Despre smerenie de la Sfintii Parinti

Ce este smerita cugetare?

- uitarea deplina a ispravilor proprii
- a se socoti pe sine cel mai de pe urma si mai pacatos dintre toti
- cunostinta ce o are mintea despre neputinta si slabiciunea ei
- a uita mania inaintea aproapelui tau in caz de suparari
- cunoasterea harului si milei lui Dumnezeu
- simtirea sufletului zdrobit si tagaduirea voii proprii

Mantuitorul zice: “Invatati de la Mine” (!!!!),deci nu de la inger,sau om,sau hartie,ci

“de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Matei 11:29),si veti afla odihna din
partea razboaielor si usurarea de ganduri “sufletelor voastre”,

N-am postit,n-am privegheat,nu m-am culcat pe jos,ci “m-am smerit zice,si m-a
mantuit Domnul degraba” (Ps CXIV:6).

Calului cand se afla singur i se pare ca alearga tare,dar adus in herghelie isi cunoaste
neputinta sa.

Cel ce m-a indragit,a spus cuvioasa (smerenie),nu va mai lovi,nu va mai judeca,nu va
mai voi sa stapaneasca,nu va mai face pe inteleptul, pana ce va ramane unit cu mine.
Caci dupa unirea cu mine,acela nu mai e supus legii (I Tim. :9).

Cei mai multi ne numim pe noi insine pacatosi si poate ca si suntem. Dar ceea ce
probeaza inima este primirea defaimarii.

Cel ce poate rabda cuvantul aspru al unui om uracios si neintelept pentru Dumnezeu si
pentru a impaciui gandurile,fiul pacii se va chema.

De respingi osteneala si necinstea,nu spune ca te pocaiesti prin alte virtuti. Caci slava
desarta si ocolirea durerii obisnuiesc sa slujeasca pacatului pentru slava,

Unii tin ca pricina de smerita cugetare relele facute inainte si dupa iertarea lor pana la
sfarsit,biciuind prin ele inchipuirea de sine. Altii,tinand in mintea lor patima lui
Hristos,se socotesc pururea datornici. Altii se umilesc pe ei prin lipsurile de toate
zilele. Altii doboara ispitele,prin bolile si prin gresalele lor. Altii si-au facut din lipsa
darurilor,maica darurilor.

In smerenie e concentrata in mod trait toata invatatura lui Hristos intr-un chip
negrait,apofatic. Insasi invatatura lui Hristos se dovedeste prin ea cuprinzand un
adanc nesecat in traire,si cu atat mai mult,negrait.

Deoarece nu vrem sa ne smerim,Domnul a randuit cu purtare de grija si aceasta:

nimeni nu poate vedea ranele sale, cum le vede aproapele sau. De aceea e de trebuinta
sa dam multumita pentru insanatosirea noastra nu noua,ci aceluia si lui Dumnezeu.
Cat timp pacatui cu voia nu este smerenie in noi. Gasesc ca Manase (IV Regi XX:24)
a pacatuit ca nimeni altul dintre oameni pentru ca a spurcat cu idoli templul lui
Dumnezeu si toata credinta. De ar fi postit toata lumea pentru el nimic nu ar fi putut
aduce in schimb cu pacatul lui,dar smerenia a izbutit sa tamaduiasca in el si cele de
nevindecat ale lui.

Smerenia poate aduce,fara fapte,iertarea multor pacate. Dar faptele fara smerenie
sunt,dimpotriva,nefolositoare. Ba ne pricinuiesc si multe rele. Deci,dobandeste iertare
de pacate prin smerenia ta,cum am zis.

Precum sarea este de trebuinta in orice mancare,asa si smerenia in toata fapta buna. Si
ea poate sa infranga taria multor pacate. Fara fapte bune ea ne pune inaintea lui
Dumnezeu,dar fara ea desarte sunt toate faptele noastre.

“Ca de ai fi voit jertfa,Ti-as fi dat: (Ps L:18),zice David catre Dumnezeu. Trupurile
noastre arse de tot prin post nu le vei binevoi. Ce inseamna jertfa lui Dumnezeu si
celelalte le inteleg toti. Am pacatuit Domnului,a strigat odata aceasta fericita smerenie
catre Dumnezeu,vorbind despre preacurvie si ucidere. Si indata a fost auzita. “Iertat-a
Domnul pacatul tau” Din Scara Sfantului Ioan

Puterile si caile ei (smereniei), dar nu si semnele ei sunt

neagonisrea,instrainarea,ascunderea nearatata a intelepciunii,grairea
nemestesugita,cererea milostivirii,ascunderea vitei de neam bun,alungarea
indraznelii,departarea vorbariei.

Ascultarea ar fi o aratare in fapte a smereniei. Pentru ca unde nu este smerenie nu este

nici ascultare si invers.

Intrebat odata parintele Arsenie Papacioc cu privire la trairea smereniei la calugari si

mireni,parintele a raspuns ca :” Rugaciuni faci si acasa,faci multe,dar nu se face acest
lucru care caracterizeaza crucea calugarului: taierea voii . Sa nu faci ceea ce vrei tu.
Caci spune Mantuitorul: “ De voiesti sa fii desavarsit,mergi,vinde tot ce ai si da
saracilor, si vei avea comoara in ceruri,si luandu-ti crucea,vino si urmeaza-Mi Mie”
(Marcu 10:21). Aceasta este crucea pe care trebuie sa o iei: sa-ti tai voia si sa asculti.
Si ce inseamna cruce? Sa duci ce nu-ti convine: sa te smeresti.

Diadoh al Foticeii subliniaza valoarea ascultarii astfel: “Se stie ca ascultarea este
bunul cel dintai in toate virtutile incepatoare,fiindca nimiceste parerea de sine si naste
smerita cugetare. De aceea,celor ce se staruiesc in ea cu bucurie li se face iertare si
usa spre dragostea lui Hristos.”

Cuviosul Iosif Sihastrul ne spune despre ascultare:” Ascultarea nu este ca celelalte

virtuti,dintre care cele mai multe depind de alegerea omului sau alteori rezulta din
nevoia infruntarii unui rau corespunzator. Ascultarea este prima cerinta a ziditorului
Dumnezeu de la creatiile Sale si in special de la cele rationale.”
Dintre toate renuntarile ce se pot cere omului,renuntarea la voia sa este cea mai mare.
Precum mortul nu mãnâncã, asa si smeritul nu poate sã osândeascã pe alt om, chiar
dacã l-ar vedea închinându-se la idoli (Avva Longhin).

Smerita cugetare este o rugãciune neîntreruptã (Sf. Maxim Mãrturisitorul).

Smerenia este cea mai credincioasã chezãsie pentru un virtuos în fata cãderii. Cel
smerit nu cade niciodatã. Unde ar putea sã cadã acela care se aflã mai jos decât toti ?
(Sf. Macarie cel Mare).

Dacã vrei sã dobândesti adevãrata smerenie, deprinde-te sã rabzi bãrbãteste ocãrile

aduse de altii (Avva Serapion).

Dacã smerenia îl înaltã pe omul simplu si neînvãtat, atunci gândeste-te ce mare cinste
îi va aduce omului mare si respectat ! (Sf. Isaac Sirul).

Smerita cugetare o aratã nu acela care se ticãloseste pe sine, ci acela care, fiind
mustrat de altul, nu-si micsoreazã dragostea fatã de el (Sf. Ioan Hrisostom).

Cel ce are smerenie îi amãrãste pe demoni, iar cel ce n-are smerenie e batjocorit de ei
(Avva Moise).

Nu pentru osteneli, ci pentru simplitate si smerenie se aratã Dumnezeu sufletului (Sf.

Ioan Scãrarul).

Cu cât mai înalt vrei sã ridici edificiul virtutii, cu atât trebuie sã sapi mai adânc
temelia smereniei (Fericitul Augustin).

Dacã crinii cresc mai cu seamã în vãi, inima care se face vale prin smerenie va naste
si ea crini (Cuviosul Ioan Carpatiul).

Smerenia atrage bunãvointa lui Dumnezeu (Sf. Ioan Hrisostom).

Cel ce se teme de Domnul are ca însotitoare smerenia (Sf. Maxim Mãrturisitorul).

Coboarã în adâncul smereniei, unde vei afla mãrgãritarul de mult pret al mântuirii tale
(Cuviosul Teognost).

Ascet aspru si sever poate fi si diavolul, dar el nu poate fi smerit (Sf. Macarie cel
Mare).

În sufletele smerite se odihneste Domnul, cãci nimic nu dezrãdãcineazã asa de mult

buruienile rele din suflet, ca fericita smerenie (Sf. Teodor Studitul).

Cel ce nu este smerit a cãzut din viatã (Cuviosul Isihie Sinaitul).

Micsoreazã-te în toate înaintea oamenilor si vei fi înãltat înaintea printilor veacului

acestuia (Sf. Isaac Sirul).
Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste cãderile sale, nici cel smerit la cugetare,
virtutile sale (Avva Ilie Ecdicul).

Nu orice om care petrece în liniste este smerit cugetãtor, dar orice smerit cugetãtor
petrece în liniste (Sf. Isaac Sirul).

Hristos este al celor smeriti, nu al celor ce se înaltã cu îngâmfare peste turma Sa (Sf.
Clement Romanul).

Dintre toate armele crestinului, una singurã are putere sã treacã peste toate cursele
vrãjmasului si aceasta este smerenia (Sf. Antonie cel Mare).

Întelepciunea adevãratã nu stã în discutii si vorbe învãtate, ci în smerenie (Fericitul

Augustin).

Fericiti sunt ochii pe care omul, din pricina smereniei, nu îndrãzneste sã-i ridice spre
Dumnezeu (Avva Isaia Pustnicul).

A sti sã te smeresti înseamnã sã stii sã-L urmezi pe Iisus Hristos (Sf. Vasile cel Mare).

De îndatã ce harul observã cã în gândul omului a început sã aparã o oarecare pãrere de

sine si el a început sã gândeascã înalt pentru sine, îngãduie sã se întãreascã împotriva
lui ispitele, pânã îsi va cunoaste neputinta sa si se va umple de smerenie pentru
Dumnezeu (Sf. Isaac Sirul).

