Sunteți pe pagina 1din 59

LITURGHIA CRESTINA IN BISERICA VECHE (pana la formarea Liturghiilor ortodoxe)

I. FIINTA SI INSTITUIREA SF. LITURGHII

1. Liturghia, jertfa Legii celei Noi. Instituirea ei


Patimile si moartea Mantuitorului pe Cruce sunt centrul activitatii Sale rascumparatoare. Jertfa
sangeroasa pentru mantuirea lumii s-a adus de El o data pentru totdeauna. Insa, pentru ca si generatiile
viitoare de credinciosi sa se poata impartasi de roadele ei binefacatoare, Mantuitorul ne-a lasat ca
mijloc de a o face vesnic prezenta in lume intemeierea Jertfei celei Noi in locul jertfelor Legii Vechi.
Mantuitorul a prevestit intemeierea acestei jerfe cu mult inainte de patima Sa, si anume in
cuvantarea tinuta multimilor, dupa ce savarsise minunea inmultirii painilor in pustie.
Instituirea insasi a avut loc la Cina cea de Taina, adica joi seara, asa cum reiese din relatarile
evanghelistilor sinoptici si ale Sf. Ap. Pavel din Ep. catre Corinteni. Stand la masa impreuna cu
ucenicii Sai, Iisus a luat painea si multumind, a frant si a dat ucenicilor sai zicand: Luati, mancati,
acesta este trupul Meu. Apoi, a luat paharul si multumind le-a dat lor, zicand: Beti dintr-acesta toti;
acesta este sangele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor.
In locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sange de animale, Mantuitorul intemeiaza o Lege, un
Testament, un Legamant nou intre Dumnezeu si oameni, pecetluit cu insusi trupul si sangele Sau care,
in seara Cinei, erau oferite Sf. Apostoli, prin anticipatie, sub forma sacramentala, nesangeroasa, a
painii si a vinului intrebuintate la mese.
Aceasta jertfa trebuia sa o aduca uncenicii, de aici inainte, caci Mantuitorul a poruncit acestora:
Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea!. Prin aceste cuvinte, El ii sfinteste pe ucenicii sai ca arhierei
sau preoti slujitori ai Jertfei celei Noi, infiintata atunci de El. La randul lor, acestia au lasat aceasta
porunca urmasilor lor, arhierei si preoti.
Slujba (sau randuiala sfanta) in cursul careia se savarseste sau se aduce aceasta jertfa a Legii
celei Noi este Sf. Liturghie.
Asadar, originea si fundamental Sf. Liturghii este Jertfa Sfanta, adusa in chip sangeros de
Mantuitorul pe Cruce, pentru mantuirea lumii si prevestita de El, in chip nesangeros, in seara Cinei
celei de Taina.

2. Raportul dintre ritualul pascal iudaic, Cina cea de Taina si Liturghia crestina
Asa cum reiese din datele Sf. Evanghelii, Cina cea de Taina, in cadrul careia Mantuitorul a
instituit Sf. Liturghie, a fost, de fapt, ori o serbare anticipata a Pastelui iudaic din acel an, ori o masa
speciala, anume pregatita de Mantuitorul la sfarsitul activitatii Sale mesianice, masa careia El i-a dat
un caracter religios (insa si in acest ultim caz nu este exclusa o legatura a Cinei cu masa rituala de
Pasti).
Si alte mese evreiesti (precum cele de sabat, care aveau loc vineri seara) se desfasurau dupa un
ritual asemanator mesei rituale de Pasti, ecoul lor resimtindu-se in ritualul Euharistiei crestine.
Unui astfel de ritual s-a conformat si Mantuitorul la Cina cea de Taina. Dupa unii cercetatori,
painea era una dintre cele 2 paini obisnuite la cina pascala a iudeilor, iar paharul a fost ori cel de-al 3-
lea pahar ritual, din care beau comesenii, incepand de la seful familiei, ori al 4-lea si ultimul pahar
ritual.
Deosebirea dintre ritualul de la Cina si cel prescris de Vechea Lege si de traditie consta, mai
intai, in aceea ca Mantuitorul nu a folosit azima, ci paine obisnuita (dospita), deoarece Cina a avut loc
cu o zi mai inainte de inceperea serbarii Pastilor, adica in seara de joi, 13 Nisan, cand azimele nu se
pusesera in folosinta. Apoi, la formulele rituale pentru binecuvantarea painii si a vinului, El a adaugat
propriile Sale cuvinte (Acesta este trupul Meu si Acesta este sangele Meu), prin care se
prevesteste sacramental jertfa sangeroasa si mantuitoare care se va consuma peste 1 zi.
In momentul in care Mantuitorul adauga, la rugaciunea solemna si finala de multumire si
de lauda, cuvintele Beti dintru acesta toti , ia nastere Liturghia crestina, prin anuntarea
Pastelui celui nou, al Noului Legamant vesnic.
Dintre cei 3 sinoptici care descriu Cina, doar Sf. Luca aminteste despre primul (ori al 2-lea)
pahar ritual, din timpul mesei.
Laudele cantate de Domnul impreuna cu ucenicii Sai la sfarsitul Cinei ar fi ultima parte al
psalmilor hallel.
Legatura dintre Liturghia crestina (Euharistie) si formele vechi ale cultului iudaic este fireasca si
de netagaduit. Liturghia crestina nu a luat nastere dintr-o data, ca o creatie spontana, noua in intregime
si fara un precedent in trecut. Istoria ei nu incepe odata cu crestinismul, chiar daca, in esenta ei, ea este
intemeiata de Mantuitorul la Cina cea de Taina. Ideile principale ce alcatuiesc nucleul originar, precum
si formele externe de exprimare, provin din vechime, continuand o traditie si un ritual inspirat din VT,
legandu-se astfel de revelatia primordiala si de inceputurile istoriei sfinte a mantuirii noastre.
Insa, Liturghia crestina nu este o continuare sau o copie a unor uzuri rituale iudaice in crestinism,
asa cum pretind unii teologi protestanti. La Euharistie s-a utilizat totdeauna paine dospita, iar nu azima,
s-a folosit un singur pahar comun etc. Aceste deosebiri arata ca Euharistia nu era o masa comuna,
obisnuita si nu avea caracter particular, ca mesele cvasi-rituale din sanul familiilor iudaice, ci era
publica, participand la ea toti membrii Bisericii. Ea aminteste de moartea si de jertfa lui Iisus, si, de
aceea, participarea la ea si impartasirea cu trupul si sangele Domnului nu era admisa decat celor
botezati si vrednici (curati) d.p.d.v. moral.

3. Diferitele numiri ale jertfei liturgice


Sf. slujba a Legii celei Noi nu a fost cunoscuta de la inceput sub denumirea de Liturghie, asa
cum este astazi folosita indeobste.
Au fost folositi termeni care indicau fie fiinta sau esenta si scopul sfintei slujbe, fie un rit sau
altul:
a) Cele mai vechi numiri, care se intrebuintau in epoca apostolica, pe care le gasim chiar si in
cartile VT, sunt: frangerea painii (F.Ap.), Cina Domnului (1 Cor.), binecuvantare sau paharul
binecuvantarii (1 Cor), paine si paharul Domnului (1 Cor.).
Prima se refera la esentialul ritualului savarsit de Insusi Mantuitorul, atat in momentul instituirii
Jertfei, cat si la Emaus, dupa Inviere.
A 2-a, utilizata astazi mai ales la protestanti si neo-protestanti, sugera stransa legatura cu Cina
cea de Taina, in cadrul careia Domnul a intemeiat Jertfa Legii celei Noi, a carei imitare/repetare era
ritualul euharistic crestin din acea vreme.
A 3-a, indica un amanunt al acestui ritual, care reprezenta si el tot o imitatie a ceea ce facuse
Domnul la Cina.
Celelalte indicau elementele materiale ale Jertfei, adica paine si vinul.
b) Alte numiri, intrebuintate in epoca imediat urmatoare celei apostolice si mai tarziu, indica:
- valoarea de jertfa a Liturghiei sau caracterul ei supranatural si scopul aducerii ei: inaltare,
aducere sau ofranda, Euharistie sau multumire, mister sau taina (aceste ultime numiri insotite de
atribute, precum: sfant, minunat, dumnezeiesc, infricosator etc), jertfa sau sacrificiu, Masa Domnului
sau Masa tainica.
- caracterul de lucrare sfanta si publica, savarsita de sfintii slujitori spre folosul obstii
credinciosilor: savarsire sau plinire a unui act sfant; lucrare sau slujba sfanta; slujba tainica, mister,
adunare sfanta.
c) Liturghie este cuvantul utilizat astazi in Biserica si teologia ortodoxa, aproape exclusiv pentru
denumirea acestei sfinte slujbe. Termenul este destul de vechi, de origine greaca, fiind intrebuintat inca
dinainte de era crestina. In intelesul sau actual s-a intrebuintat mult mai tarziu.
La inceput, liturghie insemna orice serviciu sau slujba publica, adica orice activitate depusa de
un slujbas al statului spre folosul poporului.
In antichitatea greaca precrestina, cuvantul avea insemnatate si intrebuintare nereligioasa, insa, in
scrierile profane se intrebuinta si pentru a desemna activitatea slujitorilor cultului din religiile pagane.
Termenul liturghie a capatat intrebuintare religioasa in crestinism datorita traducerii Septuagintei
(traducerea greceasca a VT), care il foloseste pentru traducerea cuvantului evreiesc abodah, indicand
functiile preotilor si levitilor Legii Vechi in legatura cu cultul indeplinit la Cortul Marturiei si la
Templu.
Apoi, cu acelasi inteles il folosesc autorii cartilor NT.
In acest mod, cuvantul liturghie a intrat in terminologia crestina, fiind utilizat in cartile sfinte ale
NT pentru a indica atat oficiul sacramental sau calitatea de slujitori ai celor sfinte, cat si lucrarea,
exercitarea actelor de cult de catre slujitorii cultului crestin, incepand cu Sf. Apostoli.
Astfel, Ep. catre Evrei (8, 2 si 6) intrebuinteaza acest termen pentru a exprima chemarea,
misiunea sacerdotala a Mantuitorului. In F.Ap. (8, 2) sensul este serviciu divin public oficiat de
colaboratorii Sf. Apostoli in primele comunitati crestine. Acest cuvant are si o insemnatate mai larga,
indicand toata lucrarea apostolica si misionara in slujba Evangheliei crestine, precum in Ep. catre
Romani (15, 16).
Asadar, in antichitatea crestina, cuvantul liturghie avea un inteles mai larg decat astazi. El indica
totalitatea actelor de cult sau a serviciilor divine, precum si administrarea lor, adica ceea ce intelegem
azi prin cult si prin slujire preoteasca, in general. In acest inteles il folosesc Sf. Clement Romanul, Sf.
Irineu, Eusebiu al Cezareei, sinoadele locale din Ancira, Antiohia, Sardica, Laodiceea etc.
Cu timpul, prin sec. V-VI, intelesul lui s-a restrans, ajungand la ceea ce intelegem azi prin
Liturghie, adica slujba sfanta a Jertfei Legii celei Noi si a impartasirii credinciosilor cu Sf. Daruri.
d) In Biserica si teologia apuseana, cuvantul liturghie si-a pastrat pana azi sensul vechi, de cult in
general sau orice slujba bisericeasca. Pentru slujba pe care noi o numim Liturghie, apusenii
intrebuinteaza termenul de missa (la Messe die Messe), provenit din formula finala cu care se incheia
altadata Liturghia apuseana: Ite! Missa est! = Mergeti! Slujba sfanta s-a incheiat!

II. ISTORIA LITURGHIEI CRESTINE


A. LITURGHIA CRESTINA IN PRIMELE 3 VEACURI

1. Liturghia in epoca Sf. Apostoli


Cea dintai Liturghie a fost savarsita de Mantuitorul insusi, la Cina cea de Taina, cand, in cadrul
ritualului mesei pascale iudaice, El a infiintat Sf. Euharistie. Ceea ce a facut El atunci a constituit
temelia pe baza careia s-a dezvoltat treptat toata randuiala de mai tarziu a Sf. Liturghii.
Mantuitorul a lasat Apostolilor porunca sa faca si ei ceea ce facuse El la Cina. Acestia s-au
conformat poruncii, iar mai traziu ucenicii lor innoiau in fiecare duminica jertfa Mantuitorului, intru
continua aducere aminte de El. Practic, ei il imitau pe Manuitorul insusi. Cand se adunau pentru
rugaciune, Sf. Apostoli multumeau si apoi se rugau indelung ca Domnul sa prefaca painea si vinul de
pe masa lor in insusi Sf. Sau Trup si Sange, cu care apoi se impartaseau. Acest ritual sumar (imitat
dupa modelul Cinei) constituie nucleul esential al Sf. Liturghii, in toate riturile liturgice crestine.
Pe baza mentiunilor si aluziilor incidentale din scrierile NT referitoare la savarsirea Sf. Euharistii
si, mai ales, din instructiunile date de Sf. Ap. Pavel corintenilor cu privire la aceasta (1 Cor. 11, 23-26),
se poate presupune ca ritualul euharistic consta in urmatoarele: se aduceau paine si vin, liturghisitorul
facea rugaciuni de lauda si multumire, apoi, amintind de patimile si moartea lui Hristos, pronunta
cuvintele rostite de Mantuitorul la Cina si binecuvanta painea si vinul, dupa care urmau frangerea
painii si impartasirea. Se faceau si rugaciuni pentru diferite categorii de credinciosi. La rugaciunile de
lauda si multumire, poporul se asocia, raspunzand la sfarsit cu Amin.
Ulterior, la aceste elemente principale ale Liturghiei din prima perioada a Bisericii, se vor adauga
si altele, secundare, amintite sporadic prin unele din cartile sfinte ale NT (care sunt singurele izvoare
despre cultul crestin din acea epoca). Astfel, nu e prea sigur ca sarutarea pacii, de care se vorbeste in
unele locuri din NT, s-a practicat inca de pe atunci in adunarile liturgice, si nici nu e sigur ca a fost
intrebuintata in cult o marturisire publica de credinta, la care face aluzie Sf. Ap. Pavel.
Tot in legatura cu Euharistia aveau loc si harismele, adica acea revarsare abundenta de diverse si
multiple daruri spirituale, caracteristica Bisericii primare (revelatii, prorociri, glosolalii, exorcisme,
talmaciri, darul facerii de minuni etc). Ele au disparut in chip firesc, atunci cand ardoarea initiala a
crestinismului s-a diminuat, iar entuziasmul spontan a fost inlocuit de reguli si oranduiri institutionale.
In cadrul adunarilor de cult din aceasta epoca intrau si urmatoarele elemente componente (care
se pot deduce din aluziile cartilor NT):
a) Lecturile din epistolele Sf. Apostoli, alaturi de cele din cartile sfinte ale VT, care faceau parte
din ritualul sinagogii;
b) Predica, sub forma ei cea mai simpla, de omilie, adica explicatii asupra textelor citite;
c) Cantarile religioase (psalmi, imne si cantari duhovnicesti);
d) Rugaciunea, care era preocuparea de capetenie a primilor crestini, cu invocarea frecventa a
numelui lui Iisus sau cu refrenul: Prin Domnul nostru Iisus Hristos;
e) Colectele pentru saraci, care erau obisnuite si la sinagoga.

2. Liturghie si agapa
In veacul apostolic, cu Euharistia erau conexe si mesele fratesti (de dragoste) sau agapele, pe
care unii le considera o prelungire a meselor rituale iudaice de sambata, pastrate in obisnuinta primilor
crestini recrutati dintre evrei.
Nu este clar daca agapa preceda sau urma cina euharistica. Cei mai multi istorici si liturghisti
cred ca agapa preceda Euharistia, deoarece primii crestini cautau sa-L imite intru totul pe Mantuitorul,
Care a infiintat Euharistia la sfarsitul unei mese rituale iudaice. Astfel, agapa reprezenta Cina cea de
Taina si, de aceea, ceremonialul ei imita indeaproape randuiala meselor rituale iudaice. In unele scrieri
vechi (Didahia celor 12 Apostoli) ni s-au pastrat chiar formule rituale de binecuvantare a painii si a
vinului, intrebuintate la agape.
Indiferent de ordinea dintre ele, Euharistia si agapa au fiintat, de la inceput, ca 2 lucruri distincte,
care au coexistat pana la inceputul sec. II. Intre ele nu exista un raport genetic, asa cum pretend unii
teologi protestanti. Dupa ei, agapa ar fi servit ca punte de trecere de la ritualul iudaic la cel euharistic
crestin.
Ca si harismele, agapele se pretau foarte usor la abuzuri si excese (dezordine). Chiar in veacul
apostolic, Sf. Ap. Pavel mustra abuzurile care se faceau la aceste mese. Cel putin la Corint si
porunceste sa nu mai aiba loc in adunarile de cult, ci doar in familii. Aceasta dovedeste ca agapa nu a
fost niciodata parte esentiala in ritualul euharistic crestin si ca ea s-a despartit de timpuriu de
Euharistie.
Acolo unde agapa s-a mentinut mai mult timp, ea s-a despartit de Euharistie si a evoluat, luand
aspectul unui ospat pentru saraci.
In cele din urma, agapa se confunda cu pomenile sau ospetele funerare, care inca au loc, in
Ortodoxie, la inmormantari si la parastasele pentru morti, sau cu mesele comune care au loc la noi, in
jurul bisericilor, la unele din marile praznice, precum hramurile de biserici si la Pasti.
3. Liturghia crestina in veacul al 2-lea
Cel mai important izvor pentru reconstituirea randuielii generale a Liturghiei din sec. II este
Apologia I a Sf. Iustin Martirul si Filosoful, scrisa pe la 150, si, in special, cap. 65-67, unde este
descrisa pe scurt randuiala Liturghiei din acea vreme, cu scopul de a-i apara pe crestini de calomniile
care circulau pe seama lor cu privire la adunarile de cult.
Cap. 65-67 reprezinta cea mai amanuntita descriere a Liturghiei crestine din primele 3 secole,
desi e doar o simpla schema a randuielii generale a Liturghiei, indicand pe scurt momentele si partile ei
principale, in ordinea lor de desfasurare.
Cap. 65 descrie o liturghie baptismala, cap. 66 da o explicare dogmatica a ritului euharistic, iar
cap. 67 descrie o liturghie duminicala obisnuita.
Liturghia catehumenilor (cap. 67) consta din urmatoarele:
a) Citiri din memoriile Apostolilor sau din scrierile profetilor, adica din Sf. Scriptura a NT si
VT;
b) Predica sau omilia liturghisitorului;
Liturghia euharistica se savarsea stand toti in picioare (deci, la Liturghia catehumenilor se putea
sta jos) si consta in urmatoarele:
a) O rugaciune generala, facuta de toti credinciosii, probabil ectenia mare de mai tarziu;
b) Sarutarea frateasca (a pacii), pentru prima oara mentionata clar ca act liturgic;
c) Se aduc proestosului paine si vin amestecat cu apa (este prima marturie documentara despre
intrebuintarea apei la Sf. Euharistie);
d) Proestosul aduce rugaciuni si multumiri, iar poporul se asociaza, raspunzand Amin. Se face
amintirea Patimilor Domnului, rostindu-se si cuvintele Mantuitorului de la Cina cea de Taina;
e) Urma impartasirea: diaconii dadeau celor de fata Sf. Euharistie, pe care tot ei o duceau si celor
absenti.

4. Liturghia in veacul al 3-lea (Liturghia descrisa in Randuielile bisericesti)


In sec. III nu gasim o descriere completa a Liturghiei, ca cea din Apologia I a Sf. Iustin Martirul
si Filosoful, posibil din cauza rigorii disciplinei arcane, care interzicea expunerea misterelor crestine
sub ochii celor neinitiati, sau din lipsa prilejurilor de a pune in discutie cultul crestin, ori pentru ca
Liturghia era foarte cunoscuta si familiara pentru crestini pentru a mai face obiectul unor
expuneri/tratate.
De aceea, nu gasim decat mentiuni izolate si incidentale cu privire la Liturghia din acea perioada
in scrierile Parintilor bisericesti din sec. III.
Izvoare pretioase pentru starea Liturghiei din primele 3 secole gasim in scrierile pseudo-epigrafe
din grupa Randuielilor bisericesti, dintre care cele mai importante sunt:
a) Randuiala bisericeasca egipteana sec. III;
b) Constitutiile apostolice (Asezamintele Sf. Apostoli) sec. IV-V;
c) Testamentum Domini sec. IV-V.
Acestea sunt primele documente care ne transmit adevarate formulare liturgice (descrieri ale
randuielii liturgice in desfasurarea ei normala, cu textul rugaciunilor si al diferitelor formule), ca in
Liturghierul de astazi.
Aceste reguli si formule sunt puse, printr-o fictiune literara, chiar in gura Mantuitorului sau a
unor Sf. Apostoli, care le dicteaza lui Clement Romanul sau lui Ipolit.
Se considera ca mai toate randuielile bisericesti de mai sus deriva din lucrarea lui Ipolit, Traditia
apostolica, care a fost considerata pierduta, dar s-ar regasi in traducerea egipteana cunoscuta sub
numele de Randuiala bisericeasca egipteana.
Cea mai importanta dintre randuielile bisericesti este colectia Constitutiile Apostolice
(Asezamintele Sf. Apostoli), impartita in 8 carti, opera unui compilator necunoscut, probabil de origine
siriana, din a doua jumatate a sec. IV. Material de interes liturgic se gaseste in cartile a 2-a, a 7-a si a 8-
a (cea mai importanta, intrucat cuprinde primul formular de Liturghie cunoscut pana acum; este o
Liturghie de tip sirian, savarsita cu prilejul hirotoniei unui episcop; de regula, aceasta liturghie este
denumita Liturghia Clementina).
In cartile a 2-a si a 8-a se disting clar cele 2 parti: Liturghia catehumenilor si Liturghia
credinciosilor.
Liturghia catehumenilor incepe cu 4-5 lecturi biblice (2 din VT si celelalte din NT), primele 3
fiind facute de citet, iar a 4-a (Evanghelia), de diacon sau preot. Intre lecturile din VT si NT se cantau
psalmi de cantareti si popor. Dupa citirea Evangheliei, urma omilia sau predica.
Apoi, urma o serie de 4 ectenii, rostite de diacon, din care prima pentru catehumeni, a 2-a pentru
energumeni, a 3-a pentru candidatii la botez si a 4-a pentru penitenti. Fiecare ectenie era urmata de o
rugaciune rostita de episcop pentru fiecare din cele 4 categorii de participanti la slujba, care stateau in
timpul acesta cu capul plecat, apoi ieseau din biserica succesiv, pe masura ce erau binecuvantati de
episcop, trecand pe sub mana lui.
Dupa iesierea penitentilor, cei ramasi se ridicau in picioare si incepea Liturghia credinciosilor cu
o noua ectenie (ectenia mare) si o rugaciune a episcopului pentru credinciosi, apoi urma sarutarea pacii
si spalarea mainilor liturghisitorilor. Diaconii aduceau episcopului, la Sf. Masa, painea si vinul pentru
Sf. Jertfa. Episcopul rostea o rugaciune euharistica asupra lor, apoi urma o noua ectenie, o rugaciune
citita de episcop ca pregatire pentru impartasire si avea loc impartasirea, in timpul careia se citea
Psalmul 33. Se rostea o noua ectenie si o rugaciune de multumire dupa impartasire, apoi credinciosii
erau concediati cu formula Iesiti in pace, rostita de diacon.

5. Uniformizarea liturgica in primele 3 secole


Desi scrierile din grupa Randuielilor bisericesti provin din regiuni diferite ale crestinatatii
(Siria, Egipt, Roma), totusi textele (formulele) si regulile liturgice se aseamana intre ele, uneori pana la
identitate, ceea ce indica o sursa comuna pentru toate, care poate fi lucrarea Traditia apostolica a lui
Ipolit. Consonanta generala a randuielii din aceste documente este o dovada a uniformitatii liturgice
care a dominat Biserica primelor 3 veacuri.

B. LITURGHIA CRESTINA DIN SEC. IV INAINTE. RITURILE LITURGICE SI


LITURGHIILE CRESTINE DE AZI

1. Originea si formarea riturilor liturgice


Unitatea fondului sau randuiala generala a Liturghiei a fost respectata pretutindeni in Biserica
primelor 3 veacuri, cand am constatat o uniformitate liturgica. Aceasta unitate a fondului are la baza
randuiala Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, oficiata de Sf. Apostoli, inainte de dispersarea lor
pentru misiune, Liturghie pusa, mai tarziu, pe seama Sf. Iacob, fratele Domnului.
Atat Sf. Apostoli, cat si ucenicii si urmasii lor au adaugat contributia lor persoanala la ritul
primitiv uniform, adaptand randuiala la nevoile si credintele locale, la caracterul etnic al credinciosilor
sau la diferitele practici si datini.
Diversificarea tipurilor regionale (locale) de Liturghii a inceput prin multiplicarea si diversitatea
textelor anaforalei, adica ale rugaciunii Sf. Jertfe, care constituia partea principala din
formularul/textul verbal al Liturghiei Euharistice. La inceput, fiecare ierarh avea dreptul sa
improvizeze aceasta rugaciune. In Bisericile rasaritene necalcedoniene (mai ales la sirienii iacobiti) se
pastreaza o multime de astfel de anaforale, care sunt atribuite unuia sau altuia dintre Sf. Apostoli, marii
ierarhi si teologi (pentru o mai mare autoritate), desi nu toate provin de la acestia. Unele dintre acestea
au fost intrebuintate mai mult decat altele, devenind uzuale in anumite Biserici locale si dand numele
autorilor lor intregii Liturghii in care erau folosite, desi Liturghiile nu sunt, in intregimea lor, opera
unei singure persoane. Ele sunt o opera colectiva, a Bisericii intregi, formata din clerici si credinciosi,
rolul cel mai important avandu-l, in aceasta opera, elementul monahal.
Alte anaforale au ramas numai ca piese de schimb, care se utilizeaza in unele Biserici
necalcedoniene, in cadrul Liturghiei comune (uzuale), numai la anumite zile liturgice din cursul anului,
inlocuind anaforaua principala a Liturghiei respective.
Un element principal a fost modul diferit in care au fost asezate dipticele sau rugaciunile
generale pentru vii si morti. In unele anaforale, acestea au fost plasate inainte de sfintirea Darurilor
(anaforalele de tip alexandrin), in altele au fost puse dupa sfintirea Darurilor (de tip antiohian), iar in
altele, dipticele se aflau risipite in tot cursul anaforalei (anaforalele riturilor apusene).
Insa, elementele care reprezentau contributia persoanala a marilor liturghisitori si ierarhi,
adaptarile locale etc, s-au exercitat nu doar in textul anaforalelor, ci si asupra altor rugaciuni si rituri
care s-au adaugat, cu timpul, atat inainte, cat si dupa anafora. Astfel, au aparut inevitabile variante sau
diferente liturgice, inca din sec. III.
La inceput, aceste diferente au fost mici si neinsemnate, dar, cu timpul, ele se accentueaza, se
dezvolta si se inmultesc treptat. Astfel, ritul liturgic primitiv uniform s-a dezvoltat, s-a cristalizat, cu
timpul, in diferite forme, mai ales atunci cand rugaciunile au incetat sa mai fie improvizate si au
inceput sa fie asternute in scris. Incet-incet, simplele obiceiuri in materie de cult au devenit rituri, care
s-au dezvoltat in ceremonii din ce in ce mai importante si mai complicate. Totodata, s-a fixat tema
rugaciunilor si a formularelor. Mai tarziu, s-au adoptat formele fixe, ceea ce nu a mai lasat loc
arbitrarului individual sau hazardului improvizatiei.
In timp, s-au impus in uz indeosebi variantele liturgice din metropolele sau centrele cele mai
importante d.p.d.v. religios sau misionar si politic sau administrativ. Bisericile locale, mai mici si mai
noi, ori din localitati mai putin importante, au luat ca model sau au adoptat randuiala si formularul
liturgic aflate in uz in orasele de capetenie ale Imperiului Roman, in special pe cele din orasele de
resedinta ale patriarhatelor (Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma si, mai tarziu, C-pol).
Astfel, in sec. IV si V, odata cu infiintarea patriarhatelor, apar si diferite forme localizate de
Liturghii, corespunzatoare acestor patriarhate (care se numesc rituri liturgice-surse, adica rituri
originare sau principale, din care, cu timpul, vor deriva alte grupe/tipuri de Liturghii).
Fiecare dintre riturile originare, legate de patriarhate, se va ramifica in mai multe Liturghii
derivate.
In Rasarit, faramitarea unitatii celor 2 mari patriarhate (Antiohia si Alexandria), prin despartirea
Bisericilor necalcedoniene (monofizite si nestoriene) de la periferia Imperiului Roman de Rasarit si
transformarea lor in Biserici locale autonome si independente de C-pol, in urma sinodului de la
Calcedon (451), a fost evenimentul care a fixat si consacrat definitiv Liturghiile aflate astazi in uz.
Asadar, sec. V este o perioada cruciala pentru formarea riturilor liturgice rasaritene. Bisericile
necalcedoniene isi vor crea propriul rit liturgic.
Concomitent, Apusul crestin se dezvolta si el d.p.d.v. liturgic, pe drumuri proprii, deosebite de
cele ale Rasaritului crestin.

2. Clasificarea riturilor liturgice


Clasificarea riturilor liturgice-surse si a diferitelor tipuri/grupe de Liturghii derivate din ele nu
este uniforma la toti liturghistii.
Noi adoptam impartirea tuturor Liturghiilor crestine in 4 grupuri/familii: ritul antiohian
(sirian); ritul alexandrin (egiptean); ritul galican; ritul roman.
Toate Liturghiile existente astazi in Bisericile rasaritene deriva din cele 2 Liturghii de origine
apostolica: cea a Sf. Iacob (care a dat nastere Liturghiilor din grupa ritului antiohian) si cea a Sf.
Marcu (care a dat nastere Liturghiilor din grupa ritului alexandrin).

