Sunteți pe pagina 1din 5

Despre cercetarea omului de ctre Dumnezeu

Pr. Prof. Constantin Coman

R. Radulescu: Parinte profesor, Mantuitorul Hristos intalneste in Nain o


femeie marcata mult in viata ei de moarte. O vaduva, asadar, care isi
pierduse sotul, isi pierde si fiul si-l conduce spre mormant.
Mantuitorului Hristos I se face mila, desigur, nu de mort, ci de cel viu
indurerat de moarte, adica de femeia vaduva. Pe toti ne indurereaza
moartea, indiferent cand vine ea. Pe de alta parte, noi, crestinii, stim
ca moartea nu este sfarsitul absolut, stim ca este o trecere, dar totusi,
exista durerea. Este benefica pentru noi, oamenii, durerea in fata
mortii? Cum sa primim moartea, astfel incat sa nu intram in
contradictie cu mesajul crestin asumat?

Pr. Coman: Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros,


greu de suportat. Viata este minunea extraordinara de care ne
bucuram cu totii; daca o constientizam sau nu pana la capatul ei, in
adancul ei, este mult de discutat, insa toti avem un simt elementar a
ceea ce inseamna viata. Moartea este dusmanul vietii, si atunci, foarte
firesc, oamenii traiesc provocarea mortii cu foarte multa durere, cu
foarte multa razvratire uneori, mai ales atunci cand este vorba despre
cei apropiati. Este cazul din Evanghelia de astazi, singurul copil al unei
vaduve din Nain. Sigur ca este o mare provocare! Din informatiile pe
care le avem despre epoca respectiva, stim ca moartea era perceputa
cu mai multa patrundere decat astazi. Lumea nu se impaca cu
realitatea mortii, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea cauta
raspunsuri si solutii, cai de a o evita, depasi sau birui.

Lumea de atunci se intreba cum de este posibil ca omul, cu zambetul si


bucuria lui, cu aspiratiile si cu frumusetile lui, sa fie inghitit de
stricaciune. Mai ales in zona filozofica si in cea religioasa, era foarte
multa preocupare pentru a se raspunde absurditatii si durerii mortii.
Spun lucrul acesta deoarece, in vremea noastra, nu pare a mai exista o
astfel de preocupare. Am putea spune chiar ca lumea este mai
impacata cu moartea. Se moare foarte mult in jurul nostru, iar noi
suntem spectatori, intrucat cu vrerea sau fara vrerea noastra, prin
intermediul comunicarii acesteia rapide, prin mass-media, devenim
spectatori ai unor evenimente cu morti, cu multi morti.

Spectator inseamna ca ceea ce se intampla pe scena nu te include si


pe tine. Alta data oamenii nu stiau ca se moare atat de mult. In plus, ni

1
se prezinta un spectacol continuu si el absurd, dar foarte gustat de
lume in care moartea este un joc pe care il urmarim aproape cu
placere in filme. Tot timpul lumea se omoara, in filme. Oamenii par a se
obisnui cu ideea ca moartea este un joc, de care nu ai de ce sa te
sperii. Nu se mai confrunta cu moartea, decat atunci cand inevitabilul
se produce si cineva apropiat sau chiar respectivul este anuntat ca va
da ochii cu moartea, intr-un fel anume. Asa ca, ce sa spun?! Daca
astazi este un interes scazut fata de mesajul central al Evangheliei
Mantuitorului Hristos, sau daca interesul fata de Evanghelia
Mantuitorului Hristos nu se mai duce spre miezul acesteia, care este,
de fapt, sansa depasirii mortii prin inviere, este si [din cauza]
indiferentei fata de moarte, a impacarii oamenilor cu gandul mortii.

R Radulescu: In Evanghelia duminicii de astazi, Hristos anuleaza sau


amana moartea pentru acel tanar, care era condus spre mormant. Ii
face, sa zicem asa, un bine mamei, il reda vietii pe fiul care murise. Cei
de fata, normal, se infricoseaza in fata acestui eveniment. Imi inchipui
cum ar fi sa se intample lucrul acesta, intr-un convoi mortuar astazi!
Contemporanii inteleg ca Mantuitorul Hristos era un prooroc mare, ca
Dumnezeu i-a cercetat si Evanghelia se raspandeste in toata Iudeea.
Totusi, Mantuitorul Hristos era la inceputul activitatii Sale de
propovaduire. Oamenii uita usor acest eveniment, desi se raspandise
vestea despre El. Putin mai tarziu Il rastignesc pe acest Om, care
inviase mortii. Noi oamenii suntem atat de uituci si de indiferenti in
fata unui fapt atat de important! Ma gandesc, cum au putut atunci
niste oameni, care stiau ca Hristos inviase morti, sa-L omoare?!