Zadarnice sunt ostenelile aceluia care posteste mult si duce nevointe mari, fãrã
smerenie (Avva Isaia Pustnicul).

Dacã sãvârsesti rugãciunile si nevointele cu smerenie, ca un om nevrednic, atunci ele

vor fi bine primite de Dumnezeu. Dacã însã îti vei aduce aminte de un altul care
doarme sau care nu e sârguitor si te vei înãlta cu inima, atunci osteneala ta va fi
zadarnicã (Avva Isaia Pustnicul).

Nimic nu se poate sã se compare cu virtutea smereniei. Ea este mama, rãdãcina,

hrana, temelia si legãtura oricãrui bine (Sf. Ioan Hrisostom).

Pentru tine Dumnezeu S-a smerit pe Sine, iar tu nici pentru tine nu te smeresti, ci te
înalti si te înfumurezi (Sf. Macarie cel Mare).

A spori în virtute înseamnã sã sporesti în smerenie (Sf. Vasile cel Mare).

Nu te îngâmfa si nu te înãlta cu credinta si sfintenia ta, ci petreci pânã la ultima ta

suflare în smerenie (Avva Isaia Pustnicul).

Pe când mândria este moartea virtutilor si viata pãcatelor, smerenia este moartea
pãcatelor si viata virtutilor (Sf. Ioan Hrisostom).

Dumnezeu întâi smereste pe cei înalti; diavolul întâi înaltã, apoi smereste (Sf. Ioan
Hrisostom).
Despre Smerenie
Din Predica Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica Vamesului si a Fariseului

Smerenia nu inseamna ca un pacatos sa se socoteasca pe sine cu adevarat pacatos, ci

aceea este smerenie, cand cineva se stie pe sine ca a facut multe si mari fapte bune, si
totusi nu cugeta lucruri inalte despre sine, ci zice ca Pavel: "Cu nimica pe mine nu ma
stiu vinovat, insa aceasta nu ma indrepteaza pe mine" (1 Cor. 4,4). Si iarasi: "Iisus
Hristos a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu"
(1 Tim, 1,15). Aceea este smerenie, cand cineva cu faptele cele bune ale sale este mai
presus de toti, si totusi, se injoseste inlauntrul sau.

Trebuie sa stii ca un pacatos smerit intrece pe un drept mandru; adu-ti aminte de

fariseul si vamesul din Evanghelie.
Iata ce spunea fariseul: "Multumesc Tie Dumnezeule, ca nu sunt ca ceilalti oameni,
rapitori, nedrepti, desfranati, sau ca si acest vames" (Luca 18,11). O, ce nebunie!
Mandria acestui fariseu nu numai ca il facea sa se inalte mai presus de tot neamul
omenesc, ci intr-un chip nebunesc batjocorea pe vamesul, care sta nu departe de
dansul.
Dar acesta ce a facut? El nu a rasplatit ocara cu ocara, nu s-a aprins prin batjocorire, ci
a suferit totul cu ingaduinta.
Insa sageata vrajmasului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui marire,
cununa de cinste. Astfel de bine este smerenia, astfel de castig urmeaza, cand cineva
nu se tulbura de batjocoriri si nu se iuteste de semetia altora. Ca noi, si de la cei ce ne
batjocoresc putem trage mare folos, precum aceasta s-a intamplat cu vamesul.
Totusi, in toate acestea nu se zice ca noi am putea pacatui ca vamesul, ci numai ca noi
trebuie sa fim smeriti ca dansul.

Mai aduceti-va aminte si de fiii lui Zevedeu, care ar fi vrut sa aiba pentru dansii
locurile cele dintai.
Iata ce le-a zis Iisus: "Care vrea sa fie cel mai mare, acela trebuie tuturor sluga sa fie.
Daca voi voiti sa dobanditi locul cel dintai si cinstea cea mai inalta, sarguiti-va a fi cei
mai de jos, cei mai smeriti, cei mai mici si cei mai ascultatori".
Asadar, fapta buna a smereniei da cinstea cea mai inalta, precum si Fiul lui Dumnezeu
S-a smerit pe Sine, spre a intemeia imparatia Sa cea mare.

Iar tu, crestine, te vei teme oare ca nu cumva sa te injosesti prin smerenie?
Atunci vei fi tu mai mare si mai inalt decat altii, mai stralucit si mai marit, cand te vei
injosi pe tine insuti, cand nu vei umbla pentru rangul cel dintai, cand vei rabda de
buna voie umilinta, jertfirea de sine si primejdia, cand tu vei incerca sa fii sluga
tuturor, gata a face si a suferi toate pentru aceasta.
Sa cumpanim acestea, iubitilor, si cu toata ravna sa ne sarguim la smerenie. De s-ar
purta altii cu noi cu semetie, de ne-ar batjocori, sa le luam pe toate cu rabdare! Ca
nimic nu ne poate inalta ca fapta buna a smereniei.
Astfel vom fi partasi tuturor bunatatilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos,
caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, se cuvine lauda, marirea si inchinaciunea,
acum si in vecii vecilor! Amin.
Erau doi frati calugari, care, de multa vreme, vietuiau cu dragoste impreuna, amandoi
la un loc. Iar vrajmasul diavol, pizmuind traiul lor cel bun, a vrut sa-i desparta pe ei,
unul de altul. Deci, a facut intrei ei o pricina ca aceasta: fratele cel mic a aprins
lumanarea si a pus-o pe ea la locul ei, iar diavolul, facand pacoste, a pravalit
lumanarea jos si s-a stins. Ci fratele cel mai mare, maniindu-se foarte din aceasta, a
lovit cu patima pe fratele sau cu palma peste obraz, iar aceasta, cu smerenie, s-a
inchinat lui pana la pamant, zicand: Iarta-ma frate, ca te-am suparat, ci asteapta
putintel si iar o voi aprinde”. Dar puterea lui Dumnezeu a pedepsit pe acel diavol pana
ce s-a facut ziua. Iar daca s-a facut ziua, a mers acel diavol in capistea idoleasca si se
jeluia mai marelui sau, spunandu-i lui toata intamplarea ce a vrut sa faca si ce a facut
acelor calugari si cum s-a smerit calugarul cel mai mic, celui mai mare si cum, pentru
smerenia aceluia, puterea lui Dumnezeu l-a pedepsit pe el, pana la ziua.

Acestea spunandu-le, diavolul se jeluia stapanului sau in capistea idoleasca, iar

slujitorul cel idolesc, intamplandu-se atunci acolo in capiste, a auzit cele ce se jeluia
acel drac si se mira de neputinta lor. Deci, smerindu-se in inima lui, s-a dus la o
manastire si s-a facut calugar iscusit si smerit si spunea fratilor, zicand: “Smerenia
risipeste puterea vrajmasului, ca eu nu am auzit dracii graind si vorbind intre dansii si
zicand: De vom face tulburare si vrajba intre calugari si de se va intoarce unul dintr-
insii si, smerindu-se, se va inchina fretelui sau, atunci acela toata puterea noastra
risipeste”.

Acestea auzind noi, fratilor, ca ne silim sa castigam smerenia, care risipeste puterea
diavolului, si asa, Dumnezeul pacii va fi cu noi si ne va feri pe noi de tot latul
vrajmasului. Dumnezeului nostru, slava in veci!  Amin.

din Proloage – 19 septembrie

Din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Şi câte bunătăţi nu ne aduce nouă smerenia! Ce voieşti?

Oare nu de aici se nasc sinceritatea, liniştea sufletească, iubirea de oameni, înfrânarea

şi luarea aminte la sine? Toate aceste bunătăţi izvorăsc din smerenie, în timp ce din
mândrie izvorăsc toate cele contrare. Şi cu necesitate, un astfel de om va fi şi
batjocoritor, şi bătăuş, şi furios, şi lipsit de milă, şi fără zâmbet pe buze, şi va fi mai
degrabă fiară sălbatică decât om. Eşti puternic şi cugeţi lucruri mari? Atunci tocmai
din acest motiv e de datoria ta să te smereşti. Pentru ce cugeti lucruri mari când în
realitate e vorba de un lucru cu totul de nimic? Pentru că şi leul este mai curajos
decât tine, şi porcul sălbatic e mai puternic decât tine, iar tu faţă de aceştia nu
eşti decât un ţânţar. Dar încă şi tâlharii, şi hoţii, şi servitorii tăi, şi poate chiar şi cei
mai proşti, pot fi mai puternici decât tine. Deci acest lucru e vrednic de laudă? Şi nu te
sfieşti cugetând, din această cauză, lucruri mari? – Dar poate eşti frumos şi cu chip
arătos? Aceasta este lauda şi îngâmfarea coţofenei. Nu eşti tu mai frumos decât
păunul, nici decât floarea şi nici decât păsările, în aripile păsării stă biruinţa ei; cu
penele ei şi cu frumuseţea ei te covârşeşte mult. Dar şi lebăda este foarte frumoasă şi
multe alte păsări cu care, de te vei compara, te vei vedea pe tine ca un nimic.

De multe ori şi copii zburdalnici, şi fecioare, şi femei desfrânate, şi bărbaţi uşuratici,

de multe ori, zic, s-au lăudat cu frumuseţea lor. Dar poate că eşti bogat? De unde?
Ce ai câştigat? Aur, argint, sau pietre preţioase? Dar cu aceasta se laudă şi tâlharii, şi
criminalii, şi cei ce lucrcază în mine. Cu durerea celor condamnaţi te lauzi? Dar
poate că te împodobeşti şi te înfrumuseţezi? Împodobiţi sunt de multe ori şi caii, la
perşi sunt împodobite şi cămilele, iar pe scenele teatrului toţi actorii sunt împodobiţi.
Şi nu te ruşinezi când cugeti lucruri mari despre astfel de nimicuri la care sunt părtaşi
şi dobitoacele cele necuvântătoare, şi sclavii, şi criminalii, şi cei fără de minte, şi
tâlharii, şi hoţii?