3. Liturghia Sf. Iacob si Liturghiile derivate din ea (Liturghiile ritului antiohian sau
Liturghiile de tip sirian)
Liturghia Sf. Iacob (cel Tanar), fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului, a fost
Liturghia uzuala si reprezentativa a patriarhatului Antiohiei.
Ea a fost alcatuita la Ierusalim, de unde a trecut in Antiohia, unde a inlocuit Liturghia mai veche
a acestui oras (adica ritul antiohian pur, oglindita in Liturghia Clementina, descrisa in cartea a 8-a a
Constitutiilor Apostolice). Aceasta Liturghie a devenit Liturghia intregului patriarhat al Antiohiei,
adica a intregii Sirii rasaritene.
Cea mai dezvotata descriere a Liturghiei complete este cea din cartea a 8-a a Constitutiilor
Apostolice, pe care am numit-o Liturghia Clementina si care este, de fapt, o varianta antiohiana a
Liturghiei Sf. Iacob din sec. IV. O alta varianta, tot siriana, o gasim descrisa in Testamentum Domini.
In Cateheza V Mistagogica, Sf. Chiril al Ierusalimului descrie si explica Liturghia credinciosilor,
asa cum se savarsea la Ierusalim pe la mijlocul sec. IV. Teodor al Mupsuestiei explica Liturghia
sirienilor rasariteni in Catehezele baptismale.
Liturghia Sf. Iacob a fost cea mai raspandita dintre Liturghiile vechi, in sec. IV-V fiind folosita
aproape in tot Rasaritul (Siria, Palestina, Asia Mica) si, apoi, in Grecia. La sfarsitul sec. VII, parintii
sinodului quinisext (can. 32) o pomenesc ca pe o liturghie normala a Rasarirului crestin, alaturi de cea
a Sf. Vasile. Din ea au derivat toate Liturghiile ulterioare folosite la sirienii de est sau de vest, iar in
Asia Mica si in Grecia, ea a dat nastere Liturghiilor mai noi, a Sf. Vasile si a Sf. Ioan (Liturghiile
bizantine), care i-au luat in curand locul. In sec. IX, ea se intrebuinta inca in Ierusalim, iar in restul
Orientului ortodox, s-a mentinut pana in sec. XII, cand a inceput sa fie inlocuita treptat de Liturghiile
bizantine.
Inca din sec. IV, Liturghia Sf. Iacob se oficia in 2 limbi: greaca, la orase si siriaca, la sate. Dupa
desprinderea Bisericilor monofizite si nestoriene (sec. V), redactarea greaca a fost utilizata doar de
ortodocsii (numiti si melchiti) din vechile patriarhate, al Antiohiei si al Ierusalimului, care au tradus-o
si in limba siriaca veche, intrebuintand-o pana in sec. XII-XII, cand au adoptat ritul bizantin.
Astazi, redactarea greaca se mai oficiaza numai in unele biserici ortodoxe de limba greaca, o
singura data pe an, la 23 oct. (ziua Sf. Iacob) sau in duminica cea mai apropiata de aceasta data. In
Ierusalim, se oficiaza in prima duminica dupa Craciun.
Asadar, din Liturghia Sf. Iacob deriva toate Liturghiile folosite azi in diferite Biserici rasaritene,
calcedoniene si necalcedoniene, si anume:
a) Liturghiile din uzul sirienilor iacobiti (sirienii de vest);
b) Liturghiile bizantine (a Sf. Vasile si a Sf. Ioan);
c) Liturghia Bisericii armene;
d) Liturghiile sirienilor orientali (persanii nestorieni), numite Liturghii de rit chaldeian.
Biserica sirienilor de vest (iacobiti) a pastrat pana astazi cele mai multe anaforale euharistice, si
anume 67 de anaforale, dar doar o parte dintre ele se mai intrebuinteaza astazi, in diferite ocazii, ca
piese de schimb care se adapteaza la randuiala fixa a vechii Liturghii a Sf. Iacob.
Biserica armeana utilizeaza o singura Liturghie, numita uneori a Sf. Grigorie Luminatorul
(apostolul armenilor), derivata din Liturghia Sf. Iacob, si care este folosita azi atat de armenii
gregorieni, cat si de cei uniti.
Specific ritului armean este intrebuintarea azimei (care nu este o influenta catolica) si excluderea
apei de la pregatirea Sf. Euharistii.
Biserica armeana este singura Biserica orientala care nu foloseste anaforale de schimb.
Sirienii rasariteni intrebuinteaza azi o varianta a vechii Liturghii siriene a Sf. Iacob, cu unele
particularitati specifice Bisericilor nestoriene, numita Liturghia Sf. Ap. Addai si Marij (Maris),
intemeietorii Bisericii din Edesa si Seleucia (Addai este Tadeu, unul din cei 70 de ucenici, iar Marij e
discipolul lui), Liturghie care se foloseste in siriaca veche. Pe langa anaforaua proprie aceste Liturghii,
nestorienii mai folosesc inca 2 din vechile anaforale liturgice rasaritene, ca piese de schimb: anaforaua
lui Teodor Interpretul (de Mopsuestia) si anaforaua lui Nestorie.
Liturghia nestoriana pastreaza in randuiala ei 4 lecturi biblice, din care 1 sau 2 din VT (Lege si
Profeti), care se mentin si in ritul sirienilor de vest (iacobiti).
Caracteriticile ritului nestorian: framantarea si coacerea de catre clerici a painii dospite
intrebuintate la Liturghie, care alcatuieste o parte a Proscomidiei; lipsa din textul anaforalei a
cuvintelor Mantuitorului de la Cina (Luati, mancati etc); asezarea dipticelor inainte de epicleza.

4. Liturghia Sf. Marcu si Liturghiile derivate din ea (Ritul liturgic alexandrine sau
Liturghiile de tip egiptean)
Formularul liturgic originar si clasic, intrebuintat de Biserica Egiptului, a fost Liturghia Sf.
Marcu, deoarece traditia atribuie acestui sfant evanghelist activitatea de evanghelizare a Egiptului.
Documentele care ne-au transmis formele mai vechi ale Liturghiei Sf. Marcu sunt:
a) Anaforaua din Evhologhiul lui Serapion, episcop de Thmuis (sec. IV), care se caracterizeza
prin aceea ca, la epicleza, se cere coborarea Cuvantului pentru prefacerea Darurilor;
b) Fragmentul de anafora egipteana din sec. VI-VII, scris pe un papirus descoperit la ruinele unei
manastiri copte din Der-Balyzeh;
c) Liturghia descrisa in asa-numita Randuiala bisericeasca egipteana, care nu e altceva decat o
traducere (prelucrare) a lucrarii Traditia apostolica a lui Ipolit din Roma (sec. III);
Pana in sec. V, Liturghia Sf. Marcu a circulat in tot Egiptul in greaca. Redactarea greaca a ramas
in intrebuintare pana in sec. XII-XIII, cand a fost inlocuita cu Liturghiile bizantine.
Insa, dupa ce coptii (populatia indigena a Egiptului) s-au despartit de Biserica din C-pol,
adoptand monofizitismul (451), ei si-au tradus si Liturghia in limba lor nationala (copta), punand-o sub
numele Sf. Chiril al Alexandriei.
Aceasta versiune copta (Liturghia Sf. Chiril) a pastrat mai bine cadrul primitiv al Liturghiei
egiptene, desi a primit multe influente bizantine. Versiunea copta a Liturghiei Sf. Marcu pastreaza si
unele expresii in limba greaca. Coptii mai au azi 2 anaforale de origine mai noua (de tip sirian), care se
utilizeaza in copta, una numita a Sf. Vasile, care e anaforaua normala a coptilor, fiind intrebuintata in
cea mai mare parte a anului, si alta numita a Sf. Grigore (de Nazianz), intrebuintata la sarbatorile
Mantuitorului si in ocazii solemne.
Din ritul alexandrin deriva si Liturghia Bisericii etiopiene sau abisiniene, oficiata in vechea
limba etiopiana (dialectal gheez), numita Liturghia celor 12 Apostoli, care nu este decat o traducere
etiopiana si o prelucrare mai dezvoltata a Liturghiei copte a Sf. Chiril. Exista 14 anaforale de schimb,
traduse dupa cele ale coptilor si ale iacobitilor si atribuite unor diversi autori.
Principalele particularitati ale Liturghiilor de rit alexandrin (copte si etiopiene):
a) La Liturghia catehumenilor, se fac 4 lecturi din NT, si anume: din prima epistola a Sf. Ap.
Pavel, din epistolele sobornicesti, din Fapte si din Sf. Evanghelii.
b) Epicleza (formula de invocare a Sf. Duh pentru sfintirea Darurilor), care la antiohieni este
asezata dupa anamneza, in liturghiile ritului alexandrin este impartita in 2 formule, una inainte de
cuvintele Mantuitorului de la Cina, iar alta dupa anamneza.
c) Rugaciunea de mijlocire generala pentru Biserica (diptice) e asezata nu dupa epicleza, ci, ca in
ritul bizantin si antiohian, mult inaintea ei, si anume chiar in cursul rugaciunii euharistice de la
inceputul anaforalei (Prefata).

5. Riturile liturgice apusene


a) Atat la Roma, cat si in celelalte parti ale Apusului crestin, la inceput a fost intrebuintat ritul
primitiv uniform al Liturghiei oficiata in intreaga Biserica crestina. Insa, foarte curand, Roma s-a
singularizat d.p.d.v. liturgic, avand in uz o Liturghie cu un caracter aparte, de origine foarte obscura.
Incepand cu sec. V, avem in Apus 2 Liturghii deosebite: cea de la Roma (din care s-a dezvoltat ritul
roman) si cea din sudul Italiei (care a dat nastere ritului galican).
De fapt, denumirea de rit galican propriu-zis se da ritului liturgic dezvoltat la inceput numai in
Galia (sudul Frantei de azi) si raspandit apoi (sec. V-VI) in Bretania (nordul Frantei), Irlanda si Anglia,
in diferite variante.
Asadar, sub aceasta denumire se indica Liturghiile localizate in toate celelalte parti ale Bisericii
apusene vechi, afara de Roma, adica: Italia de S si N, Galia, Spania si chiar Africa.
Parerile sunt impartite cu privire la originile ritului galican, insa e sigur ca el deriva direct din
Liturghia orientala (ritul oriental primitiv si universal a fost adus in Galia de misionari veniti din Asia
Mica, de unde era si Sf. Irineu, episcopul de Lugdunum Lyon, cel mai important centru al Galiei de
sud).
Treptat, ritul galican a fost inlocuit de cel roman, mentinandu-se cel mai mult in Spania. El mai
supravietuieste astazi in 2 orase: Milano si Toledo. In Milano se utilizeaza Liturghia ambroziana (a Sf.
Ambrozie), iar la Toledo Liturghia mozaraba (adica intrebuintata de crestinii de limba araba), numita si
goto-hispanica sau isidoriana, pentru ca e pusa, de obicei, sub numele Sf. Isidor de Sevilla, cel mai
ilustru Parinte bisericesc al Spaniei.
b) Liturghia ritului roman (missa) este o Liturghie anonima, care se deosebeste de toate
Liturghiile celorlalte rituri liturgice crestine, fiind mai indepartata de tipul primitiv uniform al
Liturghiei crestine din primele 3 sec.
Nu e cunoscuta data cand incepe izolarea Romei din ecumenicitatea liturgica.
Este posibil ca traducerea din greaca in Latina a ritului primitiv sa pricinuiasca unele dintre
deosebiri. Unii cred ca modificarea fizionomiei Liturghiei romane ar fi opera papei Damasus (366-
384), pe cand altii o atribuie papei Ghelasie I (492-496).
Insa, e sigur ca modificarea s-a facut in etape, fiind accentuata de revizuirea facuta la sfarsitul
sec. VI de Sf. Grigore cel Mare si continuata de papii si sinoadele de mai tarziu, terminand cu sinodul
Tridentin (sec. XVI).
Episcopii Romei au incercat, inca de la inceputul sec. V, sa impuna Liturghia lor celorlalte
Biserici din restul Italiei si din Apusul crestin, dar incercarile lor au ramas multa vreme fara succes.
Insa, treptat, Roma si-a impus Liturghia in tot Apusul (fara Milano si Toledo), dar nu fara opozitie si
concesiuni. Totusi, Liturghia romana a primit si ea unele influente din partea celei galicane.
In Evul Mediu s-au format tipuri locale ale aceste Liturghii, avand caractere specifice, fara prea
mare insemnatate (precum in unele dioceze mai departate de Roma: Lyon, Paris, York, Salisbury, sau
in unele din marile ordine calogaresti: dominicanii, franciscanii, cartusienii).
Asadar, am putea spune ca intreaga crestinatate catolica utilizeaza astazi o singura Liturghie, cea
de rit roman, cunoscuta sub numele de Missa (die Messe, la Messe).

6. Rit liturgic si confesiune


Datorita stransei legaturi dintre sistemul doctrinar (invatatura de credinta) si cultul unei
confesiuni, ritul liturgic poarta un caracter profund confesional.
Fiecare confesiune si fiecare dintre Bisericile separate ale Orientului isi are un rit liturgic
propriu.
Apartenenta religioasa a unor grupuri de credinciosi este indicata, adesea, prin ritul liturgic
respectiv. Asa, de exemplu, credinciosilor Bisericii armene li se spune crestini de rit armean, pentru
ca aceasta Biserica se deosebeste de celelalte Biserici si confesiuni in special prin cultul si disciplina
ei.
Cazurile cand grupuri de credinciosi apartin altui rit liturgic decat cel al confesiunii din care fac
parte administrativ sunt exceptii de la regula sau chiar anomalii (catolici de rit grecesc sau greco-
catolici, catolici de rit armean etc).

7. Liturghiile oficiate astazi in crestinatatea rasariteana si la romano-catolici


Asadar, in lumea crestina de astazi se savarsesc urmatoarele Liturghii:
a) In Rasarit:
- In Bisericile ortodoxe (calcedoniene), de rit bizantin:
Liturghia Sf. Vasile cel Mare si Liturghia Sf. Ioan GA, ambele derivate din redactarea greaca a
vechii Liturghii apostolice a Sf. Iacob, iesita din intrebuintare prin sec. XII-XIII. Limbile principale de
oficiere: greaca, paleo-slava, romana, georgiana si araba.
- In Bisericile necalcedoniene (la monofiziti si nestorieni):
Liturghia Sf. Iacob, Liturghia Sf. Ap. Addai (Tadeu) si Marij (Maris), Liturghia Sf. Grigorie
Luminatorul, Liturghia Sf. Chiril (al Alexandriei) si Liturghia celor 12 Apostoli.
b) In Apus (BRC):
Missa ritului roman, Liturghia Sf. Ambrozie (Milano) si Liturghia Sf. Isidor de Sevilla (Toledo).
Deci, in total se oficiaza azi in toata lumea ortodoxa si catolica 10 Liturghii, cu aprox. 87
anaforale de schimb, acestea din urma fiind foloste exclusiv in Bisericile orientale necalcedoniene.
Daca mai adaugam la acestea si liturghia de rit galican numita a Sf. Gherman al Parisului,
experimentata acum de ortodocsii de limba franceza din Franta, avem 11 Liturghii.
Daca avem in vedere ca cele 2 Liturghii ortodoxe (a Sf. Ioan GA si a Sf. Vasile cel Mare) nu se
deosebesc intre ele decat prin textul anaforalelor si al catorva rugaciuni, putem spune ca la ortodocsi se
oficiaza, de fapt, 1 singura Liturghie, cu 2 anaforale de schimb. In acest caz, numarul total al
Liturghiilor din ortodoxie si catolicism s-ar reduce la 10, iar al anaforalelor ar creste la 88.

LITURGHIILE RITULUI BIZANTIN (Liturghiile ortodoxe)


I. NOTIUNI INTRODUCTIVE Originea si vechimea, autorii (autenticitatea) si
raspandirea Liturghiilor ortodoxe

1. Originea, formarea si raspandirea Liturghiilor ortodoxe


Originea Liturghiilor ortodoxe este siriana (antiohiana). Ele deriva din Liturghia de tip sirian a
Sf. Iacob, din varianta greceasc a acesteia, aa cum se localizase n sec. IV n Asia Mic in special in
Cezareea Capadociei i, mai tarziu, n C-pol. Lucrul acesta se explic prin legaturile istorice ntre cele
3 mari centre ale cretinatii: Antiohia, Cezareea Capadociei i Bizanul. nainte de alegerea
Bizantului drept capitala, cu numele de C-pol, de C-tin cel Mare, centrul cel mai important al lumii
cretine rsritene era Antiohia. De aici pornete, n veacul apostolic, actiunea de evanghelizare a
regiunii Asiei Mici, ncepnd cu Sf. Ap. Pavel. n veacul al 3-lea, aici au loc primele sinoade locale,
provocate de novaionism i erezia lui Pavel de Samosata (251, 264-268), sinoade la care au luat parte
reprezentai ai Bisericilor din Siria, Palestina, Asia Mic, Pont, Bitinia, Capadocia. Cezareea
Capadociei, cel mai importatn centru din Asia Mic, gravita n jurul Antiohiei. Aadar, este u or de
neles cum s-a rspndit felul antiohian de oficiere a Liturghiei, n Cezareea Capadociei i Asia Mica.
Pe de alt parte, Biserica din C-pol este condus, tocmai n vremea organizarii ei definitive (sec.
IV-V), de episcopi fie din Capadocia - Sf. Grigorie de Nazianz (379) sau Nectarie din Tars (381-387),
fie din Antiohia - ca Euxodiu (360), Sf. Ioan GA (398) sau Nestorie (428-431), care era antiohian prin
formaie. Aceti episcopi, urcndu-se pe scaunul partiarhal de C-pol, au adus i au impus Bisericii de
sub autoritatea lor, Liturghia din oraele lor de origine, adic Liturghia Sf. Iacob, care se oficia n tot
Rsritul cretin, adica n patriarhatul Antiohiei i n toat Siria ortodoxa, pn in momentul separrii
Bisericilor necalcedoniene (sec. V-VI).

2. Autorii Liturghiilor Ortodoxe. Autenticitatea acestor Liturghii.


a) Liturghia Sf. Vasile cel Mare este cea mai veche din cele 3 Liturghii bizantine. La origine, este
o varianta a Liturghiei Sf. Iacob, localizata n Cezareea Capadociei, variant care, cel putin pentru
rugaciunea principala (anaforaua), a primit forma definitiva prin Sf. Vasile cel Mare (379), cel mai
ilustru episcop al acestei cetai, si, de aceea, este de timpuriu cunoscuta cu numele acestuia. n forma ei
mai veche, Liturgia Sf. Vasile urmeaza ntru totul randuiala Liturghiei Sf. Iacob, faa de care are ins
unele rugaciuni mai scurte.
Vechimea i autenticitatea Liturghiei Sf. Vasile sunt confirmate atat de contemporanii lui, cat i
de documente posterioare. Sf. Grigorie de Nazianz, n Cuvantarea sa funebra tinuta dupa moarte Sf.
Vasile, spune ca acesta a compus formulare de rugaciuni i randuiala altarului.
n biografia Sf. Vasile, atribuit lui Anfilohie, episcop de Iconiu (403), se relateaza ca la hirotonia
sa de episcop, Sf. Vasile s-a rugat la Dumnezeu 6 zile n ir s il nvredniceasc s-i aduc jertfa cea
nesgeroas cu propriile sale cuvinte, adic s compuna un formular propriu al anaforalei liturgice. n a
7-a zi, i s-a aratat Mantuitorul n vis, mplinindu-i dorina. La nceputul sec. VI (520), Petru Diaconu i
alti clugari din Scitia, ntr-o scrisoare adresata episcopului Fulgentiu i altor episcopi africani exilati
n Sardinia, citeaz un text din dipticele Liturghiei Sf. Vasile, despre care autorii acestei scrisori spun
ca este intrebuintat in tot Rasaritul. Mai tarziu (531), Leoniu de Bizant spune ca Teodor de
Mopsuestia (parinte doctrinar al nestorianismului) a indraznit s compuna o anafora plina de
blasfemii, care se deosebeste de cea a Apostolilor (adica de cea de origine apostolica, atribuita Sf.
Iacob), ct i de cea a Marelui Vasile.
Liturghia Sf. Vasile este pomenita i in can. 32 al Sinodului Trulan (629), apoi de Sf. Ioan
Damaschinul, de parintii Sin. VII Ec. - Nicea (787), de regele Carol Plesuvul al francilor (877).
Numele Sf. Vasile se gaseste n titlul Liturghiei lui, in cele mai vechi manuscrise care cuprind textele
Liturghiilor bizantine, ncepnd cu Codicele Barberini, din sec. VIII. Sf. Vasile figureaza i ca autor al
unei anaforale liturgice din uzul Bisericii Copte.
b) Mai putin sigura i clara este originea i autenticitatea Liturghiei Sf. Ioan GA. Nici
contemporanii, nici istoricii, nici biografii si de de mai tarziu nu spun ca el ar fi alcatuit vreo
Liturghie. S-a socotit ca cea dintai mentiune despre asa ceva s-ar gasi n scrierea intitulata Despre
predania dumnezeiestii Liturghii, atribuita lui Proclu al C-polului, in care se pune pe sema Sf. Ioan o
prescurtare a Liturghiei timpului su, posterioara celei facute de Sf. Vasile. Marturia nu are valore
documentara deoarece documentul constituie un fals.
Codicele Barberini - sec.VIII-IX (Biblioteca Vaticanului) este cel mai vechi manuscris cu textul
rugaciunilor Liturghiei Sf. Ioan GA si pune numele Sf. Ioan n fruntea a 2 dintre rugaciunile de azi ale
Liturghiei, i anume rugaciunea pentru catehumeni i rugaciunea proscomidiei de dupa Vohodul mare.
Tot asa gasim si in Codicele 15 (474) din Muzeul Ruminanev din Moscova (Fondul Sabastianov) din
sec. X-XI. Titlul de Liturghia Sf. Ioan Gura de Aur n fruntea unei Liturghii apare pentru prima oara
ntr-un manuscris din sec. VIII-IX i n altul din sec. XI-XII.
Daca nu avem izvoare care sa confirme ntrebuintarea Liturghiei Sf. Ioan inainte de sec. VII,
vechimea Liturghiei este confirmata indirect de liturghiile Bisericilor necalcedoniene, carora le-a servit
ca sursa sau model. Anaforaua numita a celor 12 Apostoli, care a fost n uzul siro-iacobitilor, este
aproape identica cu cea corepunzatoare din Liturghiei Sf. Ioan. Pasaje intregi din Liturghia Sf. Ioan se
gasesc n anaforalele din Liturghia persilor nestorieni, cunoscute sub numele lui Teodor de Mopsuestia
i a lui Nestorie. Liturghia Sf. Ioan, care a servit ca model acelor Liturghii, exista probabil sub alte
nume, inainte de sec. V-VI, cnd sirienii, iacobitii i nestorienii persani se despart de B.O. Dupa
aceasta data, Bisericile necalcedoniene nu mai imprumuta aproape nimic de la cele calcedoniene.

3. Raportul dintre Liturghia Sf. Vasile i cea a Sf. Ioan i raportul lor cu Liturghiile de rit
antiohian
Ambele Liturghii bizantine (a Sf. Vasile i a Sf. Ioan) sunt prelucrari ale Liturghiei Sf. Iacob. Ele
sunt Liturghii surori, formate aproape in acelasi timp. Cea dintai, reprezinta probabil varianta
capadociana, iar cea de-a doua, varianta constantinopolitana a Liturghiei Sf. Iacob, folosita in sec. IV-
V in Orientul crestin. Amandoua urmeaza randuiala generala (adica succesiunea momentelor din
Liturghia Sf. Iacob), dar intrebuinteaza alte rugaciuni mai scurte. Ele se diferntiaza prin textul
anaforalei (Rugaciunea Sf. Jertfe), mai scurta la Sf. Ioan decat la Sf. Vasile, precum si prin alte
rugaciuni citite astazi de preot in taina, care au texte deosebite in cele doua Liturghii.
n Biserica veche era obiceiul ca, in cadrul randuielii fixe a Liturghiei, s se adopte rugaciuni si,
mai ales, anaforale compuse de diferiti liturghisitori sau ierarhi ilustri. Opera Sf. Vasile i a Sf. Ioan
consta, in primul rand, n compunera celor 2 anaforale personale mai scurte decat cea a Sf. Iacob, fiind
introduse n randuiala de pana aici a Liturghiei, care pana la un timp a ramas neschimbata. Cele 2
anaforale sunt singurele care au supravietuit n ritul liturgic bizantin dintre diferitele ordines missae
(anaforale liturgice) intrebuintate atat n Bizant, ct i in rasaritul crestin, pana odinioara . n Bisericile
Ortodoxe de rit bizantin se oficiaza o singura randuiala de Liturghie, cu 2 anaforale de schimb, asa
cum este uzul n Bisericile rasaritene necalcedoniene, in care numarul anaforalelor variaza.
Asadar, de la Sf. Vasile si Sf. Ioan nu provine decat partea din Liturghia de azi cuprinsa intre
lecturile biblice (Apostol si Evanghelie) si rugaciunea amvonului, parte care reprezinta elementul
originar, de sorginte siriana si capadociana. Partea de la inceputul si de la sfarsitul Liturghiei, precum
si unele piese din cuprinsul Liturghiei (Heruvicul, Crezul, Axionul etc) sunt adaugate posterior epocii
celor 2 Sf. Parinti sau dezvoltari proprii ale ritului bizantin.

4. Raspndirea Liturghiilor Ortodoxe. Traduceri i limbile n care se svresc


Adoptate de Biserica din C-pol, cele 2 Liturghii au primit o dezvoltare i o stralucire noua, prin
elementele specific bizantine, care s-au adaugat n randuiala i ceremonialul lor. Bizantul i-a faurit
propriul rit liturgic, ritul bizantin, pe care l-a pus sub autoritatea paternitaii celor 2 Sf. Parinti.
Frumusetea ritului si prestigiul Bisericii constantinopolitane (ridicata la rangul de patriarhat, in 381) au
contribuit la raspndirea ritului in toate Bisericile Ortodoxe din regiunile care depindeau, politic i
bisericesc de C-pol, sau care s-au creat i organizat prin misionari plecati din Bizant (Biserica bulgara
i rusa). Aceasta raspandire s-a manifestat initial sub forma numeroaselor influente pe care Liturghiile
mai vechi (cea siriana a Sf. Iacob i cea egipteana a Sf. Marcu) le-au primit din partea Liturghiilor
bizantine, apoi prin traducerile partiale ale Liturghiilor bizantine n siriaca. Cu timpul, vechile Liturghii
au fost inlocuite cu totul. Procesul a fost inlesnit de faptul ca Liturghiile noi nu reprezentau modificri
fundamentale ale randuielilor Liturghiilor vechi aflate in uz, i, de aceea, au putut coexista multa
vreme cu acestea. Raspandirea a mai fost inlesnita i de imprejurarile istorice favorabile. Antiohia i
Siria, cucerite de arabi, ajunsesera iar in stapanirea bizantina, sub imparatului Nichifor Foca - sec. X
(989). ncepand cu dominatia Cruciailor (1084), timp de 2 veacuri patriarhii Antiohiei (alesi uneori
dintre greci) au avut resedinta la C-pol (unul din ei a fost Teodor Balsamon IV, marele canonist la BO).
Spre sfarsitul sec. XIII, patriarhii ii reiau sediul de la Antiohia, impunand aici definitiv ritul liturgic
bizantin.
Manastirile din restul Ortodoxiei, cele ale Savaiilor de langa Ierusalim sau Sf. Ecaterina din
Muntele Sinai, erau mai toate grecesti ori locuite in mare parte de calugari greci, care oficiau Liturghia
n limba lor, dupa ritul bizantin. Prestigiul manastirilor a facut ca ritul sa se raspandeasc i la
bisericile din imprejurimi sau din raza lor de influenta. De asemenea, toate popoarele ortodoxe
crestine, din initiativa sau sub patronajul Bizantului (bulgari, sarbi, rusi etc) sau cele din sfera de
influenta politica, bisericeasc, culturala - directa sau indirecta - au primit si ele ritul liturgic bizantin.
Procesul de inlocuire a vechilor Liturghii se intensifica incepand cu sec. VIII i se incheie in sec.
XIII. De atunci, Liturghiile bizantine au devenit Liturghiile intregii crestinatati ortodoxe. ntrucat
domeniul de raspandire coincide cu teritoriul intregii Ortodoxii de azi, ele se mai numesc i Liturghii
Ortodoxe.
D.p.d.v. al extensiunii geografice, ritul bizantin este cel mai raspanadit rit liturgic dupa cel roman
(latin). Liturghiile bizantine sunt folosite in toate BO de azi si chiar la unitii rupti din ele, fiind traduse
in limbile nationale folosite in Bisericile respective. Exista traduceri vechi ale Liturghiilor bizantine, n
siriaca si armeana, care nu se mai intrebuinteaza.
Astazi, in afara de limba graca, folosita in Elada sau alte parti ale lumii (America), Liturghiile
Ortodoxe se oficiaza in limba araba, care a inlocuit siriaca din sec. XVII la melchiti (ortodocsii din
Egipt, Siria si Palestina) i in limba georgiana (Ivria sau Gruzia de azi), din sec. X-XI inainte. Odata
cu crestinarea slavilor (sec. IX), Liturghiile bizantine au fost traduse in vechea slava (paleoslava sau
slava bisericeasc), folosita inca in toate BO slave de azi: rusa, ucrainiana, bulgara, sarba, polona etc.
Se manifesta tendinta traducerii Liturghiilor si in limbile vii neoslave ale popoarelor ortodoxe: rusii,
cehii, boemii, polonezii etc.
n romaneste, Liturghiile Ortodoxe au fost traduse si tiparite nca din sec. XVI (in Ardeal), desi
slava nu a fost inlocuita definitiv in slujbe decat spre sfarsitul sec. XVII i inceputul sec. XVIII. Paralel
cu misiunile BO Ruse, Liturghiile bizantine au fost traduse in limbile si idiomurile mai multor popoare
de sub domniatia imperiului rusesc (finlandeza, chineza, japoneza).
Exista numeroase traduceri ale Liturghiilor bizantine in latina si in mai toate limbile moderne
(germ., fr. en. it. ru. sp. etc), facute initial pentru interese propagandiste sau stiintifice, apoi pentru uzul
liturgic al comunitatii de apuseni de diverse limbi i nationalitati, care au devenit Ortodocsi.

5. Manuscrise i editii
Cel mai vechi liturghier care se pastreaza este Codicele Barbarini din Biblioteca Vaticanului.
Este un Evhologhiu scris la sfarsitul sec. VII, in Rasarit, care contine diferite rugaciui din randuiala Sf.
Taine si ierurgii. Cu nume de autor gasim aici doar Liturghia Sf. Vasile, cea a Sf. Ioan i a Sf. Grigore
fiind fara titlu, anonime. Manuscrisul nu cuprinde din Liturghie decat textul rugaciunilor citite in taina
de preot. Lipsesc atat instructiuni de tipic, precum si ecteniile (rolul diaconului), care se scriu in
manuscrise aparte, numite diaconicale.
Manuscrisele ulterioare, cele mai numeroase din sec. XI-XVII, sunt imbogatite cu indrumari de
tipic. Cele mai multe sunt pastrate in bibliotecile atonite, in marile biblioteci de stat din Apus si Rasarit
(B. Vaticanului - Roma, B. Nationala Paris B.N i B. Muzeului Bizantin - Atena, B. Sf. Sinod -
Moscova) i au fost editate de dominicanul Iacob Goar, de savantul liturgist rus A. Dimitrievski i de
liturgistul grec Pan. Trembela.
Prima editie tiparita a Liturghiilor bizantine apare in 1526, la Roma, si este facuta pentru studiu
si propaganda. Tot in 1526 apare, la Venetia, prima editie liturgica pentru slujba bisericeasc in cadrul
Evhologhiului mare grecesc. Prima editie venetiana a liturghierului, separat de Evhologhiu, apare in
1578. n cursul sec. XVI i XVII, din initiativa catolica, mai apar editii neliturgice si in centrele
apusene (Paris, Bruxelles i Anvers). Pentru nevoile liturgice ale BO grecesti, aproape toate editiile se
tiparesc la Venetia, pana la sfarsitul sec. XIX. La inceputul sec. XIX incep sa apara si editii tiparite in
centrele ortodoxe (Atena, C-pol, Ierusalim, Alexandria).
Din sec. XVII au aparut editii tiparite la manastirea vasiliana Grota-ferrata din Muntii Albeni
(langa Roma), pentru folosinta grecilor uniti din Italia i pentru unitii de rit bizantin si limba greaca din
lume.
Exista editii critice ale Liturghiilor bizantine, incepand cu cea a Evhologhionului lui Iacob Goar
- sec. XVII, pana la editiile moderne, ca cele tiparite de liturgistul englez F.E. Brightman, de italianul
Place de Maester i de prof. grec Pan Trembela.
Calugarul Macarie a tiparit primul Liturghier ortodox in limba slava la Targoviste sau la Dealu,
in 1508. n romaneste, Liturghiile ortodoxe au fost tiparite prima oara la Brasov, in 1570, sub ingrijirea
lui Coresi, apoi la Iasi, in 1679 i 1683, sub Dosoftei. Traducerile au fost inlocuite de cea definitiva a
lui Antim Ivireanu, tiparita la Ramnic, in 1706 si 1713, si raspandita in provinciile romanesti. Pentru
unitii ardeleni s-au tiparit editii la Blaj, incepand cu 1756.

