Conceptia despre lume si viata in iudaism si crestinism

Mareste imaginea.
Conceptia despre lume si viata in iudaism si crestinism

I. IN IUDAISM

l. Creatia

"Centrul conceptiei veterotestamentare a creatiei il constituie dependenta tuturor

fiintelor de Yahve. Creatia este o activitate continua de care omul isi da seama cu
recunostinta. Lucru adevarat nu numai in ce priveste grija lui Dumnezeu fata de
individ, ci si in ceea ce priveste ordinea lumii in general". O serie de texte vechi
testamentare vin sa confirme invatatura monoteista a Sfintei Scripturi: Ies. 20, 2-6;
Deut. 32,39; I Sam 2,2; II Sam.22,32; I Paral. 17, 20; II Paral. 6, 14; Ps. 85, 10;
Isaia 43, 10-11; Ier. 10, 6. Locul clasic ramane insa textul din Deut. 6, 4; "Asculta,
Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn". In aceasta declaratie
solemna se cuprinde in esenta toata doctrina revelata despre DumnezeuCel Unul.
Ca spirit absolut Dumnezeu este invizibil, fara inceput si fara de sfarsit. Este Unul
alaturi de care nu poate fi altul. Este Unul, dar nu Unul dintre altii, ci Unul cum nu
mai poate exista altul ca El. Intre realitatea existentei Sale si realitatea existentei
celorlalte fiinte vazute si nevazute exista o diferenta totala. Nici o fiinta creata nu
este pe aceeasi treapta cu El, nu exista realmente cum exista El.

In religia iudaica creatia nu este numai o doctrina explicativa a originii lumii, ci o

interpretare a lumii si a istoriei, plecand de la credinta intr-un Dumnezeu unic,
personal si transcendent Care isi arata puterea "ad extra". De fapt, atributul
"creator" este o consecinta a credintei monoteiste care exprima, in intelegerea
relatiei luiDumnezeu cu omul si cu lumea, trasatura ce confera monoteismului
originalitate si demnitate, adica perfecta conjugare a recunoasterii transcendentei
absolute a Misterului si afirmarea prezentei nemijlocite a lui in om si in lume.

Iudaismul Il intelege pe Dumnezeu ca Persoana Care ii descopera acest adevar

omului. La randul sau, omul ia atitudine fata de aceasta descoperire prin actiuni de
tip devotional. Elementul principal intalnit in conceptia iudaica consta in
conservarea ideii despre unitatea lui Dumnezeu; orice doctrina pluripersonala cu
privire la Acesta este exclusa. Apare astfel elementul principal in interpretarea
descoperirii divine ca monoteism mono-personal. Un amanunt esential il constituie
ideea despre fata ascunsa a divinitatii ebraice. Revelatia monopersonala si
raspunsul omului vor fi mereu gandite din perspectiva Legamantului.
Doar revelatia poate da un raspuns la ceea ce este Yahve in natura lui intima.
Aceasta este data omului in urma alegerii. De fapt, alegerea este cea care,
pecetluita prin Legamant, constituie faptul atasarii lui Israel de Acest Dumnezeu,
care i-a conferit un statut special in cadrul istoriei revelatiei. Yahve este El,
Dumnezeul adevarat si Unic si in Sine are puteri nelimitate, in relatie cu El, creatia
se defineste ca neputincioasa si de aceea sentimentul luminosului este atat de
profund, atat de caracteristic religiozitatii veterotestamentare.

Dumnezeu reveleaza un continut precis protoparintilor Adam si Eva in paradis,

care constituie revelatia primordiala si care nu este identica cu religia paradisiaca -
eroare facuta in mod constant. Nu este identica deoarece revelatia primordiala, ca
si orice revelatie, intra numai ca un element component in religia paradisiaca.
Aceasta religie este constituita de protoparintii Adam si Eva, subiecte religioase,
care stateau in legatura cu Dumnezeu Care se revela. Revelatia primordiala a
existat si a corespuns unei anumite stari, unor anumite nevoi si realitati religioase.
Ea este strict legata de protoparinti. Dupa caderea lor in pacat au intervenit
elemente noi religioase.

