Sunteți pe pagina 1din 11

Universitatea de Medicina si Farmacie Gr. T.

Popa Iasi

Facultatea de Medicina Dentara

Cariologie

Posterior composite restoration


update: focus on factors influencing
form and function
Actualizare asupra restaurarilor
compozite in zona posterioara:
discutie centrata asupra factorilor ce
influenteaza forma si functia

ONISORU BOGDAN, GRUPA


22, AN VI

1
Abstract
Restaurarea dintilor posteriori cu rasini compozite continua sa fie populara
printre clinicieni, iar cererea pentru restaurari estetice este in crestere. Intr-adevar,
fata de amalgam, cea mai comuna alegere estetica este rasina compozita. Fata de
restaurarile din amalgam, restaurarile compozite din zona posterioara de marime
medie spre mare prezinta rate de esec mari, carii recurente si frecventa mare de
inlocuire. Cercetatorii de pe tot globul cauta noi tehnici si materiale care sa
imbunatateasca performanta clinica, manevrarea si proprietatile mecanice si fizice
ale rasinilor compozite. In ciuda acestei atentei, restaurarile compozite posterioare
continua sa prezinte o viata clinica injumatatia fata ce a amalgamului. Desi exista
numeroase recomandari privind prepararea, aplicarea restaurarii si tehnica de
polimerizare, cercetarile actuale indica faptul ca longevitatea restaurarilor depinde
de mai multe variabile ce pot fi dificil de controlat de catre clinician. Aceste variabile
cuprind riscul carios al pacientului, pozitia dintelui, obiceiurile pacientului, numarul
de suprafete restaurate, calitatea adeziunii dintre dinte si restaurare, precum si de
abilitatea materialului de restaurare sa realizeze o interfata dinte-restaurare
sigilata. Desi clinicienii tind sa se concentreze asupra formei dintelui cand evalueaza
succesul sau esecul unei restaurari compozite posterioare, accentul trebuie sa
ramana pe imbunatatirea intelegerii noastre asupra variabilelor clinice care au
impact asupra formarii unei sigilari durabile la interfata dinte-restaurare. Acest
articol prezinta o actualizare a tehnologiei existente si subliniaza mecanismul cu
impact negativ asupra durabilitatii restaurarilor din compozit in zona posterioara
realizate pe dintii permanenti.

Performanta clinica a compozitului versus cea a amalgamului

In Statele Unite ale Americii, in 2005, s-au efectuat 166 de milioane de


restaurari, studiile clinice sugerand ca mai mult de jumatate au esuat. S-a anticipat
ca accentul pe terapia de inlocuire va creste pe masura ce amalgamul va fi treptat
eliminat. Ingrijorarea mondiala privind mercurul din mediul inconjurator reprezinta
motorul pentru discontinuarea amalgamului. Amalgamul dentar este pe locul 5 din
produsele cu mercur, dupa baterii, aparatele de masurat, comutatoarele electrice si
relee si becurile ce contin mercur.

Rasina compozita reprezinta cea mai comuna alternativa pentru amalgamul


dentar, desi mai multe studii au raportat ca restaurarile compozite prezinta numar
mai mare de carii recurente, rate de esec mai mari si frecvente mai mari de

2
inlocuire. Simecek a realizat o recenzie a fiselor dentare a 3.000 pacienti si a ajuns
la concluzia ca exista un risc semnificativ mai mare de inlocuire a restaurarilor
compozite realizate in zona posterioara fata de cele realizate din amalgam. Intr-un
studiu efectuat asupra restaurarilor din zona posterioara realizate de 243 de
stomatologi norvegieni s-a observat ca media anilor pana la esecul restaurarilor din
amalgam era de 11 ani iar media pentru compozit era de 6 ani. Un studiu efectuat
asupra restaurarilor din compozit sau amalgam pe o populatie de copii a indicat ca
nevoia de tratament suplimentar era cu 50% mai mare la copiii carora li s-au
efectuat restaurari cu compozit. In functie de factori, inclusiv marimea restaurarii,
localizarea dintelui si tipul pacientului, restaurarile compozite posterioare continua
sa prezinte o viata clinica injumatatia fata ce a amalgamului.