Cap.II. ntrebuinarea liturghiilor ortodoxe n cursul anului bisericesc.


TIMPUL I LOCUL SVRIRII. OBIECTELE NECESARE PT. SVR IREA
SF.LITURGHII.

1.ntrebuinarea celor trei Liturghii n cursul anului bisericesc.


a.Liturghia Sf.Vasile a fost Liturghia normal n B.O; n codicele Barberini aceasta era
aezat naintea celorlalte dou Litughii cu numele de Liturghia zilnic; din cauza lungimii anaforalei
ei, cu timpul (sec. IX-X) a fost nlocuit cu Sf.Lit.a Sf.Ioan Gur de Aur + svr irea ei a fost limitat
la un anumit nr. de zile din cursul anului bisericesc, aadar ea se svrete doar de 10 ori pe an, dup
cum urmeaz: - n primele 5 duminici ale Postului Mare; - n ziua Sf.Vasile (1 ian.); - n Joia i
Smbta din Sptmna Patimilor; - n ajunul Crciunului (24 dec.) i n ajunul Bobotezei (5 ian.).1
b.Lirurghia Darurilor mai nainte sfinite se oficiaz de obicei miercurea i vinerea din
Presimi (afar de Vinerea Patimilor, cnd nu se face nici o Liturghie), luni i mar i n sptmna
Patimilor i n cteva srbtori bisericeti mai importante din perioada Presimilor, ca: Sf.Haralambie
(10 febr.), a doua i a treia aflare a Cinstitului Cap al Sf.Ioan Boteztorul (24 febr.), Sf.40 de Mucenici
(9 martie), i ajunul Bunei-Vestiri (24 martie), dac acestea cad ntr-una din zilele de rnd de peste
sptmn.
c.Liturghia Sf.Ioan Gur de Aur se oficiaz n toate celelalte zile de duminici i srbtori n
care nu se fac cele doua Liturghii menionate mai sus. Este liturghia obinuit n B.O oficiindu-se de
cele mai multe ori n cursul anului bisericesc. n afar de vremea Postului Mare, Liturghia Sf.Ioan se
face n toate srbtorile din cursul anului cu excepia celor trei zile din perioada Octoihului, cnd se
face Lit.Sf.Vasile: 1 ianuarie, ajunul Naterii i ajunul Bobotezei. n perioada Postului Mare,
Lit.Sf.Ioan se face doar de 8 ori i anume: n primele 6 smbete, n duminica Floriilor i n ziua Bunei-
Vestiri (n orice zi ar cdea).2
2.Timpul svririi Sfintei Liturghii. Zile liturgice i aliturgice.
n prima comunitate cretin din Ierusalim, Liturghia se oficia zilnic, cu timpul mai ales n
comunitile din diaspora, oficierea Liturghiei s-a limitat la ziua de Duminic, aceasta devenind zi
1
Att n Joia i n Smbta Patimilor ct i n cele dou ajunuri, Liturghia Sf.Vasile se face unit cu Vecernia. DAC,
cele dou ajunuri cad smbta sau duminica, atunci n ziua ajunului se oficiaz Liturghia Sf.Ioan, iar Liturghia Sf.Vasile
se face n nsei zilele Praznicelor.
2
n Bis.Greceasc se mai oficiaz i Liturghia Sf.Iacob, 1 dat / an, adic n ziua Sf.Iacob (23 octombrie) sau n
Duminica cea mai apropiat de aceast zi. n unele Biserici se mai face i n prima duminic dup Crciun Sf. Iacob
fiind pomenit printre rudele dup trup ale Domnului.
liturgic. Cu timpul zilele liturgice au sporit la dou (Smbt + Duminic) uneori la patru (miercuri,
vineri, smbt i duminic) iar n unele pri din Apus se fcea zilnic.
Astzi n mnrstirile mari + unele catedrale chiriarhale se face Liturghie zilnic dup
recomandarea Sf.Simeon al Tesalonicului care spune c preotul liturghisete zilnic; n mnstirile mai
mici + biserici de enorie, Liturghia se face numai duminica i de srbtori + smbta uneori cnd sunt
parastase.
Timpul svririi dup predania veche a Bisericii este ceasul al treilea (aprox. ora 9 dimineaa)
atunci cnd Domnul a fost rstignit pe cruce i cnd S-a pogort Sf.Duh peste Sf.Apostoli. Ora variaza
ns nu se poate ncepe Liturghie nici nainte de rsritul soarelui dar nici dup-amiaz. Excepie de la
aceast regul fac doar cteva praznice mprteti: Sf.Pati, Crciunul, Boboteaz (cnd Liturghia se
face dup miezul noptii sau dis-de-diminea fiind o reminiscen a epocii Bisericii primare cnd
serviciul divin al srbtorilor aveau caracter nocturn, de priveghere).
Avem n cursul anului bisericesc i cteva zile aliturgice, zile n care nu se face Liturghie nici
mcar la mnstire. n aceste zile tipicul prevede ajunare deplin pn seara, acestea fiind:
a.Vinerea Patimilor zi de intristare i post, atunci fiind rstignit i ngropat Domnul, zi care n
popor se mai numete i Vinerea seac. b.Luni i Mari din prima sptmn a Postului Patilor
primele zile cu ajunare deplin. c.Miercurea i Vinerea din sptmna Brnzei , pt c n mnstiri, n
aceste zile, premergtoare pentru Pstul Presimilor se cnt Aliluia n loc de Dumnezeu este Domnul,
se fac metanii i se ajuneaz. d.Vinerea dinaintea Crciunului i a Bobotezei , cnd acestea cad
duminica sau lunea, pt c atunci se ajuneaz; se fac doar Ceasurile i Vecernia.
La catolici se pot oficia mai multe Liturghii pe zi i n aceeai Biseric (au mai multe altare), la
noi se face doar 1 dat pe zi n fiecare Biseric. Aceast unicitate a Sf.Jertfe nseamn numai o moarte
a lui Hristos, pe care 1 dat a luat-o pentru noi, i numai 1 patim a Lui, rbdat pentru noi. Marii
teologi ortodoci explic c Mntuitorul s-a rstignit pt noi o dat pentru totdeauna iar fiecare zi este
ca o icoan a veniciei i fiecare biseric, o icoan a lumii ntregi.
3.Locul svririi Sf.Liturghii.
Se face doar n Biseric, inclusiv paraclise sau capele sfinite i cu antimis, n partea ei cea mai
sfnt, altarul. Dac Biserica s-a ntinat cumva prin vrsare de snge omenesc, nvlire de
pgni/eretici etc, Liturghia se mai oficiaz dect dup ce e curit prin binecuvntarea episcopului.
Canoanele interzic oficierea Liturghiei n case particulare, se ngduie doar n cazuri
excepionale. Cmpul de lupt, hramurile de mnstiri sau sfinirile de biserici sunt locuri unde se
poate face Liturghie cu nvoirea episcopului locului. Fr antimis nu se poate face Litughie fie n
Biseric fie afar din aceasta!
4.Obiectele necesare pentru svrirea Sf.Liturghii.
n afar de antimis mai avem nevoie de: a) Sf.Veminte, b) Sf.Vase (disc, potir, copia, linguria,
stelua) i acopermintele (pocroveele), c) Prescuri din fin de gru i dospite (de regul 5 sau cel
puin 2 una pentru Agne i alta pentru Miride, iar dac nu avem prescur, folosim bucat de pine pe
care facem semnul crucii cu Copia n locul peceii), d) Vin curat preferabil rou (din struguri) i ap,
e) Crile de slujb necesare: pt preot Sf.Evanghelie i Liturghier, pt cntre Apostol, Octoih Mic
(Catavasierul practic) sau Liturghierul de stran cu cntri, f) Mai multe lumini: cel puin 2 pe Sfnta
Mas, una la proscomidiar i cte una n sfenicele mprteti, iar n caz de mare lips, cel pu in una
(fr de care nu se oficiaz Liturghie)
Cap.III. Svritorul Sfintei Liturghii i pregtirea lui pentru slujb.
1.Cine poate svri Sf.Liturghie.
Pot svrii, arhiereii i preoii care nu sunt oprii de la a sluji prin impedimente morale sau
canonice. Dac preotul e sub blestem, dac e afurisit de arhiereu sau oprit de autoritatea bisericeasc
sau dac a svrit pcat de moarte, nu poate oficia Liturghia. Cel ce va fi vinovat de greeli pe care
Prinii le-au artat c opresc de la Sf.Liturghie s se pzeasc de a sluji. C cel ce nu face Sf.Litughie
dup aezmntul Prinilor, mpotriva sa lucreaz i vinovat va fi Tainelor lui Hristos;... Sf.Simeon
al Tesalonicului.
Preotul poate sluji singur sau cu diacon iar arhiereul slujete de obicei nconjurat de sobor de
preoi i diaconi. Diaconul nu poate oficia singur Liturghia sau vreo alt slujb, el face lucruri mrunte
n cadrul Liturghiei, zice ectenii etc.
2.Necesitatea pregtirii speciale a slujitorilor pentru Sfnta Liturghie.
n timpul Liturghiei preotul vine n contact nemijlocit cu nsui Sf.Trup i Snge al Domnului pe
care el l atinge i l poart n mini, l consum sau mparte credincioilor. Aceast mpreun-petrecere
a credinciosului cu Dumnezeu necesit o pregtire att din partea credincioilor ct i din partea
slujitorilor ce sunt obligai s se mprteasc ori de cte ori oficiaz Sf.Liturghie.
Viaa preotului trebuie s fie astfel o continu pregtire i muumire pentru Sf.Liturghie, a crei
svrire constituie cea mai nalt vrednicie cu care Dumnezeu i-a cinstit pe oameni. Totui pe lng
sfinenia sau curia moral numit pregtire ndeprtat sau permanent, preotul are nevoie n
plus, de o pregtire apropiat sau nemijlocit, adic de o purificare deosebit, ori de cte ori trebuie
s slujeasc Sf.Liturghie.
Strdania de purificare personal a preotului premergtoare slujbei va fi fost reglementat n
acele norme formulate la nceputul Povuirilor din Liturghier, constituind sfaturi, ndrumri,
canoane i hotrri patristice, sinodale i chiriarhale mai vechi, date pe baza unei ndelungate
experiene n aceast materie. Povuirile vorbesc despre aceast pregtir c este trupeasc i
sufleteasc: Pentru slujirea dumnezeietii Liturghii preotul dator este a fi curat, precum cu sufletul,
aa i cu trupul....
3.Pregtirea sufleteasc (moral).
Liturghierul zice aa: avnd s svreasc dumnezeiasca Liturghie, preotul dator este mai
nti s se fi mrturisit i mpcat cu toi, s nu aib suprare pe nimeni, s-i pstreze inima de gnduri
rele ct va putea i s se nfrneze de cu seara.... Pregtirea sufleteasc se concretizeaz deci, n:
pacea sufletului, mrturisirea pcatelor i rugciunea personal.
a.Pacea sufletului. Conform poruncii Mntuitorului: De-i aduci darul tu la altar i acolo i
aduci aminte c fratele tu are ceva asupra ta, las acolo darul i mergi mai nti i te mpac cu fratele
tu i atunci venind, adu darul tu (Mt. 5, 23) cea dinti condiie este pacea inimii, aadar vechile
Pravile prevedeau chiar canonisirea preotului care clca aceast condiie: preotul de va sluji cu vrajb
asupra cuiva, s fie oprit de la Sf.Liturghie 60 de zile. Liturghisierul enumer cteva pcate ce ar
putea s primejduiasc aceast pace a inimii i de care preotul trebuie s se pzeasc n ziua slujirii:
suprarea gndurilor de multe feluri, tulburarea luntric/ntristarea, mhnirea/trndvia, ispita sau
zburdciunea trupeasc etc. Nimeni din cei legai cu pofte ori cu desftri trupeti nu este vrednic s
vie sau s se apropie sau s slujeasc ie, mprate al slavei (Liturghisier, Rugciunea n tain din
timpul Heruvicului).
b.Spovedania. Pacea inimii presupune totodat i linitea i curia contiinei. Mrturisirea
preoilor nainte de Liturghie este deci obligatorie chiar i atunci cnd acesta nu-i simte contiina
mpovrat de pcate grave.
c.Rugciunea. Impune preotului citirea Pravilei de rugciuni prin care acesta se pune n
legtur cu Dumnezeu. Aceasta const mai nti din cele 7 Laude care preced Liturghia i care la
mnstire se svresc dar datoria preotului este ca s le citeasc. Pe lng acestea se mai adaug alte
slujbe de pietate personal cum ar fi Canonul ngerului pzitor, Acatistul Preasfintei Nsctoare de
Dumnezeu, Acatistul Mntuitorului, etc, ns, mai presus de toate acestea, este Rnduiala Sfintei
mprtanii (n Ceaslov).
Aceasta este mprit n dou pri a) Canonul mprtirii + 12 rugciuni pregtitoare i b)
rugciunile de mulumire pt mprtanie. Citirea acestor rugciuni nu se va face mecanic ci cu
meditaie la patimile Mntuitorului. Necitirea acestora din diferite motive este considerat pcat de
moarte. Rugciunile mprtirii se citesc negreit iar celelalte amintit n caz de urgent se mai pot citi
i dup Liturghie.
4.Pregtirea trupeasc.
a) Abinerea de la mpreunarea trupeasc cu soia msur ce intete tot la desvrirea de
ordin sufletesc-moral a liturghisitorului. Liturghierul propune preotilor cstorii abstinen chiar cu
cteva zile nainte iar Sf.Simeon zice dac nu mai mult, cel puin n ziua i n noaptea cea dinaintea
Liturghiei i cea de dup.
b) Ferirea de mbuibarea pntecelui Sf.mprtanie se ia pe nemncate. Pe lng
nemncarea n dimineaa zilei cnd slujete, preotul trebuie s ajuneze i seara de dinainte, sau s nu- i
ngreuneze pntecu cu prea mult mncare cci aceasta duce la moleeal i desfru. Liturghierul zice
ca preotul s nu mnnce nimic n seara de dinainte.
c) Cei ce nu se pot lsa de urtul obicei de a fuma, s nu pun n gura lor igara cel puin n
noaptea i n ziua slujirii. Cci cum vor ndrzni s ia Sf.Trup i Snge cu gura mpu it mai nainte de
buruiana diavolului?
d) Curenia corporal baia/splarea trupului din ajun, constituia odinioar pentru preoi o
porunc. Este o obligaie prescris n Sf.Scriptur: avnd deci frailor ncredere ca s ntrm n Sfnta
Sfintelor prin sngele lui Iisus, s ne apropiem cu inim curate., curindu-ne prin stropire inimile
de cuget ru i splndu-ne trupul cu ap curat (Evr. 10, 19-22).
e) Grija pentru o inut vestimentar decent nfiarea cuviincioas i vrednic de respect
din partea credincioilor nu trebuie uitat. Este socotit pcat de moarte a sluji cu hainele ptate sau
rupte. Capul trebuie pieptnat, faa i gura splate, unghiile tiate i curate acestea pentru cinstea
dumnezeietilor Taine i pentru credincioi.
5.Efectele i folosul pregtirii pentru slujb.
Creeaz n fiina sacerdotului acea ambian, atmosfer sufleteasc de evlavie i de smulgere din
preocuprile terestre i cotidiene. Cu ajutorul lor liturghisitorul se izoleaz de restul lumii, se
dezlipete treptat de cele pmnteti pentru a se apropia de Dumnezeu. Pregtit sufletete i trupete,
preotul poate pi mpcat spre sfntul altar spre a oficia cu vrednicie Sfnta Jertf.
Cap.IV. Rnduiala Liturghiei Sf.Ioan i a Sf.Vasile.
Slujba Sf.Liturghii se mparte de obicei n trei mari pri: A.Proscomidie, B.Liturghia
catehumenilor i C.Liturghia credincioilor.

A. RNDUIALA PROSCOMIDIEI.
1.Ce este Proscomidia.
Proscomidia prima parte a Sf.Liturghii. Termenul vine de la verbul grecesc proscomizin
nsemnnd a aduce, a pune nainte. Astzi proscomidia este ritualul pregtirii i binecuvntrii
Cinstitelor Daruri, adic material jertfei liturgice. n Liturghier ea are rnduial i ntindere de slujb
adevrat dar cu toate acestea ea nu trebuie socotit slujb deosebit de Liturghie sau independent ci
ca parte integrant a acesteia.
2.Timpul svririi Proscomidiei.
La mnstiri i catedrale episcopale, unde se oficiaz i cele 7 Laude, Proscomidia se face n
timpul Ceasurilor (I, III i VI) care se citesc ntre Utrenie i Liturghie. La bisericile de enorie, unde nu
avem Ceasuri, Proscomidia se face n timpul Utreniei. Atunci cnd Liturghia Sf.Vasile se face unit cu
Vecernia, Proscomidia se face n timpul Ceasului IX i al Vecerniei.
3.Locul svririi Proscomidiei.
Se svrete toat n Sf.Altar n partea de Nord-Vest, la masa numit Proscomidiar (altarul
proaducerii), ce are forma unei firide (scobituri) n peretele de nord al altarului, fie forma unei
cmrue sau ncperi aparte, care comunic cu altarul printr-o deschidere terminat sus n form de
arc.
Proscomidia e svrit n ntregime numai de preot , fr participarea credincioilor (a
cntreilor) i fr s vad/aud ceva din ea credincioii.
4.Pregtirea slujitorilor nainte de nceperea Proscomidiei - (rnduiala la p.184).
5.Rnduiala Proscomidiei (rnduiala la p.185).
a) Pregtirea Sfntului Agne i a Potirului.
Pe lng rnduielile din carte, ce mi s-a prut important cnd se toarn vin n potir, preotul s
aib grij s pun mai patina ap ca s nu schimbe firea vinului, acesta e pcat de moarte.
La liturghia n sobor, sau cnd sunt credincioi mai muli de mprtit, preotul proscomiditor,
are grij s scoat agne mai mare i s toarne din vreme n potir atta vin i ap ct s ajung tuturor
pentru c dup sfinirea Darurilor nu se mai ngduie a turna vin i ap n sfntul potir.
b) Scoaterea Miridelor.
Dup scoaterea Agneului din prima prescur, preotul ia a doua prescur i scoate mirid
pentru Preasfnta Nsctoare de Dumnezeu iar dup acest lucru va lua a treia prescur sco nd
miridele celor 9 cete, care sunt mai mici dect cea a Nsctoarei. Cetele sunt: 1.Sf.Ioan Proorocul,
2.Ceilali Sf.Prooroci, 3.Sf.Apostoli, 4.Sf.Ierarhi, 5.Sf.Mucenici i Mucenie, 6.Sf.mari pustnici
(Cuvioii Prini i Preacuvioasele Maici), 7.Sf.fr de argini, 8.Sf.Ioachim i Ana, sfntul zilei i toi
sfinii, 9.Sf.autor al Liturghiei pe care o svrim.
Din a patra prescur scoate cele 3 miride speciale (pt episcopul locului, pt conductorii Statului
i pentru ctitori) + miride pentru vii. Din a cincea prescur scoate frmituri mici pentru mori fcnd
o grmjoar. Tot din prescura a patra preotul scoate pentru el o mirid pe care o poate aduga la
grmjoara miridelor pentru vii.
c) Acoperirea Darurilor. (rnduiala la p.187).
d) Cdirea Darurilor, rugciunea pentru binecuvntarea lor, apolisul i cdirea final .
(rnduiala la p.187-188).
6.Momentele distincte ale Proscomidiei.
Le trec n caz c: a)Binecuvntarea, b)Ritualul pregtirii Potirului, c)Ritualul scoaterii
Agneului, d)Ritualul scoaterii i aezrii Miridelor (A Nsctoarei Panaghia, Ale celor 9 cete, pentru
vii, pentru mori, pentru sine), e)Tmierea i Rugciunea pentru binecuvntarea Darurilor (Rug.
Proscomidiei), f)Apolisul i cdirea final.
7.Continuarea proscomidirii dup nceperea Liturghiei. (rnduiala la p.188).

B.RNDUIALA LITURGHIEI CATEHUMENILOR.


1.Ritualul pregtitor pentru nceperea Liturghiei.
Aceast parte ine de la binecuvntarea de nceput pn la cuvintele: Ci suntei chemai
ieii. Pe lng rnduielile specifice, notm, c ntre Pati i nlare, n loc de mprate ceresc se
zice Hristos a nviat de trei ori iar de la nlare pn la Rusalii nu se zice nimic, ci se ncepe cu
Slav ntru cei de sus.
2.Prima parte a Liturghiei catehumenilor (pn la vohodul cu Sfnta Evanghelie).
(rnduiala la p.189).
3.Vohodul mic (ieirea cu Sfnta Evanghelie), (rnduiala la p.190).
De menionat: la praznice, hram sau sfini cu Polieleu, dac preotul vrea, se cnt : Doamne,
mntuiete, pe cei binecredincioi , la stran se cnt apoi aceeai cntare de dou ori. Preotul
continua cntnd n altar: i ne auzi pe noi! i ndat sfrete cu cuvintele de ncheiere a
ecfonisului: i n vecii vecilor.
4.Partea a treia (dup vohodul cu Sfnta Evanghelie) (rnduiala la p.190).
C.RNDUIALA LITURGHIEI CREDINCIOILOR.
1.Partea nti (pn la ieirea cu Cinstitele Daruri). (rnduiala la p.192).
2.Vohodul mare (ieirea cu Cinstitele Daruri) (rnduiala la p.193).
3.Pregtirea pentru svrirea Sfintei Jertfe (rnduiala la p.193).
4.Partea central a Liturghiei: Anaforaua. (Rugciunea Sfintei Jertfe) cu sfinirea
Darurilor. (rnduiala la p.194).
5.mprtirea cu Sfintele Daruri. (rnduiala la p.195).
6.Riturile finale. (rnduiala la pp.196-197).
D.RNDUIALA LITURGHIEI N SOBOR.
La catedralele chiriarhale, n mnstiri, la bisericile din orae cu mai mul i slujitori permanen i,
n zilele de srbtoare, precum i n unele ocazii deosebite din viaa bisericeasc (cursuri de ndrumare
a clerului, sfiniri de biserici, etc), Sf.Liturghie se oficiaza n sobor, adic de mai muli sfin ii slujitori
n jurul aceluiai sfnt altar.
Slujirea n sobor, mult practicat n Biserica veche, a rmas azi o practic uzitat n Bisericile
Ortodoxe de rit bizantin, ca i n celelalte tipuri liturgice rsritene, pe cnd n Apus a disprut cu totul.
1.Protia n sobor.
Cnd slujete arhiereul (ca la catedralele episcopale), el este de drept primul dintre slujitori,
adic protosul/prezidentul soborului de liturghisitori. El va dispune att asupra ordinei preoilor
coliturghisitori ct i asupra acelor amnunte ale slujbei asupra crora Tradiia las voia celui mai
mare.
Cnd slujesc doar preoi (cu sau fr diaconi), ceea ce trebuie stabilit este protia sau ntietatea
n slujb, adic, cel care va fi primul dintre preoi/conductorul soborului i n ce ordine se vor a eza
ceilali. Primul criteriu de stabilire a protosului este vechimea n hirotonia de preot, iar ceilali preoi
se vor aeza i ei pe lng protos tot dup vechime.
n cazuri speciale se ine seama de funciunile administrative sau distinciile onorifice ce le
dein clericii. Exemplu: ntre doi preoi cu vechime egal, protia o va avea cel ce are ori o funcie
administrativ (protoiereu, inspector, consilier, etc.) ori e distins cu un rang onorific (sachelar, iconom,
stavrofor). ntre mai muli preoi cu ranguri onorifice, se alege acela cu cel mai nalt rang/funcie.
n clerul monahal se va ine seama doar de rangurile onorifice: primii sunt astfel
arhimandriii, apoi protosincelii, sincelii i apoi simplii ieromonahi. ntre clerici, monahi i mireni
de trepte sau ranguri egale, ntietatea o au monahii.
Protosul are mare rspundere pentru buna reuit, corectitudinea, frumuseea i succesul slujbei,
de aceea la alegerea lui se va avea n vedere i alte criterii pe lng cele anun ate, spre exemplu,
voce/talent muzical, prestan fizic, respectarea Tipicului, etc. Ceilali preoi trebuie s asculte pe
protos i s pstreze armonia, fiind continuu cu ochii pe acesta.
2.Rnduiala Liturghiei oficiate n sobor de preoi fr diaconi. (rnduiala la pp.201-206,
sunt prezente i scheme).
La slujba n sobor fr diaconi, Proscomidia o face doar un singur preot, preotul de rnd, la
mnstiri/catedrale, sau preotul cel mai nou n hirotonie, deci ultimul din stnga protosului.
Ceilali preoi se nchin toi odat la mnstiri/catedrale de obicei n timpul Laudelor, iar la
soboarele pt slujbe ocazionale se nchin i mbrac cu vemintele pe msur ce vin la biseric.
O atenie deosebit se cere, la slujba n sobor, n momentele vohodurilor, aadar, vohodul mic
sau ieirea cu Sf.Evanghelie la slujba de preoi fr diaconi, Sf.Evanghelie o poart protosul, urmat
de ceilali preoi n ordine descrescnd.
n mijlocul bisericii, sub policandru, preoii se aeaz ca n jurul Sfintei Mese, adic cu protosul
n mijloc, ce va zice rugciunea intrrii, binecuvnteaz intrarea i srut Sf.Evanghelie i zice
nelepciune, drepi!, apoi intr n altar urmat de ceilali.
3.Rolul diaconului/diaconilor la slujba n sobor. (rnduiala la pp.206-207).
Diaconii n sobor sunt ajutoarele protosului, ei stau la ndemna acestuia (de-a dreapta i de-a
stnga, puin mai napoi) + ei execut n locul i cu binecuvntarea sa anumite pri ale slujbei care se
cuvin protosului, de drept. Tot ei, srut ntotdeauna numai Sf.Mas i cer binecuvntare de la protos
nainte de mbrcarea vemintelor.
Ei zic pe rnd (daca sunt mai multi), ectenia mare, cele dou ectenii mici, ectenia ntreit, etc.
Tot ei rostesc formulele mai mrunte din cursul Liturghiei, adic, de dinaintea
Apostolului/Evangheliei.
La mprtire ei se aeaz n urma ultimului preot i primesc de la protos prticele din Sf.Trup
iar Sf. Snge de la ultimul preot, dup rnduiala Liturghierului. Ultimul diacon toarn miridele de pe
sf.disc n sf.potir.
Tot diaconii nchid/deschid uile mprteti i dvera la momentele cuvenite, indicate n
Tipic/Liturghier.
Istoria Liturghiei ortodoxe. Rnduiala ei initial i evoluia acesteia pn azi.
n esena/miezul ei, Liturghia e instituit de Mntuitorul nsui dar formele externe n care a fost
mbrcat acest miez a fost dezvoltat de Sf.Apostoli i urmaii lor, Biserica. Privind deci retrospectiv,
constatm c pn s ajung laforma actual (form ce reprezint doar stadiul actual al unui proces de
lent evoluie), Liturghia a suferit schimbri i adugiri/dezvoltri.