Ca sa intelegem creatia in conceptia iudaica vom face apel la profetul Ieremia care,
ca glas al lui Dumnezeu, spunea: "Nu deprindeti caile neamurilor si nu va ingroziti
de semnele cerurilor de care se ingrozesc neamurile; ca datinile neamurilor sunt
desertaciune. Cine nu se va teme de Tine, imparate al neamurilor? Numai Tie
Unuia se cuvine aceasta, pentru ca printre toti inteleptii neamului si in toate
regatele lor nu este nimeni asemenea Tie. Iar Domnul este adevaratul Dumnezeu,
este Dumnezeu viu si imparat vesnic; de mania Lui tremura tot pamantul si
neamurile nu pot suferi urgia Lui... Iar Domnul a facut cerul cu puterea Sa, a intarit
lumea cu intelepciunea Sa si cu priceperea Sa a intins cerurile. La glasul Lui
freamata apele in ceruri si El ridica norii de la marginea pamantului... Atunci se
vede cat de nestiutor este omul, cu toata stiinta lui... Aceasta este desertaciune
adevarata, rodul ratacirii si la vremea pedepsei va pierii" (Ier. 2, 3-7; 10, 12-13).

A observa care este autentica dialectica a revelatiei inseamna a intelege caile

ascunse ale lui Dumnezeu, in indeplinirea planului divin. Or, lucrul acesta este
imposibil, pentru ca Dumnezeu este o Persoana Care nu-si descopera voia decat
atat cat este necesar. Antropomorfismele sunt dominate de constiinta caracterului
transcedent al Divinitatii. Atribuirea unei personalitati divine nu constituie o
incercare de a-L defini pe Dumnezeu in Sine, ci un efort de a exprima
relatia omului cu Dumnezeu. Iar aceasta relatie se deosebeste tocmai prin aceea ca
pune in joc aspectele cele mai caracteristice ale persoanei. Prin urmare, cele mai
clare expresii ale personalismului biblic se afla in elementele religiozitatii lui Israel
ce pun in lumina caracterul personal al relatiei cu Divinitatea.

Cunoasterea lui Dumnezeu se face prin dialectica treptata si pedagogica a

revelatiei. Astfel, atributele fundamentele unicitatea si imuabilitatea, sunt
definitorii ca urmare a actului revelational ce exprima atat imposibilitatea oricarei
conditionari exterioare a lui Dumnezeu, cat si faptul ca El se afla dincolo de orice
determinare ontologica. Sfintenia ("codasim") apare astfel ca un concept prin care
se observa distanta absoluta dintre Dumnezeu Cel necreat si desavarsit, si lumea
creata, intru totul relativa, dependenta de Dumnezeu. Toate structurile doctrinare
vor fi percepute si respectate in functie de ideea ca Dumnezeu unic este
autorul tuturor elementelor, indiferent de natura lor juridica, religioasa, morala, etc,
elemente capabile sa-l ajute pe individ in indeplinirea destinului sau istoric.

Deoarece in iudaismul postbiblic, actul caderii lui Adam nu a jucat un rol

important, asa cum a fost el evaluat in crestinism, ideea de pacat originar, cu toate
ca este cunoscuta in scrierile rabinice, este gandita cu mai putina insistenta, dar
apare in fapt in viata morala. Aceasta consta in aceea ca trairea morala are ca tel
realizarea binelui suprem, care se rasfrange asupra intregii omeniri si a creatiei
intregi inteleasa ca opera comuna a lui Dumnezeu.

Scopul descoperirii lui Dumnezeu este acela ca omul sa ia aminte la planurile Sale
si la faptul ca el are un rol precis determinat in cadrul creatiei. Autenticitatea
revelatiei se verifica in masura in care omul, implinind poruncile divine ("mitvot")
este capabil sa realizeze ca se afla in relatie libera cu Creatorul sau.