Folosirea compozitului pentru restaurarea formei si functiei dintilor posteriori


afectati de boala, varsta sau trauma castiga acceptarea comunitatii dentare.
Succesul clinic al restaurarilor compozite de clasa II este influentat de un numar
vast de factori. In acest articol se va pune accentual pe parametrii clinici, inclusiv
caracteristicile pacientului, prepararea dintelui, utilizarea matricei si legatura dintre
dentina si compozitia compozitului.

Selectarea pacientilor

Popularitatea si cererea pentru restaurari din rasini in zona posterioara sunt


in crestere constanta inca de la introducerea materialelor la jumatatea anilor 1950.
La acest fenomen au contribuit accentul societatii asupra esteticii, precum si
miscarea globala de eliminare a amalgamului. Din pacate succesul si/sau esecul
restaurarilor din rasini compozite este dependent de anumite variabile ce sunt dificil
de controlat de catre clinician. De exemplu, restaurarile efectuate la pacientii cu risc
carios mare prezinta rata de esec dubla fata de pacientii cu risc carios mic. Aceste
rezultate sunt documentate atat la pacientii adulti cat si la copii. Datele clinice
indica faptul ca indiferent de tipul de preparare realizat si indiferent de tipul de
restaurare cu rasina compozita, clinicianul trebuie sa ia in calcul statusul carios al
pacientului.

Prepararea dintilor

Pentru restaurarile din rasini in zona posterioara au fost indicate mai multe
tipuri de preparari dentare. Rasinile sunt folosite pentru maximizarea esteticii si
minimizarea pierderii de structura dentara in timpul prepararii. Din cauza localizarii
cariei si a nevoii de a restaura fetele proximale in cacitatile de clasa II, s-au
recomandat un numar mare de tipuri de preparari dentare. Scopul acestora este a
reduce pierderea de structura dentara sanatoasa.

Tehnica tunel descrisa de Hunt si Knight a fost folosita pentru indepartarea


cariilor proximale, dar mentinand creasta marginala intacta. Desi promitatoare,
studiile clinice pe termen lung limteaza adoptarea pe scara larga a acestei tehnici.

3
Abilitatea de accesare si restaurare a leziunilor carioase proximale in mod direct
reprezinta cea mai conservatoare tehnica de restaurare proximala. Aceasta tehnica
prezinta un succes relativ in mentinerea intacta a structurii dentare (Figurile 1 si 2).

Figura 1. Figura 2.

Accesarea leziunilor carioase proximale in mod direct este de obieci limitata.


Preparatia minicaseta a fost recomandata de clinicieni si cercetatori. Acest tip de
preparare a fost descrisa ca fiind minim invaziva si a prezentat rata de succes de
70% dupa 7 ani. Tipul de preparare limiteaza indepartarea de structura dentara
sanatoasa si profita de tehnici de gravare adecvate. Cu toate acestea insa, in
functie de localizarea si marimea cariei poate fi necesara prepararea in mod
traditional a dintelui, lucru ce implica indepartarea smaltului ocluzal si a dentinei
infectate. Aceste preparari invazive sunt indicate in anumite situatii clinice (Figura
3) si sunt bine documentate in literatura. Pe cat posibil trebuie utilizate tehnici de
preparare ce mentin structurile sanatoase atunci cand se restaureaza suprafetele
proximale cu rasini compozite.

Figura 3.