A.PROSCOMIDIA
1.Locul i ritualul Proscomidiei n Liturghie pn n secolul al VI-lea.
A existat n germene ca punerea nainte a Darurilor nc de la nceputul Liturghiei cretine dar
neavnd forma de azi. La nceput a fost foarte simpl i de mai puin ntindere ca timp.
n primele 4-5 veacuri, ritualul primirii/pregtirii darurilor de pine/vin pt Sf.Jertf avea loc la
nceputul Liturghiei credincioilor cam pe unde astzi vine Heruvicul la noi sau ieirea cu Cinstitele
Daruri. Era de neles dac ne aducem aminte c puteau aduce daruri la Liturghie doar credincioii
admii s participe la Liturghia euharistic (a credincioilor) adic ia intrai n cretinism prin
Botez.
Acetia le prezentau diaconilor + pomelnicele respective, diaconii le duceau n proscomidiar sau
pastoforion. Diaconii alegeau din pinile aduse pe cele mai adecvate pentru Sf.Jertf, aducndu-le la
altar, le puneau o dat cu cantitatea de vin necesar, pe Sf.Mas unde episcopul/preotul le consacra
printr-o scurt formul de binecuvntare/rugciune.
2.Deplasarea ritualului Proscomidiei i cauzele ei.
Transferarea a nceput nc din secolele VI-VII nsemnnd un proces lent ce s-a generalizat ntr-
un lung interval de timp ce se termin n sec VIII. Cele dou cauza care explic aceas mutare sunt:
slbirea i dispariia disciplinei peniteniale i a instituiei catehumenatului i, dezvoltarea
crescnd a ritualului Proscomidiei.
Cu timpul, i anume sec VI-VII, se atenueaz deosebirea tranant dintre cele dou pr i ale
Liturghiei i astfel la Liturghia credincioilor pot lua parte i catehumenii. Aadar, credincioii nu mai
erau obligai s atepte nceperea Liturghiei euharistice/a credincioilor pentru a-i prezenta darurile la
altar ci puteau face acest lucru nc de la intrarea lor n Biseric.
Cea de a doua cauz, dezvoltarea crescnd a ritualului Proscomidiei, are i ea o contribuie.
Simplu i sumar la nceput, ritualul se dezvolt n ceremonii/forme tot mai numeroase/complicate,
lund deci o extensiune mai mare. Svrirea acesteia inea din ce n ce mai mult, astfel, dac ar fi
rmas n locul de la nceput atunci ar fi fost inut n loc cursul normal al Liturghiei. De aceea, locul ei a
fost mutat nainte de nceperea Liturghiei, adic n timpul Utreniei sau al Ceasurilor.
O dat cu aceast deplasare, Proscomidia i schimb i locul oficierii . Pt motive de ordin
simbolic i practic, aadar, ea nu se va mai svri la Sf.Mas ci pe o mas mai mic din stnga
Sf.Mese, n ncperea sau scobitura din peretele de miaznoapte al altarului, adic n proscomidiarul de
azi.
n rnduiala Liturghiei persist pn azi unele reminiscene ale locului pe care Proscomidia l
avea odinioar n aceast rnduial. Prima este rugciunea pe care preotul o citete n tain dup
vohodul mare la depunerea Cinstitelor Daruri pe Sf.Mas i care i pstreaz nc n Liturghier titlul
vechi de Rugciunea Proscomidiei sau Rugciunea punerii-nainte (ediii mai noi); aceasta a rmas
azi ca o dublur a Rugciunii punerii-nainte din rnduiala Proscomidiei (cu text diferit), reprezentnd
probabil formula de binecuvntare/consacrare pe care odinioar o rostea episcopul asupra darurilor de
pine/vin alese de diacon.
3.Dezvoltarea ritualului Proscomidiei dup secolul al IV-lea.
a) Procesul de modificare a atins nti cantitatea i forma materiei Sfintei Jertfe, adic a pinilor
aduse i folosite la Proscomidie. La nceput se aduceau pini ce nu se deosebeau de cele din uzul
comun i erau necesare pentru numrul mare al celor care se mprteau precum i modul mprt irii
lor.
Din cauza mpuinrii numrului celor ce se mprteau + schimbarea modului de mprtanie,
a fost deajuns o singur pine care mai trziu s-a micorat treptat lund denumirea, forma i mrimea
tipizat a prescurii de azi, fie rotund, fie cu 3-4-5 cornuri.
Cu timpul nu a mai fost nevoie nici de o prescur ntreag pt pregtirea Sf.Trup ci a nceput s se
taie o parte aleas din ea, delimitat prin pecetea ntiprit pe ea. Aceast parte s-a numit Agne (adic
miel de jertf). Aa s-a ajuns treptat la ritualul scoaterii i pregtirii Agneului, care, mpreun cu
ritualul pregtirii potirului alctuiesc partea esenial i totodat cea mai veche din rnduiala
Proscomidiei, afar de rugciunea punerii-nainte.
Acest ritual, n forma lui embrionar era n uz deja nainte de secolul VIII iar primul document
ce cuprinde o descriere ndirect a ritualului pentru pregtirea Sf.Agne este comentarul liturgic
al patriarhului Gherman I al Constantinopolului (sec. VIII). Din felul n care Sf.Gherman explic
Liturghia timpului su, ritualul Proscomidiei se reducea la actele: liturghisitorii scoteau cu copia
Agneul, l puneau pe disc, turnau vin i ap n potir; preotul rostea o rugciune peste ele,
nvelea i tmia.
Unele amnunte secundare ale ritualului pregtirii Agneului i a potirului se adaug succesiv
pn n sec XIV, stabilite definitiv de Filotei, patriarhul C-polului n a sa Rnduial sau Cluz a
Sf. Liturghii, care ne d cea dinti descriere amnunit i sistematic a rnduielii Proscomidiei
aproape exact n forma ei de azi, aa cum o aflm n Liturghier.
b) Mult mai veche dect ritualul Agneului trebuie s fie Rugciunea numit azi n Liturghier a
Proscomidiei sau a punerii-nainte, adic rugciunea pentru consacrarea i binecuvntarea Darurilor,
care este rugciunea principal a Proscomidiei, pt c prin rostirea ei, pinea i vinul capt caracterul i
valoarea de ofrande/daruri de jertf. Textul ei ntrebuinat la ambele Liturghii (Sf.Ioan +Sf.Vasile) l
gsim pentru prima dat n Codicele Barberini, din sec VIII, la nceputul Liturghiei Sf.Vasile care
pe atunci era cea normal.
c) Miridele (prticelele de la gr.meris/meridos = parte) deriv din pomenirile nominale,
primordiale n rnduiala Liturghiei care la nceput se fceau la Sf.Mas n cursul dipticelor, adic al
rugciunii de mijlocire general pentru vii i mori ndat dup sfinirea Darurilor. Mai trziu (sec IV-
V) se citeau nainte de anafor, dup depunerea Darurilor pe Sf.Mas i dup srutarea pcii.
Ele au urmat acelai drum ca i ntreg ritualul Proscomidiei de care erau legate, fiind transferate
prin sec VI-VIII nainte de nceputul Liturghiei catehumenilor, n locul pe care l au azi. La nceput se
aducea cte 1 prescur pentru fiecare nume de pomenit iar mai trziu s-a fcut pogormntul s se
aduc o prescur pentru mai multe nume (pt un pomelnic); mai trziu, pentru a putea fi pomeni i i cei
care din lips nu puteau aduce prescur, s-a socotit s se scoat i s se pun pe disc mai mult n
chip simbolic cte o simpl prticic din prescura adus o dat cu pomelnicul respectiv sau din cea
adus de alii.
Aa s-a nscut practica scoaterii miridelor , ncepnd se pare cu cele pentru credincioii vii i
mori. Acestea au avut la nceput un sens real: exprimau n chip concret o participare mai intim a
credincioilor la Sf.Jertf i abia mai trziu au dobndit sensul mistico-simbolic atribuit cu timpul.
Miridele pentru sfini (cele 9 cete) sunt atestate n scris din sec XI nainte; originea ritului
trebuie s fi fost Athosul, dup cum indic pomenirea Sf.Atanasie Atonitul n urma celorlali mari
pustnici (la mirida a asea).
Amnuntele secundare ale ritualului scoaterii miridelor (forma, numrul lor, formulele
respective, etc) se vor dezvolta pn n sec XIV cnd sunt sistematizate i fixate definitiv aproape ca
n forma de azi de ctre patriarhul Filotei al C-polului n Diataxa sa liturgic, amintit mai sus.
d) n ceea ce privete cele dou rugciuni care nsoesc scoaterea miridelor pentru vii i mori
(Primete, Doamne jertfa aceasta... i Pentru pomenirea i iertarea pcatelor tuturor celor din veac
adormii...), ele nu se afl nici n Liturghierul grecesc nici n cel rusesc, ci sunt o particularitate a
Liturghierului romnesc, ncepnd cu ediia de la Iai, 1845 . Prima este mprumutat din ectenia de
la Litie (Mntuiete, Dumnezeule, Poporul Tu...) dar are i analogii cu formularul de Pomelnic
pentru vii, tiprit pt clugri i mireni la sfritul Psaltirii precum i cu unele pr i din dipt(?)
anaforalei din Liturghia Sf.Vasile (memento vivorum).
Rugciunea pentru pomenirea morilor e inspirat din Canonul morilor din Smbta lsatului
sec de carne (Moii de iarn) i cel din Smbta Rusaliilor (Moii de var) cnd se face pomenirea
general a tuturor morilor. Forme mai vechi ale acestei rugciuni ntlnim i n Biserica greac unde
au circulat sporadic.
Dup prerea unora, aceast rugciune a venit la romni prin intermediul Rusiei, adus fiind n
ar de mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei dup cltoria sa n Rusia i nscris de el n pomelnicul
Mitropoliei din Bucureti n 1674 de unde va fi copiat i de alte pomelnice.
Versiuni ale acestor dou rugciuni circulau n manuscrise nainte de tiprirea lor n Liturghier,
prin pomelnicele de la proscomidiarul diferitelor biserici, spre exemplu, pomelnicul ctitoricesc al
bisericii din Gruetu-Vlcea, scris n 1804 conine textul unei interesante variante a rugciunii de
pomenire general pentru mori.
4.Ritualul pregtiriislujitorilor pentru Liturghie.
Aceasta este o subdiviziune mai nou ncorporat azi n fruntea rnduielii Proscomidiei din
Liturghier i const n pregtirea liturghisitorilor pentru Liturghie pornind de la nchinarea la
icoane, mbrcarea vemintelor i splarea minilor. n manuscrisele liturgice, acestea ncep a fi
consemnate din veacul XI nainte, bineneles, un ritual al nvemntrii a existat nc de dinainte s
fie consemnat n scris.
Ritualul splrii minilor liturghisitorilor, este cel mai vechi element ritual din aceast parte a
Liturghiei. Originar el avea loc la nceputul Liturghiei credincioilor i fcea parte din ritualul
pregtitor pentru svrirea Sf.Jertfe unde o menioneaz, de exemplu, Constituiile Apostolice (cartea
VIII, cap.11); de aici ea a fost transferat nainte de nceputul liturghiei catehumenilor o dat cu ntreg
ritualul Proscomidiei de care era legat.
Fragmentul din Ps. XXV (v. 5-12), care constituia formula sacramental nsoitoare a ritului
splrii minilor (Spla-voi ntru cei nevinovai minile mele...) trebuie s fie i el de ntrebuinare
foarte veche cci nceputul lui l gsim citat chiar la Sf.Chiril al Ierusalimului n explicarea sa
liturgic pentru neofii.
Ritualul pregtirii pentru nceperea Proscomidiei poate fi socotit ncheiat definitiv pn n sec
XIV dei unele amnunte secundare din rnduiala lui de azi capt consacrare grafic mult mai trziu,
adic le gsim consemnate pentru prima dat n manuscrise abia n sec XVI nainte.
Cea mai recent parte constitutiv a rnduielii de azi a Proscomidiei pare a fi formula de
ncheiere a acestei slujbe, adic, apolisul, precum i cdirea final.
3. Partea de la nceputul Liturghiei catehumenilor (enarxa) i formarea ei:
nceputul Lit. cat. de odinioar (intrarea episcopului) corespunde azi cu vohodul mic (ieirea cu
Sf. Evanghelie). Toat enarxa (partea introductiv), format din ritul nchinrii, binecuvntarea cu
ectenia mare i Antifoanele, reprezint un adaos posterior, cauzat de deplasarea Liturghiei (din cauza
dispariiei catehumenatului).
a) Adaosul acesta a luat natere ca serviciu neliturgic, menit s umple timpul ct credincioii
ateptau sosirea episcopului i s ncadreze ntr-o ceremonie solemn intrarea acestuia n altar.
Formarea ncepe din sec. 6, cnd a fost introdus n uz imnul Unule-Nscut (atribuit mp. Justinian
care l-ar fi alctuit n scopul combaterii monofizitismului). S-a pstrat azi i n lit. sirienilor iacobii.
b) Partea cea mai veche din enarxa Liturghiei e ectenia mare, cu care se deschide liturghia
noastra. Figura odinioar la nceputul lit. credincioilor, nainte de prezentarea Darurilor. Aa o gsim
n rnduiala Lit. clementine, descris n Constituiile Apostolice, care ne d i textul ei complet, foarte
puin diferit de cel de azi. Dup dispariia catehumenatului a fost transferat la nceputul lit.
catehumenilor.
c) n ordinea vechimii, apoi, sunt Psalmii numii antifonici (Ps. 91, 92, 94) i cele trei Rugciuni
ale antifoanelor, pe care liturghisitorii le citesc azi n tain la nceputul Lit. Rugciunile anntifoanelor
sunt atestate prima oar n sec. 8 n manuscrisul Barberini. Ei reprezint unii din psalmii cnta i
odinioar de ctre credincioi, n ateptarea intrrii episcopului i a nceperii Lit. La nceput se cntau
n ntregime, apoi, cu timpul, au rmas doar cteva versete (la fel ca psalmii din Vecernie sau Utrenie).
Pn n sec. XIV, psalmii antifonici se ntrebuinau la toate srbtorile; ei au rmas n uz numai
la Liturghia din zilele de rnd (n mnstiri) i la srbtorile Mntuitorului + Fecioarei. La Lit. din
celelalte srbtori ei au fost nlocuii cu pslamii tipici (Ps. 102, 145 i Fericirile) din slujba Obedni ei
reprezint deci o contopire a nceputului Lit. cu nceputul Obedniei.
Ca i psalmii antifonici, pslamii tipici se cntau odinioar n ntregime, aa cum se citesc azi n
rnduiala Obedniei, dar, cu vremea, numrul versetelor cntate s-a redus treptat.
4. Vohodul mic (ieirea cu Evanghelia) i Trisaghionul:
a) Vohodul mic (ieirea / intrarea cu Sf. Evanghelie), adic purtarea solemn a Sf. Evanghelii, din
altar pn n mijlocul naosului i apoi pe Sf. Mas, e un ritual destul de vechi, men ionat n sec. 8 n
comentariu liturgic al patr. Gherman I al C-polului.
Acest rit are ca origine scoaterea Evangheliei de ctre diacon, din schevofilachion pe amvonul
din naos, pentru a se citi din ea pericopa. Mai trziu, cnd Sf. Evanghelie a nceput s stea continuu pe
Sf. Mas, actul ducerii ei la amvon i napoi a luat o dezvoltare mai mare i o semnifica ie simbolic
(ieirea Mntuitorului la propovduire).
Ritualul vohodului mic reprezint substituirea unei intrri simbolice a lui Hristos (=Sf.
Evanghlie) n locul intrrii de odinioar a episcopului.
b) Imnul Sfinte Dumnezeule... (trisaghionul liturghic) a fost introdus n 450-453 (patr. Proclu
i mp. Teodosie II) n urma unui flagel. Imnul e menuionat n actele Sin IV Ec. Se afl i n lit.
Bisericilor necalcedoniene i la monofizii.
5. Lecturile din Sf. Scriptur
a) Citirile biblice (Apostolul i Evanghelia) reprezint nu numai elementul cel mai vechi,
promordial, din aceast parte a Liturghiei, dar totodat i cel mai important. Odinioar, lecturile biblice
erau numeroase.
n rnduiala Lit. descris de Constituiile apostolice sunt prevzute 6 pericope: 2-3 din VT, 2-3
din NT. Lecturile din VT au disprut prin sec. 7-8; n Lit. rsritenilor necalcedonieni s-au pstrat.
Odinioar, lecturile din Crile Sfinte erau ncadrate sau alternau cu cntri de psalmi. Din aceti
psalmi au rmas azi cte un stih. Dintre acetia e cel care precede Apostolul ( prochimen adic aezat
nainte de Apostol), iar altele urmeaz dup aceast pericop. Acetia din urm erau psalmii
alleluiatici (erau nsoii de refrenul Alleluia dup fiecare verset). De aceea, stihurile rmase dup
pericopele din apostol se numesc alleluiarion, rmnnd n uz numai vechiul refren Aleluia de 3 x,
care se cnt dup.
b) Un alement important din vechea Lit. a cat., care urma dup lecturi, era omilia / predica,
destinat instruirii catehumenilor care urmau s ias din biseric. Dup ce a disprut cat., predica se
deplaseaz puin cte puin spre sfritul Liturghiei, fixndu-se mai ales n timpul mprtirii
liturghisitorilor i umplnd locul rmas gol prin dispariia mprtirii generale a tuturor credincioilor
la Liturghie.
Prin noile dispoziii ale Sf. Sinod, predica a fost restabilit peste tot n locul ei originar, adic
ndat dup citirea Evangheliei!
6. Partea ultim a Lit. catehumenilor
a) Rugciunile de dup Evanghelie au origine veche. n vechea Lit. cretin (descris n Const.
apostolice), dup predic urma o serie de ectenii i rugciuni sociale pentru fiecare din cele patru
categorii care urmau s fie concediai din biseric: catehumenii, energumenii, candidaii la botez i
penitenii.
Din aceste 4 ectenii i rugciuni, cele pentru energumeni i peniteni au ieit din uz devreme (sec.
7). Ectenia i rugciunea pentru candidaii la botez au disprut din Lit. normal, dar s-au pstrat n Lit.
celor mai nainte... (Rugciunea pentru cei ce se gtesc spre sfnta iluminare), rostindu-se n a 2a
jumtate a Postului Mare (perioada n care candidaii la botez se pregteau pentru intrarea n
cretinism).
Ectenia i rugciunea corespunztoare pentru catehumeni , zis azi n tain de preot, sunt
singurele care se pstreaz. Dei instituia cat. a ncetat, ectenia i rugciunea continu a fi nscrise n
Liturghier. n toate celelalte Lit. rsritene ectenia i rugciunea pentru catehumeni a disprut,
pstrndu-se doar formula de concediere a catehumenilor.
b) De origine mai nou e ectenia ntreit / ectenia cererii struitoare, care urmeaz azi ndat
dup citirea Evangheliei, precum i rugciunea cererii struitoare, pe care preotul o zice n tain.
Textul acesteia l gsim n Condicele Barberini.
C. Liturghia Credincioilor
Lit. credincioilor / euharistic, la care n vechime participau doar credincioii, este partea cea
mai puin modificat din Liturghie. Exist adaose i dezvoltri n partea ei introductiv (naintea Sf.
Jertfe), ns schema i rnduiala ei a rmas aceeai ca n vechea Lit. Nu doar momentele principale
care alctuiau rnduiala vechii Lit., ci i nlnuirea sunt aceleai ca n Lit. de azi.
Lit. credincioilor din sec. 4-5 ne-o descriu: Catehezele mistagogice (Sf. Chiril), Constituiile
apostolice, Omiliile catehetice (Teodor de Mopsuestia), Scrierile Sf. Ion GA, canoane.
1. Partea introductiv (pn la ieirea cu Darurile)
a) Rugciunile pentru credincioi (2 ectenii i 2 rugciuni n tain), cu care ncepe Lit.
euharistic, fac parte din rnduiala primitiv a Lit. Ectenia mare de aici o gsim i n Const. apost.;
cele dou rugciuni pentru credincioi, citite azi n tain, corespund rugciunii similare din Liturghia
clementin, rostit de arhiereu cu voce tare, dup ectenie. Vechimea lor e confirmat de 19 Laod.
Textul lor = Barberini.
b) Heruvicul, care se ncadreaz azi ritului ieirii cu Darurile, este generalizat n sec. 6 (574)
printr-un decret al mp. Justin II. El nlocuia un pslam care se cnta n acest loc, menit s umple golul
creat prin ntreruperea cursului Lit. n timpul ct credincioii se perindau pe dinaintea altarului, pentru
a preda diaconilor darurile de pine i vin.
La nceput, Heruvicul se cnta fr a fi ntrerupt, ca azi, de ritul vohodului; introducerea acestui
rit a mprit textul uniat al imnului n 2 pri (Noi, care pe Heruvimi... i Ca cei ce pe
mpratul...). Rugciunea citit de preot n tain n timpul acesta se gsete n Codicele Barberini.
2. Vohodul mare sau ieirea (intrarea) cu Darurile
Reprezint o dezvoltare a ducerii darurilor de pine i vin de la postoforiu n altar (la Sf. Mas),
unde urmau s fie binecuvntate i sfinite de arhiereu. Cu timpul, odat cu dezvoltarea rit. Prosomidiei
mutat la nceputul Liturhigei, acest act a luat o importan mai mare, atribuindu-i-se i o semnifica ie
simbolic. Dezvoltarea ncepe n sec. 6, cnt patr. Eutihie al C-pol l menioneaz ca pe o inovaie.
Pomenirile din timpul ieirii cu Daruriule, sunt de origine veche. reprezint o prescurtare /
rmi a citirii dipticelor de ctre diacon, legate de actul depunerii Darurilor pe Sf. Mas.
Rugciunea proscomiei / punerii-nainte, citit de preot n tain, dup depunerea Darurilor pe Sf.
Mas este o rmi care amintete locul de odinioar al Prosomidiei n rnduiala actual. Textele le
gsim n Codicele Barberini.
3. Srutarea pcii
Un rit caracteristic acestei pri din vechea Lit. cretin, disprut azi, este srutarea sfnt:
brbaii se srutau ntre ei (ugh!) i femeile ntre ele (yey!), n semn de mpcare i iubire reciproc. Din
cauza tulburrii i dezordinii, acest rit a fost nlturat de mult, pstrndu-se numai pentru preoi.
Introducerea pentru 1 oar a Crezului n Lit. e pus de tradiie pe seama patr. Petru Hnafevs
(Fullo) n anul 471 la Antiohia, iar la C-pol, pe vremea patr. Timotei. Crezul era ntrebuin at n slujba
botezului.
4. Anaforaua / Rugciunea Sf. Jertfe
Este rugciunea n timpul creia se svrete jertfa liturgic (sfinirea i prefacerea Darurilor). E
centrul i miezul lit. cretine. Aducerea jertfei se exprim n chip concret prin actul ridicrii n sus /
legnarea darului de jertf, artnd c e oferit Divinitii. n forma de azi, numim anafor tot
complexul de rituri i rugciuni citite de preot, care, n Lit. Sf. Ioan se cuprind ntre: Cu vrednicie...
i ecfonisul i ne d nou.... Cuprinsul anaforalelor se poate diviza n 4 pri:
a) Rugcuiunea de laud i de muumire de la nceput (mare rugciune euharistic), n care se
exprim recunotina fa de Dumnezeu; n ea se nir sau se recapituleaz toate momentele principale
ale istoriei mntuirii, de la creaie pn la nlare.
b) Anamnez este a 2a parte; n ea, lundu-se ca punct de plecare porunca dat de Hristos
Apostolilor, de a svri pomenirea lucrrii Sale, se face o scurt enumerare a faptelor / momentelor
principale din istoria Rscumprrii, considerate ca temei a aducerii Darurilor din jertfa liturgic.
c) Epicleza este a 3a i cea mai important parte a anaforalei, pentru c n timpul ei se svr e te
sfinirea i prefacerea Darurilor. Are forma unei rugciuni adresate lui Dumnezeu-Tatl, ca El s-L
trimit pe Sf. Duh, prin puterea Cruia Darurile s se prefac n Sf. Trup i Snge.
d) Ultima parte o alctuiesc rugciunile de mijlocire general pentru ntreaga Biseric (diptice).
Aceast parte are forma unei rugciuni fierbini de mijlocire pentru toat Biserica.
Din sec. 5-6, anaforaua ncepe s fie citit n tain, cu excepia unor mici fragmente, aa-
numitele ecfonise:
a) Formula pentru introducerea imnului trisaghion: Cntarea de biruin, cntnd, strignd...;
b) i c) Cuvintele rostite de Hristos la Cina cea de Tain: Luai, mncai... i Be i dintru
acesta...;
d) Ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor, nainte de sfinire: Ale Tale dintru ale Tale...;
e) Formula pentru pomenirea Sf. ecioare: Mai ales pentru Preasfnta...;
f) Formula pentru pomenirea nominal a epiescopului locului: nti pomentete, Doamne....
Aceste ecfonise, rostite n auzul credincioilor sunt pentru auzul acestora. Partea aceasta din
rnduial a luat forma unui serviciu dublu: unul cu caracter mistic, svrit n tain, n altar,
reprezetnd substratul vechi al formularului liturgic, i cel alctuit din rspunsurile credincioilor n
biserica, reprezentnd contribuia pietii credincioilor n acest moment central.
Aa s-au nscut toate acele rspunsuri, care sunt intercalate n Liturghierul ortodox n textul
anaforalei i care ntrerup cursivitatea acestei mari rugciuni. Aceste rspunsuri sunt:
a) Cu vrednicie i cu dreptate...; b) Sfnt, Sfnt, Sfnt...; c) Cei doi Amin; d) Pe tine te
ludm; e) Axionul; f) Pe toi i pe toate.
Ele reprezint adaose posterioare textului iniial al anaforalei. De origine ceva mai trzie sunt
cele 2 adaose: troparul Ceasului al treilea i Axionul.
Troparul ceasului 3 i stihurile respective din Psalmul 50, rostite nainte de episclez, apar pentru
prima dat sporadic, dar se generalizeaz n sec. 15-16. Ele au fost intercalate n textul liturgic ca un
mijloc de pregtire sufleteasc a preoilor, n apropierea clipei supreme a invocrii i pogorrii Sf. Duh.
Se pstreaz doar n Liturghierul rusesc i romnesc!
Axionul / imnul n cinstea Sf. Fecioare, i are originea n diferite imne care nsoeau pomenirea
nominal a Sf. Fecioare n cursul rugciunii de mijlocire (mai ales dup Nestorie), ca o manifestare a
sentimentelor de supraveneraie fa de ea.
Axionul obinuit astzi s-a ntrebuinat n aceast calitate mai nti ca partea doua a sa (Ceea ce
eti mai cinstit...), care nu e altceva dect irmosul cntrii a 9a din Canonul de la denia din Joia
Patimilor. A fost ntrebuinat mai nti n Utrenie i apoi, dup sec. 10, el s-a amplificat cu partea de la
nceput (Cuvine-se cu adevrat), a crei origine e n pietatea monahal a Athosului.
5. mprtirea i riturile finale
Partea a 3a din Lit. credincioilor, alctuit din rugciunile i riturile n legtur cu
mprtirea, a suferit f puine modificri n structura i rnduiala ei.
Rugciunea amvonului, singura rugciune din rnduiala Lit. pe care preotul o rostete pe toate cu
voce tare i n afara altarului, este de origine veche. Ea corespunde ca func ie i curpins rugciunii
pentru plecarea capetelor, cu care se ncheia odinioar Lit. cretin, i prin care arhiereul i
binecuvnta pe credincioi, n timp ce ei i plecau capele i treceau pe sub mna lui.
Pentru c pe atunci arhiereul rostea rugciunea stnd napoia amvonului, ea se numete i
Rugciunea de dup amvon. Toate rugciunile care urmeaz n rnduiala Lit. de azi dup Rugciunea
amvonului (ncheierea Lit.) reprezint adaose posterioare, din sec. 7-8 nainte.
Miruitul credincioilor, adic ungerea frunilor lor cu untdelemnul binecuvntat din candela de la
iconostas, este o practic mai nou. Reprezint o imitaie a ungerii similare care se face, din vechime,
la sfritul Litiei i este specifice unei regiuni din BOR (nu se practica n Trans. i Moldova). A fost
menionat prima dat n Liturghierul de Bucureti 1937.
mprirea anafurei este o practic destul de veche i general n toat lumea ortodox. Despre
originea anafurei, sunt 2 preri: dup unii, anafura a aprut atunci cnd credincioii au necput s nu se
mai mprteasc la fiecare Liturghie. Fiind fcut din prescurile ntrebuinate la Proscomidie pentru
materia Sf. Jertfe, ea este un fel de lociitor al SF. mpranii, care se ddea la nceput ca semn al
comuniunii celor care nu se putea mprti, i care se mngiau cu fimitiruile czute de la masa
euharistic. De aceea, anafura se ia pe nemncate.
Anafura poate fi i o reminiscen din vechile agape / mese freti, care aveau loc dup Sf.
Liturghie.
Explicarea Sf. Liturghii Scopul. Sf. Lit. ca Jertf a cultului divin public
1. Scopul Sf. Liturghii
Svrirea Lit. urmrete un dublu scop: unul, direct, i anume sfinirea Darurilor de jertf, adica
prefacerea painii si a vinului in Sf. Trup si Sange al Domunlui si altul, indirect, sfintirea credinciosilor
prin impartasirea lor cu Sf. Taine.
In slujba SF. Liturghii trebuie sa distingem 2 momente principale: jertfa, prin care se sfintesc
Darurile, iar alta taina (impartasirea) prin care se sfintes credinciosii.
Impartasirea lor cu SF. Taine constituie scopul principal si ultim al Sf. Lit., sfintirea Darurilor
fiind mai mult un mijloc pentru atingerea acestui scop. Asa a fost cel putin la origine, cand se
impartaseau toti credinciosii la fiecare Lit. Asa se face ca Lit Darurilor mai inainte sfintite e numita
Liturghie, desi nu exista o sfintire a Darurilor.
Spre implinirea scopului Lit. tinde intreaga ei structura. toate rugaciunile, cantarile si citirile din
Sf. Scriptura, precum si toate actele care se savarsesc, nu sunt altceva decat mijloace de pregatire si de
realizare a acestui scop. Randuiala Sf. Lit. urmareste deci o intreita pregatire:
a) Pregatirea Darurilor de paine si de vin aduse de credinciosi, in vederea sfintirii si prefacerii lor
(prima parte a Liturghiei, la Proscomidie);
b) Pregatirea preotului liturghisitor pentru ca sa poata savarsi slujba jertfei celei fara de sange
(incepe dinainte de slujba si continua in tot timpul Sf. Lit.);
c) Pregatirea credinciosilor care iau parte la Lit., pentru a se face vrednici de impartasire (incepe
dinainte i se desavarseste in cursul Sf. Lit.).
Acest scop de tripla pregatire (a Darurilor, a slujitorilor si a credinciosilor) este des formulat in
insusi textul liturgic, mai aless in rugaciunile pe care preotul le citeste in taina.
2. Caracterul de jertf al Liturghiei
Cultul BO are caracter sacrificial, intemeintu-se pe ideea sacrificiului; este una din deosebirile
esentiale dintre cultul BO, BRC si protestante. Sf. Lit. este slujba dumnezeiasca in care se aduce jertfa
cultului Legii celei Noi. Esenta si punctul culmionant al Lit. este Jertfa euharistica pe care Bis. crestina
o aduce lui Dumnezeu.
Credinca ca prin Sf. Lit. se aduce in Biserica o jertfa adevarata o afirma in unanimitate toti Sf.
Parinti si teologii de dinainte de reforma (dupa sec. 16, reformatorii au pus in discutie caracterul de
jertfa). Valoarea si caracterul de jertfa sunt accentuate chiar in Liturghierul ortodox, mai ales in acele
numeroase rugaciuni in care preotul se roaga lui Dumnezeu sa-l invredniceasca a-I aduce jertfa.
3. Raportul dintre jertfa Mantuitorului si jertfa liturgica
Se poate vorbi numai in chip impropriu de un raport intre jertfa Crucii si jertfa din Liturghie, caci
notiunea de raport presupune 2 termeni deosebiti (2 jertfe deosebite). De fapt, intre cele 2 jertfe exista
nu numai o stransa legatura, ci si o adevarata identitate: jertfa din Liturghie este, in esenta ei, una si
aceeasi cu cea de pe cruce.
Nicolae Cabasila: unitatea celor 2 jertfe rezulta din identitatea Mantuitorului atat ca savarsitor,
cat si ca dar de jertfa in ambele cazuri. Lucrul acesta reiese limpede, daca disecam notiunea de jertfa
liturgica in elementele ei componente:
a) Cine este savarsitorul acestei jertfe; b) Care este materia sau darul de jertfa; c) Cui se aduce
aceast jertfa / cine e primitorul ei.
a) In liturghie, adevaratul preot sacrificator este Mantuitorul. Preotul slujitor nu este decat un
instrument al lui Hristos. Hristos este Cel care sfinteste, prin gura si mainile preotului, darurile de
paine si de vin. El le preface cu puterea Sf. Duh in adevaratul Sau Trup si Sange; si tot El este Acela
care le ofera Tatalui, ca dar de jertfa din partea Bisericii.
b) Darul de jertfa adus lui Dumnezeu in Liturghie este acelasi cu cel adus de Hristos pe cruce,
adica Sf. Sau Trup si Sange.
c) Primitorul jertfei din Liturghie este acelasi cu al celei de pe Golgota. Conform doctrinei
stabilite de sinoadele din C-pol, jertfa de pe cruce a fost adusa nu numai Tatalui si Sf. Duh, ci Sf.
Treimi, deci si Fiului. In Liturghie, ca si pe cruce, Mantuitorul apare deci atat ca dar de jertfa cat si ca
savarsitor si totodata primitor al jertfei.
Acest intreit rol al Mantuitorului este formulat in rugaciunea cititaa de preot in taina in timpul
Heruvicului Hritos aduce si primeste jertfa liturgica ca Dumnezeu si Se aduce jertfa ca om.
Liturghia ca forma de prelungire a sacerdotiului Mantuitorului in Biserica
Deosebiri de forma sau de aparenta externa:
a) Jertfa de pe Golgota s-a adus in chip sangeros, moarte fizica ; cea din Liturghie in mod nesangeros,
Liturghia fiind o slujba cuvantatoare fara de sange.
b) Jertfa de pe Cruce a fost adusa de Hristos singur pt mantuirea oamenilor, ea a fost jertfa Sa proprie,
pe cand cea din Liturghie este adusa nu numai din partea Lui ci si din a Bisericii si obstii
credinciosilor. Biserica jertfeste si ea cu Hristos si se aduce ca jertfa o data cu El, prin mijlocirea
preotului sfintitor.
c) Jertfa sangeroasa de pe Cruce s-a adus intr-un singur loc si o singura data pt totdeauna ; cea din
Liturghie se adece de-a pururi si pretutindeni unde sunt Biserici si altare crestine.
Liturghia nu este o repetare sau reinnoire a Patimilor de pe Cruce. Jertfa noastra este intocmai
cu cea de pe Cruce. Actul in care cele doua jertfe se intalnesc, se identifica sau se contopesc intr-una
singura, este prefacerea in Sfantul Trup si Sange a elementelor euharistice care constituie temelia
materiala a Jertfei din Liturghie. Darurile care se prefac pot fi multe, dar Sfantul Trup si Sange, in care
ele se prefac, este si ramane totdeauna unul si acelasi : Trupul si Sangele cu care S-a nascut din Sfanta
Fecioara, cu care a trait pe pamant, cu care a patitmit, S-a ingropat, cu care a inviat si S-a inaltat la
ceruri, unde sade si acum in slava, de-a dreapta Tatalui.
d) Jertfa din Liturghie este o reproducere, o forma de prelungire in timp, de actualizare/perpetuare in
mijlocul nostru a prezentei lui Hristos, Cel junghiat o data pt totdeauna. Este mijlocul si prilejul de
aplicare individuala a roadelor jertfei universale si generale de pe cruce, adusa de Mantuitorul. Prin
jertfa nesangeroasa, noi dobandim roadele celei sangeroase. In raport cu Jertfa de pe Golgota, Sfanta
Euharistie este o jertfa relativa. Este centrul activitatii Lui in Biserica. Este mijlocul prin care El se
afla vesnic impreuna cu noi ; si totodata o forma de anticipare a Parusiei Sale, de preinchipuire si
pregustare a bunatatilor de la masa cereasca pe care El o rezera celor ce-L iubesc. Mantuitorul este in
acelasi timp impreuna cu Dumnezeu-Tatal in ceruri si impreuna cu noi in mod spiritualm, sub chipul
Sfintelor Daruri.