Mai intai, fapta se integreaza in cerinta Legii, care specifica faptul ca orice
atitudine trebuie sa fie mereu o dovada a apropierii evreului de fratii sai intru
credinta. Preluand principiul biblic al iubirii aproapelui "Vei iubi pe aproapele tau
ca pe tine insuti" (Lev. 19, 18), inteleptii Talmudului vor afirma ca aceasta este o
lege fundamentala a Torei. Talmudul invata ca fapta care are la baza dragostea
constituie idealul pe care Tora il preconizeaza, o atare conduita fiind norma ce
trebuie sa se afle la baza relatiilor interumane. Urmarea acestui comandament are
drept tinta atingerea desavarsirii. Fara de el, Israel nu se afla pe linia poruncilor lui
Dumnezeu. El constituie un avertisment permanent facut lui Israel: "il vei iubi pe
aproapele tau ca pe tine insuti. Caci Eu, Dumnezeu, l-am creat si daca tu il iubesti,
eu sunt gata sa-ti dau o buna plata. Daca tu insa nu-1 iubesti, Eu sunt judecatorul
vrednic de a te pedepsi". Aceasta idee este exprimata in termeni declarativi in
Talmud: "Care este mesajul pe care Tora il aduce lui Israel? Luati cu voi
jugul imparatiei lui Dumnezeu, intreceti-va intre voi infrica de Dumnezeu si faceti
fapte de iubire unii fata de altii" (Sifra Deut. 323; 138, b).

Greseala constituie pentru evreu iesirea din perimetrul legilor pe care Dumnezeu
le-a dat poporului Sau. Iertarea face parte din teritoriul moralei iudaice fiind
acordata aceluia care stie sa revina la adevar prin cainta. Modelul iertarii pe care
Dumnezeu o acorda celor care se caiesc de faptele lor se regaseste in traditia
iudaica, cand persoanele care s-au cait au capatat iertarea si s-au reintors pe linia
poruncilor divine.

Trebuie retinut ca orice retribuire a faptelor omului este restransa la viata de pe

pamant, iar eshatologia devine strans legata de istoria poporului lui Israel. De
aceea si fapta de orice gen care ar fi are legatura stransa cu ideea de afirmare
plenara a conceptiei de popor ales, orice faptuire mentinandu-se in perimetrul
acestei conceptii unilaterale. Fapta are coordonatele sale specifice, aceasta pentru
ca atunci cand iudaismul vorbeste despre o fapta o are in vedere doar in legatura cu
ideea de popor ales si cu mentinerea credinciosului in comunitatea celor alesi de
Dumnezeu. Consecintele care decurg firesc din aceasta sunt pe masura, caci fapta,
chiar daca este ancorata in traditia biblica si se mentine pe fondul universalitatii, nu
are valoare intrinseca decat in cadrul restrans al idealurilor iudaice.

In acest sens, pastrand coordonatele ideii anteriore, pe linia conceptiilor de felul

acesta din traditia iudaica, Talmudul afirma ca doar cei drepti vor invia. Doar
ocazional se accepta ca dreptii dintre neamuri vor invia si ei. Conceptia iudaica
despre fapta trebuie inteleasa in totalitatea ei, acesta pentru ca atunci cand Israel se
gandeste pe sine ca popor ales, el iese din perimetrul celorlalte popoare pentru a se
afisa pe sine ca o realitate ce cuprinde adevaruri mai presus de intelegere. Odata cu
inceputurile istorice, fapta capata o conotatie cu totul aparte, caci exemplul lui
Avraam, tatal credintei, arata ca dimensiunea atitudinii religioase urmate de orice
credincios trebuie sa fie in concordanta cu faptuirile predecesorilor sai in ale
credintei.

