram în anul III de facultate. Aurelia devenise în ultima
vreme mai melancolică. Spunea că simte ceva ciudat ca şi cum o
mare schimbare va interveni în viaţa ei. Era foarte atentă la toate
previziunile zilei. Descoperise de curând un Zodiac chinezesc şi o
altă carte despre numere şi culori. Tot calcula ceva pe un caiet. Se
îmbrăca doar în albastru închis şi se machia ţipător.
- EVRICA! exclamă într-o pauză. Am aflat care este numele
alesului meu şi data căsătoriei! Va fi luna viitoare!
Toţi am rămas stupefiaţi. Mai avea mici prietenii cu unii
dintre admiratorii sau curioşii care roiau în jurul ei pentru a-şi afla
norocul şi viitorul, dar nici o relaţie serioasă.
- Cunoaşte cineva un băiat cu numele de Valentin?
 Uimire generală... Fetele şopteau pe la colţuri:
- S-a acrântit de atâta astrologie.
Altele spuneau că de prea mult tocit pentru examene. Câteva
au încercat să-i vorbească, s-o facă să revină cu picioarele pe pământ
dar ea era de neclintit:
- Sunt sigură că aşa se va întâmpla. Astrele nu mint. Nici
numerele care m-au ajutat să văd clar data... Iar eu nu mă pot
împotrivi propriului destin.
- xxx-
După două săptămâni găsise un Vali, student la drept. Părea
un băiat liniştit dar era închis şi ciudat. Şi, între noi fie vorba, nu-l
chema chiar Valentin ci Valerică, dar colega noastră nu părea
deranjată de această neconcordanţă „minoră”. Orbită total, nu mai
contenea făcând pregătirile de nuntă.
Am aflat că a fost ceva scurt, cu câteva perechi din familia lui
şi a ei. Noi, colegele care o divinizaserăm ani dea rândul, nu
fuseserăm invitate. Cred că nu-i plăcuse împotrivirea nostră faţă de o
astfel de decizie imatură.
După o „săptămână de miere” Aurelia s-a întors la examene
şi le-a luat cu brio. Era veselă de parcă mai descoperise o galaxie şi
astrele de acolo nu aveau altceva de făcut decât să-i lumineze ei viaţa
şi destinul...
-xxx-
În semestrul II a început însă să lipsescă mult. Mai venea
câteodată la câte un curs important dar Vali al ei apărea în capătul
holului fumând nervos ţigară după ţigară şi ea pleca imediat cu el.
Comportamentul Aureliei era de neînţeles. Toţi care o cunoşteam
eram foarte miraţi. Mai ales că „regina popularităţii” devenise
închisă şi nu mai povestea nimănui nimic.
După doar 4 săptămâni din semestru a dispărut de tot şi
nimeni nu a mai văzut-o. Nu s-a prezentat nici la examenele din
vară. Cineva auzise că ar fi fost internată în spital cu ulcer perforat
dar nu se ştia sigur.
A venit şi vacanţa de vară şi fiecare a plecat la casa sau la
treburile lui. Alte evenimente ale vieţii de student deveniseră
importante şi aproape că uitaserăm de mirajul în care ne lăsasem cu
toţii prinşi: previziunile şi descoperirile Aureliei.
-xxx-
Se apropia sesiunea de toamnă. Mă întorsesem de curând în
apartamentul în care stăteam cu chirie şi învăţam pentru o restanţă.
Într-o după amiază a sunat telefonul:
- Sunt Aurelia. Te rog mult să mă ajuţi! Am nevoie de
cursurile scrise de tine ca să pot învăţa. Nu vreau să pierd anul...
Eram puţin şocată. Aveam multe colege care locuiau
permanent în oraş. De ce oare mă sunase pe mine? Niciodată nu
fusesem prea apropiate şi nici măcar nu ştiam de unde avea
telefonul meu. În plus, eu scriam foarte dezordonat şi nici o colegă
nu-mi cerea mie cursurile ca să înveţe.