B. LITURGHIA CA FORMA DE CULT SI CENTRU AL CULTULUI DIVIN ORTODOX


1.Liturghia ca centru al cultuli divin public ortodox
In ortodoxie Sfanta Liturghie este cea mai importanta dintre toate unitatile componente ale
cultului divin ; este temelia, centrul, miezul intregului cult ortodox (asa cum jertfa de pe Cruce a fost
faptul cel mai de seama din istoria mantuirii lumii).
Sfera notiunii de cult este mai larga si mai cuprinzatoare decat cea de Liturghie ; in aceasta intra
atat slujba Sfintei Liturghii cat si toate celelalte slujbe si randuieli sfinte ale Bisericii + orice
act/atitudine menite sa exprime sentimentele noastre de respect, adoratie, multumire sau cerere fata de
Dumnezeu.
Cele sapte Laude constituie o introducere la slujba Sfintei Liturghii ; mai toate tainele si
ierurgiile stau in legatura directa/indirecta cu Sfanta Liturghie (unele se savarsesc in timpul acesteia,
randuiala altora este indisolubil impletita cu cea a Liturghiei etc.). Imprejurul Sfintei Liturghii
graviteaza toate formele si manifestarile mai de seama ale cultului ortodox, care isi intemeiaza puterea
+ efectele sale sfintitoare pe jertfa Mantuitorului (actualizata in Liturghie).
2.Liturghia ca forma a cultului de adoratie
Liturghia este nu numai izvorul si temelia Sfintelor Taine+ierurgii, ci si ce mai importanta dintre
toate slujbele. Fiind instituita de Mantuitorul ea este sg slujba de origine divina ; se poate spune ca
Mantuitorul Insusi a savarsit prima Sfanta Liturghie. Liturghia este mai mare ca cele sapte laude prin
faptul ca prin cele sapte Laude, noi aducem lui Dumnezeu numai rugaciune (cerere, lauda, multumire),
pe cand prin Liturghie aducem ceva mai mult : jertfa.(expresia deplina a cultului suprem de latrie).
Aceasta constituie actul central si scopul de capetenie al Liturghiei. Liturghia reprezinta forma
cea mai inalta si desavarsita a cultului nostru de adoratie : -mai intai pt ca savarsitorul adevarat al
acestei jertfe este Hristos Insusi ; El jertfeste si Se jertfeste in Liturghie pt noi si in unire cu noi.
- al doilea, darul nostru de jertfa este ce s-ar putea aduce mai de pret lui Dumnezeu : insusi Trupul si
Sangele neprihanit si nepretuit al Fiului Sau. Omenitatea din persoana divino-umana a lui Iisus este tot
ce a creat Dumnezeu mai sfant si mai curat si mai desavarsit ; opera cea mai de pret a lui Dumnezeu.
Darurile aduse de credinciosi ne inchipuie pe noi.
Dupa sfintirea, prefacerea lor, natura omeneasca este deci oferita lui Dumnezeu ca jertfa pt noi.
Pt ca cele doua firi sunt indisolubil unite si nedespartite in aceeasi persoana, noi le oferim pe
amandoua deodata ca jertfa lui Dumnezeu-Tatal, o data cu Iisus, sau mai bine zis prin El, prin
mijlocirea Lui.
a) Liturghia este sublimul imn de slava si de lauda pe ca il putem aduce lui Dumnezeu pt perfectiunile,
puterea si majestatea Sa.
Dar prin Liturghie nu cinstim numai pe Dumnezeu, ci si pe Sfinti. Liturghia este forma suprema
de exprimare nu numai a cultului de adoratie, ci si a celui de veneratie. Ea prilejuieste cea mai mare
bucurie pe care o putem face ingerilor si Sfintilor si cea mai aleasa cinstire pe care le-o putem da.
Jertfa se aduce desigur doar lui Dumnezeu nu si fapturilor.
b) Liturghia este supremul prinos de multumire, adica expresia desavarsita a sentimentelor noastre de
recunostinta fata de Dumnezeu, pt binefacerile primite de la El. Jertfa = manifestarea + dovada
sublima a milostivirii bunatatii si iubirii divine fata de oameni.
De aceea ea se numeste Euharistie, adica slujba de multumire, obiectul rugaciunilor ei fiind
exprimarea recunostintei noastre fata de Dumnezeu.
c) in al treilea rand, Liturghia este cea mai eficace jertfa de impacare cu Dumnezeu sau pt ispasirea si
iertarea pacatelor noastre ; pt ca prin ea se ofera lui Dumnezeu acelasi pret de rascumparare care s-a
oferit pe cruce, adica Sangele nepretuit al Fiului Sau.
3. Liturghia ca forma a rugaciunii de cerere (mijlocire)
Liturghia este cea mai puternica rugaciune de cerere/mijlocire. Este supremul mijloc de a-L
implira si indupleca pe Dumnezeu in favoarea noastra, sau a mortilor nostri, pt care aducem daruri la
Liturghie. Rugaciunile noastre, unite cu cu ale preotului liturghisitor, capata in Liturghie o putere
deosebita. Ele se unesc cu acelea infinit superioare si mai cu trecere ale lui Iisus, Care prin Jertfa Sa,
mijloceste El Insusi langa Dumnezeu-Tatal pt implinirea cererilor noastre.
Liturghia ne ofera mijlocul cel mai bun pe care-l avem la indemana pentru a mijloci usurarea de
pacate, mangaiere si odihna raposatilor nostri dragi Celor adormiti le sunt mai de folos Liturghiile,
iar celelalte (pomeniri, milostenii) ii ajuta mai putin ( Sf Simeon al Tesalonicului). Prin Liturghie se
intretine si sentimentul de comuniune a sfintilor, adica legatura de iubire care ii uneste pe cei vii cu cei
morti si cu Sfintii din ceruri, facand din toti un singur trup : Trupul tainic al Bisericii lui Hristos.

C. SIMBOLISMUL SF LITURGHII
1. Liturghia Bisericii primare ca mister al patimii si mortii Domnului
Randuiala Sfintei Liturghii constituie nu numai un sublim mijloc de sfintire, nu numai
rugaciunea prin excelenta a Bisercii si cultul suprem adus de ea lui Dumnezeu, ci si o minunata forma
de reprezentare simbolica, de comemorare/ reinnoire mistica si sacramentala a istoriei mantuirii.
Liturghia crestina a fost considerata dintru inceput ca o anaminis adica o pomenire,
amintire/comemorare a crucii, a patimilor si a mortii Domnului. Aceasta comemorare nu era conceputa
ca ceva simbolic, ci ca un adevarat mister, adica o actualizare efectiva a patimilor Mantuitorului,
reimprospatate in fata ochilor nostri, sub forma de drama liturgica. Crestinii participa la aceasta drama,
o retraiesc si beneficiaza de efectele ei salutare.
Forma ei originara si cea mai simpla (de masa liturgica), Liturghia crestina era o anamneza a
patimii si mortii Mantuitorului. Dar Patimile, nu pot fi separate de momentul Invierii si Inaltarii, astfel
ca anamneza vechilor anaforale liturgice rasaritene infatiseaza Liturghia ca pe o forma de comemorare
a tuturor evenimentelor dintre Patima si Parusie.
2. Extinderea simbolismului mantuirii in randuiala Liturghiei
Cu timpul, ritualul Liturghiei, a inceput sa comemoreze si celelalte episoade din istoria mantuirii,
anterioare Patimilor. Au fost adaugate catorva acte liturgice pe langa sensurile lor directe/literale si
cateva sensuri derivate, superioare. Dintre acestea, unele sunt sensuri istorico-simbolice, care amintesc
amanunte din viata Mantuitorului dinainte de Inaltare, iar altele sunt sensuri spirituale, care ne duc cu
gandul la realitatile din viata viitoare. Liturghia devine astfel : recapitulare a intregii iconomii a
mantuirii. La acestea se adauga sensuri dogmatice si morale, adica cele legate de doctrina sau de
invatatura de credinta si morala a Bisericii.
3. Scopul si efectul simbolismului liturgic
Scopul pe care il urmareste acest simbolism liturgic este efectul psihologic binefacator, pe care il
exercita asupra sufletelor noastre. Infatisand istoria sfanta a mantuirii in chipul cel mai viu/sugestiv cu
putinta, simbolismul liturgic urmareste sa-i impresioneze mai adanc pe credinciosii prezenti, sa
retraiasca aievea drama mantuirii, sa destepte in ei gandurile si simtamintele adecvate.
Sensurile simbolico-mistice ale randuielii Sf Liturghii pot exercita o influenta purificatoare si
iluminatoare asupra sufletelor celor care participa la ea. Ii pregateste in vederea realizarii scopului
ultim al Liturghiei : impartasirea cu Sfintele Daruri, unirea tainica cu Hristos euharistic. Acestea ne
sfintesc intr-un indoit chip. In primul rand prin insasi puterea pe care o au rugaciunile, citirile,
cantarileAstfel rugaciunile ne intorc cu gandul catre Dumnezeu, mijlocindu-ne iertarea pacatelor ;
cantarile il fac sa Se milostiveasca si sa Se indure spre noi ; in sfarsit citirile din Sfanta Scriptura,
care ne invata atat bunatatea si iubirea de oameni ai lui Dumnezeu..sadesc si aprind in sufletele
noastre nu numai iubirea ci si teama fata de El, facandu-ne mai zelosi intru pazirea poruncilor Sale
(Sf Nicolae Cabasila ? ).
In al doilea rand, rug, citirile, cantarile ne sfintesc prin aceea ca intr-insele noi vedem cu
inchipuirea pe Hristos, lucrarea si patimile Lui pt noi.
Astfel intreaga slujba este o icoana care ar infatisa un singur trup al lucrarii Mantuitorului in
lume. Antifoanele + cele care se rostesc la Proscomidie, inchipuie cea dintai treapta din lucrarea
mantuiritoare a lui Hristos ; iar cele de dupa antifoane, urmatoarea treapta.
Toate cele ce se savarsesc la Sf. Liturghie ne duc cu gandul la lucrarea mantuitoare a lui Hristos,
pt ca privelistea ei fiind in fata ochilor nostri, sa ne sfinteasca sufletele si astfel sa devenim vrednici de
primirea Sfintelor Daruri. Ea nu sadeste alte simtaminte, ca acelea care le avem prin credinta in
Hristos, ci le pastreaza pe cele existente, le improspateaza si le sporeste, facandu-ne mai tare in
credinta, fierbinta in evlavie si iubire.
Ce aceste simtaminte trebuie sa ne apropiem de cele Sfinte. Nu este de ajuns sa inveti o data si
apoi sa cunosti ce a facut Hristos, ci trebuie ca in timpul Sf Liturghii sa ne atintim spre ele ochii
cugetului si sa le contemplam.
D. SIMBOLISMUL PROSCOMIDIEI
Proscomidia = randuiala alegerii, pregatirii, afierosirii Darurilor de paine si vin pt Sf. Jertfa. Ea
este actiunea sacramentala in timpul careia si prin care materia bruta destinta Sf Jertfe este prelucrata,
ridicata la starea si calitatea de Cinstite Daruri, gata sa fie sfintite si prefacute in Sf. Trup si Sange.
1.Semnificatia simbolica a materiei Sfintei Jertfe
Rostul si semnificatia simbolica a materiei Sfintei Jertfe :
a) De ce paine si vin amestecat cu apa ?
-intai, pt ca aceasta materie este de institutie divina (la Cina cea de Taina, El a folosit vin si paine)
-al doilea, pt ca painea si vinul sunt alimente care constituie numai hrana omului, si inca hrana de
capetenie. Ele simbolizeaza existenta lui fizica in chipul cel mai expresiv, potrivit (paine= trupul
omenesc, vinul = sangele). Prin urmare darurile de paine si vin simbolizeaza pe de o parte insasi fiinta
trupeasca si sufleteasca, pe care ei o aduc ca drept jertfa lui Dumnezeu, sub aceasta forma.
Painea si vinul (facute din mai multe boabe stranse laolalta + ciorchini si boabe de struguri
zdrobite in aceleasi teasc) simbolizeaza unitatea/comuniunea spirituala, care ii leaga pe toti membrii
Bisericii, facand din toti un sg trup.
Apa turnata in vinul de Proscomidie, este elementul care astampara setea omului si se foloseste
pt curatenia corporala. Dupa o veche interpretare, ea ii simbolizeaza pe credinciosii laici, iar
amestecarea cu vin = incorporarea acestora la Hristos.
b) De ce aluat dospit si nu zima ?
-- intai pt ca o astfel de paine a intrebuintat Mantuitorul Insusi la Cina cea de taina.
-- al doilea pt ca paine adevarata, dospita cu aluat, simbolizeaza mai bine sufletul desavarsit si
intruparea desavarsita a Domnului fiind facuta din trei elemente care reprezinta si cele trei parti ale
sufletului si cinstea Sfintei Treimi, adica :
-- faina cu aluat (suflet), apa (botezul), sarea ( voi sunteti sarea pamantului )
Aducem aici paine dospita pt ca ea simbolizeaza desavarsit trupul Domnului care se preface prin
sfintire.
-- al treilea aducem paine dospita, pt ca trebuie sa ne deosebim de evreii care isi fac Pastile cu azima
-- al patrulea Jertfa lui Melchisedec, cea mai desavarsita din preinchipuirile VT, s-a adus tot cu paine
dospita, nu azima.
c) Paine folosita la Proscomidie, poarta insa forma si denumirea de prescura (prescura=ofranda,
jertfa,aducere). Sunt facute in forma rotunda (mai rar), simboliz. rotunjimea pamantului, dar de cele
mai multe ori in forma de cruce cu patru cornuri (cele patru laturi ale intregii lumi, pt care S-a intrupat
Domnul, cat si cele 4 brate ale Crucii, pe care El a fost rastignit). Prescurile cu 4 cornuri, ne amintesc
de cele 5 paini cu care Mantuitorul a saturat in chip minunat multimea in pustie. De aceea s-a si fixat
numarul reglementar de cinci pt prescurile de la Proscomidie. Sunt si prescuri cu 3 cornuri, care
simboliz Sfanta Treime.
2. Simbolismul ritualului pregatirii Sf. Agne - ritualul / lucrarea sfanta a Prosomidiei.
Spalarea mainilor preotului simbolizeaza curatia trupeasca si sufleteasca ceruta preotului; il
arata si formula sacramentala pe care preotul o rosteste in timpul spalarii (fragment din Ps. 25).
Talcuitorii bizantini atribuie pregatirii Sf. Agne, care constituie partea principala a Proscomidiei,
un dublu simbolism: unul in legatura cu Nasterea si altul cu Patimile si moartea:
a) Simbolismul Nasterii prima prescura, din care se scoate Sf. Agne, incpuie pe Sf. Fecioara,
din care S-a nascut Hristos, iar scoaterea Sf. Agne din prescura inseamna intruparea / nasterea
Domnului din Sf. Fecioara.
Sf. Agne, pecetea scoasa din prescura, inchipuie trupul omenesc al Mantuitorului. Gr. agnos =
miel, pentru ca Mantuitorul, prin analogie cu mielul pascal, a fost vazut dinainte de Isaia, ca un miel de
jertfa, iar Sf. Ioan Botezatorul L-a numit chiar Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatele lumii.
Proscomidiarul inchipuie locul Nasterii, iar discul pe care se aseaza Sf. Agent, este pestera in
care S-a nascut. Stelua, care se aseaza peste disc, aduce aminte de steaua aratata la Nastere.
Acoperamintele, care se pun peste Daruri, simbolizeaza scutecele, iar tamaierea Darurilor insamna
ofranda omagiului de smirna si tamaie. Acoperirea Darurilor si ramanerea lor tainica la proscomidiar
pana la vohodul mare = vremea necunoscuta a vietii lui Iisus.
b) Rastigirea, patimile si moartea. Simbolismul acesta e mai evident in formulele sacramentale
folosite la Proscomidie, incepand chiar cu Intru pomenirea Domnului..., formula care arata ca tot cea
ce se face la Sf. Lit se face pentru implinirea poruncii date de Hristos Apostolilor pentru pomenire.
Proscomidiarul = Golgota; Copia (cutitul) = lancea; Scoaterea Sf. Agne = strpungerea cruci si
impungerea cu copia = rastignirea Lui; acoperamantul discului = giulgiul, iar Aerul = piatra pus
deasupra mormantului.
Vinul si apa = sangele si apa care au curs din coasta Domnului, care au devenit cele 2 izvoare ale
vietii Harului: apa Botezului si sangele Sf. Euharistii. Sf. Potir = paharul folosit la Cina cea de taina,
cat si vasul cu fiere si otet.
Sf. disc = patul pe care Iosif si Nicodim au asezat trupul Domnului. Buretele = buretele imbibat
cu otet si fiere. Iar cadirea = imbalsamarea trupului Domnului. Maica Domnului este prezenta prin
mirida triunghiulara asezata de-a dreapta Sf. Agne.
3. Scopul si semnificatia miridelor
La sfarsitul Proscomidiei, Sf. Agnet si vinul din potir devin Cinstitele Daruri, inchinate lui
Dumnezeu. Totusi, atata vreme cat raman la proscomidiar, ele nu se prefac inca in Trupul si Sangele, ci
sunt numai un simbol. Toate cele savarsite la Proscomidie au deci un caracter figurativ sau simbolic.
Ritualul Prosomidiei constituie o forma sacramentala de anticipare a adevaratei pomeniri a mortii
Mantuitorului care va urma.
In jurul Sf. Agne se aseaza pe sf. disc miridele / particlele de paine scoase din celelalte prescuri:
Cea dintai, pentru Sf. Fecioara, e mai mare si se aseaza de-a dreapta Sf. Agne , asa cum si ea
sade in cer de-a dreapta Fiului.
Urmatoarele 9 miride, mai mici, se scot in cinstea sfintitlor, impartiti in0 cete, dupa chipul celor
9 cete ale iararhiei ceresti a sfintilor ingeri. Ele reprezinta deci multimea sfintilor care alcatuies
Biserica triumfatoare din ceruri. In sfarsit, cele mai mici se scot pentru credinciosii vii si morti,
reprezentandu-i pe membrii Bisericii luptatoare.
In scopul aducerii acestor miride este o diferenta: Cele dintai se scot si se aduc intru cinstirea si
pomenirea sfintilor = ele reprezinta forma cultului de veneratie pe care o dam sfintilor / rugaciunea de
multumire pe care o aducem lui Dumnezeu pentru slava cu care El i-a incununat pe sfinti.
Celelalte se scot spre pomenirea si iertarea pacatelor credinciosilor vii si morti. Sunt o forma a
rugaciunii noastre de cerere, prin care mijlocim mila lui Dumnezeu in favoarea celor pe care-i
pomenim.