Antropologia iudaica

Pentru a putea intelege conceptia despre lume prezentata in invatatura iudaica,

trebuie aprofundate teme care vizeaza raportul omului cu Dumnezeu, cu destinul
sau cu viata. Trebuie precizat ca limba ebraica in care a fost scris Vechiul
Testament nu cunoaste nici un cuvant care sa desemneze existenta trupului separat
de suflet. Conceptia iudaica despre om era foarte clara: persoana umana este o
unitate indestructibila.
Insa, pentru a face deosebire intre ceea ce apartine omului ca fiinta pamanteasca,
creata si ceea ce face sa stea in raport direct si aparte cu Dumnezeu, evreii foloseau
doi termeni. Pentru a desemna materialitatea, pamantescul din om, ei foloseau
notiunea de carne, concretizand o realitate comuna tuturor animalelor. Este materia
vietii fara de care mintea evreului nu poate concepe existenta. Este imposibil
pentru un evreu sa vizualizeze in vreun fel spiritul fara de trup (nu numai ca
rezultat al atitudinii normale in fata vietii empirice, ci si ca o consecinta a poruncii
divine care incerca sa-l fereasca pe evreu de experientele idolatre).

In acelasi timp, omul nu este privit doar ca materie, - carne - caci aceasta nu l-ar
face deosebit fata de celelalte animale. Notiunea de suflet apare sub mai multe
aspecte, in contexte diferite, ceea ce arata ca existenta omului ca un organism
psiho-fizic era o realitate si nu un subiect de speculatii sau controverse. Termenul
cel mai des intrebuintat este acela de "nephesh", principiul de viata care se prezinta
ca rezultatul unirii fiintiale dintre trupul creat din tarana si sufletul divin (energie
divina si nu emanatie din Fiinta divina): "Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana
din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul
fiinta vie" (Fac. 2,7).

Trebuie precizat ca omul nu poseda un "nephesh", ci el era un "nephesh". Omul era

o unitate de putere, de viata si nu o creatura rupta in trup si suflet ca valori inegale.
"Nephesh" apare si cu intelesul de locas al simturilor si al dorintelor si al
inteligentei. in foarte multe texte, termenul se identifica cu personalitatea umana:
expresii ca "sufletul meu" sau "sufletul tau" pot fi "eu" sau "tu".

Alaturi de termenul "nephesh", limba ebraica foloseste termenul de "ruah" - darul

lui Dumnezeu, iar acela care il poseda in intregime este insusi Yahve. In nici un caz
acest termen nu apare ca opus al termenului "nephesh", ci cel mai mult paralel cu
el. Exemplele urmatoare ne lamuresc intr-o oarecare masura: "Sufletul meu Te-a
dorit in vreme de noapte, duhul meu nazuieste catre Tine... " (Isaia 26, 9); "Drept
aceea nu voi pune straja gurii mele, ci voi vorbi intru deznadejdea duhului meu si
ma voi plange intru amaraciunea inimii mele" (Iov 7, 11).

Gandirea acesta a evoluat in mod natural ca si celelalte conceptii referitoare la

relatia omului cu Dumnezeu, viata de dupa moarte si nemurirea. Despartirea
omului in trup si suflet (minte) este o atitudine complet straina gandirii iudaice.
Chiar daca este prezentata ca simbol al slabiciunii in Vechiul Testament, in opozitie
cu atotputernicia lui Dumnezeu, carnea ca element constitutiv al naturii umane nu
apare ca impuls catre pacat, asa cum apare in gandirea greaca si in scrierile
evreiesti apocrife. Desi viata spirituala se detaseaza de cea materiala atat prin
continut cat si prin scop, in interiorul persoanei umane ele raman strans unite.
Dualismul suflet-trup este strain Vechiului Testament.

Nemurirea in conceptia iudaica

Ca fenomen existential, nemurirea la evrei sufera mai multe modificari de-a lungul
timpului, odata cu dezvoltarea unei gandiri mult mai responsabile si mai
individualiste. Posibilitatea omului de a influenta destinul sau, precum si relatia sa
cu Dumnezeu au constituit principalele mijloace de manifestare religioasa necesare
aprofundarii temelor doctrinare de baza.