Dar poate construieşti case frumoase? Şi ce-i cu asta? Multe păsări locuiesc în case
mai frumoase decât ale tale şi au locuinţe cu mult mai măreţe. Sau poate nu i-ai văzut
pe cei înnebuniţi după bani cum au construit case până şi în locurile pustii şi în
câmpii, care au devenit locuinţe corbilor şi ciorilor?

Sau poate cugeti lucruri mari din cauza vocii tale? Niciodată, însă n-ai să poţi
cânta mai dulce decât privighetoarea sau lebăda.

Sau poate că te mândreşti pentru iscusinţa meşteşugului tău?

Ce poate fi însă mai înţelept în această privinţă decât albina? Care mecanic, care
pictor, care geometru ar putea imita lucrul ei?

Poate că te mândreşti din cauza hainei tale fine? Dar aici te biruiesc păianjenii.

Dar poate că te mândreşti din cauza iuţimii picioarelor tale? Mai iuţi sunt însă
iepurii şi caprele sălbatice, precum şi multe alte fiare sălbatice care nu sunt cu nimic
mai prejos decât cele dintâi.

Poate însă călătoreşti mult? Desigur că nu mai mult decât păsările; iar acestea n-au
nevoie nici de merinde, nici de cai, nici de trăsură, ci pentru toate le sunt de-ajuns
aripile lor. Acestea le sunt şi corabia, acestea şi caii, şi trăsura, şi vântul, şi, în general,
orice ar dori cineva.

Dar poate că ai vederea ascuţită şi ageră? Desigur, însă, că nu o ai ca a căprioarei

sau ca a vulturului.

Ai poate auzul fin? Cu toate acestea măgarul te întrece.

Ai mirosul fin? Dar câinele nu te lasă să-l întreci.

Poate că este strângător? Eşti în urma furnicii.

Eşti îmbrăcat în haine aurite? Nu însă ca furnicile indice.

Iar în ce priveşte sănătatea şi constituţia, ca şi puterea corporală, animalele
necuvântătoare ne sunt superioare Şi nu se tem nici de foamete. „Priviţi la păsările
cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe” (Mt 6, 26).

Deci iată că Dumnezeu a creat animalele cele necuvântătoare cu mult superioare nouă
în multe. Ai văzut ce poate păţi cineva dacă nu se gândeşte serios? Ai văzut ce rău
este când nu examinează lucrurile? Şi ai văzut la ce urmări ne duce observarea atentă
a faptelor?

Cel care se crede mai presus decât toţi oamenii s-a dovedit a fi mai prejos chiar
decât animalele necuvântătoare. Însă noi, iubiţilor, să nu-i luăm în seamă pe aceşti
oameni şi să nu-i imităm; nici să-i lăsăm să cadă şi să ajungă la fel cu animalele
necuvântătoare pentru că au cugetat cele mai presus de natura noastră, ci să-i ridicăm
de acolo, nu pentru ei – pentru că ei sunt poate vrednici să pătimească aceste rele ci ca
să se arate iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi slava pe care ne-a arătat-o.

“Invatati-va de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima”

28. Vezi cum îi cheama pe aceia care si-au cheltuit [viata] în faradelegi, pe cei ce sunt
împovarati de pacate, pe cei care nici nu mai pot sa ridice capul, pe cei plini de rusine
si fara de îndrazneala?

29. Apoi, ca sa ne învete felul odihnei, adauga: “luati jugul Meu asupra voastra“.
Veniti sub jugul Meu! însa nu va speriati când auziti de jug. Caci nici nu va raneste
gâtul, nici nu va face sa va plecati capul, ci ne învata sa cugetam la cele de sus si ne
arata adevarata filosofie.

“Luati jugul Meu asupra voastra si învatati“, “învatati” înseamna: plecati-va auzul ca
sa puteti învata de la Mine. Caci nu voi cere de la voi ceva greu.

Voi, robii, imitati-Ma pe Mine, Stapânul; voi, care sunteti pamânt si cenusa, râvniti
[sa fiti] ca si Plasmuitorul vostru si Facatorul cerului si al pamântului, “învatati-va de
la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima“.

30. Ai vazut pogoramântul Stapânului? Ai vazut iubirea [Lui] de oameni cea sincera?
Nu a cerut de la noi ceva greu sau de nesuportat. Fiindca nu a zis: învatati-va de la
Mine ca am facut semne, ca am înviat mortii, ca am aratat minuni, [caci toate] acestea
[atârna] numai de puterea Lui. Dar ce? “Invatati-va de la Mine, ca sunt blând si
smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre“.

Ai vazut cât este câstigul acestui jug, cât folos [aduce]? Cel ce a fost învrednicit sa
vina sub acest jug si a putut sa învete de la Stapânul sa fie blând si smerit cu inima, va
dobândi deplina odihna a sufletului sau. Acest lucru este începutul mântuirii noastre.
Cel ce a câstigat aceasta virtute poate, fiind înca în trup, sa se ia la întrecere cu
puterile netrupesti si nu [mai] are nici o partasie cu cele din viata aceasta.

31. Cel ce imita blândetea Stapânului nu se mânie, nu se ridica împotriva aproapelui.

Chiar daca cineva îl va lovi, îi va spune: “daca am vorbit rau, da marturie pentru
[acest] rau, dar daca [am grait] bine, de ce ma bati?” (In 18,23). Chiar de-l va numi
demonizat, îi va raspunde: “eu demon nu am”; si nimic din cele ce vin asupra-i nu-l
va putea vatama.

Unul ca acesta dispretuieste toata slava acestei vieti si nimic din cele ce se vad nu-l va
atrage. Fiindca el va dobândi alti ochi.

Cel ce este smerit cu inima niciodata nu va putea privi cu ochi rau bunurile
aproapelui. Unul ca acesta nu va fi rapitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun lucru, ci
va risipi chiar si cele ale sale, aratând multa compatimire fata de semenul de aceeasi
fire. Unul ca acesta nu sapa casnicia altuia, caci venind sub jugul lui Hristos si
învatând sa fie blând si smerit cu inima, va avea întreaga virtute si va pasi pe urmele
Stapânului.
din “Cateheze baptisimale”, Sfantul Ioan Gura de Aur

De la Avva Dorotei

“...Prin smerenie, însă, se strică toate împotrivirile lui (ale diavolului), că mare lucru
este smerenia! Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au
săvârşit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate
păcatele mele". Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre împărăţia
cerurilor; şi precum zicea avva loan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire".
[…] Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice
întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndată se defaimă şi se osândeşte că vrednic
este de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă
niciodată vină asupra altuia. Astfel petrecând fără tulburare şi fără întristare cu
toată odihna, niciodată nu se mânie, nici face pe altul să se mânie. Drept aceea
bine a zis sfântul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Avraam când a văzut pe Domnul, s-a făcut pământ şi cenuşa; Isaiia zicea: “O,
ticălosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel şi Daniil, când era în groapa cu lei
şi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeşte bucata aceasta ce ti-a trimis-o
Dumnezeu”, a răspuns cu mare smerenie: “Şi-a adus aminte de mine
Dumnezeu?”. Vedeţi ce smerenie avea inima acestui bărbat? Era în groapa cu lei,
care nicidecum nu-l vătămau, şi învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu
s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoşare s-a mirat, zicând: “Şi-a adus aminte de
mine Dumnezeu”. De asemenea şi cei trei tineri, fiind în văpaia cuptorului, care
de şapte ori fusese ars de tiranul şi nicidecum vătămându-se, fiind acoperiţi şi
feriţi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau că pentru bunătatea lor s-au
învrednicit acelei cercetări, ci cu totul smerindu-se, ziceau că nu sunt vrednici
sa-şi deschidă gura măcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, şi Israil
sfântul se rugau să nu fie părăsiţi pana la sfârşit. Vedeţi smerenia sfinţilor, cat de
smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar şi atunci când însuşi
Dumnezeu îi alegea sa-i trimită spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau şi se
sfiiau. Aşa se ruga Moise: “Trimite  Doamne pe altul, că eu sunt gângav şi peltic
la limbă”, iar Ieremia zicea: “mai tânăr sunt eu”
Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Cum se dobândeşte smerita cugetare?

La această întrebare vom răspunde că smerenia cea plină de har şi întru totul
desăvârşită este dar de la Dumnezeu, însă un dar care se dă celor ce se trudesc să-l
capete. Dacă doreşti să-l ai, nevoieşte-te spre dobândirea lui, şi Dumnezeu ţi-l va
dărui! Iar nevoinţa căpătării smeritei cugetări constă în următoarele: a săvârşi faptele
smereniei, a te căi permanent de păcatele tale şi fără de cârtire a suporta necazurile în
viaţă, ori de unde ar veni ele: fie de la oameni răi, fie de la demoni, fie de-a dreptul de
la binecuvântata Pronie a lui Dumnezeu, care te încearcă. Cel ce se smereşte în acest
chip primeşte belşug de har dumnezeiesc, iar harul îi va da puteri încă şi mai multe
spre a se smeri.

Astfel se formează următorul circuit binecuvântat: Cel ce se nevoieşte pentru

smerenie sapă în sufletul său un puţ adânc, spre a aduna acolo pe cât este posibil de
multe izvoare harice. Iar harul îl va însufleţi şi-l va întări să poată săpa încă şi mai
adânc! Astfel se ajunge la o foame nesăturată de smerenie şi la o nestinsă sete de cât
mai mult har, care este în realitate o neîncetată năzuinţă spre o mai mare şi mai
fericită apropiere de Dumnezeu. Când sufletul este cuprins de o asemenea
binecuvântată năzuinţă, orice suferinţă, chiar şi cea mai mare, devine suportabilă…

Avva Dorotei scrie că întru smerita cugetare se află toată bucuria, slava şi liniştea
omului, că smerita cugetare ne este dătătoare de viaţă şi mântuitoare.

Ca să dobândim însă adevărata smerenie desăvârşită, nu este îndestulător a ne socoti

păcătoşi, şi nici faptul de a nu vedea nimic bun întru sine, deoarece, într-adevăr,
aceasta este o realitate. După cuvintele Sf. Isaac Sirul, „ nu orice om care este modest
şi tăcut, ori înţelept, ori blând din fire, a atins deja înălţimea smeritei cugetări.
Dimpotrivă, are cu adevărat smerită cugetare acela care poartă ascuns întru sine un
lucru vrednic de laudă, însă nu se mândreşte cu el, ci în gândul lui îl socoteşte un fir
de praf.”

