Sunteți pe pagina 1din 11

Misiunea Bisericii intr-o lume secularizata

Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU

Cultura dominanta in Europa de astazi este o cultura secularizata.


Inainte insa de a cauta sa clarificam conceptul de secularizare, care are
conotatii diferite - la noi la romani se vorbeste adesea de secularizarea
averilor manastiresti, adica trecerea mosiilor manastiresti in
porprietatea statului pe timpul lui Al. I. Cuza - vom porni de la o
constatare concreta cuprinsa intr-o declaratie a unei Biserici reformate
din Cantonul Neuchatel (Elvetia), in care se spun urmatoarele: "Am
perceput fenomenul secularizarii cu aproape 20 de ani in urma; inca
din acea vreme locasurile de cult erau tot mai putin frecventate, tinerii
nu mai participau la orele de religie din scoli si chiar unele servicii
religioase, cum ar fi botezul, cununia sau inmormantarea, erau din ce
in ce mai putin solicitate.
Marea majoritate a concetatenilor nostri nu mai simteau nevoia de a
lega realitatile cotidiene de cele spirituale. Era inceputul unei decaderi
interioare, dar nimeni nu era constient de aceasta; cresterea
economica, nivelul de viata si progresul tehnologic umbreau in larga
masura expansiunea ingrijoratoare a indiferentei interioare. Astazi,
vedem insa consecintele acestui fenomen generalizat. Nimeni nu mai
are incredere in autoritati, nimeni nu mai crede ca marile probleme ale
lumii o sa fie rezolvate de tehnica, ba chiar exista teama fata de
schimbarile din domeniul tehnologiei. Biserica, care juca un rol atat de
important, nu mai poate raspunde la intrebarile omului; nu mai stie ce
atitudine sa ia fata de individualism si fata de o societate care
intereseaza doar de satisfacerea nevoilor materiale".

Situatia de la noi din tara este mult diferita deocamdata fata de cea
din Elvetia. Pe de o parte, daca in Elvetia populatia frecventeaza tot
mai putin Biserica si slujbele ei, la noi poporul a ramas in majoritatea
lui un popor religios cu toata propaganda atee la care a fost supus pe
parcurs de mai bine de patru decenii. Pe de alta parte insa exista si
elemente comune, fiindca si la noi sporeste numarul celor care se

1
intereseaza mai mult de cele materiale decat de cele spirituale, cu atat
mai mult cu cat cultura secularizata europeana exercita o puternica
influenta asupra societatii romanesti in contextul procesului de
integrare europeana. Fie ca este vorba de cinematograf, fie ca este
vorba de televiziune, de presa sau publicatii, toate tind, in majoritatea
cazurilor, sa orienteze omul mai mult spre realitati pamantesti decat
spre cele ceresti.

Ce se intelege prin secularizare? Un colocviu organizat de KEK asupra


misiunii crestine intr-o Europa in mutatie reia un citat al unui teolog
protestant mai cunoscut, Fr. Gogarten, si spune urmatoarele despre
originea procesului de secularizare: "Secularizarea este consecinta
libertatii din partea fiintei umane fata de lume si fata de dominatia
acesteia asupra lui. Aceasta exigenta a libertatii duce la secularizarea
lumii, in sensul ca aceasta lume nu mai este o lume dominata si
condusa de zei si de stapani. Lumea si tot ce contine ea devine acum
un lucru disponibil. Ea este lume, lume seculara".

Cu alte cuvinte, aceste consideratii vor sa arate ca datorita


crestinismului s-a trecut de la o conceptie panteista despre lume, care
confunda Divinitatea cu lumea si teroriza omul prin sacralitatea ei, la o
conceptie teista care desacralizeaza lumea si reda omului libertatea
fata de ea. Daca in conceptia panteista lumea se confunda cu
Divinitatea, iar omul era supus legilor naturale care ii anulau orice
aspiratie spre libertate, asa cum se intampla cu personajele din
tragedia antica obigate sa se supuna unui destin implacabil, in
crestinism lumea se desparte de Dumnezeu, fiindca este creata, si
devine astfel o realitate autonoma fata de Dumnezeu. La baza
procesului de secularizare se afla aceasta idee de autonomie a lumii
care, dupa parerea comentatorilor apuseni, ar reprezenta contributia
principala a Noului Testament. Consecintele care decurg de aici sunt
extrem de importante pentru viata si misiunea crestina.