S-a acordat o atentie sporita relatiei dintre tipul cavitatii, marimea cavitatii,
numarul de suprafete restaurate si riscul de esec al restaurarii. Cu cat creste
numarul suprafetelor restaurate cu atat creste si riscul de esec. De exemplu, in
2012, recenzia efectuata de Demarco a aratat ca restaurarile de clasa I sunt mai
putin predispuse esecului decat restaurarile de clasa II. Pentru a minimalize esecul

4
restaurarii si pentru a diminia efectele legarii la mai multe suprafete dentare,
majoritatea strategiilor clinice s-au concentrat pe metode de a scadea raportul
dintre suprafatele pe care se face adeziunea si restul suprafetelor, lucru cunoscut
sub numele de factorul C. Unele studii au indicat ca un factor C crescut este asociat
cu rezistenta de adeziune scazuta. Cu toate acestea insa, cercetarile recente au
sugerat ca acest rezultat nu este valabil pentru noile rasini compozite.

Impreuna cu tipul de preparare si dimensiunea cavitatii, pozitia dintelui in


cavitatea orala influenteaza in mod direct performanta si longevitatea unei
restaurari. Unele studii sugereaza ca restaurarile realizate pe premolari au rate de
esec mai mici decat cele realizate pe molari. Acest lucru este oarecum logic
deoarece fortele masticatorii sunt mai mari la nivelul molarilor decat la premolari.
Cu toate acestea insa, aceste afirmatii legate de pozitia dintelui si numarul de
suprafete restaurate indica faptul ca medicii stomatologi trebuie sa foloseasca rasini
compozite pentru zona posterioara in zone unde estetica este esentiala si ca trebuie
sa mentina cat mai multa structura dentara. Figurile 4 si 5 ilustreaza rezultatele
estetice obtinute atunci cand se inlocuieste o restaurare proximala din amalgam cu
una din rasina compozita.

Figura 4. Figura 5.

Polimerizare si matrici

Tehnicile utilizate pentru aplicarea si polimerizarea rasinilor compozite, in


special in zonele supuse fortelor masticatorii, au avut parte de atentie sporita.
Dezbatarea dintre cercetatori, precum si medici privind polimerizarea in straturi
versus cea in masa continua. Tehnica polimerizarii in straturi (Figura 6) este
recomandata datorita contractiei de polimerizare mici. Reducerea volumului de
compozit polimerizat minimalizeaza contractia si maximizeaza conversia
monomerilor in polimeri. Acest lucru se obtine si prin scaderea atenuarii luminii de
fotopolimerizare. In timp ce tehnica polimerizarii in straturi a fost folosita timp de
decenii, exista studii care indica faptul ca umplerea in straturi produce presiuni de
contractie mai mari. In contrast cu acest lucru, studii recente raporteaza ca

5
umplerea in straturi produce presiuni de contractie mici, comparativ cu umplerea in
masa. Aceste concluzii se datoreaza, cel mai probabil, diferitelor metode de testare.
Astazi, producatorii se chinuie sa produca sisteme de rasini compozite care prezinte
contractii de polimerizare mai mici (<2%), si, mai important, sa reduca presiunile de
contractie la polimerizare. Strategiile de imbunatatire includ folosirea monomerilor
cu contractie mica sau a monomerilor cu masa moleculara mare. Pe masura ce
rasinile compozite cu contractie scazuta se imbunatatesc, umplerea in straturi si
polimerizarea s-ar putea sa nu mai fie recomandate. Cu toate acestea insa, pana nu
se confirma succese clinice pe termen lung al acestor sisteme se recomanda
umplerea in straturi a cavitatilor.

Figura 6.

S-a evaluat si influenta tipului de matrice asupra calitatii contactului proximal


si a usurintei de restaurare a cavitatilor de clasa II. Abilitatea de a reproduce un
contact proximal adecvat si functional in cazul restaurarilor de clasa II este
importanta pentru a minimiza impactarea alimentelor si, astfel, de a mentine un
tesut parodontal sanatos. In plus, o restaurare prost adaptata poate prezenta o
margine deschisa prin care pot penetra fluidele orale (saliva, enzime, apa si
bacterii cariogene). Micropercolarea marginala poate duce la carii recurente,
motivul cel mai comun al esecului restaurarilor compozite.