De lăudat este, se înţelege, a te smeri adânc la pomenirea căderilor tale în păcat de

mai înainte, însă nici aceasta nu este desăvârşita smerenie. Cel desăvârşit în smerenie
nu caută pricini de a se smeri, căci el a dobândit darul smereniei, în lumina căruia se
vede pe sine ca pe un om de dispreţuit şi ca păcătosul cel mai de pe urmă. Măcar de ar
şi cunoaşte toate tainele lucrurilor duhovniceşti, măcar de i s-ar şi supune lui, ,
precum lui Adam mai înainte de cădere, toate făpturile, chiar şi cele mai însetate de
sânge, el însuşi se socoteşte pe sine ca ceva neînsemnat.

Această schimbare în om – mândru şi iubitor de sine prin fire – nu este în stare să

săvârşească în chip firesc smerenia, ci doar suprafireasca, harica smerită cugetare,
care îndată ce se dobândeşte se manifestă ca o mare putere. Această putere au simţit-o
Sf. Apostoli la Cincizecime în chip de limbi de foc. Pe ea o primesc şi sfinţii plăcuţi ai
lui Dumnezeu, după îndelungi nevoinţe şi mare trudă duhovnicească. La oamenii
neduhovniceşti, o astfel de trudă pare de nesuportat şi ei îndată se leapădă de ea, însă
pentru cei duhovniceşti, aceasta, pe cât este de grea, pe atât este de râvnită, căci ei
gustă întru ea harul care îi întăreşte şi simt mângâierea lui Dumnezeu, care îi umple de
fericire.

Există creştini ce înţeleg că fără smerenie nu există nici linişte vremelnică, nici
mântuire veşnică. Nedeprinşi însă cu nevoinţa, ei nu întreprind nimic spre a dobândi
această virtute de temelie. Inima lor doreşte să o capete pe ea, însă fără nici un efort.
Şi pentru că ei nu avansează în lucrarea lor duhovnicească, întreabă permanent: cum
se dobândeşte smerenia? Şi întru totul se află în ceaţă după această întrebare. Iar ceaţa
vine de la diavol. El îi împiedică, cu rea intenţie, să ia o hotărâre fermă spre îndreptare
şi să lucreze la dobândirea smeritei cugetări. De aceea le arată lor această lucrare în
chip neclar, foarte complexă şi de neînfăptuit. Însă, în realitate, este foarte simplă şi
limpede, dar, se înţelege, deloc uşoară, deoarece se cere o permanentă încordare şi
luptă cu sine însuşi, o permanentă călcare în picioare a iubirii de sine şi a mândriei
tale adânc înrădăcinate în inimă.

Adevăratul creştin, însă, nu are de ce să se teamă, ştiind că la orice generoasă sforţare

de a ne smeri ne vine în ajutor atotputernicul har al lui Dumnezeu. Înarmat cu el,
truditorii virtuţii şi-au înfrânt mândria şi iubirea de sine.

Smerenia se dobândeşte în următorul chip:

Dacă aproapele se arată cu dispreţ faţă de tine, dacă te necăjeşte, ori te cleveteşte, ori
te vatămă, încearcă să stingi în chip firesc revolta născută în inima ta, amintindu-ţi de
păcatele tale ascunse şi vrednice de plâns, şi spune-ţi că trebuie să rabzi neplăcerile
aproapelui tău, spre a te curăţa astfel de toată ticăloşia ascunsă întru tine. Iar prin
această nevoinţă a ta tu vei face dovada că însetezi să capeţi darul smereniei celei
pline de har.

Dacă demonii încep să-ţi întindă curse, să se strecoare în gândul tău, să trezească în
inima ta cele mai necurate dorinţe, să-ţi zugrăvească în imaginaţie cele mai ticăloase
privelişti ori să te ajute să croieşti planuri de răzbunare, sau cum să răneşti ori să
păcătuieşti, nevoieşte-te cu rugăciune smerită să te împotriveşti acestor nevăzuţi
ispititori, suspină din adâncul inimii şi varsă mulţime de lacrimi! Aşa vei face dovada
că , înaintea egoistei plăceri de sine, preferi smerita pocăinţă. Atunci Dumnezeu îţi va
da smerenia cea plină de har, care îi va pune pe fugă pe demoni.

Dacă Însuşi Dumnezeu, în binecuvântata Lui Pronie, te încearcă şi te povăţuieşte întru

smerenie, îngăduind în viaţa ta diferite necazuri, nereuşite, boli, pedepse, pagube şi
orice alt chip de suferinţă, adună-ţi toate puterile tale sufleteşti în a nu cârti împotriva
Lui. Leapădă-te de toate întrebările cele trufaşe: „De ce mă ceartă Dumnezeu? Oare
chiar aşa de mult am greşit?” Şi îmbrăţişează necazurile ca pe o răsplată meritată a
păcatelor tale şi ca pe un leac plin de milostivire pentru nelegiuirile tale vădite sau
ascunse! Atunci vei căpăta uşurare şi Dumnezeu îţi va da în dar smerita cugetare, în
lumina căreia îţi vor deveni limpezi cuvintele Sf. Apostol Pavel: Orice mustrare la
început nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu
ea roada paşnică a dreptăţii(Evr. 12, 11)

Dacă vei proceda întotdeauna astfel, Dumnezeu, Care a îngăduit toate acestea spre a
te povăţui întru smerita cugetare, îţi va preface ispitele tale în lucru folositor pentru
sufletul tău, învinuirile cele trufaşe ale celor din jur în smerita conştientizare a
propriei zădărnicii, răutăţile cele străine în virtute a ta, ispitele cele diavoleşti în
nevoinţă a ta, tulburările prin care ai trecut în trainica pace.

Din viata Sfantului Nifon al Constantianei

INIMA  INFRANTA  SI  SMERITA

            Dupa cateva zile, Nifon a avut o vedenie. Se facea un drum larg care ducea
spre rasarit si pe care-l pazeau o multime de barbati negri inarmati cu sulite si nu lasau
pe nimeni sa treaca. La inceputul drumului se inghesuiau o multime de oameni dar nu
inaintau pentru ca se temeau de acei negri. Intre oameni si afla si Nifon si se intreba
cum ar putea trece pe drum fara primejdie. Cum stateau ei nedumeriti nestiind ce sa
faca, a aparut un barbat imbracat in alb si s-a oprit langa ei.
            - Ce-i cu frica aceasta care va stapaneste pe toti? a intrebat el.
            - Ne temem de negrii aceia, au raspuns ei.
            - Si tu de ce nu mergi?  s-a adresat lui Nifon.
            - De aceeasi frica, a raspuns el.
            - Nu te-ai rugat niciodata ca sa ti se dea smerenie?
            - Ba da, necontenit cer acest lucru de la Dumnezeu.
            - Ei atunci iata ca ti-a trimis-o! Vezi minunea?
            Se vedea ca si cum ingerul i-a despicat pieptul si i-ar fi scos inima inaintea
toturor. A aruncat-o la pamant si i-a pus alta in loc.
            - Mergi acum pe drum, i-a poruncit ingerul. Negrii vor fi neputinciosi la
trecerea ta si nu se va atinge de tine nici unul. Atunci multimea a rugat pe inger:
            - Fa si cu noi, rugamu-te, cum ai facut cu el, ca sa putem merge fara
impiedicare pe acest drum.
            - Cereti si voi acest lucru de la Domnul cu rugaciune si cu post, si fiti siguri ca
veti primi. Daca nu o cereti, nu o veti lua. Si daca nu o luati, nu puteti trece pe acest
drum. Si sa stiti ca acesta este singurul drum care duce la viata. Vedeti, acesta care a
luat inima infranta si smerita,  de multi ani cere de la Dumnezeu si abia acum a
dobandit-o. Uitati-va la el cum merge!
            Intorcandu-si privirile, il vad strabatand drumul fara nici o impidicare. A ajuns
la prima straja alcatuita din doi negri, care cum l-au vazut, si-au scos sabiile impotriva
lui. Dar mainile lor dintr-o data au intepenit si el a trecut netulburat. A ajuns la a doua
garda, pe care a trecut-o in acelasi chip. Tot asa si cu a treia si cu a patra si cu toate
celelalte.
            Dupa putin timp a ajuns la un loc unde era adunata o multime mare de negri.
Cum l-au vazut, toti s-au repezit asupra lui ca sa-l loveasca, dar au ramas inlemniti si
neputinciosi.
            Erau asa de multi, incat fericitul Nifon, negasind nici un loc de trecere, a
inceput pe unii sa-i impunga si peste altii sa calce, ca sa-si deschida drum. "Cine a
adunat aici atatia blestemati, ca sa ne inchida calea si sa nu mergem la viata?" a strigat
el. Si pe cand toti il priveau cu admiratie, a strabatut drumul pana la capat.
            Cand a disparut vedenia si Nifon si-a venit in sine, era nedumerit ce sa
insemneze toate acestea. Dar Duhul Sfant i-a luminat mintea si l-a ajutat sa inteleaga.
"Vrei sa intelegi ceea ce ai vazut? Ia aminte: calea pe care ai strabatut-o este calea cea
stramta si ingusta. Negrii, sunt viclenii draci care stau impotriva toturor celor ce vor
sa treaca. Apoi trebuie sa mai stii, ca nimeni nu poate sa strabata aceasta cale, daca nu
a cerut si nu a primit inima infranta si smerita. Tu ai cerut-o si ai primit-o. De acum
nu te vei mai teme de frica de noapte, de sageata ce zboara ziua si de lucrul care vine
din intuneric, pentru ca Cel Preainalt este scaparea ta. Ia, aminte, insa, ca mare ispita
va veni asupra ta; dar nu te va birui pentru ca Eu sunt cu tine". Acestea i le-a zis
Duhul lui Dumnezeu si l-a lasat. Apoi cuviosul a simtit o tainica si negraita mireasma,
care l-a invaluit.
            Inima omeneasca, a zis el intru sine, nu-si poate inchipui cu ce se aseamana
dulceata miresmei Sfantului Duh. Intrece orice bucurie si fericire. Niciodata n-as vrea
sa mai gust din placerile si dulcetile lumii.
            Parasind aceste cugetari, iarasi s-a pornit asupra sa, zicand: "Vai de mine
pacatosul, raul, nelegiuitul, vicleanul, blestematul! Vai de mine ca si pe draci i-am
intrecut cu pacatele mele! Ce sa fac sa ma izbavesc de cei ce lucreaza faradelegea?
Vai de mine ca ma aflu in latura si in umbra mortii...
         Totdeauna obisnuia sa zica "Vai de mine, pacatosul!" Cand mergea la biserica,
dupa slujba se inchina toturor cu multa smerenie, iar el isi pleca privirea, ca sa nu
vada pe cineva care i se inchina lui; asa de mult usa slava omeneasca. De multe ori l-
am auzit, zice ieromonahul Petru, ucenicul si scriitorul vietii lui, rugandu-se cu
suspinuri si zicand: "Doamne, sa nu ma slaveasca oamenii, nici nu-i lasa sa ma
respecte sa sa ma cinsteasca. Ci daruieste-mi slava care ramane in vesnicie. Pentru ca
numai atunci se va odihni duhul meu, cand se va desfata langa Tine".
            Adeseori mergand la biserica, se tanguia, zicand: "Ai venit aici, ticalosule, sa
murdaresti pe acesti oameni sfinti? Vai de tine, intinatule! La vedere te arati om, dar
cu viata si cu faptele esti ca un diavol viclean!" Si adauga: "Dumnezeule, miluieste-
ma ca n-am facut nici un bine spre placerea Ta!"
            Cu aceste ganduri isi calca in picioare iubirea de sine si se socotea ca este
pamant sub picioarele fratilor. "Nifone, isi zicea adesea intru sine, praful pe care-l
scutura fratii de pe sandale este mai de pret decat tine, pentru ca acela provine de sub
picioare sfinte, pe cand tu, ticalosule, ai intrecut si pe draci cu ticalosia. O, vai de tine
in ziua judecatii!"
            Ticalosindu-se astfel pe sine, cinstea si slujea pe Dumnezeu cu o minunata
evlavie. Cand dadea un ban sau altceva vreunui sarac, zicea: Ale Tale dintru ale Tale,
Tie Iti aducem Doamne, de toate si pentru toate! Apoi isi pleca capul, inchinandu-se
cersetorului cu frica si cutremur, si adauga: "Nu-i destul ca vine Hristos la picioarele
noastre ca sa cerseasca? Trebuie oare sa ne mai roage, sa ne implore, sa ni se inchine?
Nicidecum! Ci, potrivit cu poruncile Lui, noi cei dintai trebuie sa-l mangaiem, sa
avem mila de El. Fericit este cel ce se grijeste de Hristos!"
            Toata viata si-a petrecut-o in adanca smerenie. Daca vreodata se intampla sa
cada in vreo greseala, alerga indata la biserica sa se spovedeasca, rugandu-se lui
Dumnezeu cu suspinuri ca sa-l ierte. Obisnuia sa zica: "De vreme ce omul pacatuieste
zilnic, de aceea trebuie sa se si pocaiasca. Astfel, ceea ce satana construieste, noi vom
darama".