Iudaismul, va dezvolta o eshatologie greu de definit. Pentru un evreu, mult mai

importanta era soarta poporului lui Israel, decat soarta sa proprie. Exista un tip de
nemurire, referitor la faptul ca omul poate sa traiasca prin urmasii sai. Dar acest tip
de nemurire depinde in mare parte de inaintasi, de urmasi si de soarta poporului lui
Israel. In perioada de inceput a acestei atitudini, sacrificiile aduse propriilor
stramosi au avut un rol deosebit de important. Cel decedat impreuna cu
descendentii sai alcatuiau o familie nu numai pe pamant, ci si in lumea de dincolo.
Sacrificiile erau aduse de obicei de fiul celui decedat. Dar, toate aceste ritualuri au
fost considerate ca idolatre si condamnate, in a doua jumatate a secolului al VII-lea
i.d.Hr. In Deuteronom se spune: "Voi sunteti fiii Domnului Dumnezeului vostru; sa
nu faceti crestaturi pe trupul vostru si sa nu va tunde ti parul de deasupra ochilor
vostri pentru morti! (Deut. 14, 1).

Cartea Pildele lui Solomon se preocupa de modalitatile in care se poate obtine

nemurirea in aceasta viata: "Pe cararea dreptatii este viata si pe calea pe care ea o
insemneaza nemurirea, iar calea nebuniei duce la moarte" (Pilde 15, 24);
"inteleptul merge pe cararea vietii ce duce in sus ca sa ocoleasca drumul iadului ce
duce in jos" (Pilde 12, 28); "... cel fara de lege este rasturnat de rautatea lui, iar cel
drept gaseste scapare in ne-prihanirea lui" (Pilde 14, 32). Gustav Oehler
interpreteaza aceste texte ca o exprimare a credintei intr-o nemurire ce vine ca
rezultat a ceea ce lasa omul dupa sine - urmasi si o amintire care sa dainuie in timp.

Cu timpul gandirea aceasta a fost abandonata. Rolul hotarator in aceasta privinta l-

au jucat Profetii, care prin predica lor au chemat la intalnirea cu Dumnezeu nu
numai grupurile de oameni si natiunile, ci pe fiecare individ in parte. "Desi aceasta
gandire a fost indreptata tot catre soarta natiunii, ea va pregati terenul pentru
dezvoltarea capacitatii individuale de judecata si decizie".
Pe langa toate acestea, trebuie sa amintim schimbarea de optica a evreului
referitoare la soarta omului in Seol. Monoteismul care se consolideaza nu poate
accepta existenta unui spatiu in afara influentei lui Yahve. Exilul babilonian a
contribuit mult in aceasta privinta. Nimic nu apare mai jalnic decat starea omului
in Seol. Or, daca omul a gustat aici bunatatile comuniunii lui Dumnezeu, nu poate
ramane prada unei existente umbroase in Seol. "Dumnezeu suspina dupa munca
mainilor Sale", fiindca nu poate influenta in mod direct existenta in adancurile
iadului. Cu timpul insa, monoteismul ii va asigura lui Yahve stapanirea si asupra
Seolului si relatia cu fiecare individ care subzista acolo.

Toate acestea vor duce la dezvoltarea unei gandiri despre nemurirea individuala,
care va fi exprimata mai ales de Iezechiel si Ieremia. La inceput, mantuirea era
conceputa numai in interiorul neamului, intr-un nationalism ingust, in cultul
rezervat numaiTemplului din Ierusalim. Apoi, ea va depinde de cunoasterea lui
Dumnezeu, de dialogul personal cu El, de iubirea dezinteresata pentru El. "Dar
iata, legamantul pe care-l voi incheia cu casa lui Israel, dupa zilele acelea, zice
Domnul: voi pune legea Mea in-launtrul lor si pe inimile lor voi scrie si le voi fi
Dumnezeu, iar ei imi vor fi popor. Si nu se vor mai invata unul pe altul, si frate pe
frate zicand: Cunoasteti pe Domnul! ca toti de la sine Ma vor cunoaste de la mic la
mare, zice Domnul, pentru ca Eu voi ierta faradelegile lor si pacatele lor nu le voi
pomeni" (Ier. 31, 33).