Producatorii au introdus pe piata diferite tipuri de matrici, avand scopul


influentarii directiei de contractie a compozitului in timpul polimerizarii. Literatura
nu mai sustine conceptual de polimerizare directionala, desi aceste matrici inca
exista. Desi exista un numar mare de diferite forme si marimi, majoritatea matricilor
se incadreaza intr-unul din doua tipuri de baza: 1. matrici metalice drepte sau
circumferentiale/preconturate si 2. matrici transparente drepte sau
circumferentiale/preconturate. In ciuda teoriei conform careia matricile transparente
maresc polimerizarea la nivelul marginii gingivale, studiile recente sugereaza ca
tipul de matrice folosit nu influenteaza succesul clinic al restaurarilor de clasa II.

In plus fata de tipul de matrice, exista diferite tipuri de produse si tehnici de


separare dentara. Acestea includ penele dentare si inelele de separare. Literatura
sugereaza ca tipul de matrice/pana nu influenteaza performanta clinica a
restaurarilor compozite de clasa II. Cu toate acestea insa, literatura nu indica o

6
combinatie de matrice/pana care sa reproduca cu exactitate suprafata de contact
proximal.

Esecul restaurarilor compozite

Cercetatorii si industria de comert isi continua eforturile pentru a modifica


materialele rasinice restaurative pentru a imbunatati manevrarea, proprietatile
mecanice si fizice, precum si performanta clinica. Majoritatea rasinilor compozite
actuale prezinta proprietati mecanice care le fac adecvate pentru folosirea lor pe
toti dintii. Restaurarile rasinice efectuate in zone cu functionalitate mare sunt mai
predispuse la uzura/fractura marginala in ciuda avansului facut de materialele
actuale. Clinicienii trebuie sa fie precauti cand realizeaza restaurari compozite mari
in zone in care se exercita forte mari. Longevitatea restaurarilor compozite la
pacientii cu bruxism este limitata.

In timp ce compozitia rasinii, tipul de preparare dentare si sistemul de matrici


pot influenta longevitatea unei restaurari compozite, factorul primordial pentru
esecul clinic al restaurarilor medii spre mare este reprezentat de cariile secundare
aparute la marginea restaurarilor. Spre exemplu, intr-un studiu realizat pe
radiografiile a 459 de pacienti cu varsta intre 18 si 19 ani, cercetatorii au raprotat ca
rata de esec a restaurarilor proximale prin carie secundara sau recurenta a fost de
43% pentru compozit si de 8% pentru amalgam. Intr-un studiu separat pe restaurari
de compozit si de amalgam realizate pe copii cu varste cuprinse intre 8 si 12 ani s-a
observat ca motivul principal de esec pentru ambele materiale a fost caria
secundara, aceasta avand o incidenta de 3.5 ori mai mare in cazul restaurarilor din
compozit.

Cresterea cariilor secundare la marginea restaurarilor compozite sugereaza


ca sigilarea la interfata compozit-dinte nu este adecvata pentru a rezista presiunilor
fizice, chimice si mecanice de la nivel oral. Esecul restaurarilor medii spre mari a
fost corelat cu degradarea adeziunii la interfata suprafata-compozit si cu cresterea
concentratiei de Streptococc mutans. Degradarea adeziunii la interfata dinte-
compozit a fost asociata cu esecul adezivilor in a forma o sigilare impermeabila cu
dentina. Esecul legaturii dintre adeziv si dentina duce la pori deschisi la interfata
compozit-dinte, permitand accesul enzimelor, fluidelor orale si a bacteriilor in acesti
pori. Date din studii in vivo si in vitro indica faptul ca infiltratia acestor agenti in
golurile dintre dinte si compozit va duce la carii recurente, hipersensibilitate si
inflamatie pulpara. Rezultatele din studii clinice indica pierderea de retentie,
adaptare marginal slaba si decolorare atunci cand interfata adeziv-dentina este
expusa la mediul ora. Legatura mecanica eficienta dintre compozit si smalt este
obtinuta cand se instaureaza protocoale de gravare adecvate; esecul legaturii la

7
interfata adeziv-dentina pune in pericol longevitatea restaurarilor compozite medii
spre mari din zona posterioara.