4. Simbolismul eclesiologic si eshatologic al Proscomidiei


Felul gemetric in care Sf. Agne si miridele se aseaza pe sf. disc are un sens mistic si
eclesiologic. Sf. Agne si miridele reprezinta acum Biserica universala din toate timpurile si locurile
(pamant + cer) = familia spirituala a tuturor fiilor lui Dumnezeu, stransa in jurul lui Hristos.
Sensul acesta eclesiologic il formuleaza mai ales Simeon al Tesaonicului, care spune ca la Sf.
Proscomidie, vedem pe Insusi Iisus si intreaga Biserica a Lui.
In sens mistic, proscomidiarul si sf. disc = tronul Mantuitorului ca imparat in mijlocul Bisericii
Sale si Scaunul Sau la judecata. Sf. Disc, cu sf. Agne si miridele = imaginea eshatologica a judecatii
din urma.
E. Explicarea Liturighiei Catehumenilor
1. Inceputul Liturghiei pana la vohodul cu Evanghelia
a) Vremea inceperii Liturghiei, ritualul inchinarii preotilor pentru inceperea slujbei, inchipuie
timpul prezis de Isaia al nasterii lui Ioan si a lui Hristos. Proetul rosteste si cantarea de slava a ingerilor
la Nasterea Domnului. Inainte de aceasta, preotul rosteste rugaciunea de invocare a Sf. Duh, deoarece
cu puterea harului Sf. Duh se savarsesc toate actele sfinte.
b) Liturghia incepe cu formula de binecuvantare (Binecuvantarea mare) pentru ca, din diferitele
forme ale rugaciunii, cea dintai cu care se cuvine sa ne apropiem de El este rugaciunea de slavire, din
care fac parte si formulele de binecuvantare.
Prin aceasta formulam preamarim imparatia lui Dumnezeu, pentru a carei intemeiere a venit pe
pamant Mantuitorul Hristos si ne bucuram de Dumnezeirea in Treimea Persoanelor.
Comparand formulele de binecuvantarea dintre Vecernie, Utrenie si Sf. Liturghie putem observa
o gradatie in revelarea misterului Sf. Treimi. La vecernie aminteste treapta cea mai de jos, in care
omenirea stia doar ca Dumnezeu exista si ca e unul singur. La Utrenie, avansam pe o treapta
sueprioara, in care, datorita prorocilor, omenirea facuse un progres in cunoasterea lui Dumnezeu (ca El
are 3 fete). La Liturghie, ne aflam in epoca in care s-au revelat cele 3 Persoane si cum se numesc.
c) In timpul binecuvantarii, preotul face semnul Sf. Cruci peste antimis cu Sf. Evanghelie, care l
inchipuie pe Hritos sezand pe tronul slavei Sale. Acest get arata ca sf. slujba se savarseste spre
pomenirea jertfei de pe cruce si ca prin Sf. Evanghelie si Sf. Cruce a intemeiat Hristos Imparatia lui
Dumnezeu pe pamant (sunt cele 2 simboluri ale crestinismului).
d) Usile imparatesti si dvera sunt deschise = semn ca slujba reprezinta epoca revelatiei depline a
misterului mantuirii prin venirea Mantuitorului, Care ne-a deschis portile raiului. Dupa ce se da
binecuvantarea, usile se inchid, insa dvera nu, semn ca taina intruparii si a Nasterii ramane deocamdata
necunosca oamenilor, fiind descoperita numai ingerilor, pastorilor, magilor si celor din preajma
Pruncului, care se afla acum la proscomidiar.
e) Antifoanele ne duc cu gandul tot la vremea cand Mantuitorul venise pe pamant, dar ramasese
in afmosfera vietii umile din Nazaret, dupa cum si Cinstitele Daruri raman acoperite in taina.
Antifoanele reprezinta vremea de dinainte de Ioan Botezatorul, cand era inca nevoie de proroci care sa
vesteasca venirea Domnului.
De aceea, versetele din psalmi sunt alese de regula din psalmii profetici, in care se proroceste
venirea Domnului, iar cantaretii = prorocii si psaltii Legii Vechi. antifoanele sunt 3, in cinstea Sf.
Treimi.
f) Fericirile, care alcatuiesc ultimul antifon fac parte din prima cuvantare tinnuta de Mantuitorul
(Predica de pe munte) si reprezinta zorile lucrarii publice a Mantuitorului.
g) Deschiderea usilor imparatesti arata ca Mantuitorul iese din viata nescunoscuta si Se
descopera.
2. Vohodul mic
Iesirea sf. slujitori cu Sf. Evanghelie = epifania Domului sau aratarea Sa in lume, mai intai prin
botezarea Sa in Iordan, cand a fost marturisit de Tatal, apoi prin inceperea activitatii publice.
a) Sf. Evanghelie = Hristos Insusi (cuprinde cuvintele si istoria Sa). De aceea se canta Veniti sa
ne inchinam si sa cadem... si preotul o saruta in semn de respect, ca si cand ar saruta mana / picioarele
Sale.
b) Luminile care sunt purtatea inaintea Evangheliei = insasi lumina spirituala adusa de Hristos
prin Evanghelie, iar purtatorii = prorocii Legii Vechi, in special pe Ioan Botezatorul.
c) Intelepciune, Drepti = isi are originea in partile Rasaritului, unde crestinii ascultau sf. slujba
stand pe jos. Prin aceste cuvinte, preotul spunea credinciosilor ca se cuvinte sa-L intampinam pe
Hristos si sa acultam cuvantul Lui stand drepti, in semn de respect.
Cuvantul drepti se refera deci la atitudinea sau tinuta fizica a credinciosilor, nu la cea
sufleteasca sau morala. Prin aceast formula se atrage luare-aminte asupra tuturor momentelor din
slujba care este prezent mistic Hristos in mijlocul nostru. Se repeta si la citirea Sf. Evanghelii.
3. Trisaghionul liturgic
Imnul Sfinte Dumnezeule care se canta dupa vohodul mic e imprumutata parte din cantarea
ingerilor, parte din cantarea sfintilor psalmi ai prorocului si e alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind
inchinata Sf. Treimi. Cuv. Sfinte, cantat de 3 x, este din imnul Serafimilor, iar cuvintele: Dumnezeule,
fara de moarte psalmul lui David. Alegerea si adosul acestor cuvinte (+ adaosul cererii miluieste-ne
pe noi) sunt opera Bisericii.
Aceasta arata legatura dintre VT si NT si faptul ca ingerii si omaneii s-au unit intr-o singura
Biserica prin venirea lui Hristos. De aceea, dupa ce Sf. Evanghelie a fost aratata si dusa in altar,
cantam imnul acesta cu glas tare, pentru ca Hristos ne-a asezat impreuna cu ingerii.
In sens mistic, Trisagionul = unirea Bisericii triumfatoare cu cea luptatoare, a cerului cu
pamantul, a ingerii cu oamenii, unire realizata prin intruparea Fiului. El ne sugereaza si prezenta
mistica a sf. ingeri la slujba pe care o inaltam.
La Liturghia obisnuita, imnul Sf. Dumnezeule se canta de 3 x in cinstea Sf. Treimi, la slujba in
sobor de 6 x, iar la cea arhiereasca de 9 x, dupa numarul celor 9 cete ingeresti (alternand cu
credinciosii = lauda neintrerupta a lui Dumnezeu din partea bisericii ceresti si pamantesti).
4. Lecturile biblice
a) Apostolul = trimiterea la propovaduire a Sf. Apostoli, fie cea dintai, indata dupa alegerea lor
sau cea definitiva, dupa Inviere (Mt. 28, 19).
b) Cadirea / tamaierea din timpul Apostolului se face in cinstea Sf. Evanghelii care urmeaza sa
fie citita si simbolizeaza pe Sf. Apostoli si mireasma invataturii dumnezeiesti raspandite de ei. Dupa
unii, cadirea simbolizeaza darul Sf. Duh, dat prin Evanghelie tuturor.
c) Citirea Sf. Evanghelii inchipuie aratarea deplina a lui Hristos in lume, propovaduind. De
aceea, inainte si dupa, se canta Slava Tie, Doamne....
Din momentul iesirii cu Sf. Evanghelie, Lit. devine o treptata epifanie a prezentei mistice a lui
Hristos intre noi, mai intai in simboluri iar apoi, prin Sf. Daruri, in realitatea Sf. Sau Trup si Sange. De
aceea elementele tipice, preinchipuitoare din VT, existente pana acum in randuiala Lit. incep sa dispara
treptat pentru a face loc celor simbolice si mistice din NT.
Prezenta simbolico-mistica a lui Hristos in mijlocul nostru devine mai perceptibila in faza
urmatoare a Lit., cand se citesc pericopele din Apostol si Evanghelie. De aceea mai intai ni se arata Sf.
Evanghelie inchisa, inchipuind epifania Domnului de la Botez.
Dupa aceea, citirile din Scriptura = aratarea vadita a Mantuitorului, cand El vorba tuturor in
public si S-a facut cunoscut nu numai prin cele graite de El, ci si prin cele invatate de Apostoli (de
aceea se citeste mai intai Apostolul). Apostolul se citeste mai intai pentru a arata ca manifestarea
Domnului in lume s-a facut treptat.
5. Partea finala a Liturghiei catehumenilor
a) Desfacerea sf. antimis in timpul ecteniei pentru catehumeni = saparea sau pregatirea
mormantului, pe care Iosif l-a daruit pentru ingroparea Domnului.
b) Strnagerea miridelor de pe sf. antimis cu buretele = unirea catehumenilor cu Biserica, unire
pentru care ne rugam in timpul ecteniei; semnul Sf. Cruci, facut de preot cu buretele = pecetluirea
mormantului.
c) Concedirerea catehumenilor = sens mistico-eshatologic: ea simbolizeaza vremea sfaristului
lumii si despartirea celor drepti de cei pacatosi, pentru ca Lit. credinciosilor in care se va face unirea de
taina cu Hristos e simbolul gustarii fericirii pline, de care se vorb bucura dreptii.
d) Inchiderea usilor imparatesti si a dverei dupa citirea Evangheliei inlocuieste inchiderea usilor
bisericii de odinioara, dupa concedierea catehumenilor. In sens eshatologic = sfarsitul celor pamantesti
si intrarea dreptilor la ospatul de nunta a lui Hristos, dupa judecata viitoare.
F. Explicarea Liturghiei Credinciosilor
1. Partea introductiva
Imnul heruvimic are un sens mistic, pe care il exprima si textul: noi ii inchipuim acum, in mod
tainic, pe heruvimii din ceruri, deoarece ne pregatim ca si ei sa-L primim pe Imparatul tuturor, Care va
aparea, la Vohod si Caruia Ii cantam aliluia! Atmosfera de mister e sporita prin cadirea din timpul
Heruvicului.
2. Vohodul mare / iesirea cu Cinstitele Daruri
Dupa unii, inchipuie ultimul drum facut de Domnul inainte de Patima si moartea Sa, din Betania
in Ierusalim, intrarea Sa triumfala in Cetatea Sfanta. Dupa altii, inseamna chiar alaiul funebru de la
rastignirea si ingroparea Domnului.
Proscopmidiarul = locul rastignirii, Sf. disc = patul pe care a fost pus si purtat trupul Sau.
Purtatorii Cinstitelor Daruri ii reprezinta pe Iosif si Nicodim, care au coborat trupul Sau de pe cruce.
De aceea, preotii care insotesc pe protos poarta in maini uneltele de tortura ale Patimilor: cruci, copia,
lingurita, burretele, insotinud-l pe Domunl pe drumul Calvarului.
Pomenirile sunt rugamintile talharului celui drept rasignit odata cu Iisus, care-L ruga pe Domnul
si care a primit fagaduinta Raiului.
Altarul si Sf. Masa = gradina in care era sapat mormantul Domunlui. Sf. antimis = mormantul
insusi, iar asezarea Cinstitelor Daruri pe el = punerea in mormant.
Acoperamantul discului = marama pusa pe fata Lui; acoperamantul potirului = giulgiul; Aerul =
piatra de la intrarea mormantului. Cadirea Darurilor = aromele cu care a fost uns trupul si miresmele
aduse. Steluta = pecetea pusa pe piatra mormantului. Inchiderea usilor imparatesti simbolizeaza
pogorarea Domnului la iad cu sufletul, iar inchiderea dverei = intarirea mormantului cu straja.
Momentele celor 2 vohoduri (cu Evanghelia si cu Darurile) corespund cu momentul rostirii
imnului Lumina lina din Vecernie si cu momentul doxologiei din Utrenie. La vecernie, salutam
aparitia luminii de seara, menita sa risipeasca intunericul noptii; la Utrenie, salutam aparitia luminii de
zi, iar la sf. Ceasului I Il invocam pe Hristos. In ambele azuri, lumina naturala Il simbolizeaza tot pe
Hristos. La cele 2 vohoduri, El apare lumii mult mai aproape. La vohodul mic este intruchipat de Sf.
Evanghelie, iar la Vohodul mare apare sub forma Cinstitelor Daruri, care se vor preface in Trupul si
Sangele Sau.
Vohodurile din slujbele seriviculu idivin zilnic simbolizeaza o treptata revelare / epifanie
mistico-simbolic a Mantuitorului in lume.
3. Partea pregatotiroare pentru savarsirea jertfei
Are ca scop pregatirea preotilor si a credinciosilor pentru participarea lor cu vrednicie la
aducerea Sf. Jertfe. Cuprinde 3 subdiviziuni, care reprezinta treptele / conditiile pentru participarea cu
vrednicie:
a) Rugaciunea, exprimata prin ectenia care urmeaza (Sa plinim rugaciunea noastra...);
b) implinirea poruncii crestine a dragostei, concretizata in ritualul sarutarii pacii;
c) Marturisirea credintei, care se face prin rostirea Crezului.
Dupa prima etapa, aceea a rugaciunii, urmeaza indepmnul Sa nu iubim unii pe altii... = porunca
data de Hristos tuturor Sf. Apostolilor. Aceasta ne spune ca iubirea dintre noi e una din conditiile fara
de care nu putem lua parte cu vrednicie la aducerea Sf. Jrtfe.
Rostirea crezului inseamna ca, in afra de iubire, ni se cere si credinta dreapta, spre a putea
praticipa cu vrednicie.
Cuvintele Usile, usile..., cu care se introduce rostirea Crezului erau adresate ostiarilor care
pazea usile de intrare a bisericii; astazi, ele au intelesul unui indemn spre ascultare a Crezului.
Deschiderea dverei inaintea Crezului arata ca ni se lasa vederea spre altar, sa putem marturisi
credinta chiar inainte tronului lui Dumnezeu, aflat pe Masa, sub forma Sf. Daruri. In sens mistic,
aceasta deschidere inseamna ca trebuie sa ridicam de pe ochii nostri orice perdea care ar putea
impedica intelegerea celor spuse in Crez. In sens simbolic, ea inchipuie fuga strajerilor din preajma
mormantului, la cutremului de la Inviere.
Ridicarea Sf. Aer si clatinarea lui deasupra Cinstitelor Daruri in timpul Crezului = cutremurul
care a avut loc de Inviere si deschiderea mormantului; la cuvintele Si a inviat a treia zi..., preotul
inceteaza clatinarea Aerului, il intocmeste si Il pune deoparte, asemenea ingerului care a dat piatra
mormantului.
4. Momentul central al Liturghiei: savarsirea jertfei (sfintirea Darurilor)
Acum incepe aducerea Sf. Jertfe. Preotul strig Sa stam bine pentru a atrage atentia
credinciosilor.
Cuvintele Mila pacii, jertfa laudei = corect ar fi Mila, pace, jertfa de lauda care sunt
elementele ofrandei spirituale, pe care credinciosii o aduc din partea lor, odata cu Jertfa adusa de preot
in numele lor. Sunt cele 3 virtuti: mila, pacea si jertfa de lauda, pe care Sf. Scriptura le contrapune
jertfelor materiale din Legea veche. Aducem mila pentru ca mila voiesc, iar nu jetrtfa de animale
(Osea 6, 6) apoi pace (Mt. 5, 23-24); jertfa de lauda pentru ca asemenea jertfa cere Domnul (Ps. 49).
Atingerea stelutei de cele 4 parti ale sf. disc, in forma de cruce = cantarea celor 4 vietati din
Apocalipsa, iar ridicarea stelutei = ruperea pecetii de pe mormantul Domnului.
ridicarea Cinstitelor Daruri de catre preot, in chipul Sf. Cruci = imitarea gestului de ofranda facut
de Mantuitorul la Cina (gestul ritual prescris de Legea Veche la aducerea jertfelor).
In timp ce se canta imnul Pe tine Te laudam, iar in altar preotul rosteste epicleza, are loc
savarsirea Sfintei Jertfe, prefacerea Sf. Daruri in Sf. Trup si Sange, prin puterea si harul Sf. Duh, la
rugaciunea preotului. De aici inainte, Sf. Daruri nu mai sunt simboluri ci Trupul si Sangele.
Ele sunt adevaratul Trup si Sange cu care El S-a nascut din Sf. Fecioara, cu care a patimit si S-a
ingropat, a inviat si S-a inaltat in slava. Acum e clipa cand prezenta lui Hristos in mijlocul Bisericii
Sale nu mai e doar simbolica, ci devine reala.
Sfintirea si prefacerea Darurilor e momentul in care anamneza, adica comemorarea
Mantuitorului, se transforma, din simbol, in realitate efectiva; slujba noastra devine acum o actualizare
a faptului istoric de pe Golgota. Nu toata painea de pe sf. disc se preface in Sf. Trup, ci numai Sf.
Agne; restul painii se sfinteste, dar nu se preface. De aceea, la rostirea Sfintele, sfintilor, preotul ia
in maini si inalta numai Sf. Agne.
Acum, dupa ce Sf. Jertfa s-a savarist, preotul citeste, in taina, partea de la urma din anafora
(Rugaciunea Sf. Jertfe) pe care o numim diptice, adica rugaciunea de mijlocire generala pentru
intreaga Biserica, adresata Mantuitorului. Preotul pomeneste pe toti credinciosii vii si morti, rugandu-
se ca aducerea Sf. Jertfe sa fie spre iertarea pacatelor si viata vesnica.
Impreuna cu acestia, preotul pomente pe toti sfintii ca ei sa mijloceasca pentru noi sa dobandim
si noi, ca ei, imparatia cerurilor. Aceasta pomenire este o multumire pentru slava cu care i-a incununat
Dumnezeu si un apel la mijlocirea lor pe langa Dumnezeu in favoarea noastra.
Deschiderea dverei la ecfonisul pentru pomenirea Sf. Fecioare se face prin analogie cu cea de la
Cantarea a 9a a Catavasiilor din cursul Utreniei = deschiderea cerurilor si a milostivirii divine fata de
noi, prin jertfa Fiului; iar cadirea care are loc in altar se face in cinstea Darurilor si a Maicii Domnului.
5. Savarsirea tainei (impartasirea)
Prin citirea ultimei parti din anafora (Rugaciunea Sf. Jertfe / dipticele) se incheie partea slujbei in
legatura cu Jertfa, care constituiei primul scop al Sf. Liturghii. Partea care urmeaza de aici inainte sta
in legatura cu taina, adica impartasirea credinciosilor, care constituie scopul indirect, dar ultim, al Sf.
Lit.
Rostirea Rugaciunii Domnesti (Tatal nostru), inainte de impartasire, inseamna ca acum
credinciosii se simt destul de pregatiti sa se socoteasca fii ai lui Dumnezeu si sa-L roage sa ne dea nu
numai painea noastra... ci si painea ce cereasca, adica Trupul lui Hristos.
Inaltarea Sf. Trup deasupra discului, inainte de frangerea lui = ridicarea Domnului pe cruce sau
invierea. Cuvintele Sfintele, sfintilor = Sfintele Daruri se dau numai celor sfinti, adica celor care s-au
pregatit si sunt vrednici sa le primeasca (are sensul crestinismului primar).
Cuvintele Unul (e) Sfant, unul (e) Domn... cu care credinciosii raspuns = ei nu se simt
vrednici sa se numeasca sfinti, ci recunosc ca unul singur a fost cu adevarat sfant.
Frangerea Sf. Agnet in 4 parti = imaingea rastignirii si a mortii pe Cruce. Ea imita si ne aminteste
si frangerea painii la Cina de catre Mantuitorul.
Dupa frangerea Sf. Trup si asezarea partilor lui pe sf. disc in forma de cruce, se pune in potir
partea cu IS, in care s-a facut impungerea cu copia si din care a curs Sangele; aceasta reunire a Sf. Trup
cu Sf. Sange reprezinta Invierea.
Caldura, adica apa calda binevuantata, pe care preotul o toarna in sf. potir = apa care a curs,
odata cu sangele din coasta Domnului. Spre deosebire de cea turnata la Proscomidie, ea e calda, fiind
menita se dea senzatia adevarata a sangelui viu si cald caldura fiind semnul vietii. Caldura = caldura
Duhului Sf., aratand ca, chiar in moarte, Dumnezeirea nu a fost despartita de Sf. Trup.
Turnarea caldurii in Sf. Sange are si scopul de a reprezenta inveierea Domnului, simbolizata prin
punerea particelei IS din Sf. Agne in potir. Dupa unii, turnarea caldurii in sf. potir = pogorarea Sf. Duh
peste Biserica, la ziua cincizecimii, ori caldura credintei cu care trebuie sa ne impartasim.
Preotii se impartasesc intai, la altar, ca Sf. Apostoli in camera Cinei celei de taina. De aceea, la
Lit. arhiereasca, arhiereul ii impartaseste pe toti ceilalti slujitori, precum Hristos Insusi a dat Sf. Sai
Ucenici.
Turnarea in sfaltul potir a celor 2 parti din Sf. trup destinate impartasirii credinciosilor (NI si
KA) deci unirea deplina a Sf. Trup cu Sf. Sange = Invierea Domnului, refacerea integritatii Sfintei
Sale umanitati despartita in 2 prin moarte.
Turnarea restului painii de pe sf. disc (miridelor pt sinti si credinciosi) exprima unirea desavarsite
a tuturor membrilor Bisericii triumfatoare si luptatoare cu Hristos. Pentru ca unirea aceasta se va
realiza prin invierea noastr adin morti, a carei incepatura e Invierea Domnului, de aceea turnand in sf.
potir partile din Sf. Trup si miridele, preotul zice tropare din randuiala Invierii, astfel:
-- cand toarna partile din Sf. Trup, fiind vorba de Invierea Domnului, zice Lumineaza-te,
lumineaza-te...;
-- la miridele pentru sfinti zice: O, Pastile cele mari... in care ne rugam ca in ziua cea
neinserata a imparatie lui Hristos, sa ne bucuram si noi de unirea cu El;
-- turnand miridele pentru credinciosii vii si morti, spune Spal, Doaamne, pacatele....
Indeosebi pentru credinciosii care nu s-au putut impartasi, aceasta impreunare a miridelor scoase
pentru ei cu Sf. Sange inlocuieste unirea reala. Precum spune chiar formula respectiva, Sangele Sfant
in care sunt turnate miridele spala pacatele celor pentru care s-au adus aceste miride.
Inaltarea sf. potir si aratarea lui in vazul credinciosilor, la cuvintele Cu frica lui Dumnezeu si
Mantuieste, Dumnezeule, poporul Tau = aratarile Mantuitorului dupa Inviere, lucru care se vede si
din raspunsul credinciosilor: Bine este cuvantat... si Vazut-am lumina cea adevarata.... Cantarea
din urma este una dintre stihirile de la sithoavna Vecerniei din ajunul Rusaliilor imnul de slava pe
care-l cantau neofitii care primeau botezul.
6. Partea finala a Liturghiei
Tamaierea Sf. Daruri, inainte de ducerea lor la proscomidiar, simbolizeaza harul Sf. Duh, dat Sf.
Apostoli dupa Inviere.
Ultima inaltare a sf. potir in vazul credinciosilor = ultima aratare a Domnului catre Ucenicii Sai
si binecuvantaea acestora, pe Mt. Maslinilor, inainte de Inaltare; Ducerea si depunerea Sf. Daruri la
proscomidiar = Inaltarea la ceruri.
Sf. Masa = scaun al slavei lui Dumnezeu Tatal; masa proscomidiarului = locul sederii Fiului de-a
dreapta Tatalui.
Ultima cadire a Sf. Daruri = raspandirea invataturii Domnului la toata faptura / norul in care S-a
inaltat Domnul cu slava la ceruri.
Anafura care se imparte credinciosilor, este facuta din prescura din care s-a scos Sf. Agnet,
prescura care o simbolizeaza pe Maica Domnului. Ea se binecuvanteaza in timpul Axionului, atunci
cand facem pomenirea Sf. Fecioare, dupa sfintirea Darurilor. De aceea, impartirea anafurei la sfarsitul
Liturhiei = ramanerea Maicii Domnului multa vreme pe pamant, in mijlocul primei comunitati
crestine.
Fiind un inlocuitor al Sf. Impartasanii, anafura se da credinciosilor ca semn de comuniune
spirituala, consumandu-se numai pe nemancate. Daca luam si agheasma, o bem intai. Vechile Pravile si
Carti de invatatura pentru preoti impuneau pentru luarea anafurei aceeasi pregatire trupeasca si
sufleteasca ceruta si pentru Sf. Taine.
Anafura este si asa-numitul Paste, adica painea binecuvantata si stropita cu vin, care se da
credinciosilor in Duminica Invierii ,dupa Impartasire. In sec. 18, Mitr. Teodosie al T.R. scris impotriva
acestui obicei, interzicandu-l, pentru ca asa-numitul Paste sa nu fie confudat cu Sf. Impartasanie; el
recomanda sa se dea tot anafura obisnuita, adica nestropita cu vin.
Potrivirea Sfintelor, adica consumarea de catre preot/diacon a Sf. Daruri ramase in potir =
gustarea fericirii depline la masa cereasca.
Prin impartasire, Liturghia are un sens esahtologic, devenind o prefigurare / pregustare a
bunatatilor spirituale pregatite celor alesi in imparatia viitoare, o anticipare a imparatiei lui Dumnezeu
(Parusiei).
Capitolul VII
Liturghia darurilor mai inainte sfintite
Liturghia darurilor mai inainte sfintite este folosita astazi doar in perioada Postului Mare (de luni
pana vineri)
1. Originea si vechimea acestei Liturghii
Sinodul de la Laodiceea (364-383) prin canoanele 49 si 51 a hotarat ca in timpul Postului Mare
sa nu se mai savarseasca Liturghiasi sa nu se mai serbeze pomenirea sfintilor mucenici decat sambata
si duminca. Dupa aceasta dispozitie, celelalte zile au devenit zile aliturgice.
Insa erau crestini care mergeau si in zilele din saptamana si doreau sa se impartaseasca, mai ales
miercurea si vinerea. Pentru a respecta hotararile Sinodului de la Laodiceea, dar si pentru impartasirea
credinciosilor care doreau sa se impartaseasca in aceste zile ale saptamanii, s-a format obiceiul de a
pastra o parte din Darurile Sfintite la Liturghia de sambata si duminica pentru impartasirea
credinciosilor din cursul saptamanii.
Liturghia Darurilor mai inainte sfintite (slavona: Prejdeosfestania, prescurtatat Presvestania)
este o combinatie a Vecerniei cu Liturghia. Este greu sa stabilim cu precizie originea sau vechimea ei,
dar e sigur ca ea este de origine oriental, dezvoltata in sec. V-VI. Prima mentiune documentara o
intalnim intr-o anonima de origine alexandrina (Cronica Pascala) scrisa in 645 in care ni se spune ca
Heruvicul de la aceasta Liturghie (Acum Puterile ceresti) a fost introdus de Patriarhul Serghie al
Constantinopolului, in 617.
In sec VII, Liturghia era definitive formata si raspandita peste tot in rasarit, deoarece la Sinodul
Trulan, prin canonul 52, Liturghia era consfintita si se reglementa faptul ca ea sa se faca intoate zilele
Postului, afara de sambata si duminica si de praznicul Bunei-Vestiri.

2. Autorul Liturghiei
Traditia veche este foarte putin precisa in privinta autorului. Unii o atribuiau Sfantul Iacob,
fratele Domului, altii Sfantului Petru, Sfantului Marcu, Sfantului Vasile cel Mare.
Traditia majoritatii manuscriselor din sec XII inainte, pune aceasta Liturghie pe seama Sfantului
Grigorie cel Mare, numit si Dialogul, papa al Romei (d.604). Aceasta traditie nu are niciun temei
istoric.
In multe din manuscrisele vechi nu se mentionea numele traditional al autorului acestei Liturgii,
asa incat ea apare ca o Liturghie anonima, asa cum este consemnata si in can, 54 al Sinodului Trulan.
Suntem mult mai aproape de adevarul istoric daca socotim Liturghia Darurilor mai inainte sfintite ca si
Lit. Sf. Ioan Gura de Aur si Lit. Sf. Vasile cel Mare, drept opera colectiva si anonima a Bisericii
Ortodoxe intregi si nu opera uni singur autor.

3. Timpul savarsirii
Astazi, Liturgia Darurilor este Liturghia specifica Postului Mare, in zilele de luni pana vinery
conform canonului 54 Al Sinodului Trulan. Exceptie: luni si marti din prima saptamana a Postului si
Vinerea Mare care sunt zile aliturgice, precum si zile in care se savarseste alta Liturghie Joia Mare
si Buna Vestire.
La inceput Liturghia se oficia la vremea reglementata a Vecerniei, adica spre seara dupa ceasul al
IX-lea. Astfel, Liturgia savarsita in continuare Vecerniei avea si un character de priveghere. Astazi,
Liturghia se savarseste dimineata.

6. Istoria si explicaea riturilor principale


din randuiala acestei Liturghii

a) Prima parte a Liturghiei Darurilor o alcatuieste Vecernia, adica pana la paremiile de la vohod
(iesirea cu cadelnita). Urmeaza apoi o parte de tranzitie spre Liturghie format din ritul luminii si ritul
cadirii cu inconjurarea Sf. Mese si cu cantarea Sa se indrepteze. Apoi incepe parte de Liturghie, cu
citirea apostolului si Evanghelie, daca sunt.
Binecuvantarea de la inceputul slujbei nu este cea de la Vecernie, ci cea de la Liturghie, adica
Binecuvantarea Mare. Randuiala de azi este fidela Tipicului Sf. Sava (Tipicul Ierusalimului): intai ps.
103 si apoi ectenia mare, pe cand la Constantinopol era ectenia mare si in loc de ps. 103 era citit ps.
85.
Catisma 18 impartita in 3 stari prin cele 2 ectenii mici; tine locul antifoanelor din prima parte a
Liturghiei normale, la fel cum si cele 3 rugaciuni din cele 7 ale Vecerniei tin locul rugaciunilor
antifoanelor citit de preot in taina in timpul Catismei.
Prochimenul Vecerniei este inlocuit cu prochimenele proprii celor 2 paremii din Triod.
b) Ritul luminii - Lumina lui Hristos lumineaza tuturor- era asezat in vechime dupa cea de a
doua paremie. Astazi este asezat intre cele 2 paremii. In sec XV, Simeon al Tesalonicului descrie
randuiala de ca astazi.
Avem de-a face cu un dublu oficiu al luminii:
- Primul alcatuit din Catisma 18, apoi cantarea integral a Psalmului 140 si apoi vohodul
cu imnul Lumina lina.
- Al doilea alcatuit din paremii, un nou vohod (disparut in timp), o noua formula a luminii
Luminna lui Hristos si apoi Sa se indrepteze versetele 2-4 din ps 140.
Acest rit este o parte a oficiului liturgic in care Biserica a incadrat aprinderea luminilor in biseric
la caderea noptii. Un asemenea oficiu exista in Ierusalim sec IV, cand pelerina Egeria il numeste
lucernare. Egeria ne spune ca lumina cu care aprindeau sfesnicele in Biserica Invierii din Ierusalim nu
se aducea de afara, ci din candela care ardea mereu in interiorul mormantului Domnului. Astfel, la
Liturghia darurilor, preotul adduce din altar sfesnicul cu faclia aprinsa, pe care o arata credinciosilor,
prin cuvintele: Lumina lui Hristos lumineaza tuturor.
Cele doua paremii din randuiala Liturghiei sunt astazi doar periscope biblice din VT, care se
citeau in sec IV-V, inainte de catehezele prebaptismale tinute catehumenilor.
Formula liturgica: Lumina lui Hristos.. este o frumoasa exclamatie menita sa arate
credinciosilor lumina aprinsa si adusa din sfantul altar pentru a lumina interiorul bisericii, la apropierea
noptii. Lumina aceasta naturala = lumina spiritual adusa de Hristos. Reminiscente ale acestui rit apar in
toate riturile rasaritene. In ritul roman, el apare doar in ajunul Pastilor.
c) Cantarea Sa se indrepteze.. constituie un dublet al versetelor 2-4 din Ps. 140, numit in
Constitutiile Apostolice - lucernare. O cronica bizantina din sec VII ne spune ca acesta cantare ar fi
fost inaugurate in cadrul Liturghiei in anul 617. Dupa altui liturgisti, aceasta cantare ar corespunde cu
prochimenul dinaintea Apostolului de la Liturghie. Cantarea era la inceput executata de cantareti si
abia dupa sec XVI a inceput sa fie cantata si de slujitori in altar.
Ritul luminii si cantarea Sa se indrepteze erau prezente in tot timpul anului la Vecernia
obisnuita, dar cu timpul s-a restrains numai la Postul Mare.

Sfintele Taine
Introducere generala
Ce sunt Sfintele Taine, scopul lor, timpul si locul savarsirii
a) Sfintele taine sunt slujbe bisericesti, prin mijlocirea carora ni se impartaseste, in chip
special si prin anumite semn vazute, harul lui Dumnezeu; sunt 7, dupa nr darurilor Sf. Duh: botezul,
ungerea cu sf.mir, pocainta, impartasirea, nunta, preotia si maslul.
b) In ceea ce priveste scopul, serviciul Laudelor zilnice are character prin excelenta public;
aceste slujbe alcauiesc cultul divin public si official al Bisericii, se savarsesc in numele sis pre folosul
tuturor credinciosilor si la acestea slujbe pot participa toti crestinii pentru a beneficia de roadele lor
binefacatoare; prin slujba celor 7 Laude se exprima functiunea latreutico-euharistica a cultului divin
(slavirea si adorarea lui Dumnezeu, venerarea sfintilor obligatie permanenta a Bisericii.
- Sfintele Taine au insa aplicatie individuala ; efectele lor se aplica numai unor anumite
persoane; de aceea unii liturgisti le considera forme ale cultului particular. Nu trebuie uitat caracterul
ecclesiologic sau comunitar al tainelor ele se savarsesc in Biserica, deci sunt forme ale cultului
public al Bisericii, iar efectele lor se rasfrang nu numai asupra beneficiarilor, ci si asupra Bisericii
intregi. Biserica este trupul tainic al lui Hristos, iar viata spiritual a acestui organism bisericesc se
intretine prin sfintele taine. In vechime, mai toate tainele se savarseau de regula in cadrul Liturghiei
sau in conexiune intima cu ea, deoarece Sfanta Euharistie, centrul vietii Bisericii, ii aduna pe
credinciosi in Biserica, o face vizibila si viabila.
- In slujba sfintelor taine sta pe primul plan si se implineste mai ales functuinea
harismatica sau sfintitoare a cultului orthodox; ele sunt mijloace de transmitere sau de comunicare
inidividuala a harului divin si de sfintire a vietii credinciosilor in Biserica mijloace de mantuire.
c) In ceea ce priveste timpul savarsirii, Laudele zilnice au termene fixe si character periodic
ele se repeat in fiecare zi (la manastiri) sau macar in fiecare sarbatoare (in bisericile de enorie), in
aceeasi oridne si la ore determinate. Savarsirea tainelor nu este legata de termene sau date fixe din
cursul anului bisericesc, ci ele se savarsesc atunci cand e nevoie; ceea ce decide in aceasta priuvinta
sunt deci nevoile vietii religioase a credinciosilor. Sunt insa anumite perioade din cursul anului cand
potrivit randuielilor bisericesti, unele taine nu se pot savarsi.
d) In ceea ce priveste locul savarsirii, sfintele taine se savarsesc de regula in biserica, la fel
ca Laudele zilnice. Slujba sfintelor taine trebuie facuta in locas sfintit si are caracter public , in sesnul
ca se savarseste in mijlocul comunitatii religioase, in vazul, cu stiinta si cu consimtamantul ei. Astfel,
comunitatea devine partasa la rugaciunile, bucuriile si suferintele fiecaruia dintre membrii ei. Singura
taina Sfantului Maslu face exceptie in aceasta privinta prin insasi natura ei, ea poate fi si trebuie
facuta in care ori in spitale, la capataiul bolnavilor care au nevoie de ea.

Capitolul II
Botezul si ungerea cu Sfantul Mir
A.Notiuni introductive si randuluia slujbei
1.Ce sunt botezul si mirungerea. Botezul este taina initierii crestine, poarte de intrare in
crestinism sau taina fundamental si indispensabila pentur manturie, prin care omul se renaste pentru
viata spiritual devine membru al Bisericii lui Hristos, dobandind iertarea de pacatul stramosesc (la
prunci), precum si de toate celelalte pacate persionale, facute pana la botez (la adulti); iar ungerea cu
Sfantul mir (numita la catolici confirmare) este taina prin care se impartasesc noilor botezati puterea si
darurile Sfantului Duh, necesare pentru cresterea, sporirea si intarirea credinciosilor in viata cea noua,
intru Hristos.
Spre deosebire de romano-catolici, la care ungerea cu Sf. Mir se administreaza separate de botez
abia dupa ce pruncii au ajuns la varsta de 7-12 ani, in Biserica Ortodoxa, ca in toate Bisericile
rasritene, aceasta sfanta taina se administreaza indata dupa botez; inca de la inceput si pana astazi,
randuiala ortodoxa a mirungerii nu constituie o slujba aparte, de sine statoare, ci e impreunata cu aceea
a botezului, facand una cu ea.

2.Ministrul (savarsitorul) sfantului botez


In conditii normale, dreptul de a savarsi botezul il au numai episcopii si preotii. Numai in lipsa
de preot, pentru ca sa nu ramana cineva nebotezat, poate boteza si monahul simplu sau diaconul, iar in
caz de mare nevoie (cand prunctul de in primejdie sa moara nebotezat), poate sa boteze orice crestin
orthodox, barbat sau femeie, prin implinirea ritualului sumar care constituie partea esentiala a slujbei
botezului afundarea pruncului de 3 ori in apa curate (in lipsa de apa, numai stropindu-l) si rostind de
fiacre data formula sacramental: Boteaza-se robul (roaba) lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui,
Amin... in acest caz, daca cel botezat supravietuieste, preotul va completa ulterior restul slujbei
botezului, dupa randuiala obisnuita (de la afundare inainte).
Dupa o veche credinta, in conditii normale, preotul ar fi de preferat sa nu savarseaza botezul
propriului sau copil, deoarece in acez caz l-ar naste de doua ori:o data pentru viata trupeasca si alta
data pentru cea spiritual. Dar in lipsa de alt preot, el poate sa-si boteze propriul copil.

3.Subiectul (primitorul) botezului


Poate primi botezul orice om, indifferent de varsta, care nu a mai fost botezat o data cu botezul
crestin, valid; cand e vorba de adulti, orice necrestin (evreu, pagan, mebru al confesiunilor si al
sectelor crestine ce nu recunosc botezul Quakerii, sau care nu cred in Sf.Treime). toti acestia, inainte
de a fo botezati, trebuie sa fie catehizati sau instruiti in credinta ortodoxa.
Biserica Ortodoxa recunoaste si botezul confesiunilor neortodoxe, daca el indeplineste conditia
fundamental e facut in numele Sfintei Treimi (can. 19, sin I ecumenic).
De aceea, fostii apostate de la Ortodoxie, precum si membrii sectelor care recunosc botezul ca
taina si il savarsesc in numele Sfintei Treimi, daca revin la dreapta credinta, sunt reprimiti numai prin
ungerea cu Sf.Mir. Tot asa sunt primiti protestantii (calvinii, luteranii) precum si romano-catolicii si
armenii, in cazul in care nu au primit Mirungerea in Biserica lor.
Adultii lipsiti de minte (din nastere) sunt considerati ca niste prunci in varsta si pot fi botezati, iar
daca au devenit asa la o varsta inaintata, pot fi de asemenea botezati, daca in momentele de lucididate
si-au explimat dorinta de a primi botezul.
Pruncii nascuti morti nu se boteaza, dar se da mamelor lor canon de pocainta, daca lucrul s-a
intamplat din vina lor.
Cat ii priveste pe copii parasiti, despre care nu se stie daca au fost botezati sau nu, acestia se
boteaza negresit, pentru ca nu cumva sa ramana necuratiti prin botez.
In ceea ce priveste conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca primitorii botezului, se cere de
la ce varstnici: dorinta de a primi botezul, credinta, pocainta su cnunoasterea elementara a adevarurilor
de crdinta. La prunci, pentru indeplinirea acestor conditii marturisesc si garanteaza nasii.

4.Nasii sunt credinciosi in varsta care il asista pec el ce vine la botez, rostind raspunsurile si
facand marturisirea de credinta in locul si in numele celui ce se boteaza. Ei sunt garanti ai acestuia,
luandu-I angajamentul solemn, inaintea lui Dumnezeu si a Bisericii, ca pruncul/finul va fi crescut ca
un adevarat crestin si ca va fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos. Nasii devin parintii spirituali ai
pruncului, nasacndu-l pentru viata cea noua, in Hristos; ei au aceleasi obligatii si rasnpunderi in cee
ace priveste viata religioasa-spirituala a finului lor, ca si parintii pentur viata fizica/materiala a copiilor
lor.
Nasul trebuie sa fie crestin orthodox si bun credincios, in varsta si de acelasi sex cu cel ce se
boteaza. Calugarii nu pot fi nasi. De asemenea, nu pot fi nasi parintii copilului. De regula, pentru
fiecare candidat la botez se cere un singur nas; el poate lipsi atunci cand botezul se savarseste in
conditii anormale sau exceptionale.
Nasul este dator sa ingrijeasca de viata religioasa-morala a finului sau si la vremea cuvenita sa-l
invete adevarurile de credinta crestine. La randul sau, finul este dator sa-l asculte pe nas si sa-l
respectye, la fel ca pe parintii sai dupa trup.