Pr. Coman: Nu suntem uituci, suntem, mai curand, nerecunoscatori, ca


sa nu spun ingrati de-a dreptul! Adica ducem foarte greu povara
recunostintei, si atunci mintea noastra izvodeste continuu justificari si
pretexte, ca sa indeparteze din suflet obligatia sau responsabilitatea
recunostintei. Ma bucur ca ati pus in felul acesta intrebarea. De fapt,
Mantuitorul Hristos nu savarseste aceasta minune numai pentru a
rezolva o situatie dramatica. Daca ar fi fost preocupat sa rezolve astfel
de situatii, le-ar fi rezolvat pe toate. Ar fi inviat pe toti cei care mureau.
Minunile sunt savarsite de Mantuitorul Hristos, ca semne care sa
dezvaluie, sa arate celorlalti, identitatea Sa dumnezeiasca. Cuvantul pe
care il citeaza Sfantul Evanghelist aici, este un cuvant vechi-
testamentar care sugereaza aceasta erminie: Prooroc mare S-a aratat
pentru noi, si Dumnezeu a cercetat poporul Sau![1] Acesta este
mesajul esential. Savarsea lucruri pe care oamenii nu puteau sa le
savarseasca: il invie pe Lazar, vindeca ologi, paralitici, orbi, surdomuti,

2
leprosi, demonizati nenumarati, pentru ca oamenii sa inteleaga ca
Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Dar oamenii, cu exceptia unor
puseuri de entuziasm, refuza sa-L recunoasca si, in cele din urma, Il
rastignesc. Situatia se repeta. Si astazi se intampla lucruri minunate,
dar noi, cu multa noastra ingratitudine si cu mult tembelism chiar, nu
le vedem, nu dorim sa le recunoastem. Si astazi, in viata oamenilor si
in viata fiecaruia dintre noi sunt lucruri si evenimente care fac evidenta
prezenta si lucrarea lui Dumnezeu. Si noi avem scurte reactii de
entuziasm, de minunare, dupa care revenim la normal.

Nu este o chestiune oarecare, ci una extrem de grava: este vorba


despre reflexul omului de a-si refuza propriul Dumnezeu. Daca L-ar
recunoaste pe Dumnezeu, prezent si lucrator, ar trebui sa recunoasca
faptul ca el, omul, este o fiinta mica, neputincioasa, la dispozitia unui
Dumnezeu atotputernic, sau o fiinta care este ceea ce este si poate
deveni mult mai mult decat este numai prin Dumnezeu. Omului nu
prea-i convine aceasta situatie! Atunci, mintea lui iscoditoare
construieste, clipa de clipa, explicatii logice sau firesti la minunea pe
care o traieste si care este propria lui existenta. Recunoastem ca
suntem de fapt o fiinta extrem de vulnerabila, firava, la discretia
oricarei banale intamplari. Si totusi! Parca am fi paziti de cineva! Unii
spun ca este norocul; noi, cei credinciosi, acestui noroc ii spunem grija
a lui Dumnezeu pentru noi. Este un inger, este ingerasul nostru, care
ne pazeste. Asa se vad lucrurile, prin ochii unui credincios.

Toate acestea noi le numim mana lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu,
ingerul lui Dumnezeu, prezent continuu in viata noastra. Dar omului
care nu ajunge sa-si adanceasca suficient de mult sensul existentei si
traieste in virtutea unei inertii, toate acestea ii par atentate la propria
libertate, la propria suveranitate, la propria suficienta de sine.El se
vrea stapan, ultimul stapan, desi nu a avut nici o contributie la faptul
ca exista. Nu constientizeaza ca totul i-a fost dat. Cum sa fie stapan,
daca totul i-a fost dat?! Ar fi fost stapan, daca el si-ar fi generat propria
existenta din nimic. In cel mai fericit caz a inmultit, a facut sa creasca
ceva ce i-a fost dat. Dar nici macar aceasta, pentru ca ne spune
Mantuitorul Hristos: Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge
staturii sale un cot?! (Matei 6,27). Nimeni! Dar omul se vrea stapan,
ultima ratiune de a fi a propriei sale existente. Aceasta este o fuga de
Dumnezeu, este o razvratire impotriva lui Dumnezeu, este un refuz al
lui Dumnezeu. Cu aceasta atitudine Il rastignim si noi astazi pe
Mantuitorul Hristos. Noi suntem mult mai vinovati, pentru ca avem
multe alte marturii, pe langa cele care sunt consemnate in Sfintele

3
Evanghelii, marturii insumate in doua mii de ani de existenta
bisericeasca, care au umplut calendarul de sfinti, in viata carora
Hristos apare faptuind lucruri minunate, tot asa cum le faptuia in
vremea cand traia fizic printre oameni.

R. Radulescu: Parinte profesor, ati vorbit despre mana lui Dumnezeu.


Pot sa o vad in tot ceea ce mi se intampla mie bun in viata mea? Dar
cand mi se intampla rau, mana cui este?