Am aşteptat-o cu nerăbdare. Când a apărut în faţa uşii
m-am speriat: era foarte slabă, avea cearcăne mari şi albastre, arăta
rău, răvăşită. Glasul îi era stins şi o tristeţe adâncă emana întreaga ei
fiinţă. Nimic din persoana din faţa mea nu mai amintea de fata
veselă, plină de viaţă şi obişnuită să fie în centrul atenţiei. Nu am
îndrăznit s-o întreb nimic. Dar Aurelia studiase doar multe teorii şi
tratate printre care şi unul despre limbajul trupului. Nu-şi pierduse
abilităţile; te putea citi numai dintr-o privire:
- Eşti curioasă ce s-a întâmplat cu mine, nu-i aşa? Şi de ce
am apelat la tine.
Am confirmat printr-o scuturătură din cap.
- Ei bine, continuă oftând, ai în faţa ta o femeie divorţată.
 Eram aproape să scap cărţile din mână de uimire.
- Da, ştiu că pare greu de înţeles. Am fost oarbă şi netoată să
mă iau după nişte numere, calcule şi previziuni tâmpite. Am căzut în
propria mea cursă, Dana. Am crezut că pot manipula oamenii şi
timpurile cu nişte astre, culori sau semne obscure... M-am înşelat şi
acum sufăr...
Am tăcut. De fapt ce puteam spune?
- Am venit la tine, continuă ea, pentru că mi-e ruşine de toţi
şi mă temeam că ei mă vor refuza. Tu eşti altfel. Pot să-ţi povestesc...
Pe Vali l-am întâlnit într-o discotecă; căutam un Valentin oricum ar
fi fost el. Trebuia să se potrivească numele şi să fie din zodia
Capricorn. Citisem că Balanţa şi Capricornul sunt cea mai potrivită
pereche. Eram convinsă că astrele au hotărât şi că nu mai trebuie să
aştept nici o clipă. El era timid, calm şi s-a arătat încântat de
povestea mea despre previziunile şi semnele care, chipurile, îmi
vorbiseră despre el. A fost de acord imediat să ne căsătorim şi eram
ferm convinsă că mă aştepta un viitor minunat şi plin de iubire.
După nuntă Vali s-a schimbat. De fapt nu cred că pot numi
schimbare ceva ce de fapt n-am cunoscut niciodată. În cele 3
săptămâni punctate cu pregătiri de nuntă şi declaraţii făcute în grabă,
nu am avut timp să văd nici ce culoare aveau ochii lui... De cunoscut
nici nu a putut fi vorba... Era de fapt egoist, încăpăţânat, limitat
intelectual, gelos şi violent. M-a tratat încă de la începutul căsniciei
noastre ca pe o posesie, ca pe un obiect fără viaţă şi sentimente. Din
cauza unei gelozii absurde mă urmărea peste tot, mă aştepta la şcoală
şi nu mă mai lăsa nicăieri fără el. S-a lăsat de facultate spunând că
trebuia să mă supravegheze. În scurt timp nu m-a mai lăsat nici pe
mine să ies din casă.
Era un ticălos şi un nebun care, când încercam să protestez îmi
replica vulgar: „Ia vezi dacă la Zodiacul tău nu scrie astăzi pumni, că
acum mă pregătesc...” Am plâns mult şi m-am îmbolnăvit de ulcer.
Mi-era rău dar nu m-a lăsat la medic. Spunea că este poate un fost
iubit de-al meu şi mă plesnea de câte ori încercam să pronunţ numele
„doctor”. M-a obligat să renunţ la rude şi colegi, să nu mai întâlnesc
pe nimeni. Devenise paranoic; ne-am mutat de două ori doar pentru
că i se părea lui că mă urmăreşte cineva.
Mâncam din ce în ce mai puţin. Durerea îmi răpise foamea şi pofta
de viaţă. De fapt nici nu prea mai aveam ce mânca. Eu pierdusem
bursa, pe mama n-o mai contactam, banii strânşi la nuntă se
terminaseră pe chiria scumpă şi epuizasem tot ce puteam vinde.
Slăbisem mult şi abia mă mai puteam ţine pe picioare.
Într-o zi m-a luat cu el la pâine; mă lua peste tot. La întoarcere,
încercând să ocolesc un grup de vecini strânşi în faţa scării, m-am
dezechilibrat şi am căzut în genunchi. Vali m-a ridicat trăgându-mă
brutal de braţ şi aproape m-a târât până sus. A spus că am făcut-o
dinadins, ca să atrag atenţia bărbaţilor de pe scară, deşi în acel grup
era doamna Boieru cu puştanul ei dintr-a V-a, soţii Vasiliu care-s
trecuţi de 70 de ani şi încă două vecine.