Conceptul de autonomie a lumii fata de Dumnezeu a dus la aparitia si


dezvoltarea unei teologii gnostice care a oscilat intre un rationalism
care pretindea ca poate cunoaste pe Dumnezeu in fiinta lui si un
2
agnosticism care interzice orice cunoastere a lui Dumnezeu in afara de
Revelatia adusa de Hristos, fapt pentru care ambele sisteme de
gandire au izolat pe Dumnezeu in Treime intr-o transcendenta
inaccesibila. Acest fapt este pus in evidenta de unul dintre cei mai
straluciti teologi ai Bisericii Catolice, anume Yves Congar, care declara
urmatoarele : "Una dintre cele mai mari nenorociri care au atins
crestinismul contemporan - in speta catolicismul - consta in faptul ca
Treimea a fost rasfranta asupra ei insasi si izolata de oameni si de
cosmos in transcendent".

Dar ce este mai grav in aceasta conceptie deista care izoleaza


Divinitatea in transcendent, consta in faptul ca atribuie cunoasterii lui
Dumnezeu o simpla dimensiune intelectualista si face abstractie de
implicatiile ei morale si spirituale asupra intregii fiinte umane, adica
atat asupra sufletului, cat si a trupului. In felul acesta cunoasterea lui
Dumnezeu devine o problema de ordin teoretic si speculativ care nu
mai intereseaza poporul, sau cum spune Karl Rahner: "In teologia
scolastica, Treimea a fost inchisa intr-o adanca izolare, care implica
riscul de a fi resimtita fara interes pentru viata crestina". Astfel, fie ca
este vorba de rationalism, fie ca este vorba despre agnosticism, fiecare
dintre ele, in moduri diferite, au promovat ruptura dintre teorie si viata,
dintre spirit si materie, contribuind la promovarea procesului de
secularizare care a atins crestinismul contemporan. Cunoasterea lui
Dumnezeu a devenit o problema strict intelectuala fara consecinte
spirituale si morale pentru viata credinciosilor, contribuind astfel la
procesul de secularizare al societatii.

Autonomia creatiei ca rezultat al izolarii Divinitatii in transcendent a


dus apoi inevitabil la autonomia omului si ratiunii umane fata de
Dumnezeu. Aceasta autonomie a ratiunii este intemeiata din punct de
vedere teologic pe faptul discutabil, din punct de vedere biblic si
patristic, ca omul prin propria lui ratiune, fara interventia harului divin,
se poate ridica la cunoasterea lui Dumnezeu. In acest sens se declara
textual ca "Sfanta noastra Biserica, mama noastra, tine si invata ca
Dumnezeu, principiu si sfarsit al tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut cu
certitudine prin luminile naturale ale ratiunii umane pornind de la
3
lucrurile create". Si noi credem ca omul zidit dupa chipul lui Dumnezeu
este menit prin firea lucrurilor sa-L cunoasca pe Creatorul sau, dar o
cunoastere a lui Dumnezeu care se realizeaza numai prin puterile
naturale ale ratiunii umane fara interventia harului divin care vine sa
fundamenteze cea mai deplina autonomie a omului si ratiunii sale fata
de Dumnezeu. Desigur, exista o mare diferenta intre scolasticism si
iluminism fiindca, diferit de primul care stie si de Ratiunea divina, cel
de al doilea, din opozitie fata de autoritarismul ecleziastic, nu stie
decat ratiunea umana. Dar autonomia ratiunii proclamata de iluminism
in urma formidabilei confruntari cu Biserica, isi afla originea intr-o
teologie speculativa care a introdus separatie profunda intre ordinea
naturala a omului si cea supranaturala a lui Dumnezeu. Scolastica n-a
avut intentia sa opuna gratia cu ratiunea, dimpotriva considera ca
gratia desavarseste natura, dar din cauza conflictului deschis pe care l-
a avut cu iluminismul, omul european a inceput sa considere gratia ce
apartine ordinii supranaturale, ca o violare a ordinii naturale si ca un
atentat impotriva libertatii de gandire, pornind pe panta indreptarii de
ordinea supranaturala pentru a se angaja pe calea procesului de
secularizare, al unei lumi care se vrea autonoma. Autonomia ratiunii
umane, proclamata de iluminism, este rezultatul autonomiei creatie
fata de Dumnezeu.