INALTIMEA  SMERENIEI

...            Intr-o zi, vorbea despre slava desarta si de smerenie, unor credinciosi care
venisera la dansul. Cand a terminat, acestia i-au facut metanie si au plecat, dupa care,
eu l-am intrebat:
            - De ce, parinte, cand cineva iti face metanie, te uiti tinta la pamant?
            - Fiule, mi-a raspuns el, cand un frate mi se inchina, cand cade la picioarele
mele, eu in mintea mea ma cobor mai jos, pana la iad si stau acolo, pana cand omul se
ridica. Atunci si eu ma ridic din iad si-i raspund. Pentru ca nu sunt vrednic eu,
necuratul, ca fiii lui Dumnezeu sa cada la picioarele mele.
            Am ramas uimit de aceste cuvinte ale lui si suspinand din adanc am exclamat:
"Doamne miluieste!"
            - Nu te mira, fiule, mi-a zis, ci mai bine straduieste-te sa faci si tu la fel.
            - Dar cum cobori in iad? l-am intrebat eu cu nedumerire.
            - Daca nu poti cobora in iad, intra cu mintea ta sub picioarele fratelui. Daca
nici aceasta nu o poti face, zi, macar: "Eu sunt mai pacatos decat toti oamenii!" Si,
daca nici aceasta nu poti s-o faci, atunci pleaca-ti capul spre pamant, zicand: "Pamant
sunt si in pamant ma voi intoarce". Si daca-ti vine greu, zi mereu acest dumnezeiesc
cuvant: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului si ma mantuieste!

CERBOAICA  SALBATICA

            Ce sa spunem despre virtutiile Cuviosului? Ii daduse Dumnezeu atata credinta

si dragoste, incat ruga cu indrazneala pe Preamilostivul Dumnezeu si pentru idolatrii
elini, pentru eretici si evrei, ca sa le deschida ochii sufletului sa vada si sa inteleaga
intreita lumina a Sfintei Treimi. Atata smerenie si blandete ii daduse harul Sfantului
Duh, incat se socotea ca intineaza lumea cu persoana sa. De aceea, cand vorbea cu
cineva despre ceva de suflet folositor sau orice altceva, se socotea pe sine in mintea sa
sub picioarele celui cu care vorbea. Vorbea cu inima zdrobita si cu duh umilit. Daca
vreodata parea manios, cu greu rostea cuvant aspru, dar cu inima era plin de
duhovniceasca miere.
            Ascultati o dovada minunata a virtutii sale, pe care am vazut-o cu ochii mei:
            Am mers odata in vizita la casa unui demnitar care avea mare evlavie catre
Cuviosul Nifon. Acela, precum se obisnuieste la oamenii mari, avea o multime de
cerbi, intre care era si o cerboaica salbatica din fire si agresiva. Daca se intalnea cu
vreun om, se ridica in doua picioare si il lovea cu picioarele dinainte si cu capul. Deci,
precum am zis, am mers odata la acel om bogat pentru folos sufletesc. Cum am intrat
in curte, ne-am intalnit cu animalul care se afla tocmai pe unde trebuia sa trecem noi.
            Cand ne-a vazut ca venim, s-a aruncat asupra mea, caci mergeam inainte.
Cuviosul, intelegand ca cerboaica era infuriata, a sarit repede intre noi ca sa ma apere.
Si numai cat a atins-o cu mana, aceea s-a imblanzit ca o oaie. Vazand-o Sfantul ca s-a
imblanzit si ca i se supune, i-a parut rau ca a lovit-o si a cazut la picioarele ei cu multa
smerenie, zicand: "Am gresit, iertare, iertare, iertare!" La randul ei, cerboaica, vazand
ce face Cuviosul, s-a rusinat si a luat-o la fuga, ca si cum ar fi fugarit-o cineva. Foarte
mirat, atunci. ii zic Cuviosului:
            - Spune-mi, Parinte, de ce ai facut aceasta si te-ai smerit in fata unui animal?
            - Pentru ca sa inveti puterea tainica a smereniei si ca aceasta este toiagul cel
mai mare al lui Dumnezeu. Cand ne smerim fata de toti si ne socotim pe noi insine
foarte pacatosi, ca gunoiul, atunci coboara din cer acest toaig si ne sta in ajutor,
zdrobind pe vrajmasii nostri, pe cei ce ne urasc, pe diavoli, pe fiare, totul. Dar cand
incepem sa ne ingamfam, sa ne umplem de mandrie, de slava desarta, atunci toiagul
se intoarce asupra capului nostru si ne loveste, ca sa ne pocaim si sa dobandim inima
infranta si duh umilit.
            In momentul cand zicea aceasta, ne-am intalnit cu o batrana, care avea o falca
umflata din pricina durerii de dinti. A inceput sa roage pe Sfantul ca sa-i aduca putina
usurare.
            - Noi, mama, i-a raspuns Cuviosul, suntem oameni pacatosi si cu cuvantul si
cu lucrul. Dumnezeu sa te miluiasca! A intrat apoi in biserica, a luat undelemn de la
candela Macii Domnului si a uns umflatura. Indata batrana s-a videcat si a multumit
din tot sufletul Milostivului Dumnezeu si robului Sau.

        Ingrijeste-te sa agonisesti multa cugetare smerita si barbatie, si ”rautatea lor nu

se va atinge de sufletul tau si biciul nu se va apropia de cortul tau, ca ingerilor Sai va
porunci ca sa te pazeasca pe tine”, iar acestia vor izgoni de la tine toata lucrarea
potrivnica. (Evagrie Ponticul)

  Daca te rogi impotriva patimii, sau a dracului care te supara, adu-ti aminte de Cel ce
zice: ”Voi alunga pe vrajmasii mei si-i voi prinde si nu ma voi intoarce pana ce nu-i
voi nimeri. Asupri-i-voi pe ei si nu vor putea sa stea; cadea-vor sub picioarele mele”,
si cele urmatoare. Iar acestea le vei spune cu usurinta, daca te vei inarma cu smerita
cugetare impotriva vrajmasilor. (Evagrie Ponticul)

     Cel ce este stapanit de pacate si de manii si indrazneste cu nerusinare sa se intinda

la cunostinta lucrurilor mai dumnezeiesti, sau sa se ridice chiar la rugaciunea
nemateriala, sa primeasca certarea Apostolului, care-i arata ca nu este fara primejdie
pentru el sa se roage cu capul gol, neacoperit; ”caci un asemenea suflet, zice, trebuie
sa aiba pe cap stapanire, pentru ingerii care stau de fata”, invelindu-se in cuvenita
rusine si smerita cugetare. (Evagrie Ponticul)

    Cel ce e smerit in cugetul sau si implineste o lucrare dumnezeiasca, cand ceteste
dumnezeiestile Scripturi pe toate le aduce in legatura cu sine si nu cu altul. (Marcu
Ascetul)