Ieremia aminteste idei care au mai fost enuntate de cei dinaintea lui: atotputernicia
lui Dumnezeu, stapanirea asupra intregii creatii si a istoriei, bunatatea Lui.
Iezechiel vorbeste despre raspunderea personala a individului si spune ca oamenii
pot fi drepti sau nelegiuiti. Daca acestia din urma staruiesc in rautatea lor, vor
muri, dar daca se pocaiesc vor trai; nu se poate pune problema de a plati pentru
altul, fie ca este vorba de parinti fie ca este vorba de popor, de natiune. in felul
acesta Iezechiel va incerca sa-i elibereze pe evrei de povara unei relatii prea stranse
cu inaintasii lor, punand accentul pe relatiile personale cu Dumnezeu. Se vor
depasi conceptiile vechi si mai pesimiste din Iov si Eclesiast, in care soarta celui
bun nu difera cu nimic de soarta celui rau. Este elaborata ideea dependentei
pacatului de suferinta si a bunastarii de binefacere: "Dar eu stiu ca
Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din
pulbere aceasta piele a mea ce se destrama... "(Iov . 19,21-27)

Mircea Eliade face comparatie intre profetiile eshatologice si mesajul marilor

profeti de dinaintea Exilului. Pentru profetiile eshatologice nu era primordiala
transformarea radicala a omului si o noua calitate a existentei, ci o era noua.
Speranta intr-o era noua nu a lipsit marilor profeti, orice eshatologie preluand ideea
ca lucrarea divina este prin excelenta singura in stare sa sanctifice existenta umana.
Viata si experientele religioase difera de la o epoca la alta si la fel s-a intamplat si
cu profetii.

Ceea ce este de remarcat este ca formele de nemurire individuala apar strans legate
de necesitatea implinirii unor norme morale. Nemurirea apare ca o comuniune cu
Dumnezeu, ca o "mantuire". Este incercarea de a dobandi sfintenia, fericirea si
libertatea, toate in izvorul lor care este Dumnezeu. Mantuirea apare in iudaism ca
purificare de pacate. Daca pacatul este intinare, mantuirea este purificatoare; daca
pacatul este decadere, mantuirea presupune restaurare, iar daca pacatul este o
departare de Dumnezeu, mantuirea este o apropiere de El.
In privinta realizarii mantuirii, profetii Vechiului Testament sunt unanimi in a
recunoaste ca sacrificiile si prescriptiile au fost total ineficiente. In strafundul celui
care aducea jertfa nu intervenea nici o imbunatatire. In viziunea profetilor, numai
Dumnezeu este realizatorul mantuirii, al eliberarii de pacat a evreilor. Dumnezeu
nu-l va lasa pe om prada pacatului, ci il va izbavi prin trimisul Sau - Mesia.

II. IN CRESTINISM

In conceptia crestina despre crearea omului, accentul cade pe dihotomia fiintei

umane. Omul a fost creat de Dumnezeu cu trup si suflet. Trupul si sufletul, in
unire, daufiinta umana, este adevarat ca trupul isi are rolul sau fiintial nespus de
important pentru viata pamanteasca a omului, dar principiul esential, baza eu-lui
sau a personalitatii, a existentei constiente continue si individuale ramane sufletul.

Trasaturile principale ale invataturii crestine despre lume presupun unitatea

fiintiala dintre trup si suflet; ea accentueaza in mod special valoarea persoanei
umane, mai ales in perspectiva destinului ei si faptul ca aceasta valoare se
realizeaza incomunitatea umana constituita ca rezultat al acceptarii lui Iisus Hristos
ca Domn si Mantuitor. Nu gasim tratate in Noul Testament decat tangential
probleme ca originea sufletului, relatia dintre activitatea sufletului si cea a lui
Dumnezeu (har si libertate), etc.

Sfintii Parinti despre trup si suflet.

Sfantul Ioan Damaschin afirma despre suflet ca "este o substanta vie, simpla,
necorporala, prin natura sa invizibila ochilor trupesti, nemuritoare, rationala,
spirituala, fara de forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia putere de
viata, de crestere, de simtire, de nastere. Nu are spirit deosebit in el, ci spiritul sau
este partea cea mai curata a lui. Caci ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este
spiritul in suflet. Sufletul este liber, schimbator, adica schimbator prin vointa,
pentru ca este zidit. Pe toate acestea le-a primit si existenta, precum si de a exista
prin fire in acest chip".