Esecul adeziunii a fost depistat la marginea ginigivala a restaurarilor


compozite de clasa II. S-a observat o separare intre compozit si suprafata dintelui la
nivelul marginii gingivale. In restaurarile compozite de clasa II exista de obicei putin
smalt disponibil pentru adeziunea la marginea gingivala; de aceea, adeziunea in
aceasta zona depinde de integritatea sigilarii formate cu dentina. Spatiile formate la
nivelul marginii gingivale au fost atribuite unei adeziuni dentinare instabile. Intr-un
studiu ce compara rezistenta la tractiune a legaturii adeziv-dentina la nivelul
peretilor gingival si proximal ai restaurarilor de clasa II, s-a observat ca adeziunea la
nivelul peretelui gingival era semnificativ mai slaba. Un studiu spectroscopic
complementar a raportat o dubla diferenta in ceea ce priveste intinderea
demineralizarii dentinare la nivelul marginilor proximale si gingivale. Diferenta de
demineralizare sugereaza faptul ca exista dentina mai putin mineralizata la nivelul
marginii gingivale. Efectul cumulativ al mineralelor scazute, densitatii crescute si a
marimii tubulilor se traduce in gravare mai rapida si mai profunda la nivelul marginii
gingivale, comparativ cu peretele proximal. Desi gravarea a fost mai profunda la
nivelul marginii gingivale, exista considerabil mai putina infiltratie adeziva a
matricei dentinare demineralizate la nivelul marginii gingivale. Discrepanta dintre
profunzimea gravarii si infiltratia adeziva a dus la o zona largade colagen expus la
nivelul marginii gingivale.

Yoshiyama a sugerat ca o crestere a numarului de tubuli la nivelul marginii


gingivale va promova infiltrarea adezivului la aceasta margine. Cu toate acestea
insa, alte variabile precum continutul de apa interfera cu infiltrarea eficienta a
adezivului la nivelul marginii gingivale.Continutul de apa este mai mare in dentinsa
la marginea gingivala decat la nivelul peretelui proximal. Continutul de apa este
crescut datorita prezentei apei in matricea dentinara demineralizata si a tubulilor ce
contin fluid dentinar. Prezenta acestui fluid contribuie la contaminarea suprafetei.
Continutul crescut de apa duce la infiltrare adeziva si conversie monomer/polimer
scazute la nivelul marginii gingivale, comparativ cu perele proximal. Impactul apei
asupra eficacitatii adeziunii este sustinut de cercetarile in vitro ce indica faptul ca
monomerii sau oligomerii adezivi si colagen neprotejat de la nivelul marginii
gingivale la restaurarilor compozite de clasa II sufera degradare hidrolitica dupa 90
de zile de depozitare in mediu apos.

Tehnicile de adeziune umeda au fost introduse la inceputul anillor 1990


pentru a contracara problemele observate cu colapsul colagenului urmat de uscarea
matricei dentinare demineralizata. Adeziunea umeda inseamna ca matricea
dentinara demineralizata este complet hidratata in timpul realizarii adeziunii. Prin
aceasta metoda, canalele dintre fibrele colagenice ale dentinei demineralizate sunt
umplute cu apa, solvent, gravant si /sau fluide orale. Adezivul trebuie sa difuzeze in

8
spatiile substratului umplute cu fluid si de-a lungul fibrelor de colagen. Ideal,
solventul in combinatie cu monomerii hidrofili (HEMA) conditioneaza colagenul sa
ramana extins in timpul infiltrarii adezivului. Cu toate acestea insa, HEMA poate
reduce semnificativ evaporarea apei. Monomerii hidrofobi (Bis-GMA) vor rezista
difuzarii in aceste situri unde exista apa reziduala.