Pr. Coman: Pentru mintea noastra lumeasca, putem vorbi despre o


anumita ingaduinta a lui Dumnezeu, pentru ca El, Stapan fiind, ar
putea sa opreasca raul. Raul il generam noi, oamenii, si diavolul,
lucratorul prin excelenta al raului, vrajmasul dintotdeauna si pentru
totdeauna al lui Dumnezeu si al omului. In diavol, iarasi, lumea de
astazi nu prea crede, desi il invoca mai mult decat pe Dumnezeu, ca sa
fim sinceri. Noi suntem creatorii raului in temeiul libertatii, naturii
noastre proprii. Acest lucru il putem constata cu usurinta fiecare dintre
noi.

Dumnezeu ar putea pune capat raului, punand capat libertatii noastre.


Dar privarea de libertate ne-ar transforma deopotriva in fiinte
incapabile de iubire. Ne-am transforma intr-o lume de anerasti, cel mai
cumplit spectacol posibil. Noi oricum, in marea noastra majoritate, ne-
am pierdut libertatea, robindu-ne patimilor. Asa se si explica lipsa de
iubire din lume! Dar veti zice ca Dumnezeu ar putea gasi modalitati de
curmare a raului sau de evitare a lui. Si este adevarat! Ingaduinta
raului de catre Dumnezeu este pedagogica. Aceasta este marturia
Sfintelor Scripturi, aceasta este si marturia sfintilor de peste veacuri.

Este o pedagogie dumnezeiasca foarte greu de inteles cu mintea


noastra omeneasca. Cum sa lase Dumnezeu, Care ar putea sa-l
fereasca pe om si omenirea intreaga de rau, sa se infaptuiasca raul?
Este greu de inteles si de acceptat pedagogia dumnezeiasca. Ea este
acceptata si poate fi inteleasa numai daca deschidem sau prelungim
existenta noastra si dincolo de limitele acestei vieti. Miza mai
importanta, din perspectiva lui Dumnezeu, este vesnicia si nu viata
aceasta. Sau, mai corect spus, viata aceasta vazuta si traita in
perspectiva vesniciei. Si atunci, daca cineva sufera, daca cineva trece
prin boli, daca cineva sufera marginalizare sociala, saracie, in erminia
si in intelegerea noastra crestineasca si a Mantuitorului Hristos, a
Parintilor Bisericii, acestea toate se pot dovedi cai foarte eficiente de
sensibilizare si de subtiere a mintii si a simtirii pentru perceperea

4
bunatatilor veacului ce va sa vina! Daca intereseaza pe cineva
aceasta! Daca nu intereseaza, insa, este foarte greu de inteles
pedagogia dumnezeiasca.

Provocarea majora si ultima a Evangheliei Mantuitorului Hristos si a


credintei noastre, aceasta este: vesnicia, care sigur nu se masoara intr-
o raportare la timp, ci se masoara in cu totul alta unitate de masura si
de intelegere. Este ceva asemanator cu dragostea, din momentele
cand am dori sa se opreasca timpul in loc. Daca mai traim astazi astfel
de momente cu o persoana draga sau intr-o lume frumoasa! Asa pare a
fi sau ni se spune ca este o viata in care nu mai exista suferinta, nu
mai exista boala, nu exista saracie. O existenta in care este biruit raul
in orice forma a lui si, de asemenea, este biruita moartea. Iata
cuvintele Sfantului Pavel privitoare la acest sfarsit: Iata, taina va spun
voua: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba. Deodata, intr-o
clipeala de ochi la trambita cea de apoi. Caci trambita va suna si mortii
vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba. Caci trebuie ca acest
trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest (trup) muritor sa
se imbrace in nemurire. Iar cand acest (trup) stricacios se va imbraca
in nestricaciune si acest (trup) muritor se va imbraca in nemurire,
atunci va fi cuvantul care este scris: Moartea a fost inghitita de
biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte,
boldul tau? (1 Cor. 15,51-55).

As mai adauga ceva, daca-mi ingaduiti, legat de frica mortii. In traditia


noastra rasariteana se vorbeste foarte mult despre amintirea mortii.
Mi-l amintesc pe Parintele Cleopa de la Sihastria si cred ca si-l
amintesc multi dintre cei care l-au cunoscut spunand: Sa inaintati in
viata avand permanent in mintea voastra de o parte frica lui
Dumnezeu si de cealalta amintirea mortii!

Sa ne amintim de moarte nu pentru a ne teroriza, ci pentru a vietui in


perspectiva unui sfarsit care poate interveni oricand si, mai ales,
pentru a avea in fata ochilor semnificatiile dramatice ale acestui
sfarsit. Aceasta inseamna a trai avand in vedere finalul, capatul
drumului! Ignorand finalul, ne dovedim a fi superficiali, usuratici,
inconstienti!

Pr. prof. dr. Constantin Coman

Articol preluat din cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea


oamenilor, Editura Bizantina