      Cel ce are vreun dar duhovnicesc si sufera impreuna cu cel ce nu-l are isi
pastreaza darul prin impreuna patimire; iar cel mandru si-l va pierde, scufundandu-se
in gandurile trufiei. (Marcu Ascetul)

      Gura celui smerit in cugetare graieste adevarul; iar cel ce i se impotriveste se
aseamana cu sluga aceea care a palmuit peste obraz pe Domnul. (Marcu Ascetul)

    Sa nu te inalti intru inima ta pentru ca intelegi cele zise in Scripturi, ca sa nu cazi cu
mintea in duhul hulirii. (Marcu Ascetul)

    Sa nu te inalti cand versi lacrimi in vremea rugaciunii, caci Hristos este Cel ce s-a
atins de ochii tai de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)

      Am vazut oameni simpli smerindu-se cu fapta si care s-au facut prin aceasta mai
intelepti decat cei ce pareau plini de toata cunoasterea. Alt om simplu, auzindu-i pe
aceia ca sunt laudati, nu le-a urmat smerenia, ci, umplandu-se de slava desarta pentru
simplitatea sa, a cazut in mandrie. (Marcu Ascetul)
      Precum nu se ingaduie apa si focul laolalta, asa nu se ingaduie intreolalta apararea
si smerenia. (Marcu Ascetul)

     Cel care cere iertare de pacate iubeste smerenia cugetului. Iar cel ce osandeste pe
altul isi pecetluieste relele sale. (Marcu Ascetul)

     De ai fost inaltat prin laude, asteapta ocara. Caci zice: ”Cel ce se inalta pe sine,
umili-se-va”. (Marcu Ascetul)

     Precum celui ce se pocaieste ii e straina cugetarea semeata, asa celui ce pacatuieste
de bunavoie ii e cu neputinta cugetarea smerita. (Marcu Ascetul)

     Daca vrei ca Domnul sa-ti acopere pacatele, sa nu-ti arati oamenilor virtutile. Caci
ceea ce facem noi cu acestea aceea face Dumnezeu cu acelea. Ascunzandu-ti virtutea,
nu te mandri, ca si cand ai implini dreptatea. Caci dreptatea nu sta numai in a ascunse
cele frumoase, ci si in a nu gandi nimic din cele oprite. (Marcu Ascetul)

        Imprejmuieste-ti cuvantul cu intarituri dinspre partea laudei de sine si cugetul

dinspre partea inaltei pareri despre tine, ca nu cumva cedand sa faci cele dimpotriva.
Caci binele nu se savarseste numai de catre om, ci si de catre Dumnezeu,
atotvazatorul. (Marcu Ascetul)

     Sa vorbim acum putin si despre patima nerationala a maniei, care pustieste,
zapaceste si intuneca tot sufletul, si-l arata pe om asemenea fiarelor in vremea
miscarii si lucrarii ei, mai ales pe cel ce aluneca lesne si repede spre ea. Patima
aceasta se sprijina mai ales pe mandrie; prin ea se intareste si se face nebiruita. Caci
pana ce e udat copacul diavolesc al amaraciunii, al supararii si al maniei, cu apa
puturoasa a mandriei, infloreste si infrunzeste imbelsugat si aduce mult rod al
faradelegii. Iar cladirea celui rau in suflet nu poate fi doborata, pana ce are ca sprijin
si intarire temelia mandriei. Daca vrei, asadar, sa se usuce in tine arborele faradelegii
(adica patima amaraciunii, a maniei si a supararii) si sa se faca neroditor, ca venind
securea Duhului sa-l taie si sa-l arunce in foc cum zice Evanghelia, si sa-l scoata afara
impreuna cu toata rautatea; si daca vrei sa se darame si sa se surpe casa faradelegii, pe
care cel rau o zideste cu viclesug in suflet (si o face aceasta adunand de fiecare data in
gand ca pietre felurite pricini intemeiate sau neintemeiate, provocate de lucruri si de
cuvinte referitoare la cele materiale si ridicand in suflet o cladire a rautatii, careia ii
pune ca sprijin si intarire ganduri de mandrie), sa ai smerenia Domnului neincetat in
inima. Sa te gandesti cine a fost El si ce s-a facut pentru noi, si din ce inaltimi de
lumina a dumnezeirii, - descoperita dupa putinta fiintelor de sus si slavita in ceruri de
toata firea rationala a ingerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, incepatorilor,
Stapaniilor, Heruvimilor si Serafimilor si a nenumitelor Puteri spirituale, ale caror
nume n-au ajuns pana la noi, dupa cuvantul tainic al Apostolului, - in ce adanc de
smerenie omeneasca s-a coborat, prin negraita Sa bunatate, asemanandu-se intru toate
noua, celor ce sedeam in intunericul si in umbra mortii si ajunseram robi prin calcarea
lui Adam fiind stapaniti de vrajmas prin lucrarea patimilor. Caci aflandu-ne noi intr-o
astfel de robie infricosata si stapaniti fiind de moartea nevazuta si vicleana, nu s-a
rusinat de noi Stapanul intregii firi vazute si nevazute, ci umilindu-Se pe Sine si luand
asupra Sa pe omul cazut sub patimile de ocara si sub osanda dumnezeiasca, ‘’s-a facut
intru toate asemenea noua, afara de pacat”, adica afara de patimile de ocara. El a luat
toate pedepsele trimise asupra omului pentru pacatul neascultarii de catre hotararea
dumnezeiasca: moartea, osteneala, foamea, setea si cele asemenea acestora, facandu-
Se ceea ce suntem noi, ca noi sa ne facem ceea ce este El; ”Cuvantul trup s-a facut”,
ca trupul sa se faca Cuvant; ”fiind bogat, s-a facut sarac pentru noi, ca noi sa ne
imbogatim cu saracia Lui”; s-a facut asemenea noua din multa iubire de oameni, ca
noi sa ne facem asemenea Lui prin toata virtutea. Caci de unde a venit Hristos, de
acolo se innoieste, prin harul si puterea Duhului; omul zidit cu adevarat dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu. Iar prin aceasta innoire ajunge la masura dragostei
desavarsite, care arunca afara frica, nemaiputand sa cada niciodata. Caci ”dragostea
niciodata nu cade”, fiindca ”dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu si cine ramane in
dragoste, in Dumnezeu ramane”. De aceasta masura s-au invrednicit Apostolii si cei
ce s-au nevoit asemenea lor intru virtute si s-au infatisat pe ei desavarsiti Domnului,
urmand lui Hristos cu dragoste desavarsita, in toata viata lor. Gandeste-te, asadar,
totdeauna fara uitare la umilirea aceasta atat de mare, pe care a luat-o Domnul asupra
Sa, din negraita Sa iubire de oameni; adica la salasluirea in Maica lui Dumnezeu -
Cuvantul, la luarea omului asupra Sa, la nasterea din femeie, la cresterea treptata cu
trupul, la ocari, la injuraturi, la batjocuri, la luarea in ras, la barfiri, la biciuiri, la
scuipari, la luarea in bataie de joc, la hlamida rosie, la cununa de spini, la osandirea
lui de catre capetenii, la strigatul iudeilor celor faradelege si de acelasi neam cu El,
impotriva lui: ”Ia-L, ia-L, rastigneste-l!” la cruce, la piroane, la sulita, la adaparea cu
otet si fiere, la triumful paganilor, la rasul celor care treceau si ziceau: ”De esti Fiul
lui Dumnezeu, pogoara-te de pe cruce si vom crede tie”, si la celelalte patimi, pe care
le-a rabdat pentru noi: ”la rastignire, la moarte, la asezarea de trei zile in mormant, la
coborarea la iad; la invierea din morti, la scoaterea din iad si din moarte a sufletelor,
care s-au impreunat cu Domnul, la inaltarea la ceruri, la sederea de-a-dreapta Tatalui,
la cinstea si la slava mai presus de toata incepatoria, Stapanirea si de tot numele ce se
numeste, la inchinarea ce o aduc toti ingerii Celui intai nascut din morti, din pricina
patimilor, dupa cuvantul Apostolului, care zice: ”Aceasta sa se cugete in voi, ceea ce
si in Hristos Iisus, care in chipul lui Dumnezeu fiind, nu rapire a socotit a fi intocmai
cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luand, intru asemanarea omului
facandu-se si la infatisare aflandu-se ca omul; si s-a smerit pe Sine ascultator facandu-
Se pana la moarte, iar moartea a crucii, de aceea si Dumnezeu L-a preainaltat pe El si
i-a daruit Lui nume mai presus de toate numele, ca in numele lui Iisus Hristos tot
genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor de dedesubt”, …
si urmatoarele. Iata la ce slava si inaltime L-au ridicat, dupa dreptatea lui Dumnezeu,
pe Domnul facut om, pricinile mai inainte spuse. (Marcu Ascetul)

       Definitia smeritei cugetari: uitarea atenta a ispravilor tale. (Diadoh al Foticeii)