In situatia in vivo exista posibilitatea unui control limitat a cantitatii de apa


ramasa pe dinte. Este posibil ca suprafata dentinara sa ramana atat de umeda incat
adezivul se separa fizic in fazele hidrofobic si hidrofilic. Intr-adevar, rezultatele
cercetarilor de laborator indica faptul ca umezeala in exces interzice formarea unei
legaturi impermeabile la nivelul adeziv-dentina.

In conditii clinice, medicii stomatologi trebuie sa incerce sa realizeze


adeziunea la suprafete umede, cum ar fi dentina afectata sau dentina profunda.
Continutul de apa al dentinei afectata de carie este de 2.7 ori mai mare decat cel al
dentinei normale. Tubulii dentinari expusi explica 22% a suprafatei dentinei
profunde. Tubulii dentinari expusi explica doar 1% din suprafata dentinei din
apropierea jonctiunii smalt-dentina. Cresterea tubulilor expusi in dentina profunda
inseamna ca fluidul pulpar va contribui suplimentar la umiditatea deja prezenta in
matricea dentinara demineralizata. Avand in vedere sensibilitatea adezivilor actuali
la umezeala, este evident faptul ca legatura la aceste substraturi clinice reprezinta
o adevarata provocare. Aceasta dificultate subliniaza posibilele limitari in utilizarea
compozitelor pentru restaurarea leziunilor carioase intinse si profunde.

Sensibilitatea adeziunii in conditii de umiditate

Capsulele cu apa ce se formeaza in adezivii aplicati pe suprafete umede,


precum si separarea fazica a adezivului ce duce la infiltratie limitata a componentei
dimetacrilice sunt doua exemple de sensibilitate a adezivilor la umiditate.
Umiditatea optima variaza ca si functie in sistemul adeziv. Este imposibil sa obtinem
simultan umiditate uniforma pe toti peretii cavitatii. Pe scurt, adeziunea umeda este
o procedura cu o tehnica foarte sensibila. Adeziunea optima cu produsele
comerciale existente se realizeaza intr-un interval foarte ingust de conditii, cum ar fi
continutul de apa. Strategiile de promovare a legaturii materialelor rasinice la
substratele dentinate umede includ si incorporarea de monomeri ionici si hidrofili in
adeziv.

Aceste adezive gravarea si aplica primerul simultan, rezolvand astfel


problema colapsului colagenului si simplificand protocolul de adeziune.
Hidrofilicitatea acestor adezive maresc absorbtia de apa, lucru ce poate duce la
prabusire hidrolitica in cavitatea orala. Acestor sisteme le lipseste un invelis rasinic
hidrofobic la nivelul interfetei de adeziune. Straturile hibride realizate cu aceste
sisteme adezive se comporta ca membrane semi-permeabile; apa este transferata
prin interfata de adeziune chiar si dupa polimerizarea adezivului. Cresterea

9
concentrarii monomerilor hidrofili in aceste sisteme este asociatat cu scaderea
integritatii structurale a interfetei adeziv-dentina.

Efectele functiei, oboselii si degradarii

Masurate imediat, adeziunea dentina-compozit este considerata a fi adecvata


pentru tolerarea conditiilor din cavitatea orala, dar aceastea se deterioreaza de-a
lungul timpului. Cele doua mecanisme majore de deteriorare sunt oboseala si
hidroliza. Oboseala a fost corelata cu presiuni transmise legaturii prin forte ocluzale,
expansiune si contractie termica si prin contractia la polimerizare a compozitului.
Deteriorarea cronica a legaturii dentina-compozit este corelata cu hidroliza si
eliberarea de adeziv infiltrate la structura dentara.