Mergand mai departe, in aceeasi directie, putem spune ca atat izolarea


Dumnezeirii in transcendent cat si autonomia creatiei fata de Ziditorul
ei au determinat omul sa ia locul lui Dumnezeu pe pamant si sa
domine lumea in numele Creatorului. Pentru justificarea acestei
tendinte s-a facut apel la doua idei biblice, mai intai la cea dupa care
fiinta umana poarta in ea chipul lui Dumnezeu, fapt care i-a permis
omului sa se substituie Creatorului pe pamant, si apoi la porunca data
omului sa stapaneasca pamantul, invocata in sprijinul dominatiei lumii
vazute de catre om. "In sfera civilizatiei crestine, aceasta sete de
putere si dominatie a omului, spunea Jurgen Moltmann, a fost eliberata
de inhibitiile ei religioase si sporita apoi prin intelegerea eronata a
credintei biblice in creatie; porunca divina de stapanire a pamantului
(Dominatio terrae) a fost inteleasa ca o porunca divina data fiintei
umane ca porunca de dominare a naturii, de cucerire a lumii si de
4
stapanire asupra ei. Nestavilita pofta de putere a fost cea de a face
omul asemenea cu Dumnezeu - Atotputernicul. Astfel fiinta umana a
invocat puterea lui Dumnezeu ca sa dobandeasca o justificare
religioasa pentru propriile lui interese, iar aceasta coceptie a fost
mentinuta in crestinatate europeana si americana (de Bisericile
apusene) care ramane si ea vinovata pentru criza lumii de azi".

In virtutea poruncii de a stapani pamantul, omul a crezut ca este


chemat sa impuna lumii vazute propria lui ordine. Asa cum Dumnezeu
a pus la baza lumii ordinea ei interioara, rationalitatea creatiei, tot
astfel omul, in calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul sa impuna
lumii ordinea lui exterioara. Acesta tendinta isi gaseste expresia ei
adecuata in sistemul kantian dupa care omul nu este chemat sa scoata
legile din natura, ci sa impuna naturii legea sau oardinea izvorata din
mintea lui in care sunt date aprioric categoriile gandirii (cauzalitate,
spatiu, timp). Este adevarat ca datorita acestei ordini pe care omul a
cautat sa o impuna naturii vazute, a reusit sa realizeze un imens
pregres stiintific si tehnologic care, desi de multe ori s-a intors
impotriva omului (bomba atomica), totusi a contribuit si la bunastarea
omului (conditii civilizate de viata, combaterea maladiilor, prelungirea
vietii, etc.). De aceea este foarte important pentru noi, ca unii ce
marturisim credinta rasariteana si folosim o limba de provenienta
latina, sa luam serios in consideratie gandirea analitica care se afla la
baza ei, adica "capacitatea de a analiza toate fenomenele umane si
cosmice, si chiar structura genetica etc.", ca sa putem introduce si la
noi in societate si Biserica mai multa ordine si disciplina fara de care nu
este posibil sa devii om civilizat si responsabil. Avem multe de invatat
din cultura occidentala din acest punct de vedere.

Dar nu este mai putin adevarat ca aceasta ordine pe care omul a


cautat sa o imprime lumii a intrat in conflict cu ordinea asezata de
Creator la baza intregii creatii si a produs imensa criza ecologica, care
polueaza natura si omul. "Este ingrozitor sa gandesti, spune CBE, ca
specia umana care a intrat in scena istoriei si a creatiei cu numai 80 de
mii de ani in urma, atunci cand istoria planetei depaseste 4 miliarde de
ani, a fost capabila sa ameninte si sa submineze baza insasi a vietii
5
intr-o perioada de 200 de ani, de la inceputul epocii industriale". Dupa
cum arata filosoful Schelling, "pacatul originar al omului, de a vrea sa
fie Dumnezeu, consta in atitudinea prometeica a omului care nu
recunoaste concretul real asa cum a fost creat de Dumnezeu in
cosmos, ci cauta sa dea forma realitatii dupa chipul si asemanarea sa".
Criza moderna este rezultatul ignorarii de catre om a ordinii sau
rationalitatii de la temelia creatiei izvorata din voia lui Dumnezeu".