Sfantul Grigore de Nazianz accentueaza faptul ca sufletul este natura invizibila

aomului, chipul lui Dumnezeu in om, ceea ce il face pe om sa apartina taramului
spiritual: "Omul - spune el - este tarana si duh, o creatura vie, vizibila si invizibila,
temporala si eterna, pamanteasca si cereasca, ajungand la Dumnezeu...".

Ca orice fiinta creata, sufletul este rezultatul unei "cauze creatoare", adica
Dumnezeu, Care este inceputul oricarei existente. Fiind chip al lui Dumnezeu in
om, sufletul a fost creat neschimbabil, in vreme ce trupul a fost supus schimbarii.
Ideea stabilitatii ("mone") sufletului a fost preconizata de Sfantul Grigore de
Nazianz, care intelege prin acest termen "caracterul inalienabil de a fi acelasi,
caracter a carui natura nu admite nici o prefacere".

Deoarece sufletul este creat, nu poate fi cauza proprie, insusi actul crearii exclude
de la sine notiunea de preexistenta. Dupa Sfantul Grigore de Nazianz, desi sufletul
nu este preexistent, el este totusi vesnic ("aidos"), intelegand prin vesnic, ceea ce
deriva in mod sigur dintr-un principiu dar fara de sfarsit.

Sufletul este - in intelegere crestina - esenta creata, vie, intelectuala, care da

corpului organic si sensibil putere de viata si facultatea de a percepe cele sensibile,
atat cat dureaza firea receptiva pentru acesta. Aceasta definitie cuprinde elementele
fundamentale ale sufletului in insasi fiinta sa.

Intre trup si suflet nu exista numai o legatura fiintiala, adica sufletul nu

impartaseste cu trupul numai puterea vitala, ci si facultatea de a percepe, gratie
simturilor, lumea inconjuratoare. Trupul si sufletul au o origine comuna: amandoua
vin de la Dumnezeu, trupul prin parinti, sufletul prin creare de la Dumnezeu.
Aceste parti constitutive ale omului apar si se dezvolta in dependenta una fata de
cealalta. Unireasufletului cu trupul se face in mod tainic si de nepatruns pentru
mintea omeneasca.

Dupa crestinism, dimensiunea fizica a fiintei umane - adica trupul -este opera sau
lucrarea mainilor lui Dumnezeu. Dumnezeu creeaza trupul omului dupa ce
universul material a fost creat, deoarece "nu era potrivit ca acela care avea sa fie
stapan sa vina inaintea lucrurilor ce aveau sa-i fie supuse, ci numai dupa pregatirea
domeniului asupra caruia avea sa fie stapan era potrivit sa apara si stapanul".
In ceea ce priveste crearea trupului, intalnim o interventie directa si extraordinara a
lui Dumnezeu care il modeleaza ca pe o statuie neinsufletita, pentru ca apoi prin
suflul Sau sa-i daruiasca viata. Crearea trupului uman devine astfel rezultatul
lucrarii divine.

In iudaism, trupul este prezentat ca locas al sufletului, omul avand datoria de a-l
ingrijii ca atare, "caci sanatatea trupului este mai buna decat bogatia" (Eccl 30, 15-
16).

In crestinism, Mantuitorul isi compara trupul cu un templu (Ioan 2, 19-20). El este

supus mortii (Matei 27, 58-59; Marcu 15,43; Luca 23, 52; Ioan 19, 38), dar inviaza
a treia zi (Luca 24, 3-23; Ioan 20, 12).

Trupul nu traieste decat prin suflet (Iac. 2, 26). El este denaturat si degradat de
pacat, ceea ce supara si pe Dumnezeu (Rom. 1, 24; I Cor. 6, 16; Iac. 3, 6). In drama
mantuirii, trupul joaca un rol efectiv. Mantuitorul Iisus Hristos a fost rastignit cu
trupul pe cruce pentru pacatele oamenilor. "Impreuna cu El a fost rastignit si omul
pentru ca trupul pacatului sa fie dezbracat de puterea sa in asa fel incat sa nu mai
fie robii pacatului"(Rom. 6, 6). Prin eliberarea de pacat omul a fost eliberat si de
servitutea mortii (Rom. 18, 23), caci "daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus
Hristos dintre cei morti locuieste in voi..." (Rom. 7, 11), "trupul starii noastre
smerite va fi facut asemenea trupului slavei Sale" (Filip. 3,21).