      Stiu pe cineva care iubeste asa de mult pe Dumnezeu, plangand totusi ca nu-l
poate iubi cat vrea, incat sufletul lui este necontenit intr-o astfel de dorinta fierbinte,
ca Dumnezeu se slaveste in el, iar el este ca si cand n-ar fi. Despre sine nu stie ce
valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l indulcesc. Caci din multa dorire a smereniei
nu-si cunoaste vrednicia sa, ci slujeste lui Dumnezeu dupa randuiala preotilor. Iar din
multa iubire de Dumnezeu isi ascunde amintirea vredniciei, ingropand cu smerenie
undeva in adancul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei
vrednicii, ca sa-si para in cugetarea sa totdeauna o sluga netrebnica, fiind cu totul
strain de vrednicia sa, prin dorul dupa smerenie. Acest lucru suntem datori sa-l facem
si noi, fugind de orice cinste si slava, pentru covarsitoarea bogatie a dragostei
Domnului, care ne-a iubit asa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)
      Smerita cugetare este un lucru greu de castigat. Cu cat este mai mare, cu atat se
cer mai multe stradanii pentru dobandirea ei. Ea se iveste in cei partasi de sfanta
cunostinta in doua cazuri si chipuri: cand luptatorul pentru evlavie se afla in mijlocul
drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei
trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se ingrijesc de dreptate, sau a
gandurilor rele; apoi cand mintea e luminata de harul dumnezeiesc intru simtire si
siguranta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o insusire fireasca, intrucat, fiind
plin de bunatate dumnezeiasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta, chiar daca
ar implini neincetat poruncile Domnului, ci se socoteste pe sine mai smerit decat toti,
in urma impartasirii de bunavointa dumnezeiasca. Cea dintai smerita cugetare
cuprinde de multe ori intristare si descurajare. Iar cea din urma cuprinde bucurie
impreunata cu o sfiala plina de intelepci}ne. Fiindca cea dintai se iveste, cum am zis,
in cei ce se afla la mijlocul nevointelor, iar cea de-a doua se trimite celor ce s-au
apropiat cu desavarsire. Cea dintai se intristeaza adeseori cand e lipsita de fericirile
pamantesti. Cea de-a doua, chiar daca i-ar oferi cineva toate imparatiile pamantului,
nu se impresioneaza si nu simte sagetile cumplite ale pacatului. Caci fiind cu totul
duhovniceasca, nu mai cunoaste de loc slava trupeasca. Dar tot cel ce se nevoieste a
trebuit sa treaca prin cea dintai ca sa ajunga la cea de-a doua. Caci daca nu ne-ar
inmuia harul, aducand asupra noastra patimirile povatuitoare, ca sa lamureasca voia
noastra cea sloboda, nu ne-ar darui stralucirea smereniei de pe urma. (Diadoh al
Foticeii)

Iar semnele smeritei cugetări sînt: avînd cineva toată virtutea trupească şi sufletească,
să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har,
nevrednic fiind ; iar dacă i-ar veni vreo ispită de la draci sau de la oameni, să se
socotească pe sine vrednic de acestea şi de altele mai multe, ca să-şi scadă puţin din
datorie şi să afle la judecată o uşurare de muncile aşteptate. Fiindcă atunci cînd nu
pătimeşte aşa ceva, mult se necăjeşte şi se nevoieşte, căutînd să afle ceva prin care să
se silească pe sine. Iar cînd dobîndeşte aceasta, iarăşi se smereşte, ca unul ce luînd dar
de la Dumnezeu şi neputînd afla ceva ca să întoarcă Făcătorului de bine, rămîne
lucrînd pururea, socotindu-se pe sine şi mai îndatorat. (Cuv. Petru Damaschin)

De la Parintele Proclu

(…) [Dumnezeu] iubeste pe omul smerit. N-ai vazut? Toti sfintii au avut smerenie. Si
care zice ca-i sfant ii inselat de dracu’, care zice ca-i sfant. … Si asa au fost sfintii.
Sfintii, ei nu s-au socotit ca-s buni, [ci ca] ei sunt nevrednici, gunoiul pamantului. Uite
asta [e]. Si cand oi auzi pe cineva ca se recomanda el ca sfant, [acela] e inselat de
diavol. Eu ca sa spun: atata a iubit Dumnezeu omul smerit incat i-o iertat si
pacatele pe care le-o facut. Dumnezeu ii plin de bunatate, da’ Dumnezeu nu iarta
mandria. Toate pacatele le iarta, da’ mandria n-o iarta.

Si cel ce se mandreste cade in curvie. Asta e – cel ce se mandreste… Adica Duhul

Sfant il lasa in parasire. Si cand vede ca o picat, pe urma-l doare capul, si pe
urma s-a invata smerenia. Uite asta e, asta-i treaba… Si ca sa nu ne paraseasca
Duhul Sfant trebuie sa pui asa in minte: ca toti is mai buni si eu is cel mai
pacatos.
Si cand imi vine gandul sa zic ceva sa ma razbun ii spui asa la gand: ‘am sa-i zic,
da’ nu azi – am sa-i zic maine‘. Pana maine, mai zic o rugaciune, mai fac rugaciuni la
noapte si Duhul Sfant va izgoni acele duhuri si maine nu-i mai zic nica si ma bucur ca
am putut birui rautatea din mine. Uite asta. Asta-i treaba… (…)

“Nu te mira ca simti patimile in tine. Ele ne amintesc ca suntem oameni si ne ajuta sa
ne smerim. Teme-te de ingamfare si de mandria draceasca. Afla ca nu depinde de noi
sa ne desavarsim in virtuti,ci de harul lui Dumnezeu,si ca prin smerenie il pastram pe
acesta. “ (Cuviosul Ioan de la Valaam)

Sfantul Isaac Sirul a spus :” Daca te silesti intr-o virtute si nu vezi nici inaintare,nici
folos,nu te mira,caci Domnul da darurile Sale ca raspuns al smereniei si nu al
ascezei.”

Smerenia lupta,in special,impotriva egoismului nostru,impotriva iubirii patimase de

sine,maica tuturor pacatelor,si se impotriveste cu toata puterea parerii de sine,slavei
desarte si mandriei din firea noastra.

Sfântul Siluan Athonitul: Despre smerenie

Lupta impotriva vrajmasului cu arma smereniei.

Cel ce, ca si mine, a pierdut harul, sa lupte cu curaj cu demonii. Cunoaste ca greseala
e in tine insuti; ai cazut in mandrie si slava desarta, dar Domnul te face sa cunosti ce e
viata in Duhul Sfant si ce e lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta
ravagiile cauzate de mandrie si fuge de laudele oamenilor si gandurile de ingamfare.
Atunci doar incepe sa se vindece si sa stie sa pastreze harul. Cum putem intelege daca
sufletul e sanatos sau bolnav? Sufletul bolnav e plin de mandrie, dar sufletul sanatos
iubeste smerenia, invatata de Duhul Sfant si, daca nu cunoaste inca aceasta smerenie,
se socoteste pe sine mai rau decat toti oamenii.

Cum poate fi reaprins focul atunci cand sufletul e abatut, ca el sa arda de iubire in tot
ceasul? Acest foc se gaseste in Dumnezeu si Domnul a venit pe pamant ca sa ne dea
focul harului Sfantului Duh. Cel ce cauta smerenia are si acest foc, caci Domnul da
celui smerit harul Sau.

Trupul, poate fi uscat repede prin post, sufletul, insa nu e deloc usor de supus, ca el sa
ramana mereu smerit, si aceasta ia multa vreme Sfanta Maria Egipteanca a luptat 17
ani impotriva patimilor ei, ca niste fiare salbatice, si abia apoi si-a gasit pacea, macar
ca isi uscase repede trupul neavand in pustie nimic eu ce sa se hraneasca.

Inimile noastre s-au invartosat cu totul si nu intelegem ce e smerenia sau iubirea lui
Hristos. E adevarat ca aceasta smerenie si acesta iubire nu se cunosc decat prin harul
Duhului Sfant, dar uitam ca e cu putinta sa atragem harul la noi. Pentru aceasta, insa,
trebuie sa-i dorim din tot sufletul nostru. Dar cum pot sa doresc ceea ce n-am
cunoscut? Noi toti avem putin din aceasta cunostinta si Duhul Sfant misca fiecare
suflet sa caute pe Dumnezeu.
Dar pentru a te mantui, trebuie sa te smeresti. Caci omul mandru, chiar daca ar fi
bagat cu forta in Rai nu si-ar gasi aici odihna, ar fi nemultumit si ar spune: “De ce n-
am primul loc?” Sufletul smerit e plin de iubire si nu cauta sa fie primul ci doreste
binele pentru toti oamenii si, se multumeste cu orice.

Domnul iubeste pe oameni, dar ingaduie sa fie loviti de incercari si necazuri ca sa-si
cunoasca neputinta lor si sa se smereasca si, pentru smerenia lor, sa primeasca pe
Duhul Sfant. Cu Duhul Sfant toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, totul este
minunat.

Daca cineva sufera mult de saracie, de boala si nu se smereste, sufera fara folos. Cel
ce se smereste va fi multumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru ca Domnul e
bogatia si viata lui, si toti oamenii vor fi uimiti de frumusetea sufletului lui.

Tu zici: “Viata mea e plina de suferinti”. Dar eu iti voi raspunde, sau mai degraba
Domnul insusi iti spune: “Smereste-te si vei vedea ca, spre uimirea ta, incercarile tale
se vor preface in odihna si vei spune: “De ce ma chinuiam si intristam atat altadata?”
Acum insa, esti fericit pentru ca te-ai smerit si harul a venit. Acum, chiar daca ai fi
singur in saracie, bucuria nu te va parasi, caci ai in suflet pacea despre care a zis
Domnul: “Pacea Mea dau voua” (Ioan 14,27). Asa da Domnul pace oricarui suflet
smerit.

Sufletul celui smerit e ca marea: daca arunci o piatra in mare, ea tulbura o clipa fata
apelor, apoi se scufunda in adancuri.

Domnul nu Se descopera pe Sine sufletului mandru. Chiar daca ar studia toate cartile
pamantului, omul mandru nu va cunoaste niciodata pe Domnul. Caci mandria lui nu
lasa loc in ei pentru harul Sfantului Duh si Dumnezeu nu e cunoscut decat prin Duhul
Sfant.

Omul mandru se teme de reprosuri, dar cel smerit nicidecum. Cel ce a atins smerenia
lui Hristos doreste statornic sa i se faca reprosuri, primeste cu bucurie ocarile si se
intristeaza cand este laudat. Dar aceasta nu este decat inceputul smereniei. Cand
sufletul cunoaste prin Duhul Sfant cat de bland si smerit e Domnul, se socoteste pe
sine insusi mai rau decat toti pacatosii si este fericit sa stea pe gunoaie in zdrente ca
Iov si sa vada pe oameni in Duhul Sfant stralucind asemenea lui Hristos.

Un frate a intrebat pe batran zicand: Ce este smerenia? Si a zis batranul: Smerenia

este un lucru mare si dumnezeiesc,iar la smerenie se ajunge prin osteneli trupesti intru
cunostinta si prin a se socoti cineva mai prejos de toti si a se ruga pururea lui
Dumnezeu.