Din cele expuse anterior s-a putut desprinde ca la baza procesului de


secularizare se afla trei elemente, si anume: izolarea Divinitatii in
transcendent, autonomia creatiei si a ratiunii umane, si, dominarea
lumii de catre om. La originea acestui proces de secularizare nu se afla
revelatia Noului Testament, fiindca Scriptura nu pledeaza niciodata in
favoarea separatiei dintre creatie si Creatorul ei, ci o grava eroare
teologica care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa
din creatie. Dumnezeu a fost eliminat pur si simplu de mintea omului
din realitatea lumii vazute, fizice sau materiale, pentru a fi cantonat in
sfera subiectivitatii umane. Pe aceasta cale religia si-a pierdut rolul ei
dominant in societate, incepand cu epoca iluminista, si a fost
privatizata, transformata intr-o simpla convingere subiectiva, devenind
un sistem de valori alaturi de alte sisteme marginale. Sau altfel sups,
desprinderea omului si a creatiei din relatia lor cu centrul de gravitate
dat in Dumnezeu a favorizat explozia unui pluralism religios si cultural
atat de contradictoriu in esenta lui, incat produce confuzie si
dezorientare in mintea, sufletul si inima credinciosilor. Aceasta este
cauza aparitiei atator secte si curente filozofice care asalteaza
neincetat Biserica si societatea.

Mai mult chiar, progresul spectacular inregistrat in domeniul stiintei si


al tehnologiei - aceasta din urma nefiind altceva decat aplicarea
practica a stiintei - a agravat ruptura dintre om si Dumnezeu, fiindca
lumea a fost conceputa ca o masina uriasa care functioneaza fara
Dumnezeu. Dupa cum spune un teolog protestant, "simbolul lumii ca
masina a fost acela care l-a facut pe Dumnezeu atat de transcedent,
incat nu se mai poate pune pentru El problema imanentei in lume.
Monoteismul unui Dumnezeu izolat in transcendenta, mecanizarea
6
lumii a pus capat ideii despre imanenta lui Dumnezeu in creatie, fiinca
lumea ca masina functioneaza prin ea insasi, chiar fara Dumnezeu".
Asistam astfel la o reintoarcere (revolutie) a omului la panteismul
precrestin, care inchide omul in imanenta lumii create, fiindca face
abstractie de transcendenta lui Dumnezeu. Pe aceasta cale omul, care
se simte mandru de cuceririle lui stiintifice si tehnologice, de dominatia
lumii vazute, isi pierde libertatea interioara si devine sclavul unor forte
irationale, spirite si patimi, care-i transforma viata interioara intr-un
adevarat cosmar si-l desfigureaza din punct de vedere spiritual. Ce-i
foloseste omului daca dobandeste lumea dar isi pierde sufetul sau?
Aceasta este realitatea lumii secularizate de astazi, cu care se va
confrunta din ce in ce mai evident pe masura procesului de integrare
europeana si careia Biserica va trebui sa-i faca fata prin misiunea ei.

Fata de religiile panteiste care confunda creatura cu Creatorul, Sfanta


Scriptura afirma transcedenta lui Dumnezeu, dar tot atat de bine pune
in evidenta si imanenta lui Dumnezeu in creatie. Prin Duhul Sau,
Dumnezeu a creat lumea si tot prin Duhul Sfant la Cincizecime o
recreeaza in Hristos si Biserica. Impotriva oricaror incercari
secularizante, Sfanta Scriptura afirma clar si precis imanenta lui
Dumnezeu in cosmos. Iata un text concludent: "Si cum ar fi ramas ceva
de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dainui, daca n-ar fi fost chemat de Tine la
fiinta? Duhul Tau cel fara stricaciune este intru toate"(Intelepciunea
lui Solomon, 11, 25-26 si 12, 1). Lumea nu poate exista fara prezenta
lui Dumnezeu in ea, ca sa nu se intoarca in neant, si tot prin Duhul se
innoieste: "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata
pamantului"(Ps. 103, 31).