Viata omului se desfasoara in trup. Atata timp cat omul se afla in trup, el are viata
pe pamant. Fiind purtatorul vietii omenesti, trupul este organul de actiune. Sufletul
lucreaza prin madularele din care este compus, madulare care formeaza un tot
unitar (cf. Rom. 12,4; I Cor. 12, 12-26). In miscarea sa, trupul nu trebuie lasat in
voia intamplarii, deoarece nu se poate impotrivi singur pacatului. Daca vom vietui
potrivit trupului, vom muri; iar daca ucidem cu duhul faptele trupului, vom fi vii
(cf. Rom. 18, 13). Trupul este organul in care se manifesta conduita noastra
morala. Apostolul neamurilor ne indeamna sa aducem trupurile noastre ca pe o
jertfa vie, sfanta si placuta lui Dumnezeu (cf. Rom. 12, 1), "caci la judecata vom fi
judecati dupa faptele noastre pe care le vom savarsi in trup" (II Cor. 5, 10). Atunci
cand va avea loc invierea universala, cand vor invia dreptii si pacatosii, toti vor
invia cu trupurile cu care au trait pe pamant (Fapte 14, 15). Asa cum Iisus Hristos,
Care este prototipul invierii omenirii, a inviat cu trupul cu care a trait, tot asa se va
intampla si cu oamenii.

Prin inviere, trupurile vor participa la nemurire (Luca 20,26), deoarece puterea
mortii va fi definitiv zdrobita odata cu invierea generala (I Cor. 15, 26). Prin
urmare, in crestinism, trupul este recunoscut ca parte integranta sau componenta
esentiala a personalitatii umane complete.

Legat de inviere trebuie sa vorbim despre viata viitoare in viziune crestina.

Credinta in vesnicie, in nemurire ca act personal se bazeaza nu atat pe natura
inerenta a eu-lui spiritual (desi acest aspect are un rol important), cat pe credinta
intr-un Dumnezeu personal, preocupat de soarta fapturilor Sale. in al doilea rand,
crestinismul vede in viata din lumea aceasta o parte integranta a vietii vesnice.
Nemurirea incepe cu viatapamanteasca, temporala, iar printr-o viata conforma
normelor divine, omul poate invinge timpul cu trecerea sa permanenta si neintre-
rupta si poate trai vesnicia inca de pe pamant. in sensul acesta, Parintele Dumitru
Staniloae dadea o definitie foarte subtila timpului: "timpul este distanta dintre
momentul chemarii lui Dumnezeu si raspunsul tau". Cu cat omul raspunde mai
repede chemarii lui Dumnezeu, cu atat teama de timp dispare, el traind in
eternitate. De aici, libera alegere a omului de a raspunde sau nu, mai repede sau
mai tarziu, chemarii divine.

Concluzii

Crestinismul invata ca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Chipul este pecetea lui Dumnezeu in om; asemanarea este lucrarea omului pentru a
se inalta spre Creatorul sau. Numai de om depinde daca va reusi sau nu. Dumnezeu
ii da posibilitatea de a face lucrarea aceasta. Prin intruparea Fiului Sau, prin
Patimile,moartea si invierea lui Iisus Hristos, omului i se da posibilitatea de a trece
prin toate aceste etape pentru a ajunge la statura barbatului desavarsit, Care este
Iisus Hristos. Omenirea a cazut din cauza pacatului protoparintilor; prin venirea lui
Dumnezeu, omul se naste a doua oara, Iisus ridicand pacatele lumii. Posibili-
tatea indumnezeirii omuluieste data cu generozitate de catre Tatal prin Fiul
in Duhul Sfant.

Pr. conf. dr. IOAN STANCU