Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Unde-i buba
Ne numim crestini iar scopul vietii noastre ar trebui sa fie acela al cautarii
lui Dumnezeu. Nimic altceva nu ar trebui sa ne distraga atentia, sa ne
abata de la cursul pe care il avem de urmat, caci toata viata noastra lui
Hristos Dumnezeu sa o dam, suntem indemnati sa o dam. Sa vedem insa
cum noi, crestinii declarati, ne achitam de aceasta treaba a noastra, unica
pe care o avem de facut.
Iar situatia de la care pornim este decaderea in trairea unei vieti crestine.
Actele pe care le aduce cu sine credinta, cum sunt mersul la biserica,
postul, rugaciunea, devin domeniul unui formalism pe care il acceptam
aproape fara sa ne dam seama.
1
Duhul ar adasta in permanenta asupra noastra am ramane nevolnici. O
mama care nu-si lasa copilul din brate nu poate sa-l invete sa mearga.
Chiar daca la inceput va cadea, se va lovi, poate va si plange, aceste
lucruri sunt spre binele lui. Iar copilul le va intelege mai tarziu, cand va
creste. Asa si Dumnezeu ne lasa singuri pe noi, asteptand sa crestem si
sa-l chemam apoi. Numai ca noua a inceput sa ne placa aceasta
singuratate, ne-am adaptat de minune ei, iar acum n-am sti sa ne
intoarcem la Cel pe care il tot invocam verbal. Am invatat sa mergem
singuri, ne-am maturizat, iar acum pare ca nimic nu ne mai lipseste.
Brese in goliciune
E-adevarat ca apar, din cand in cand, si impulsuri spre bine, o predica
auzita la biserica, un gand bun, o lectura, o intamplare povestita de
cineva pot sa ne starneasca ravna amortita, sa ne scoata din inertia in
care ne miscam si suntem. Avem o tresarire, ne amintim de vremurile
bune din trecut, ne dam seama ca am lasat-o un pic cam moale, vrem sa
trecem la fapte. Dar avem mare grija ca asemenea indemnuri spre bine
sa se stinga repede. Altfel ce ne-am face? Ar risca sa ne modifice felul in
care ne folosim de viata ce ne-a fost data, ne-am simti vizati prea
personal si ar trebui sa actionam. Or, asa ceva nu mai vrem, nici nu mai
credem ca am putea.
Lucrurile care ne infrang cerbicia nu pot s-o faca insa pentru prea mult
timp. Vibram la anumite evenimente, ne place cand la sfintele moaste se
strang multi oameni, suferim cand Biserica e atacata si am vrea sa facem
ceva ca sa o aparam. Cam acestea sunt lucrurile care ne misca si care ar
putea sa ne impulsioneze. Ele reusesc sa sparga, pentru un timp, barajul
imens construit de inertiile cotidianului, ne fac sa retraim ceva din energia
2
inecputului credintei noastre. Dar incet-incet, lucrurile isi reintra pe
fagasul lor anost, pe care vor curge pana la urmatorul eveniment.
Ne misca scrierile Sfintilor Parinti, ca si cele ale parintilor mai recenti, stim
ca se vorbeste despre viata noastra, despre ceea ce ar trebui sa facem
fiecare dintre noi. Le gasim relevanta dar nu putem sa le imaginam
aplicabilitatea. Ne misca uneori, spuneam, dar nu stim incotro sa
mergem, ne indeamna la fapta, la curatirea de zgura care s-a depus pe
sufletele noastre, dar nu mai stim modul cum se face aceasta, cu toate ca
auzim mereu vorbindu-se despre curatire.
3
Exista doua realitati paralele: una e a lecturilor duhovnicesti, care ne
prezinta posibilitatea vietii celei adevarate, iar alta e a vietii concrete pe
care o ducem zi de zi. Aproape ca nu exista puncte de atingere intre cele
doua. Stim ca lumea aceasta nu e singura realitate posibila, dar nu mai
stim cum sa trecem dincolo de cotidian. Nu ne convine dar nici nu stim
cum sa iesim din el. Suntem blocati, nu putem merge spre ce tanjeste
inima noastra in adancul ei si atunci, cum nu putem sta pe loc, ne lasam
preocupati de nimicurile acestei lumi. Ajungem astfel sa le dam o
importanta mult prea mare, sa ne depunem la picioarele idolilor acestei
lumi toata truda noastra.
4
ambiguu ca sunt limitat in timp ce nu-mi simt limitarea suprema, care e
moartea.
Paul Curca