Diferit de panteism care face confuzie intre fiinta lumii si fiinta


lui Dumnezeu, Sfanta Scriptura afirma ca fiinta lui Dumnezeu este
transcendenta radical fata de fiinta lumii, dar prin energia, lumina sau
lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent in intreaga creatie. Cei care
izoleaza pe Dumnezeu in transcendent si fac abstractie de lucrarea Sa
in lume, infirma atributul atotputerniciei divine si transforma pe
Dumnezeu intr-o fiinta neputincioasa. Asa dupa cum trupul fara
membre este neputincios, fiindca nu poate lucra nimic, tot astfel si
7
Dumnezeu, fara energia Sa necreata, prin care se face prezent si
lucreaza in lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent. Daca Biserica
Ortodoxa a reusit sa pastreze religiozitatea poporului ei ei a rezistat
permanent procesului de secularizare se datoreaza faptului ca a
afirmat consecvent prezenta lui Dumnezeu in creatie si om.

Intemeindu-se pe cartea Genezei care vorbeste de Duhul pe care


Dumnezeu l-a dat omului in actul creatiei lui, Biserica Ortodoxa afirma
ca energia sau lumina necreata pastreaza o legatura interna cu fiinta
omului. Asa dupa cum lumina soarelui nu se confunda cu ochiul, dar
nimeni nu poate sa vada pana ce lumina soarelui devine interioara
ochiului, tot astfel nici lumina necreata a Dumnezeirii nu se confunda
cu fiinta omului, dar omul se poate dezvolta duhovniceste numai prin
prezenta interioara a harului sau luminii divine in fiinta lui.

Acesta este motivul principal pentru care teologia rasariteana s-a opus
cu indarjire conceptului de ratiune autonoma, care nu vrea sa stie de
lumina necreata a Dumnezeirii, care da aripi si inspira ratiunea umana
pentru a patrunde in sanctuarul valorilor supreme.

"Eu nu cred in puterea ratiunii umane, spunea N. Crainic, Conceptul


modern de autonomie a ratiunii vine din umanismul pagan, adica din
incredera nelimitata in puterea individului de a se ridica deasupra lumii
formulandu-i sau dictandu-i legile lui. E o atitudine de orgoliu, care
reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut prin trufie in
clipa cand il imbata iluzia inaltarii prin propria natura. Lumea dinainte
de Hristos a gandit in aceasta autonomie; lumea moderna, divortata de
Hristos, s-a reintors la ea, reluand pacatul de la capat".

Prezenta lui Dumnezeu in creatie are din mai multe puncte de vedere,
o importanta decisiva pentru viata crestina. Mai intai promoveaza o
cunoastere a lui Dumnezeu care depaseste domeniul abstract al
speculatiei fiindca nu se adreseaza numai sufletului si mintii ci implica
inima si trupul omului. "Cea mai mare ratacire elina si izvorul a toata
necredinta, spune Sfantul Grigore Palama, este a ridica mintea nu din
cugetarea carnala sau patimasa ci din trupul insusi, pentru a o face sa
8
se intalneasca acolo sus cu vederile mentale (adica o cunoastere pur
intelectualista, gnostica). Nu ni s-a spus ca trupurile noastre sunt
templul Duhului Sfant care locuieste in noi (I Cor. 6, 19)? De ce a
asezat Dumnezeu mintea in trup? A savarsit prin aceasta vreun rau?
Noi socotim ca e un rau ca mintea sa fie in cugetari rele, dar nu e rau
sa fie in trup, pentru ca nici trupul nu e rau".

Spiritualitatea crestina nu este indrepatata impotriva trupul ca atare -


fiindca prezenta Duhului in creatie ne impiedica sa vedem in creatie si
trup o natura rea - ci impotriva patimilor ca miscari irationale care
departeaza pe om de Dumnezeu si-l fac sa devina scalvul lumii
sensibile. Prin lucrarea Duhului credinciosul are posibilitaea, in Hristos
si Biserica, sa converteasca patimile din miscari irationale in virtuti sau
miscari rationale, potrivite firii, spre a se inalta spre asemanarea cu
Dumnezeu. Astfel, cunoasterea lui Dumnezeu are pe langa creatorul ei
intelectual si unul spiritual si moral fiindca se adreseaza omului intreg,
suflet si trup, prin lucrarea Duhului Sfant care imbratiseaza atat lumea
inteligibila cat si cea sensibila, adica omul si creatia. De aceea teologia
rasariteana afirma de doua milenii ca mantuirea adusa de Hristos are o
dimensiune cosmica.