5.Timpul si locul savarsirii botezului. In vechime, mai ales in perioada de inflorire a


catehumenatului (sec. IV-VI), botezul se savarsea, de regula, in ajunul urmatoarelor sarbatori din
cursul anului bisericesc la:
a) Nasterea Domnului (25 decembrie) deoarece botezul este nastere din nou pentru viata in
Hristos;
b) Epifanie sau Teofanie Aratarea Domnului sau Boboteaza (6 ian) cand S-a boteazat
Mantuitorul insusi;
c) Pasti, pentru ca botezul este icoana mortii si invierii lui Hristos iar ce ce se inmormanteaza in
chip simbolic, cu Hristos prin botez, sa invieze, ca si El, la Inviere, pentru o viata noua.
d) Rusalii serbam pogorarea Sf. Duh, care este botezul desavarsit botezul cu Duhul Sfant.
La toate aceste date, botezul se savarsea inainte de Liturghie, in timpul careia toti cei botezati se
si impartaseau pentru prima data. De aceea, la Litrghia din aceste sarbatori, se canta in loc de Sfinte
Dumnezeu, cantarea din slujba botezului Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat,
Aliluia!.
Aceste date pentru botez trebuie boserrvate si astazi, pe cat este cu putina, cand e vorba de
botezul celor varstnici. In privinta pruncului, botezul se face la 7 zile dupa nasterea sa (sau intre 7 si 40
de zile), in orice sarbatoare, mai ales duminica. In cazuri normale, nu se facea botezul in timpul
Postului Mare; dar in caz de primejdie de moarte, se admintea botezul chiar in Saptamana Patimilor.
In ceea ce priveste locul savarsirii, in vechime, se savarsea la inceput in orice apa curgatoare,
uneori in catacomb ori in case particulare care in primele 3 secole erau folosite ca biserici; in epoca de
masiva convertire a paganilor la crestinism si de inflorire a disciplinei catehumenatului, botezul se
savarsea in locasuri anume destinate pentru aceasta, construite pe langa biserici, numite baptisterii.
Dupa generalizarea pedobaptismului, nu s-au mai intrebuintat si botezul se savarseste in biserica astfel:
prima parte a slujbei randuiala facerii catehumenului in pridvor, iar partea a doua botezul
propriu-zis in pronaso sau tinda, lcoul destinat catehumenilor si penitentilor.
Canoanele opresc savarsirea botezului nu numai in case, chiar si in paraclisele din casele
particulare. Numai in cazuri de mare nevoie sau in primejdii exceptionale se inganduie savarsirea
botezului in case.

7.Cazuri speciale
a) Molitfelnicul cuprinde si o randuiala pe scurt a botezului, pentru cazurile cand slujba trebuie
facuta repede pentru ca pruncul sa nu moara nebotezat botezul de necesitate / de urgenta. Consta din:
binecuvantarea mare, rug. Incepatoare, o rugaciune prescurtata pentru sfintirea apei de botez,
afundarea cu formula sacramental a botezului, mirungerea, inconjurarea cu cantarea Cati in Hristos,
apolisul si impartasirea.
b) Cand sunt mai mult prunci de botezat deodata, dupa practica generala a preotimii noastre, ei
se boteaza toti deodata, in aceeasi apa sfintita, asa cum se facea in vechime, cand botezul se savarsea in
masa, ina celeasi baptisterii, la anumite date fixe din cursul anului. La fel se procedeaza cand e vorba
de gemeni; ei trebuie sa aiba insa cate un nas fiecare.
c) Cand slujesc mai multi preoti la botezul aceluiasi prunc, lepadarile le face preotul cel mai
tanar; actele fundamentale ale botezului le savarseste protosul, iar celelalte se impart intre ceilalti
preoti. Inconjurarea la Cati in Hristos o fac toti, mergand protosul in frunte cu cadelnita, iar ceilalti
dupa el.
d) Botezul adultilor se face dupa o randuiala speciala, care pana la lepadari, e deosebita de cea a
pruncilor, constand in intrebari care urmaresc examinarea amantuntita a candidatului asupra sinceritatii
lui, asupra temeiniciei lepadarii de vechea credinta si asupra cunoasterii exacte a noii credinte.

B.Istoria si explicarea randuielii sfantului botez si a mirungerii


1.Descrieri vechi ale botezului
Randuiala ortodoxa de azi a slujbei botezului este prea putindeosebita fata de cea din Biserica
veche. Ea a pastra, mai mult decat alte slujbe, cu fidlitatea, pecetea spiritului crestinismului primar.
Cele mai vechi informatii asupra modului cum se savarsea botezul in Biserica primara le gasim
in Invatatura celor 12 Apostoli (sfarsitul sec. I) si la Tertulian (in scrierea sa De baptismo), iar cele mai
vechi descieri ale randuielii botezului din sec III si IV sunt cuprinse in Randuielile bisericest:
Traditia apostolica a lui Ipolit al Romei (sec III), Testamentum Domini si Constitutiile Apostolice.
Foarte importante pentru descrierea si explicarea randuielii botezului sunt catehezele/omiliile
baptismale tinute catehumenilor si neofitilor din epoca de stralucire a disciplinei catehumenatului, de
catre mari cateheti din aceasta perioada (Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan GA, Sf. Ambrozie al
Milanului, Teodor de Mopsuestie, Fer. Augustin, Dionisie Pseudo-Areopagitul).

2.Randuiala catehumenatului
Randuiala botezului propriu-zis este precedata de randuiala catehumenatului sau a facerii
catehumenului. Inainte de a fi botezat, candidatul la botez este facut catehumen. Aceasta treapta de
tranzitie dintre starea de necrestin in cea de crestin dura odinioara un timp mai mult sau mai putin
indelungat, in care cel ce voia sa treaca la crestinism trebuia sa invete adevarurile de credinta si sa se
pregateasca sufleteste pentru intrarea in Biserica. Acest ritual se savarsea odinioara separate de botez,
asa cum se face astazi cand e vorba de botezul oamenilor maturi.
Randuiala de astazi a catehumenatului din slujba botezului pruncilor reprezinta numai un rest sau
o prescurtare din ritualul solemn, mai complicat, prin care paganii erau admisi in randul catehumenilor
si in urma caruia episcopul insusi face apoi examinarea si trierea lor, spre a-i alege pe cei vrednici de
botez si a-i pregati pentru primirea lui. Acest examen se numea scrtinia si trierea catehumenilor avea
loc mai ales in miercurea saptamanii a patra din Postul Pastilor deoarece botezul multimilor de
catehumeni se face de obicei la Pasti. Atunci se face inscrierea candidatilor la botez; urma apoi
exorcizarea lor, lepadarea solemna de satana si marturisirea credintei in Hristos, care avea loc de
regula in Vinerea Sfintelor Patimi, in ajunul primirii botezului.
a) Primirea pruncului in fata usilor bisericii, in pridvor vrea sa arate ca el, nefiind inca
eliberat de pacatul stramosesc, nu e membru al Bisericii lui Hristos si nici cetatean la Imparatiei lui
Dumnezeu.
Dezbracarea canditatului pana la camasa si descaltarea lui sau desfacerea fesii pruncului arata ca
cel ce va primi botezul se ezbraca de omul cel vechi pentru a devenit un om nou; este sombolul
procesului regenerarii sufletesti prin care va trece cel ce vine la botez.
Suflarea de 3 ori a preotului peste fata pruncului insemneaza ca, asa cum omul a fost facut de
Dumnezeu, primind prin suflarea Lui duh de viata si precum Mantuitorul a dat Sfintilor Sai apostoli
puterea Sfantului Duh sufland asupra lor, tot asa si catehumenul prin suflarea preotului, este zidit sau
nascut a doua oara, spre viata cea noua, spirituala.
Rugaciunea In numele Tau, Doamne Dumnezeul adevarului... (Sf. Grigorie Taumaturgul) este
rugaciunea de primire a pruncului in randul catehumenilor, amintind de ritualul inscrierea pe listele
catehumenilor a celor ce doreau sa primeasca botezul crestin.
Preotul il insemneaza pe prunc cu semnul Sfintei Cruci, semnul sfant al crestinilor prin care se
alunga diavolul: intai la frunte sediul mintii, aceasta sa fie luminata prin credinta in Hristos su
cunoasterea invataturilor, la grua organul vorbirii, ca ea sa graiasdca numai cuvantul adevarului, si la
piept sediul inimii si al simtirii, ca ea sa se umple de curatie si de iubirea de Hristos.
b) Exorcisemele sunt rugaciuni in care preotul il roaga pe Dumnezeu sa izgoneasca de la
catehumen toata puterea si influenta cea rea a diavolului.
Practica exorcizarii este foarte veche in Biserica crestina; se bazeaza pe exemplul dat de
Mantuitorul insusi, care-I vindeca pe indraciti. In vechime, ritualul exorcizarii il savarseazau exorcistii,
acei clerici inferiori, investiti cu darul alungarii duhurilor rele. Reguaciunile de exorcizare erau citite 7
zile de-a randul, inainte de botez, iar in ziua a opta sau chiar in ziua botezului, le citea din nou
arhiereul sau preotuul ce avea sa savarseasca botezul.
c) Lepadarile sunt tot atat de vechi in practica botezului ca si exorcismele. Formulele lor
sunt variate in termeni si expresii, dar esentialul continutului e acelasi ca in ritul ortodox de azi al
botezului. Ele constituie expresia sau semnul vazu al ruperii de bunavoie a oricaror legaturi ale
candidatului cu satana, urmata de asigurarea lui solemna ca s-a unit cu Hristos. Formula de lepadare se
repeta de 2 ori pentru ca de 3 ori l-a indepartat Iisus pe Satana, la ispitirea de pe muntele Carantaniei.
In timpul citirii rugaciunilor de exorcizare, cat si in timpul lepadarilor, catehumenul e intors cu
fata spre apus, deoarece apusul soarelui este in conceptia anticilor, reflectat la mistagogii crestini, locul
de unde vien intunericul si sediul celui rau. Pentru a dovedi ca s-a lepadat cu totul de diavol,
catehumenul scuipa, asa cum scuipam orice lucru fata de care simtim teama, scarba, rusine, dispret.
d) Atunci cand candidatul proclama unirea cu Hristos, el sta cu fata catre rasarit, caci acolo
era asezat raiul, din care au fost izgoniti primii oameni in urma pacatului si pe care ni-l deschide iarasi
botezul.
Unirea cu Hristos se pecetluieste prin marturisirea solemna a credintei, facuta sub forma recitarii
Sombolului niceo-constantinopolitan, intrat in generala intrebuintare in practica botezului indata dupa
sinodul II ecumenic (381). Pana atunci, marturisirea aceasta, se face cu formule mai scurte si mai
simple, care variau; o astfel de formula ni s-a pastrat in randuiala botezului din Constitutiile
Aspostolice. Crezul se rosteste de 3 ori, pentru a arat taria legaturii cu Hristos si a simboliza cele 3
persoane ale Sfintei Treimi si anularea intreitei lepadari de Domnul a lui Petru.

3. Randuiala botezului

Botezul prorpiu-zis se savarsea odinioara separat de randuielile catehumenatului, in baptiserii,


acum facandu-in in pronaosul bisericii.
Preotul imbraca vesnmintele luminate; se aprind lumanari in sfesnice botezul fiind slujba
luminarii, adica a trecerii catehumenului din imparatia intunericului in cea a luminii
a) Materia botezului este apa. folosim apa ca materie a botezului pt ca este elemental
natural cel mai des folosit pt curatirea trupeasca, deci prin urmare si simbolul cel mai potrivi al
curatirii sufletesti(prin botez); Ea potoleste setea, reinoind fortele trupului si Sistine viata, precum
botezul regenereaza sufletul si aduce mantuirea
Sf Ap. Petru si alti Sf. Parinti(sf Ambrozie) spun ca apa botezului simbolizeaza apele potopului
care au spalat pacatele lumii.
Vasul cu apa pt botez(cristelnita, colimvitra sau crestinatoare) inchipuie pe de o partea apa
Iordanului(unde a fost botezat Mantuitorul), iar pe de alta, mormantul in care a fost ingropat.
Prima parte a slujbei botezului propriu zis este sfintirea apei. Practica sfintirii apei este
stravechea( de ea amintesc Tertulian, Sf. Ciprian, Chiril al Ier., SF VAsile cel Mare, Sf Grigorie de
Nissa si Constitutiile apostolice). Ea se facea, ca si azi prin exorcizare(suflare) si prin invocarea Sf.
Duh, insotita de binecuvantarea cu semnul Sf. Cruci. In unele documente vechi gasim si texte ale rug.
Folosite odinioara in acest scop.(rugaciunea intrebuintata azi in ortodoxie este atribuita sf. Sofronie al
Ierusalimului. Utilizarea apei nesfintite este admisa in cazuri exceptionare(botez de necessitate)
Find sfintita si plina de Duhul Sf. , apa folosita la botez nu se arunca oriunde, ea se toarna in
umivalnita din biserica, ori in alt loc curat(unde nu e calcata in picioare)
b) Tamaierea de la inceputul slujbei simbolizeaza buna mireasma si sfintenia Sf. Duh, care
topeste si alunga tot mirosuk cel urat al pacatului.
c) Untdelemnul binecuvantat , cu care preotul unge partile principale ale trupului
catehumenului , inainte de botez(ungere prebaptismala), se numeste untdelemnul bucuriei, untdelemul
catehumenilor sau al mantuirii. El este binecuvantat fie atunci, prin rugaciunea speciala inscrisa la
locul respective in Molitfelnic, fie inainte. Din el se toarna in apa botezului, inainte de ungere, cateva
picaturi in forma de cruce, pt ca untdelemnul binecuvantat este simbolul vazut al darului Sf. Duh, care
s-a pogorat in apa botezului la sfintirea ei. Odinioara, se turna in apa chiar din Sfantul Mir, care nu
numai ca simbolizeaza, dar si contine cu adevarat darul si puterea Sf. Duh.
Sfintirea untdelemnului intrebuintat la botez este veche in sec IV SF Vasileo socotea practica
apostolica; este mentionata si in alte documente vechi,iar in Constitutiile Ap. Gasim chiar ideile
principale ale rugaciunii de sfintire de azi.
Ungerea catehumenui este intereptata in mod diferit de talcuitorii cultului: dupa unii,
untdelemnul, fiind roada maslinului, ungerea cu el este semnul milei si al bunatatii dumnezeiesti, prin
care catehumenul este izbavit de multimea pacatelor, precum ramura de maslin adusa de porumbel lui
Noe repr semnul impacarii si izvbavirii din potop. Apa potopului a fost preinchipuirea botezului, iar
porumbelul preinchipuirea Sf Duh.
Dupa altii, aceasta ungere repr semnul preotiei universale(spirituale) de care vb sf ap Petru si
care se da tuturor crestinilor prin botez. Ea aduce aminte de ungerea cu care erau consacrati in VT
arhiereii, imparatii si proorocii, in calitatea lor de vase alese ale voii Domnului si cu care a fost uns si
Mantuitorul(numit Unsul Domnului). La aceasta ungere, El ne a facut pe noi partasi, caci insusi
numele nostrum de crestini vine de la grecescul Hristos(uns).
Dupa altii ungerea o imita pe cea a atletilor din arene de odinioara, chemand in chip symbolic pe
cel ce se boteaza la luptele cele sfinte, in care el intra sub Hristos, ca sub un commandant.
Dupa altii ungerea cu untdelemnul catehumenilor simbolizeaza chiar aromatele cu care a fost uns
trupul Domnului inainte de ingropare, deoarece catehumenul se va ingropa prin botez, impreuna cu
Hristos, si va invia cu El(de aceea odinioara ungerea se facea peste tot corpul, la femei facand-o
diaconitele, dup ace episcopul ungea doar crestetul lor)
d) Intreita afundare a pruncului este cel mai important act al slujbei botezului; afundarea e
savarsita de catre preot, in apa sfintita din cristelnita, cu formula sacramental: Boteaza-se robul(sau
roaba) lui Dumnezeu (X)etc. Aceasta intreita afundare pe de o parte arata ca temeiul credintei
noastre este Sf. Treime, iar pe de alta parte inchipuie cele 3 zile cat a stat Domnul in mormant; prin
afundarea in apa inchipuim moartea noastra pt viata in pacat de pana aici si ingroparea noastra
impreuna cu Hristos. Prin iesirea(scoaterea) din apa inchipuim invierea noastra dimpreuna cu El, pt
viata cea noua, in Hristos.
Prin botez, spalandu ni se pacatele, ne facem partasi mortii si invierii lui Hristos, intram intr o
viata noua, suntem morti pt pacat si viem pentru Dumnezeu(sf ap PAvel) . Fiecare crestin botezat
devine de fapt un hristofor si poate spune, cu Sf ap Pavel:M am rastignit impreuna cu Hristos si
nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste intru mine(Gal, II, 20)Neofitii cantau odinioara de Pasti, dpa
ce primisera botezul in ajun: Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase, azi ma ridic
impreuna cu Tine, inviind Tu..
Colinvitra si apa botezului repr pt noi mormant izbavitor de viata si maica duhovniceasca,
nascandu-ne pentru viata in Hristos si tinand locul pantecelui curat al Sf Fecioare, din care s-a nascut
Mantuitorul.
Forma de savarsire a botezului prin intreita afundare completain apa era generala in bis. Veche,
fiind reglementata prin oranduiri bisericesti.Botezul prin turnare sau stropire n-a fost admis decat la cei
bolnavi, care nu puteau suporta afundarea in apa(botezul clinicilor-cei care stateau culcati). El a fost
admis sporadic si in cazuri normale in Apus(incepand cu sec IX), iar mai tarziu s-a generalizat in Bis
Rom-Catolica, de unde l-au mostenit si protestantii de toate natiile. Numai baptistii, pocaitii si nazireii
savarsesc , ca si noi, botezul prin afundare, dar nu de 3 ori, ci o singura data.
e) Haina(panza) alba cu care e imbracat noul crestin dupa botez, inchipuie vesmantul
luminat si nestricacios al celor spalati si curatiti de pacate..stropi ma vei cu isop..spala-ma vei si mai
vartos decat(PS 50). Ea are si o semnificatie eshatologica simbolizeaza lumina slavei si a
nestricaciunii de care se vor bucura drepti in viata viitoare. Odinioara, insusi episcopul sfintea aceasta
haina iar noul botezat o purta timp de 8 zile in sir dupa botez, se numeste in unele zone
crijma(Moldova, Bucovina, Banat), care inseamna din greceste ungere sau sfintire, una din numirile
vechi ale tainei Sf. Mir. In greceste se gaseste ca anavol, savanon sau amfotiu, adica vesmant luminat.
Ea era dezbracata de catre neofiti si pusa in biserica, in fata preotilor
Cei care se botezau de Pasti faceau lucrul acesta in Duminica Tomii(de aceea se mai numea
Duminica Alba- numire ramasa in uz la catolici). In vechime, neofitii purtau pe cap si cununi de flori
sau ramuri de finic, care simbolizau biruinta impotriva pacatului.
f) Lumanarea - care se da nasului sa o poarte in maini dupa afundarea pruncului in apa si
pe care neofitii o purtau in vechime 8 zile la serviciul divin, simbolizeaza lumina interioara a harului
impartasit prin botez si preinchipuie candela faptelor bune cu care noul botezat il va intampina pe
Mirele ceresc(ca si fecioarele intelepte) Botezul este socotit ca o trecere a noastra di lumea
intunericului, unde stapaneste diavolul, in imparatia luminii, unde domneste Hristos, cel ce este
Lumina Vietii.Din acest moment, cei botezati sunt fii ai luminii si fii ai zilei, nu mai sun tai noptii si
nici ai intunericului(I Tes 5,5). In vechime botezul se mai numea si luminare, candidatii la botez se mai
numeau si iluminandi sau cei catre luminare, cum sunt numiti la ectenia speciala care se rostea pt ei in
timpul Paresemiilor si care se pastreaza pana azi la randuiala Liturghiei ortodoxe a darurilor inainte
sfintite. Cei de curand botezati se numeau cei luminati din nou sau de curand.
Intrebuintarea Psalmului 31(fericiti cei carora li s-au iertat faradelegile) in acest moment al
slujbei este f veche, psalmul fiind amintit atat in Rasarit(de sf Chiril) cat si in apus(Ieronim)

4.Mirungerea

Urmeaza ungerea cu Sfantul si Marele Mir, care constituie miezul celei de a 2-a sfinte taine.
Sfantul Mir este undelemn curat, de maslin, amestecat cu multe si felurite mirodenii, pregatit(fiert) cu
o randuiala solemna in primele 3 zile din Sapt Patimilor si sfintit de catre sinodul arhiereilor in frunte
cu Patriarhul Tarii, in joia acelei sapt, La liturghia Sf Vasile, fiind apoi imparatit de episcopi tuturor
bisericilor. Prin sfintire, el devine nu un simplu simbol sau o imagine, ci un vehicul purtator al
energiilor Sf Duh, pe care le contine in chip real.
Prin multimea mirodeniilor din care e facut, arata tocmai multimea si felurimea darurilor si a
puterilor Sf. Duh, care pune in lucrare diferite virtuti crestine. El il inchipuie sip e Hristos insusi, caci
despre Acesta a zis Solomon:Mir varsat este numele tau(Cant. Cant 1,2). De aceea el este folosit si la
sfintirea bisericilor si antimiselor, ca izvor de sfintenie.
Ungerea cu Sfantul Mir a noului botezat, este semn vazut al impartasirii lui reale din darurile Sf.
Duh, care s-a pogorat peste Mantuitorul la Botez(in chip de porumbele), peste sfintii Ap, la
cinzecine(chip de limbi de foc) si acum ni se da si noua, dupa botez, sub chipul vazut al Sf Mir. Sf
Chiril al Ierusalimului zice ca este armature Sf.Duh.
Dupa cum SF Duh s-a pogorat peste Mantuitorul imediat dupa btezul Acestuia, tot asa si ungerea
cu SF. Mir trebuie facuta indata dupa botez, iar nu amanita peste ani(cum fac romano catolicii), caci se
poate intampla ca cei nemiruiti sa moara, si sa fie lipsiti de taina aceasta.
Sf Mir, fiind si semnul si pecetea lui Hristos, prin ungerea cu el noul botezat devine crestin
adevarat si deplin, un nou Hristos(uns al Domnului).Ungerea, facuta in semnuk Sf Cruci, este o
pecetluire a membrilor Bsericii , semnul vazut al apartenentei lor la trupul mistic al Domnului. Unii
dogmatici socotesc ungerea cu Sf Mir ca taina preotiei universal, care face din toti crestinii acea
semintie aleasa sau preotie imparateasca,popor sfant al lui Dumnezeu(sf Petru).
Ungerea cu Sf Mir, ca si cu untdelemnul bucuriei se face la organelle principale ale trupului: la
frunte, ochi, nari, gura si urechi - pentru sfintirea simturilor; pe piept sip e spate pt sfintirea inimii si
a vointei; la maini si la picioare pt sfintirea faptelor si a cailor crestinului. Formula sacramental a
ungerii : Pecetea darului Sf. Duh e luata din cuvintele ep a 2-a catre Corinteni, cap I 21-22. Despre
vechimea intrebuintarii si despre rit ne vb canonul al 7-lea al sin 2 ecumenic, care o citeaza
exact(381).

5 Riturile finale ale slujbei


a) Inconjurarea mesei si a colimvitrei de catre slujitori, nou botezat si nasi, in forma de
hora, este expresia jubilarii si bucuriei Bisericii pt ca s-a nascut om in lume si pt intrarea in sanul ei a
unui nou credincios a lui Hristos. Ea este o reminiscenta din dansul ritual care odinioara facea parte
integranta din cultul religios(la evrei). Cfm unor aluzii ale Sf Ioan G de A si Grigorie de Nazianz, ritul
acesta era deja in practica Bisericii din sec IV. Inconjurarea se face de 3 ori (spre slava Treimii.Se
canta Cati in Hristos v-ati botezat(cantare luata din ep catre Galateni 3, 27).
Cantarea facea parte mai degraba din slujba Liturghiei baptismale decat din slujba botezlui.Asa
se explica ca ea s-a pastrat pana azi in randuiala Liturghiei din zilele praznicelor in care se
savarsea odinioara botezul catehumenilor sic a in nici una din descrierile vechi ale ritualului
botezului nu intalnim mentiunea expresa a ritului inconjurarii. In sec XIV-XV, cati in Hristos
era cantat de catre cei care ii insoteau acasa pe neofiti.
b) Pericopa apostolului e luata tot de la PAvel( Romani VI, 3-11. In aceasta autoru descrie
simbolismul si efectele botezului. Evanghelia botezului e luata din locul de la Sf Ev. Matei(28, 16-20)
, unde se vb de trimiterea sf Ap spre a boteza neamurile.
c) Ritualul spalarii pruncului prin stergerea cu fasa uda a locurilor unde s a facut ungerea
cu Sf Mir, se face spre a sterge Sf Mir ramas pe trupul noului botezat, si a l feri de o eventuala
profanare sau pangarire prin atingerea de ceva necurat. Formula sacramentala folosita atunci:
Indreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfintitu-te-ai, spalatu-te-ai (I cor VI ,11).
d) Ritualul tunderii neofitului- nu este amintit in descrierile ritului vechi al botezului, find
introdus in randuiala, dupa parerea unora, dupa generalizearea pedobaptismului(din sec VI inainte).
Acesta constituie o reminiscenta veche a ritualului primei tunderi, ritual cu caracter religios, practicat
la multe popoare orientale, la greci, la romani.La pop antice, parul capului era privit ca simbol al
puterii si tariei barbatesti(evrei- Samson).
Tunderea simbolizeaza predarea desavarsita sub stapanirea si ascultarea lui Dumnezeu, intru care
s-a botezat si pe Care de aici inainte il recunoaste ca singur Stapan. Fiind facuta cruces, tunderea
e si peceea lui Hristos, iar intrucat parul este un produs al trupului, tunderea si aruncarea lui in
colimvitra reprezinta, dupa unii, si o parga sau jertfa a trupului omenesc, adusa lui Hristos.
Atat ritul tunderii cat si al spalarii sunt doar reminiscente ale ritualului tunderii si spalarii
complete a neofitului, care odinioara avea loc a 8 zi dupa botez.Pana a 8-a zi neofitii aveam datoria sa
participle la slujbe si sa se impartaseasca. A 8 zi preotul il dezbraca de haina lumnata a botezului, il
spala si il tundea complet. Tunderea amintea si inlocuia ritul taierii imprejur din Legea Veche, care se
facea la evrei la 8 zile de la nastere si pe care a desfiintat o botezul crestin. Ea amintea, de asemenea,
si nazireatul iudaic, acele voturi sau fagaduinte solemne, prin care unii se legau sa se consacre lui
Dumnezeu, sau sa se supuna anumitor abstinente si infranari, pe perioade de timp diferite, la sfarsitul
carora parul lung, purtat pana atunci, era taiat si ars pe altarul de jertfa, ca o ofranda adusa lui
Dumnezeu.
Acest obicei de spalare si tundere rituala a neofitului a 8 a zi s a pastrat mult timp dupa
desfiintarea catehumenatului si generalizarea pedobaptismului. (1430 Simeon ARhiep Tesalonicului
amintea mamelor, la 7 zile dupa botez sa aduca copiii pt ritualul spalarii si tunderii. In unele locuri a
persistat, alaturi de cea noua, pana la sf sec trecut cfm Molitfelnicului romanesc din acea vreme. In
timp, practica noua s-a generalizat pretutindeni.;spalarea si tunderea facandu se imediat dupa botez.
Ritul rugaciunii respective ale spalarii si tunderi au fost intercalate in insasi randuiala botezului, intre
Evanghelie de o parte si ectenia dinainte de otpust, de alta
e) Impartasirea cu Sf. Taine- Dup ace pruncul s a curatit de pacatul stramosesc prin botez si
dup ace a dobandit intarirea Sf Duh prin mirungere, primeste in cele din urma Sf. Impartasanie, caci
aceasta este sfarsitul si coroana tainelor. Prin ea neofitul se uneste pe deplin cu Hristos, devenind
membru adevarat al trupului Sau mistic.
Botezul, Mirungerea si Impartasirea sunt cele 3 taine de capetenie ale increstinarii. In vechie ele
erau nedespartite una de alta: catehumeii erau botezati, apoi unsi cu Sf. Mir si dupa luau parte pt prima
oara la Liturghia Credinciosilor, cand se impartaseau. Asa a ramas pana asazi situatia cu mentiunea ca
botezul se face dupa Sf liturghie, desi cele 3 taine se admin in aceasi ordine. La catolici, de prin sec IX
ininte, prima impartasanie nu se da pruncilor indata dupa botez, ci se amana, ca si mirungerea, -abia
atuci cand implinesc varsta intre 7-12 ani, facandu se cu mare solemnitate.
In vechime, ziua botezului, fiind privita ca foarte imp. In viata religioasa, era sarbatorita in
fiecare an, ca zi de nastere pt viata spiritual.
Impartasirea sau cuminecarea

Participarea credinciosilor la viata harica transmisa prin Sf. Taine incepe cu botezul si
culmineaza cu Sf. Impartasanie, prin care se realizeaza unirea noastra deplina cu Hristos. In ortodoxie,
impartasirea repr culmea cea mai inalta sau termenul final al urcusului nostru duhovnicesc,
incununarea Golgotei stradaniilor noastre ascetice de a ne apropia de Hristos, modemul suprem si
dumnezeiesc, idealul desavarsirii crestime. Prin Euharistine ni se ofera Hristos Insusi, izvorul nesecat
al tuturor darurilor, vistiernicul si impartitorul tuturor bunatatilor.
1) Ministrul (savarsitorul) cine poate impartasi? Inca din vechime se marturiseste ca Sf
Impartasanie se dadea numai prin mana sfintitilor slujitori. Dreptul de a da sf Impartasanie il au pana
azi numai arhiereii sau preotii( 58 trulan). In cazuri normale, este interzis acestora sa dea spre
administrare laicilor Sf Euhar. Clericii caterisiti si mirenii nu se pot impartasii singuri cu sfintele Taine,
trebuie sa vina la preot
Diaconul il poate impartasi doar in caz de mare nevoie, pe mireanul muribund(daca lipseste
preotul.
Monahii si pusnicii, aflandu-se in locuri departate,unde nu sunt biserici sau preot, se pot
impartasi singuri, cu o anumita randuiala
2) Subiectul ( primitorul) Cine se poate impartasi? Se pot impartasi numai credinciosii
pregatiti si vrednici de a primi Trupul si Sangele Domnului, verificati ca atare de catre duhovnic, prin
spovedanie. Povatuirile din Liturghieri mentioneaza ca toti crestinii cei ce sunt de o credinta, de o
Biserica,care n-au asupra lor idepartare ori blestem si isi aduc prin marturisire pocainta curata, care
trainesc in dreapta credinta si de duhovnicul lor nu sunt opriti pe o vreme, aceia sa se impartaseasca, cu
cuvenita cinste. Si copilasii mai in varsta, care pot fi primiti la marturisire, si pruncii mai mici, dupa
obiceiul Bisericii, se cade pt credinta celor ce i aduc pe dansii, sa se invredniceasca de SF Taine, intru
sfintirea sufletelor lor si primirea Harului.
Cei care nu se pot impartasi sunt aceia care au asupra lor blestem de la episcop, sau care sunt
opriti fie de parinti, fie de duhovnic, pt o pricina oarecare, pacatosi inveterati, desfranati, concubinii,
pervertitii sexual, camatarii, fermecatorii si vrajitorii, ghicitorii si descantatorii, cei care fura cele
sfinte, jucatorii de carti, hulitorii si cei care graiesc cuvinte de ocara, provocatorii de scandal.(in
general toti cei cu pacate grave). Ei vor fi primiti la impartasire doar dupa un rastimp mai lung de
pocainta sau si curatire. Durata opririi de la impartasire e altfel pt fiecare pacat(gasim in Molitfelnic, la
invatatura pentru canoane-asezata dupa randuiala marturisirii)dar ea poate fi scurtata de duhovnic , de
la caz la caz.
Pacatosii aflati pe moarte, dupa ce se spovedesc, se pot impartasi, daca cer asta, fara
implinirea canonului, sau fara spovedanie si fara ajunare.
Nu se da Sf. Impartasanie alienatilor(celor iesiti din minte) sau celor lesinati, atata vreme
cat sunt in stare de nebunie sau lesin, precum nici celor care nu au capacitatea fizica de a primi si retine
Sf. Taine(care vomeaza, tusesc, scuipa).
Cei indraciti se pot impartasi in momente de luciditate, daca nu hulesc Sf Taine.
Nu pot fi impartasite femeile in timpul scurgerii lunare(menstruatie) si in perioada
lauziei(primele 40 de zile dupa ce au nascut) si nici barbatii care in noaptea precedenta au avut
scurgere in vis.
Neofitii, indiferent de varsta lor, vor fi admisi la impartasire indata dupa botez, fara nici o
exceptie, asa cum a fost practica unanima a Bisericii unversale pana in sec XII-XIII. De atunci incoace,
Biserica Apuseana(catolici, protestanti), iar dupa si cea armeana, au incep sa amana impartasania
pruncilor(7-12), sub pretextul ca impartasirea n-ar fi indispensabila pt mantuire si pt faptul ca primirea
impartasaniei cere primitorului sa si dea seama de importanta tainei.
3. Timpul( cand trebuie/putem sa ne impartasim) primiii crestini se impartaseau zilnic.Dupa,
pana in sec VII-VIII, maj crestinilor se impartaseau in toate zilele cand se savarsea Liturghie(in toate
dumiicile si sarb. De peste an) si mai ales la aniversarea sf. Martiri; erau exclusi de la acest drept
numai penintentii si excomunicatii. Canonul 9 Apos. Si Can 2 al sin din Antiohia ii pedepseau cu
excomunicarea pe cei care asistau la Liturghie fara sa se impartaseasca.
Mai tarziu,racindu se zelul si crescand respectul fata de SF. Imaprtasanie, numarul celor care se
impartaseau a scazut, ei impartasindu-se din ce in ce mai rar. Astazi, la Sf liturghie se impartasesc
uneori numai sfintitii slujitori, pe cand cei mai multi credinciosi se impartasesc de obicei o data pe an,
de Pasti.
Povatuirile din liturghier socotesc obligatorie impartasirea de cel putin 4 pri pe an(in cele 4
posturi). Dupa Simeon al Tesalonicului, fiecare crestin temator de Dumnezeu ar trebui sa se
impartaseasca la cel putin 40 de zile, iar cel ce se simte vrednic, chiar in fiecare duminica(mai ales
batranii si bolnavii)In aceasi categorie pot fi socototi cei care se afla in preajma unui ev
important(candidatii la hirotonie, femeile nainte de nastere, ostasii inainte de lupta, tinerii inainte de
cununie.

