Notiunea de ortomolecula a fost introdusa de Linus Pauling in 1968

(in revista medicala Science), pentru a-si explica acea convingere

conform careia orice boala poate fi tratata prin administrarea
moleculelor corecte de nutrienti in cadrul unei nutritii adecvate.
Ideea-cheie a fost ca factorii genetici nu influenteaza doar
caracteristicile fizice ale individului, ci intreg ansamblul sau biochimic.
Procesele metabolice variaza major in functie de variabilitatea
genetica, astfel incat afectiuni precum ateroscleroza, cancerul,
schizofrenia sau depresia sunt asociate cu anormalitati biochimice
care sunt fie agenti cauzali, fie factori de potentare.

De atunci au aparut si doctorii de nutritie (nutritionistii

ortomoleculari) a caror conceptie fundamentala, de altfel acceptata
si in medicina traditionala, este ca atat individul, cat si boala sunt
unici. Orice medic stie ca nu exista boli, ci bolnavi, dar in cazul
medicinei ortomoleculare baza bolilor o reprezinta ruperea balantei
dintre trebuintele nutritionale si aportul moleculelor corecte de
nutrienti.
Practic, malnutritiile descrise de medicina traditionala, dar considerate
aici la un nivel ceva mai subtil, devin cheia tratamentului oricarei
afectiuni.

Practicienii acestei forme de terapie se bazeaza pe cunostinte

provenite din nutritie, biochimie, biologie celulara, fiziologie,
imunologie, alergologie, endocrinologie, stomatologie, climatologie
etc. De asemenea, modalitatile terapeutice in medicina
ortomoleculara includ administrarea de vitamine, minerale,
aminoacizi, acizi grasi esentiali, fibre, enzime, anticorpi, antigeni,
terapia celulara, terapia chelationala, dializa, plasmafereza,
hidroterapia, terapia termala, fototerapia si electroterapia
(inclusiv terapia electroconvulsiva), terapia cu aer ionizat, terapia
cu lumina solara, acupunctura, masajul, exercitiile fizice,
biofeedback-ul, hipnoterapia si alte tipuri de
psihotratament (Kunin, 2010).
Medicii ortoterapeuti sustin ca specialitatea se bazeaza pe cele mai
noi descoperiri ale stiintei din biochimie, biofizica, psihofiziologie si
ecologie. Nu se folosesc medicamente traditionale, pentru ca acestea
sunt considerate limitate ca actiune si toxice. Se crede ca mijloacele
medicinei ortomoleculare ofera beneficii mai mari pentru pacienti, in
lipsa oricaror efecte adverse.
Desi, ca si medicii traditionali, respecta principiul hipocratic Primum
non nocere (La inceput nu dauna), medicii ortomoleculari incearca
adaugarea unor valori si credinte aditionale. De exemplu, pentru
practica ortomoleculara, imperativul de baza este sa punem nutritia in
prim-plan.
Cele 7 reguli cardinale sunt:
1. Nutritia este pe primul loc in diagnostic si tratament.
2. Mediamentele se folosesc numai in circumstante bine delimitate si
intotdeauna cu mare atentie la eventualele pericole si efecte adverse.
3. Poluarea mediului si modificarea alimentelor sunt o problema a
vietii moderne si o prioritate medicala.
4. Diferentele biochimice intre indivizi sunt regula, de aceea dozele
zilnice recomandate reprezinta valori lipsite de orice semnificatie.
5. Testele sangvine nu reflecta corect nivelul tisular de nutrienti.
6. Diagnosticul nutritional este cel mai bun, deoarece afectiunile
provocate de lipsa sau excesul nutrientilor raspund la tratament rapid
si sunt curabile.
7. Speranta este aliatul de baza al medicului si un drept absolut al
pacientului.

Intreaga comunitate medicala a respins pretentiile medicinei

ortomoleculare ca fiind false si fara substanta (Aaronson, 2003).
Pana in acest moment, nu avem nicio dovada ca acest tip de asa-zisa
medicina ar fi eficienta in tratamentul vreunei afectiuni. Printre
asociatiile critice la adresa medicinei ortomoleculare amintim
American Cancer Society, The American Psychiatric Association, The
National Institute of Mental Health, The American Academy of
Pediatrics, Canadian Pediatric Society. AMA (American Medical
Association) descrie drept mit ideea ca malnutritiile mineralo-
vitaminice ar fi omniprezente, ca bolile pot fi pur si simplu evitate prin
suplimente nutritionale si ca cele mai multe boli au la baza dieta
necorespunzatoare. American Cancer Society arata limpede ca
evidenta stiintifica disponibila in acest moment nu sprijina tratamentul
ortomolecular pentru cele mai multe afectiuni in care se afirma ca
acesta ar fi eficient. Unele suplimente nutritionale au o utilitate
punctuala, dar ingestia corecta de nutrienti prin alimente este cea mai
buna metoda de a intra in posesia necesarului de vitamine, minerale
si nutrienti cruciali pentru mentinerea sanatatii. Inca din 1973, un grup
de lucru al American Psychiatric Association a afirmat clar ca
publicitatea masiva realizata de mass-media in favoarea terapiei cu
megavitamine si a tratamentului ortomolecular este deplorabila,
deoarece refuzul radical al oricarui experiment controlat a aratat
limpede ca bazele acestor asa-zise tratamente sunt subrede si
incorecte. Este adevarat ca astazi se folosesc unii nutrienti sau
vitamine ca tratament in afectiuni specifice (niacina si uleiul de peste
in dislipemii, vitamine in erorile innascute metabolice), dar majoritatea
tratamentelor ortomoleculare sunt nocive sau interfereaza cu
tratamentul de baza al pacientului. Un studiu recent (Neuhouser,
2008) care a inclus peste 161 000 de femei postmenopauza a aratat
in mod convingator ca multivitaminele au efecte minime sau absente
in ceea ce priveste riscul de cancer, boala cardiovasculara sau a celui
de moarte, indiferent de cauza. O metaanaliza recenta a The Journal
of the American Medical Association (JAMA) a sugerat ca
suplimentele cu antioxidanti (beta-caroten, vitaminele A si E) pot
creste mortalitatea, indeosebi la subiectii fumatori (probabil prin
insumarea unor efecte ale tutunului si dozelor vitaminice mari). Sa nu
uitam si faptul ca multe vitamine, administrate in doze mari, pot
provoca intoxicatii.

In concluzie, cu toate ca multi dintre termenii folositi in medicina

ortomoleculara aduc un aer proaspat in medicina, mai ales pentru
ca, din ce in ce mai mult se constata o reala chemofobie (fobie fata
de substante chimice, medicamente toxice) in randul oamenilor
moderni, domeniul respectiv nu ofera mai mult decat avantajele unei
psihoterapii cu oarecare suport stiintific. Dar pentru ca terapia
respectiva poate dauna grav sanatatii pacientului, ea trebuie privita cu
mult scepticism si numeroase rezerve. Cel putin deocamdata.

Dr. Corina-Aurelia Zugravu, Lector universitar, UMF Bucuresti