Sus m-a împins jos pe podea şi m-a bătut sălbatic cu pumnii şi cu
picioarele. Apoi m-a luat în braţe, m-a aşezat în pat şi cu o tandreţe
falsă mi-a cerut să facem sex. Un val de ură şi scârbă mi s-a ridicat
pe dinăuntru şi am început dintr-odată să vomit; întâi ceva verde ca
o spumă, apoi sânge, mult sânge. Cred că s-a speriat şi el căci a
chemat salvarea.
Am stat o lună în spital şi abia am scăpat de operaţie. Mi-am sunat
părinţii care m-au păzit zi şi noapte. Când am ieşit am băgat divorţ.
Şi el a fost de acord...
Aşa s-a terminat povestea mea stupidă de „iubire”. Acum nu mai
vreau decât să iau examenele şi să trec clasa.
A plecat abătută cu cursurile sub braţ. Ştiu că a a trecut în
anul IV dar tot a pierdut un an. A fost operată de ulcer apoi a făcut o
complicaţie la fiere. Nu ştiu dacă zodiile îi vorbiseră despre asta. Nu
ştiu nici măcar dacă mai consultă încă vechile ei cărţi sau rubricele
ziarelor. Dar am învăţat că nu pot avea încredere în toate acestea.

CAP IX
Creştini bogaţi într-o eră a foamei
Parafrazez titlul cărţii lui Roland J. Sider şi o să vă povestesc
când am înţeles cu adevărat această carte.
Autorul demonstra în opera lui, cu argumente puternice, că
de fapt, creştinii şi ţările creştine deţin puterea economică şi politică
a lumii şi că aplicarea cu adevărat a Evangheliei ar putea salva miile
de nevinovaţi de la sărăcie. Greu de crezut, nu-i aşa?
Acum câteva luni am mers în India cu un grup de tineri din
Florida, cel mai bogat stat al Statelor Unite ale Americii. Toţi eram
creştini şi proveneam din ţări mult mai înstărite decât India. Hotelul
nostru luxos era un refugiu perfect pentru noi, cei neînvăţaţi cu atâta
mizerie şi disperare în jur.
După ce am văzut cerşetori, case pentru muribunzi şi
persoane cu handicap, un centru pentru leproşi, mii de oameni
dormind pe străzi, organizatorii au vrut să ne dea o lecţie şi ne-au
dus într-o biserică creştină. Nu voi spune felul ei pentru că nu vreau
să jignesc pe nimeni. La poarta clădirii impozante, placată cu
marmură scumpă, era un gardian care împiedica orice sărac să intre
în curte. Când am intrat înăuntru am rămas şocată de luxul de peste
tot: mochete groase, aer condiţionat, camere moderne de conferinţe
şi studiu, instalaţii de sonorizare de ultimul tip, refectoare şi alte
multe minunăţii costisitoare. Am privit în tăcere cum se făcea
repetiţie cu copiii şi tinerii la ceea ce avea să fie un spectacol
impunător al evanghelizării.
O americancă a izbucnit în plâns. Domnul vorbise inimii ei
şi a înţeles că de fapt biserica din care venea ea era la fel: luxoasă,
dotată şi rece la nevoile celor din jur.
Un pastor tânăr îşi repeta predica dând totodată relaţii celor
din jur când să schimbe fondul muzical sau culoarea luminii
reflectate. Un circ. Când am ieşit în strada plină de cerşetori parcă
veneam dintr-o altă lume. Încă mai încercau să pătrundă în curte.
Poate căutau o felie de pâine cu care să-şi astâmpere foamea sau
poate doreau numai să audă despre acel zeu al bunătăţii predicat
acolo.
Efectul acestei experienţe asupra tinerilor mei colegi
americani a fost ciudat. Ceva în ei s-a mişcat şi au înţeles că, pe
undeva, rolul bisericiii aceleia, ca şi al celor din ţara lor, trebuia să
fie altul. Dar le-a fost greu să accepte şi s-au revoltat spunând ca ei
nu se simt departe de Dumnezeu dacă sunt bogaţi.
Vă veţi întreba ce legătură are acest episod cu ghicitul,
vrăjitoria şi cu celelalte eresuri. Una dintre poruncile lui Dumnezeu
este „să nu ai alţi dumnezei afară de mine” (Exod 20, 3) şi mai
spune Isus ucenicilor că „mai lesne este să treacă o cămilă prin
urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”
(Luca 18, 25).