4. Pregatirea pentru impartasire.- Fiinta noastra trebuie sa fie curatita si ridicata la rangul de
salas vrednic si cinstit al Sf. Taine. Este necesara o pregatire trupeasca si sufleteasca:
i. Spovedania si indeplinirea canonoului de pocainta dat de duhovnic(copii pana la 7 ani
sunt scutiti de spovedanie)
ii. Impacarea cu toti; cel care vrea sa se impartaseasca nu trebuie sa fie certat cu nimeni
iii. Post si rugaciune; cel care vrea sa se impartaseasca in afara celor 4 posturi de peste an
trebuie sa posteasca o sapt inainte, sau macar 3 zile, sau cel putin o zi, iar in ziua respectiva sa se
abtina complet de la mancare si bautura, pana la vremea impartasirii, incepand de cu seara, sau cel
putin de la miezul noptii. Numai celor bolnavi pe moare li se poate da Sf impartasanie pe mancate.
Poate fi impartasit si cel ce, fara voie, a inghitit apa, spalandu si gura, dupa ajunare. Pentru cei
casatoriti, in notiunea de post se intelege si infranarea de la impreunarea cu sotile.
iv. Citirea pravilei pt impartasire adica a rugaciunilor pregatitoare pt impartasire,tiparite in
Liturghier(clerici), Ceaslov si in Cartile de rugaciuni(pt laici).Pe cele mai imp le citeste de obicei
preotul insusi, in numele credinciosilor,ori unul dintre acestia, in bise, inainte de impartasire.

5. Randuiala impartasirii. - Ca si mirungerea, taina impartasirii nu constituie o slujba liturgica


de sine statatoare, ci e legata de Sf Liturghie, in care se incadreaza pregatirea ei(Sfanta Jertfa), cat si
administrarea ei. Pregatirea Sfintei impartasanii pt cei ce se impartasesc in imprejurimi
normale(sfintirea Darurilor sau jertfa euharistica) se face la fiecare Liturghie, dupa raunduiala. Legat
de savarsirea tainei, de regula are loc in cursul Sf Liturghii si anume dupa ce preotul zice : Sa luam
aminte.Sfintele Sfintilor.
a) Impartasirea clericilor. Clericii liturghisitori sunt obligati sa se impartaseasca.Cfm
povatuirilor din liturghier, este un pacat de moarte sa slujesti si sa nu te impartajesti, poti fi caterisit. In
Regulamentul de disciplina a clerului prevede pedepsa opririi de la lucrarea celor sfinte, pe timp de
1-3 luni si cu canonisire la manansire, pt clericii impreuna liturghisitori care nu se impartasesc la
Liturghie.
Preotii slujitori se impartasesc inaintea laicilor, in altar, din particica HS, dupa randuiala:D..;ei
iau intai Sfantul Trup cu mana si apoi sorb Sf. Sange din potir.La slujirea in sobor, se impartasesc in
ordinea descrescanda a treptelor ierarhice:arhierei, preoti, diaconi.Diaconii nu se pot impartasii
singuri(o primesc de la arhiereu, sau de la preot. La liturghia arhiereasca, arhiereul slujitor ii
impartaseste el insusi atat pe preotim cat si pe diaconi.(precum Mantuitorul la cina cea de taina).
Clericii care vor sa se impartaseasca fara sa fi slujit la Liturghia din ziua respectiva, se
impartasesc tot in altar, o data cu liturghisitorii, si dupa aceasi randuiala. Ei trebuie sa fie pregatiti ca si
cand ar trebui sa slujeasca, citindu-si rugaciunile dinainte de imp. La vremea cuvenita, ei intra in altar,
isi pun epitrahilul(diaconii orarul) isi spala mainile si apoi se impartasesc dupa randuiala.Se
impartasesc dupa preotii liturghisitori si dupa iau anafura, isi clatesc gura cu vin si apa, isi spala din
nou mainile, isi scot epitrahilul si citesc rugaciunile de multumire de dupa impartasanie
Clericii batrani sau greu bolnavi , care nu pot veni la biserica, pot fi impartasiti la patul de
suferinta, dupa randuiala mirenilor(cu lingurita). In unele parti (Bucovina N moldovei), din Agnetul
pregatit in Joia Mare pt tot anul, se rezerva partile IS si HS pt impartasirea clericilor bolnavi, desi atat
povatuirile din liturghier cat si invatatura din Penticostar nu fac distictie in aceasta privinta
b) Impartasirea laicilor credinciosii laici se impartasesc dupa clerici, in fata usilor
imparatesti, la chemarea: Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste...In fruntea lor, indata dupa
clerici, se impartasesc mai intai slujitorii bisericesti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeti si
cantareti, apoi monahii neclerici(fara hirotonie) si pe urma mirenii.
Inainte de inceperea impartasirii, preotul (sau un credincios) citeste rugaciunea pe care o zic si
clericii in altar inainte de impartasanie: Cred Doamne si marturisesc...si Cinei tale celei de Taina..Nu
spre judecata sau spre osanda. Unii preoti citesc acum si Molifta de dezlegare din Molitfelnic,
Rugaciunea in luminata zi a Invierii lui Hristos. In acest timp, credinciosii stau in genunchi. Dupa se
apropie fiecare cu umilinta si evlavie(intai barbatii, mai batrani, apoi femeile si la urma copiii)
inchidandu se si tinand in dreapta lumanarea aprinsa. In semn de bucurie pt Sf Taine cu care se vor
impartasi.
Spre deosebire de cleri, laicii primesc deodata atat Trupul cat si Sangele Domnului, de la preot,
cu lingurita. Preotul sta intre usile imparatesti, tinand in stanga sfantul poti cu un acoperamant, iar in
dreapta lingurita, si da sf Impartasanie zicand: Se impartaseste robul(roaba) lui Dumnezeu (X), cu
Cinstitul si Sfantul Trup si Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos,
spre iertare pacatelor si spre viata de veni.Acolo unde sunt mai multi slujitori, doi dintre ei, sau in
lpsa doi batrani(epitropi), stand inainte usilor imparatesti, de o parte si de alta a preotulu, tin intins
Aerul sub sfantul potir, pt ca nu cunva sa pice pe jos.
In trecut, pana in sec VIII-IX, laicii se impartaseau la fel ca si clericii, separat(primind de la preot
particica in palma dreata pusa peste cea stanga) si apoi cu sfantul Sange, sorbind din potir. Dar a aparut
riscul profanarii Sf Trup, pe care unii nu il consumau, si il duceau acasa, pastrandu l pt alte scopuri.
Mai exista de altfel riscul sa cada Sf sange pe jos. De aceea s-a introdus uzul impartasirii credinciosilor
cu lingurita, desi sin Trulan(can 101) recomanda pastrarea practicii vechi(fara lingurita) Lingurita
folosita la impartasirea simbolizeaza clestele cu care ingerul din vedenia proroocului Isaia a luat
carbunele de foc si l a pus pe buzele acestuia. Carbunele este Insusi Sfantul Trup si Sange, care este
numit carbune si foc arzator.
In timpul impartasirii credinciosilor, strana canta diferite chinonice (Trupul lu Hristos primiti,
Cinei tale celei de taina, Paharul mantuirii.
Dupa impartasire, fiecare isi sterge buzele cu acoperamantul p care il tine preotul, apoi primeste
anafura(la Pasti artos sau Paste mic) si putin vin, pt a si spala gura si pt ca sa nu manance altceva
indata dupa imaprtasanie. Cel ce s-a imaprtasit nu mai saruta nici sfintele icoane nici mana preotului,,
nu trebuie sa scuipe sau sa vb urat, sa blesteme.Cand se impartasesc grupuri mai mari de credinciosi se
vor citi in acest timp rugaciunile de multumire pt impartasanie.
c) Impartasirea bolnavilor si a pruncilor numai bolnavii, pruncii si cei care din
bincuvantate pricini, nu pot veni la biserica sau care trebuie sa fie impartasiti grabnic si in imprejurari
exceptionale , sunt exceptati de la regula generala. Ei pot fi impartasiti de preoti acasa, sau unde se
afla, cu particele din SF Impartasanie sfintita in fiecare an la Liturgia din Joia Patimilor, uscata de
obicei in martea Saptamanii Luminate.Ea este pastrata anume in acest scop, in chivotul de pe Sfanta
Masa.Nu este permisa pastrarea ei in afara de biserica.
Mai exista o randuiala deosebita, pe care o gasim in Molitfelnic: Randuiala ce se face cand se va
intampla a se da foarte grabnic celui bolnav impartasirea. Preotul ia atunci cu sine epitrahilul si
Molitfelnicul precum si cele necesare impartasirii(sfintee taine, lingurita , procovatul.
Inainte de a lua Sf Taine din Chivot, preotul isi pune epitrahilul, isi spala mainile si inchinandu
se cu evlavie in fata Sfintei Mese, ia cu buretele sau cu o lingurita mica particelele necesare din chivot,
le inveleste intr-o panzacurata, sau macar intr o hartie curata si le pune intr o cutie mica, lemn sau
metal.(care sa se inchida ermetic si sa fie aurita pe dinauntru eventual) PE drum preotul va pastra o
atitudine de cea mai desavarsita cuviinta si evlavie.
Ajuns la bolnav, isi pune epitrahilul, desface cutiile si luad un procovat mai mare, il intinde pe o
masuta acoperita pe care se pune un sfesnic mic cu lumanarea aprinsa si aseaza lingurita si cutiuta cu
Sfintele pe procovatul intins, facand o rugaciune inaintea lor. Citeste rugaciunile dupa randuiala din
Molitfelnic, iar in mom imartarisii, pune Sf in lingurita si toarta putin vin, daca nu are pune agheaza
sau apa curata, apoi citeste restul randuielii.
Tot din aceste Sfinte se impartasesc tot anul pruncii. In cazul impartasirii lor, se toarta in
lingurita mai putin lichid si se pune o mica firimitura din SF taine.
Dupa un obicei rusesc, pruncii nu se impartasesc decat cu Sange(prob o masura de precautie pt
pruncii fragezi care nu pot inghiti particica din SF trup)Intrucat pruncii pana la 7 ani nu se spoveesc s-a
introdus urmatoarea formula de impartasire a pruncilor: se impartaseste robul(roaba) lui Dumnezeu X
spre sfintirea sufletului si a trupului.

Cununia(slujba nuntii)

Este serviciul divin prin care Biserica binecuvanteaza si consfinteste casatoria, adica legatura
dintre barbat si femeie, ridicand-o la rangul de taina.

1. Savarsitorul cununiei este arhiereul sau preotul. Vechile Pravile ii opresc pe preotii-
calugari (ieromonahi) sa oficieze nunta, ca unii care au facut votul castitatii si care nu pot deci lua
parte nici la dansul ritual de la Isaie, dantuieste... nici la ospatul si petrecerea cu care e impreunata de
obicei nunta.(Astazi, ieromonahii savarsesc adesea slujba cununiei) Preotul poate oficia cununia
propriului fiu sau a fiicei sale, daca nu exista alt preot.
2. Primitorul tainei legat de casatoriile mixte- intre crestini si necrestini sau intre
ortodocsi si neortodocsi, catolici si protestanti, acestea erau oprite in vechime , prin canoane. Daca insa
intr o casnicie de neortodocsi, casatoriti legitim, unul din soti se convertea la Ortodoxie, iar celalalt
ramanea mai departe in credinta(confesiune sau secta) lui, sotul convertit putea pastra mai departe
legatura casatoriei, potrivit sfatului Sf Ap Pavel, care zice ca barbatul necredincios se sfinteste prin
femeia credincioasa si invers.
In timpurile mai noi, in fata faptului implinit, biserica nu refuza savarsirea casatoriilor mixte, pt a
nu lasa fara binecuvantarea ei asemenea insotiri. Si sa si creasca copiii in credinta ortodoxa. In ultimul
timp insa, s au oprit dn nou oficierea casatoriilor mixte, prin actualul Regulament de procedura al
instantelor disciplinare si de judecata ale BOR, asemenea casatorii fiind ingaduite numai cu
dezlegarea chiriarhului locului. Cei de alt cult, sunt obligati, inaintea casatoriei, sa indeplineasca
formalitatile de trecere la Ortodoxie.
3) Nasii Atat la logodna cat si la cununie, mirii sunt asistati de nasi sau nuni. Rostul si
datoria lor este ca si a nasilor de la botez. Sunt martori si garanti ai seriozitatii aranjamentelor reciprice
luate de viitorii soti si trainiciei casniciei lor.De aceea la logonda pun mana pe inele iar la cununie pe
cununile mirilor(Atat la asezarea cat si la depunerea lor.Acestia trebuie sa fie ortodocsi, mai in varsta
decat mirii, fiind ca nisite parinti s invatatori ai lor. Vechile pravile ii opreau pe calugari sa
indeplineasca oficiul de nasi, atat la botez cat si la nunta. In Bucovin este curiosul obicei ca mirii sa fie
asistati de cat mai multe perechi de nasi.
4) Locul savarsirii slujba cununiei se face de regula in biserica, iar nu in case(cum se face
uneori., pt ca biserica este locasul in care Dumnezeu e intotdeauna prezent, prin Sfintele Daruri si in
care se savarsesc SF. Taine. Facandu se in biserica, nunta are caracter de act sfant si o garantie mai
mare de trainicie. Al doilea aspect- pt ca nunta, fiind unul dintre cele mai de seama acte din viata
omului, trebuie savarsita in mijlocul colectivitatii, adica in vazul si cu participarea obstii crestine din
care facem parte.(biserica). Preotii sunt datori sa ii svatuiasca pe cei ce se casatoresc sa vina pentru
aceasta la biserica, ei nu vor oficia cununia in case decat in cazuri cu totul exceptionale si pt motive
intemeiate.
5) Timpul savarsirii fiind slujba de bucurie, ea se savarseste in zilele de sarbatoare, de
regula duminica. Molitfelnicul zice sa se facea de dimineata, dupa Liturghie(de obicei in moldova),
desi obiceiul mai nou este sa se faca dupa masa
Cfm poruncii a IX bisericesti, nu se fac nunti in urmatoarele perioade din cursul anului
Bisericesc:
a) In cele 4 posturi de peste an(inclusiv in sapt alba sau a branzei) ca si in toate zilele de
post din cursul anului(miercurea si vinerea, 14 sept sau Inaltarea Sf Cruci, 29 august sau Taierea
capului SF Ioan Botezatorul, pt ca petrecerile si ospetele care insotesc taina nuntii ar contrasta cu
atmosfera de rugaciune, infranare si pocainta). Exista si cazuri exceptionale cand se face pogoramant,
admitandu se oficierea nuntii in prima parte a Postului Craciunului(pana la SF Nicolae), dar fara
petrecere.In postul Pastelui este ingaduite, la nevoie, numai logodna si aceasta numai in ziua Bunei
vestiri(daca nu cade in saptamana Patimilor) si in Duminica Floriilor.
b) Nu se fac nunti in Sapt Luminata, in rastimpul dintre Craciun si Boboteaza, in Duminica
Rusaliilor, in toate praznicele imparatesti, precum si in ajunul tuturor praznicelor imparatesti, pt ca
veselia lumeasca a nuntii sa nu intunece sau sa eclipsese bucuria duhovniceasca a celor mai mari
sarbatori crestine.
8. Explicarea randuielii nuntii. Randuiala logodnei, cat si rugaciunile principale din slujba
Cununiei(cele 4 binecuvantari ale mirilor) si din randuiala Nuntii a doua sunt atribuite, in cel mai vechi
manuscris al Evhologhiului grecesc Barberini(sec VIII- IX), lui Metodic Marturisitorul, patriarhul
Constantinopolului.
a) Logodna actul principal din slujba logodnei este punerea si schimbarea inelelor.
Intrebuintarea inelelor la logodna e un obicei stravechi, pe care Bis Crestina numai l-a preluat si l a
consfiintit, prin incadrarea lui in slujba bisericeasca. Inelele, care sunt cercuri inchise, fara inceput si
fara sfarsit, erau in VT simbol al puterii si increderii care se acorda cuiva. In ritualul crestin al logodnei
ele sunt simbolul iubirii nesfarsite si al fidelitatii reciproce pe care si-au jurat o logodnicii unul fata de
altul, precum si semnul trainiciei legaturii dintre viitori soti. Facliile aprinse pe care le tin nasii, iar
odinioara le purtau si sfintitii slujitori, sunt simbol al curatiei mirilor, al luminii darului de sus si al
bucuriei nuntasilor. In unele parti, la logodna facliile le tin logodnicii(mirii) insisi, cum prevedeau
unele din vechile Molitfelnice romanesti si cum prevad si azi Evhologhiile grecesti.
b) Cununia, Psalmul 127(Fericiti toti cei ce se tem de Domnul..) cu care incepe slujba Cununiei,
zugraveste fericirea vietii familiale a celor ce se tem de Domnul. Momentul principal din slujba, acela
in care se savarseste consfintirea legaturii dintre barbat si femeie, este atunci cand preotul rosteste
cuvintele din a treia rug de binecuvantare a mirilor: Insuti si Tu acum Stapane, trimite mana Ta din
Sfantul Tau locas si uneste pe robul Tau x, cu roaba ta X(cuvite socotite ca o epicleza a slujbei
Cununiei) Semnul vazut al sfintirii nevazute a acestei legaturi este unirea mainii drepte a barbatului cu
dreapta femeii, de catre preot, iar actul ritual care simbolizeaza si pecetluieste savarsirea tainei este
punerea cununiilor pe capetele mirilor.
Cununiile sunt facute in chipul coroanelor cu care se incununau odinioara regii si imparatii,
biruitori in razboaie. Ele erau semnele puterii, ale stapanirii, ale biruintei(la barbati); ale frumusetii si
curatiei virginale(la femei). Ele intruchipau cinstea si slava ce se dadea imparatilor de catre supusii lor,
precum si sentimente de admiratie , recunostiinta sau omagiu datorate biruitei in lupta. SE pun pe
capul mirilor ca un elogiu sau ca o rasplata adusa curatiei si fecioriei acestora, pe care au pastrat o pana
la nunta si pt care sunt incununati.De aceea se canta pt miri: Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si
cu cinste incununeaza i pe dansii. Punerea cununiilor a dat si denumirea tainei, obisnuita la
greci(incununare,incoronare)
Apostolol este luat din ep catre Efeseni(cap 5 20-33), in care acesta compara nunta cu legatura
sfanta si indisolubila dintre Hristos si Biserica, indemnandu-i pe viitorii soti sa se iubeasca intre ei cu
aceeasi dragoste netarmurita si sfanta.
Evanghelia e formata din pericopa in care se instoriseste minunea savarsita de Mantuitorul la
nunta din Cana Galileii, la care El a luat parte cu mama Sa(In. 2, 1-11)
Paharul cu vin pe care preotul il binecuvinteaza si din care gusta mirii, e numit in Molitfelnic
paharul comun sau de obste. El simbolizeaza bucuria si veselia nuntii, cat si soarta comuna a viitorilor
soti, pe care o vor impartasi impreuna, avand acealasi necazuri si bucurii.Acelasi lucru il arata si
bucata de paine, cozonac(piscot) din care se da acum mirilor sa guste, o data cu paharul de
obste.Aceasta este o reminiscenta veche, precrestina, mostenita din ritualul nuntii la romani si amintind
de painea comuna(un fel de placinta) care se frangea la ei cu ocazia nuntii si pe care mirii o mancau
atunci impreuna. Atat paharul, cat si painea, ne aduc aminte si de impartasirea mirilor, care avea loc
odinioara in acest moment al slujbei, deoarece cununia se savarsea de regula indata dupa SF.
Liturghie, cand mirii se impartaseau.De aceea se canta acum Paharul mantuirii...(cantare care se canta
in timpul impartasirii credinciosilor.In randuiala Cununiei ea nu se gaseste decat in Molitfelnicele
romanesti mai noi(in cele grecesti nu exista)
Inconjurarea mesei de catre alaiul de nunta(slujitori, miri, nasi) in chip de hora, simbolizeaza si
exprima bucuria fireasca si sentimentul de jubilare prilejuite de nunta. Ceremonia aceasta este un rest
din dansul ritual(religios), care face parte integranta din cultul ebraic, ca si din cultele altor religii si
popoare vechi precrestine. Deoarece nunta se face in vederea nasterii de prunci in frica Domnului,
Biserica ne duce a cu gandul mai intai la nasterea Mantuitorului din Fecioara Maria prin (Isaie
dantuieste). Cele 2 tropare care se canta dupa(sfintilor mucenici si Slava Tie , Hristoase)sunt stihiri
mucenicesti luate din cantarile Octoihului(vecernia de vineri seara gl 7), vor sa spuna ca mirii trebuie
sa fie partasi lui Hristos si sfintilor Lui, prin viata lor curata, pe care o vor duce in casnicie. Cununile
care li s-au pus pe capete sunt asemenea celor cu care Mantuitorul ii incununeaza in ceruri pe sfintii si
pe alesii Sai dupa moarte.
Formulele Marit sa fii, mire, ca Avraam si Iar tu, mireasa, marita sa fi ca Sarra, pe care preotu
le rosteste la depunerea cununiilor sunt formulele de felcitare rituala a mirilor de catre biserica, prin
glasul preotului
Obiceiul ca tinerii casatoriti sa vina a opta zi dupa cununie la biserica pt a li se citi randuiala pe
care credinciosii o numesc dezlegarea cununiilor este stravechi. El are analogie cu ritualul spalarii si
tunderii noului botezat, din randuiala botezului.
In vechime, se puneau pe capetele mirilor cununi de ramuri de merisor, pe care ei le purtau timp
de o sapt si cu care veneau dupa 8 zile de la nunta la iserica, unde preotul le lua de pe capetele lor. Deci
depunearea cununiilor se facea a 8 a zi dua cununie.Ulterior a fost incadrata in insasi slujba Cununiei,
dar obiceiul ca tinerii sa vina a 8 a zi s a pastrat si azi numindu-se dezlegarea cununiilor. Tinerii stau
atunci la usile bisericii(sau in pronaos) ca unii ce se socotesc nevrednici de a intra in biserica, pt ca si-
au pierdut curatia feciorelnica. De aceea, preotul se roaga, in molitfa pe care o citeste, ca Dumnezeu sa
i invredniceasca de a intra din nou in biserica si a se impartasi cu SF Taine, la vremea
cuvenita.Odinioara, molitfa se citea dimineata, inainte de slujba, pt ca ei sa poata intra in biserica si sa
participe la slujba.

Hirotonia si hirotesiile
Taina preotiei se da prin hirotonie. Dpdv etimologicm cuvantul grecesc hirotonie inseamna
intinderea mainlor, apoi votare sau alegere, pt ca votarea sau alegerea cuiva se facea de obicei prin
ridicarea mainii. In sens crestin, cuvantul insemna, la inceput, alegerea sau desemnarea cuiva pt
preotie, lucru pe care Biserica sau obstea credinciosilor il face prin votare; iar pt ca aceasta alegere este
confirmata apoi prin punerea mainilor episcopului asupra celui ales, cu timpul, termenul de hirotonie
s a aplicat randuielii de slujba sau ceremonei religoase a consacrari candidatilor la preotie, slujba al
carei miez este, astazi, punerea mainilor episcopului asupra celui ales, unica cu invocarea harului SF.
Duh.
Punerea mainilor e un rit care se practica si in VT. Asa erau consacrati de ex. levitii Legii Vechi,
asa il consacra Moise pe Iosua ca succesor al sau la conducerea poporului. In crestinism a fost
practicat, in continuare, ca rit de consacrare, sau ca semn de transmitere a unei functii religioase si a
harulu special necesar pt implinirea ei
Prin hirotonie intelegem deci azi taina prin care cineva este investit cu darul sau vrednicia
uneia din cele 3 trepte ale preotiei, adica: diaconia, preotia, arhieria; ea este deci, transmiterea mai
departe a limbilor de foc, adica a puterii harismatice venite, prin Apostoli, de la Mantuitorul
insusi.
Hirotesia este cuvant de origine greaca si inseamna punerea mainilor. La inceput el se folosea pt
a exprima acordarea, prin punerea mainilor episcopului- a oricarui dar in legatura cu slujba preotiei, de
orice natura ar fi fost(adica ceea ce intelegem azi prin hirotonie).
Astazi insa, prin hirotesie intelegem randuiala de slujba, prin care se acorda fie una dintre
gradele(rangurile) onorifice care se dau fetelor bisericesti pentru merite deosebite pe taramul activitatii
pastorale(sachelar, iconom, iconom stavrofor, la preotii de mir si singhel, protosinghel si arhimandrit la
calugari), fie confirmarea intr o functie bisericeasca administrativa(staret sau egumen, protoiereu)
Intre hirotonie si hirotesie exista o deosebire; si anume prima este taina, a doua este ierurgie. De
aceea hirotoniile se savarsesc numai in altar, iar hirotesiile in naos. Hirotonia are caracter indelebil, pe
cand hirotesiile se pot anula formal.
Cele mai vechi randuieli de hirotesie le aflam in Rasarit, in diferiele randuieli
bisericesti(Constitutiile apostolice, Testamentum Domini, Canoanele lui Ipolit) iar in Apus in
Sacramentarul Gregorian
1. Ministrul (savarsitorul) hirotoniei este numai episcopul(arhiereul). Hirotonia de diacon
si cea de preot o savarseste un singur arhiereu, iar pt hirotoni de arhiereu trebuice cel putin 2 arhierei.
Hirotosiile se savarsesc de catre arhiereu. Numai in manastiri, staretul sau egumenul poate
hirotesii citeti si ipodiaconi pt manastirea respectiva si numai cu voia sau cu consimtamantul
episcopului. Orice episcop hiroteseste preoti si diaconi numai pt si in eparhia sa; in alta eparhie poate
savarsi hirotonii sau hirotesii numai cu voia sau cu delegatia episcopului acelei eparhii.
2. Locul savarsirii. Hirotoniile se savarsesc numai in biserica si anume in sf Altar, in jurul
Sf Mese, deoarece Sf Masa este in biserica izvorul sfintirii, iar exercitarea darului preotiei este strans
legat de ea. Hirotesiile, de asemenea, se savarsesc, in biserica, in naos. In chip exceptional, ele se pot
savarsi in paraclisul episcopal sau chiar in resedinta episcopala, inaintea unui iconostas.
3. Timpul savarsirii. Ca si mirungerea, taina hirotoniei nu constituie o slujba independenta,
si se incadreaza in Sf Liturghie deplina (Sf Ioan Gura de Aur, Sf vasile cel mare). Nu se savarsesc
hirotonii la Liturghia darurilor mai inainte sfintite. Hirotoniile se savarsesc in orice zi de sarbatoare, in
cursul Sf Liturghii, si anume:
a) Hirotonia in arhiereu se face inainte de citirea Apostolului si a Evangheliei(indata dupa
Sfinte Dumnezeule), deoarece in acest moment incepea odinioara Liturghia, in prezenta arhiereului.
b) Hirotonia in preot se savarseste inainte de sfintirea Darurilor(indata dupa intrarea cu
Cinstitele Daruri), deoarece preotului i se da putere de a sfinti darurile, adica de a sluji Sf Liturghie)
c) Hirotonia in diacon are loc dupa sfintirea Darurilor(ndata ce arhiereul rosteste
ecfonisul: Si sa fie milele marelui Dumnezeu...) deoarece diaconul nu poate sluji singur si nu poate
sfinti Darurile.
Hirotesiile treptelor inferioare ale clerului se savarsesc de regula inainte de Liturghie, in mij
bisericii; hirotesia de igumen sau staret se poate face inainte de vecernie.Hirotesiile pt acordarea
distinctiilor onorifice se fac si in cursul Sf Liturghii(dupa intrarea cu Sf Evanghelie) sau chiar dupa
Liturghie, cand este popor mai mult in biserica, spre deosebita cinste a celor ce le primesc; de aceea ele
se fac mai aproape de altar, pe solee.
La aceasi Liturghie nu se pot hirotonii mai multi diaconi(preoti sau arhierei) ci numai cate unul.
Dar se pot face mai multe hirotesii deodata.