In al doilea rand, este vorba despre porunca primita de primii oameni


din partea lui Dumnezeu pentru a stapani pamantul. In duhul teologiei
rasaritene, aceasta porunca nu poate fi interpretata in sensul
dominatiei lumii vazute de catre om, prin eliminarea lui Dumnezeu din
creatie, asa cum s-a vazut mai sus, ci de a transfigura creatia in Hristos
si Biserica. "Adam si Hristos, spune Parintele Staniloae, sunt tipuri
pentru alegerea celor doua alternative ale raportului omului cu natura:
robirea spiritului de catre fructul dulce al partii sensibile a naturii, sau
stapanirea ei prin spirit, desigur, nu fara efortul renuntarii la dulcetile
ei si al durerilor crucii. Numai prin aceasta biruieste spiritul asupra
partii sensibile a naturii si o transfigureaza pana la inviere". Taina
crestinismului este Taina materiei transfigurate in Hristos, iar scopul
ultim al transfigurarii este restaurarea legaturii de comuniune a omului
cu Dumnezeu, cu semenii si natura in ansamblul ei. Numai o astfel de

9
comuniune poate constitui remediul cel mai eficace impotriva poluarii
si pentru integritatea creatiei.

S-a spus adesea despre Ortodoxie ca se ocupa prea mult cu viata


interioara a omului si manifesta retinere fata de angajamentul social
sau politic al crestinismului. Este adevarat, pe de o parte, ca Biserica
nu face politica, fiindca rolul ei nu este cel de a diviza pe credinciosi
dupa optiunile lor, ci de a-i uni pe toti in Hristos. Pentru a pastra
unitatea neamului si a credinciosilor Biserica trebuie sa se situeze
dincolo de optiunile politice ale partidelor. Pe de alta parte insa, viata
interioara asa cum este inteleasa ea in teologia rasariteana, cu
transfigurare, nu se adreseaza doar sufletului, ca sa favorizeze fuga
credinciosilor de lume pentru a se continua intr-o mentalitate pietista,
ci se adreseaza deopotriva si trupului pentru a-l elibera de patimi si de
consecintele patimilor care se manifesta in relatiile sociale dintre
oameni. Din punct de vedere ortodox exista un angajament politic al
crestinului menit sa contribuie la eliberarea oamenilor si societatii de
toate formele de alienare, de exploatare, de opresiune, pentru dreptate
sociala, pentru integritatea creatiei, pentru apararea omului de alienari
sexuale, dar acest angajament nu este rezultatul vreunei ideologii, ci
ca o consecinta fireasca a participarii sale la viata de comuniune a
Sfintei Treimi in Biserica.

Este adevarat ca pentru iradierea mai puternica a vietii spirituale a


credinciosilor in societate este nevoie de o reinnoire a vietii comunitare
din cadrul parahiilor, atat la sate dar mai ales la orase, de mai multa
ordine si disciplina in randul preotilor si credinciosilor, dar trebuie avut
mereu in vedere ca angajamentul social si chiar politic al crestinilor
este rezultatul transfigurarii fiintei umane in Hristos si Biserica, dar
care se intemeiaza pe prezenta lui Dumnezeu in creatie. Aceasta
prezenta data in energiile necreate, permite Bisericii ortodoxe si
misiunii ei sa depaseasca atat panteismul, care duce la sacralizarea
lumii si impiedica progresul, cat si secularizarea ca rezultat al separarii
lumii de Dumnezeu, prin dinamismul transfigurarii omului si creatiei in
Hristos ca Logos Creator si Logos Mantuitor. Prezenta Logosului Creator
in toate lucrurile vazute si nevazute este temeiul trecerii lumii de catre
10
Logosul Mantuitor, prin transfigurarea ei in Duhul Sfant. Transfigurarea,
aceasta este misiunea Bisericii intr-o lume confruntata de secularizare.

11