Vamesul e chipul pacatosului,dar si al pocaintei pentru pacate. Cu cat sporesti mai

mult cu atat te simti mai dator,ca si cand n-ai spori deloc. Caci din ce primesc mai
multe daruri,din aceea se socotesc mai indatorati si,deci,se smeresc mai mult.

Nelegiuitii draci i-au semanat lauda in inima unuia ce se nevoia sa ajunga la fericita
smerenie,iar acesta s-a gandit,din insuflare dumnezeiasca sa biruiasca viclenia
duhurilor printr-o mestesigire evlavioasa. Si anume,sculandu-se, a scris pe peretele
chiliei numirile celor mai inalte virtuti,adica: a iubirii desavarsite,a smeritei cugetari
ingeresti, a rugaciunii curate,a curatiei nestricate si a celor asemenea. Deci,cand
veneau gandurile sa-l laude elspunea: Sa mergem la mustrare ! Si venind in
chilie,citea numirile si striga catre sine: Chiar cand vei castiga acestea sa stii ca esti
departe de Dumnezeu. ( comentariu: de nu castigi aceste virtuti,esti departe de
poruncile lui Dumnezeu,iar de le castigi esti sluga netrebnica,ai facut ceea ce trebuia
sa faci,in vreme ce altii au facut mai mult decat poruncile).
Un frate l-a intrebat pe Avva Sisoe zicand:
- Ma vad oe mine ca aducerea aminte a lui Dumnezeu petrece cu mine. I-a zis
batranul:
- Nu este mare lucru sa fie cugetul cu Dumnezeu,ci mare este sa te vezi pe tine
sub toata zidirea. Ca aceasta impreuna cu osteneala trupeasca,povatuieste la
chipul smeritei cugetari.

Zis-a un batran: Obisnuieste-ti inima cate putin sa zica catre fiecare din frati: acesta
ma intrece in ravna pentru Dumnezeu. Si iarasi,acesta este mai osarduitor decat mine.
Astfel ajungi sa fii dedesubtul tuturor si sa locuiasca in tine Duhul lui Dumnezeu. Iar
de vei defaima vreun om,se indeparteaza darul lui Dumnezeu de la tine si te da
intinaciunilor trupesti si ti se impietreste inima si nici o umilinta nu se afla in tine.

Ce legatura are osteneala trupeasca cu simtirea sufletului? “Sufletul cazand de la

porunca prin neascultare s-a predat cum zice Sfantul Grigorie de Nazinans,iubirii de
placere si conducerii de sine celei ratacite,si a iubit cele trupesti si,intr-un anumit fel
s-a facut una cu trupul si s-a facut omul intreg trup,cum zice: “Duhul Meu nu va
ramane pururea in oamenii acestia pentru ca sunt numai trup: (Facere 6:3). De aceea a
zis batranul ca si osteneala smereste trupul,iar trupul smerindu-se,se smereste
impreuna cu el si sufletul. La fel,rugaciunea neincetata,rugaciunea lui Iisus,e vadit ca
se impotriveste celei de-a doua mandrii (mandria impotriva lui Dumnezeu). Caci e
vadit ca cel smerit,cel evlavios,cunoscand ca nu poate dobandi nici un bine in suflet
fara ajutorul si acoperamantul lui Dumnezeu, nu inceteaza sa se roage necontenit lui
Dumnezeu,ca sa-si faca mila de el. Si cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu,de se
invredniceste sa izbuteasca in ceva,stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca,si
nu se poate mandri,nici nu pune cele izbandite pe seama puterii sale,ci le pune pe
seama lui Dumnezeu.

De respingi osteneala si necinstea,nu spune ca te pocaiesti prin alte virtuti. Caci slava
desarta si ocolirea durerii obisnuiesc sa slujeasca pacatului pentru slava. Cand vei
suferi mult pentru o ocara sau necinste,cunoaste ca mult te-ai folosit,fiindca slava
desarta se scoate afara din tine dupa o inteleapta iconomie,prin necinstire.

Avva Serapion spunea: “Daca vrei sa fii smerit,invata sa suporti cu tarie parerile
altora despre tine si nu te improsca singur cu vorbe desarte.”

Ce trebuie facut pentru a avea pace in suflet si in trup? Pentru aceasta trebuie sa
iubesti pe toti oamenii ca pe tine insuti si sa fii gata de moarte in fiecare ceas. Cand
sufletul isi aduce aminte de moarte,el ajunge la smerenie si se preda cu totul voii lui
Dumnezeu si doreste sa fie in pace cu toti si sa iubeasca pe toti oamenii.

Avva Sisoe ne invata:” Prin orice incercare grea ar trece,omul trebuie sa spuna: S-a
intamplat din cauza pacatelor mele.”
Daca mandria i-a doborat pe ingerii din cer in iad,atunci prin opozitie se cuvine sa
conchidem ca smerenia poate ridica la cer din insusi iadul,adica din cel mai mare
adanc al pacatului.

Daca ai ceva bun,acest bine nu este al tau,ci al lui Dumnezeu. Tu n-ai nimic care sa
fie al tau,afara de pacate, fapt pentru care nu ai motive sa te mandresti cu ceea ce ai in
tine. Sluga care incepe sa se laude cu bogatia stapanului sau e nebuna si
necredincioasa.

Implinind fapta buna,adu-ti aminte de Cel ce a spus:” Fara Mine nu puteti face
nimic !” (Ioan 15:5),si facand toate trebuie sa ne numi “slugi netrebnice” cum ne-a
poruncit Domnul (“Asa si voi cand veti face toate cele poruncite voua,sa
ziceti:”Suntem slugi netrebnice pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem”
Luca 17:10).

Cugeta intotdeauna nu la ceea ce ai,ci la ceea ce-ti lipseste;tu trebuie sa ai o parere de

rau privitoare mai mult la virtutile pe care nu le ai,decat sa te lauzi cu acelea care se
afla in tine. Sa ne inchipuim ca mai ramam multe din cele ce trebuiau facute si pe
care,cu toate acestea nu le-am facut si atunci toate meritele noastre inchipuite vor
aparea in proprii nostri ochi ca o nimica toata. (Prot P Socolov).

Multi nu se rusineaza sa se numeasca in fata oamenilor pacatosi,dar nu vor sa auda

acest lucru de la altii. Acesta nu e un semn al smereniei. Smerita cugetare o arata nu
cel ce se ticolseste pe sine,ci acela care fiind mustrat de altul nu-si micsoreaza
dragostea fata de el. (Sf Ioan Scararul)

Daca vrei sa dobandesti cu adevarat smerenia deprinde-te sa rabzi barbateste ocarile

aduse de altii. (Avva Serapion)

Cel smerit nu-si aduce aminte de raul pricinuit de altii si nu-l oasndeste pe omul care
pacatuieste. In felul acesta el dobandeste iertarea pacatelor prin 3 mijloace: ca unul ce
nu judeca-nu va fi judecat,ca unul ce este smerit cugetator-este indreptatit,ca unul ce
iarta-primeste iertarea. ( Sf Atanasie al Alexandriei)

I s-a spus unui batran ca unii se invrednicesc sa vada ingeri. La acesta batranul a spus:
“fericiti sunt aceia care neincetat isi vad pacatele lor”.

Pentru a se feri de prima forma de mandrie,care sta in a te socoti mai presus de ceilalti
oameni,sau cel putin fata de unii,si a-i dispretui omul trebuie sa se straduiasca sa vada
numai ceea ce este bun si frumos in semenul sau si sa-si intoarca privirea de la
greselile si defectele lui.

Zice Apostolul:” Caci cine te deosebeste pe tine? Si ce ai pe care sa nu-l fi primit? Iar
daca l-ai primit de ce te falesti ca si cum nu l-ai fi primit?” ( 1 Cor 4:7)

Mandria insa sta indeosebi pentru omul duhovnicesc in laudarea cu virtutile sale.
Pentru aceasta,leacul este aducerea aminte de greselile si caderile din trecut. Leacul
esential sta insa in a intelege omul “ca toata darea ce buna cea buna si tot darul
desavarsit de sus este,pogorandu-se de la Parintele luminilor.” ( Iac 1:17)
Omul trebuie sa inteleaga ca toate cele bune ne sunt daruite de Dumnezeu,iar fara
harul Lui suntem cu totul neputinciosi in a face binele; sa fie pururea constient ca “ nu
este nici de la cel care voieste,nici de la cel care alearga,ci de la Dumnezeu Care
miluieste” (Rom 9:16),si ca “ De n-ar zidi Domnul casa,in zadar s-ar osteni cei ce o
zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea,in zadar ar privegea cel ce o pazeste.” (Ps 126:1)

Sfantul Varsanufie are grija sa invete:” Smereste-te cu adevarat nu numai inaintea lui
Dumnezeu,ci si a oamenilor”. Iar Sfantul Ioan Casian intareste acest adevar,spunand
ca “nimeni nu poate atinge telul final al desavarsirii,adica al curatiei,decat numai
printr-o umilinta adevarata,pe care o arata mai intai fata de frati si apoi chiar lui
Dumnezeu.”

Spune Sfantul Ioan Gura de Aur:” Atunci esti smerit,cand desi ai pricina sa te
lauzi,totusi te micosrezi pe tine insuti,te smeresti,te umilesti”. La fel zice si Sf Isaac
Sirul ca “smerit la cuget este cu adevarat cel ce are in ascuns ceva vrednic de fala si
nu se faleste,ci socoteste aceea in gandul lui una cu pamantul.”

Smerenia este uitarea faptelor bune odata implinite si nesocotirea virtutilor

dobandite.Prin smerenie se ajunge la o stare de despuiere si goliciune launtrica.

Smerenia nu poate fi despartita de rugaciune.Mai intai,de rugaciunea de cerere,caci

prin ea omul arata ca nu se increde nicidecum in puterile sale,isi arata neputinta de a
face cele pe care le cere lui Dumnezeu,si marturiseste ca numai de la Dumnezeu
asteapta tot binele; ca nu poate lucra nimic bun si nici pastra vreo virtute fara ajutorul
si apararea lui Dumnezeu.