Gândindu-mă la măreaţa biserică creştină din Calcutta,
biserică închisă săracilor, mi-am amintit despre pilda bogatului
nemilostiv care „se îmbrăca în porfiră şi în subţire; şi în fiecare zi
ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire” în timp ce „la uşa lui,
zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube” (Luca 16, 19 - 20).
Sunt mulţi creşini care, fără să realizeze, îşi fac zei din banii,
casele, bogăţiile lor. Mersul la biserică e mai mult o modă şi o
încercare de a fi binevăzut în societate. La fel şi facerile de bine
sunt prilejuri de laudă şi mândrie în ochii lumii. Copiii lor cresc
egoişti, nemaifiind în stare să deosebească cărarea. Priviţi în jur şi
veţi fi miraţi cât de mulţi creştini idolatrii avem şi printre noi:
fratele Cosma şi-a cumpărat o maşină nouă şi petrece ore în şir
ştergând-o şi reparând-o: nici n-a observat că timpul lui dedicat
rugăciunii s-a micşorat brusc. Sora Maria e tare mândră că fata ei s-
a căsătorit în Anglia cu un băiat cu bani şi o laudă la toată biserica;
aproape a uitat că ea acolo nu mai merge la slujbe şi nici nu mai
citeşte din scripturi. Cel mai încântat este tânărul frate Paul – are
acum o orgă nouă şi poate arăta tuturor talentul său în cântarea de
imnuri religioase; exersează mult şi nu mai are timp în ultima vreme
să-şi viziteze bunicii bolnavi. Şi sora Zamfira cea cu 10 copii are o
nouă preocupare: de Crăciun a primit de pomană o haină bunişoară
din piele de iepure şi era gata să se încaiere când un copil i-a dat-o
jos din cuier, din greşeală. Şi lista poate continua.
Dragi prieteni tineri, cercetaţi-vă fiecare şi puneţi-vă
întrebările:
Este cu adevărat Hristos singurul zeu din viaţa mea? Dacă da,
mai am nevoie şi de altceva pentru a-mi rezolva problemele şi
pentru a primi mântuirea?
Sunt destul de tare în credinţă astfel încât să nu mă amăgeasca
nimeni cu idei şi semne false?
Cunosc eu bine Cuvântul lui Dumnezeu pentru a nu mă lăsa dus
departe de calea cea dreaptă?”
Nu sunt un teolog. Sunt doar o tânără ca voi care a străbătut
un drum lung până a deveni creştină. Şi încă nu pot răspunde
favorabil la toate întrebările de mai sus.
Dar mă străduiesc să fiu mereu aproape de Hristos şi de
Cuvântul Său prin studiu şi rugăciune şi ştiu că El este Cel care nu
va lăsa să mă pierd.
Şi nu uitaţi că o relaţie stabilă cu Domnul Isus este secretul
statorniciei în credinţă.
CUPRINS
Introducere.................................................................pag 1
Dragi prieteni tineri...................................................pag 2
Cap I „Hai sa ne dam in carti”.................................pag 3
Cap II „Eu vreau să mă fac yogin...”.......................pag 4
CAP III Puteri nebănuite de la „Duhul”.................pag 12
CAP. IV Despina – „Duhul Sfânt întrupat”............pag 24
CAP V „Hai la o babă pricepută!”......................... pag 28
CAP VI „Dacă-L primeşti pe Domnul în viaţa ta
eşti iertat indiferent câte păcate faci”......................pag 32
CAP VII „Şi Dumnezeu i-a spus babei să se dea
din drum”....................................................................pag 34
CAP. VIII „Balanţa şi Capricornul sunt cea
mai potrivită pereche”..............................................pag 40
CAP IX Creştini bogaţi într-o eră a foamei...............pag 49

-xxx-

Toate întâmplările din cartea aceasta sunt adevărate. La cele

mai multe am fost martoră direct, câteva mi-au fost povestite. Am
schimbat însă anumite nume şi date din motive lesne de înţeles. Sper
totuşi că cei care se vor fi regăsit sau se află încă într-una dintre
situaţiile prezentate mai sus, vor avea ceva de învăţat.