Comportamentul de-a lungul timpului a interfetei compozit-dentina reprezinta


o functie complexa a fazelor materiale individuale, lucru indicat de cercetari. De
exemplu, analiza elementelor microfinite a aratat ca fiecare faza materiala la
interfata adeziv-dentina trece prin concentratii de forte diferite. Comportamentul
general al esecului interfetei adeziv-dentina nu este determinat de cea mai slaba
componenta, ci de componenta a carei concentrare de forte se apropie de
rezistenta maxima la care cedeaza.

In timpul realizarii masticatiei componentele intefetei compozit-dinte sunt


supuse unor presiuni chimice si mecanice. Interactiunea dintre acestea poate
rezulta in deteriorarea proprietatilor materialului de-a lungul timpului. Ruperea
legaturilor covalente prin adaugarea apei este considerat unul din motivele
principale pentru deteriorarea adezivului la interfata compozit-dinte. Degradarea
grupurilor esterice metacrilice produce acizi carboxilici acelasi grup functional
vinovat in aparitia cariilor induse acid. Modificarea proprietatilor mecanice a acestor
materiale poate fi atribuita unei variatati de mecanisme care includ si proliferarea
suprafetei si defectele de sub suprafata. Aceste defecte combinate cu presiunile
chimice si biochimice din cavitatea orala pot duce la esecul restaurarii.

In concluzie, legatura adeziv-dentina constituie prima apararea impotriva


substantelor ce pot penetra si submina marginea gingivala a restaurarilor
compozite in vivo. S-a emis ipoteza cum ca degradarea in vivo a legaturii la
interfata adeziv dentina urmareste o cascada de evenimente ce incepe cu gravarea
dentinei. Ruptura structurii dentare prin gravare expune si activeaza enzimele
proteolitice ce pot degrada componenta colagenica expusa a stratului hibrid.
Urmatorii factori pot inhiba formarea unei legaturi adeziv-dentina durabile: 1.
absorbtia de apa si hidroliza rasinii adezive, 2. conversie monomr/polimer
inadecvate, 3. infiltrare incompleta cu rasina a matricei dentinare demineralizate,
4. evaporarea incompleta a solventului si 5. provocarile enzimatice in prepararae
cavitatii prin expunerea la fluidele orale. Desi legatura adeziv-dentina durabila este
importanta in mentinerea sigilarii la interfata compozit-dinte, proprietatile
materialelor reprezinta doar o parte din aceasta problema extrem de complexa.

10
Sumar
Restaurarea dintilor posteriori cu rasini compozite continua sa fie populara
printre clinicieni, iar cererea pentru restaurari estetice este in crestere. Producatorii
muncesc intens pentru imbunatatirea rasinilor compozite prin modificarea
componentelor acestora pentru a scadea contractia de polimerizare si de a creste
proprietatile mecanice si fizice, si pentru a imbunatati manevrarea. Cele doua cauze
majore ale esecului restaurarilor compozite sunt cariile secundare si fracturile
restaurarii sau a dintelui. Recenzia si actualizarea rasinilor compozite din punct de
vedere al tipul de preparare, al alegerii matricei si a sistemului rasinic
demonstreaza masura limitata cu care acesti factori influenteaza longevitatea
clinica a restaurarilor compozite in zona posterioara. Factorii clinici si cei legati de
pacient, inclusiv riscul carios, tipul de cavitate, numarul de suprafete restaurate si
pozitia dintelui trebuie cercetate cu atentie pentru a putea alege corect materialul
de restaurare.

Desi clinicienii tind sa se concentreze asupra formei dintelui cand evalueaza


succesul sau esecul unei restaurari compozite posterioare, accentul trebuie sa
ramana pe imbunatatirea intelegerii noastre asupra variabilelor clinice care au
impact asupra formarii unei sigilari durabile la interfata dinte-restaurare. Acest
articol prezinta o actualizare a tehnologiei existente si subliniaza mecanismul cu
impact negativ asupra durabilitatii restaurarilor din compozit in zona posterioara
realizate pe dintii permanenti.

Bibliografie
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23750102

11