Sunteți pe pagina 1din 36

144 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent

II. „BISERICA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA”

1. PREZENTAREA ÎNVĂŢĂTURILOR ESHATOLOGICE 334

În 1955, Arthur Maxwell, un lider marcant al „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”, afirma că adventiştii sunt protestanţi, dar se deosebesc totuşi de aceştia în cel puţin trei privinţe: natura omului, starea sufletului după moarte şi maniera celei de a doua veniri 335 . În ceea ce priveşte acest ultim aspect, trebuie spus că specificul învăţăturilor eshatologice a particularizat încă de la început „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” de restul copului protestant. Hellen G. White, a doua fondatoare a mişcării adventiste, spunea că „înţelegerea speranţei celei de a doua veniri a lui Hristos este cheia care deschide înteaga istorie şi care explică toate lecţiile viitoare” 336 . Un teolog adventist din a doua jumătate a secolului al XX-lea spunea de asemenea: „credinţa în iminenţa celei de a doua veniri a lui Hristos este baza existenţei noastre, raţiunea noastră de a fi” 337 .

334 În elaborarea acestui subcapitol am utilizat, ca informaţie primară, articole din: Seventh-day Adventist Encyclopedia, Neufeld F. Don & Neuffer Julia, 2 vol., eds., Hagerstown, Review and Herald Publishing Association, 1996; din: Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, Review and Herald Publishing Association and the General Conference of Seventh-day Adventists 2000, precum şi din: Seventh-Day Adventists answer questions on doctrine: an explanation of certain

major aspects of Seventh-Day Adventist belief prepared by a representative group of Seventh-Day Adventist leaders, Bible teachers, and editors, Washington D.C.: Review and Herald Publishing

, de puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul Evangheliei, Bucureşti, 1993. De asemenea, am utilizat mai multe lucrări ale lui Hellen G. White, în special: Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, 1992, precum şi diverse articole publicate în revistele adventiste. Prima „mărturisire de credinţă” adventistă apărea la Battle Creek, în 1872, în 25 de puncte. Acest document, uşor revizuit şi dezvoltat la 28 de capitole, a apărut în Anuarul denominaţiunii în anul 1889 şi a fost tipărit an de an până în 1914. În Anuarul din 1931 s-a publicat o versiune restrânsă la 22 de capitole, rămasă neschimbată până la 1980, când, la sesiunea Conferinţei generale, a fost înlocuită cu una mai cuprinzătoare, formulată în 27 de paragrafe. Versetele din Sfânta Scriptură sunt citate după ediţia Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu explicaţii, ediţia Cornilescu, f.a. (adoptată de toate confesiunile care se declară evanghelice).

Association, 1957. În limba română, Adventiştii de ziua a 7-a cred

o expunere biblică a celor 27

335 „What is a Seventh-day Adventist?”, în: A Guide of Religions in America: the famous Look magazine series on religion - plus facts, figures, tables, charts, articles, and comprehensive reference material on churches and religious groups in the United States, editat de Leo Calvin Rosten, New York: Simon & Schuster, 1955, p. 134.

336 Ellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 13.

337 Mervyn Maxwell, Imminence of the Christ’s second Coming, Our Firm Foundation, Washington, 1953, vol. 2, p. 186-187. În 1987 a fost publicată lucrarea lui Viggo Norskov Olsen, The Advent Hope in Scripture in History, Review & Herald Pub Assn, 1987 (re-editată la

Eshatologia grupurilor adventist milenariste contemporane

145

Adventiştii consideră că doctrina lor eshatologică nu se deosebeşte cu nimic de cea profesată în primele veacuri creştine, când se credea cu ardoare că ordinea socială şi politică actuală se va sfârşi la a doua venire a Domnului, că Hristos va judeca vii şi morţii şi că va inugura domnia veşnică a drepţilor 338 . Cu toate acestea, ei se deosebesc în multe privinţe de corpul protestant tradiţional din care s-au desprins. În primul rând, aşa cum însuşi numele lor îl sugerează, „Adventiştii de Ziua a Şaptea” accentuează iminenţa venirii Domnului şi acest lucru marchează credinţa, viaţa şi activitatea „Bisericii” încă de la fondarea ei. Adventiştii mărturisesc „că a doua venire a lui Hristos este marea speranţă a bisericii, punctul culminant al evangheliei şi al planului mânturii” 339 . Venirea

„Andrews University Seminary Studies”, vol. 29, nr. 1, spring, 1991), unde este prezentată istoria şi învăţătura despre cea de a doua venire din Vechiul Testament până în secolul al XX-lea, arătându-se centralitatea acestei învăţături pentru creştini şi, în special, pentru adventişti. Ea a fost publicată postum ca, de altfel, o mare parte din lucrările sale. Viggo Norskov Olsen a fost autorul unor lucrări importante de sistematizare a învăţăturilor adventiste ca: Man, the Image of God. The Divine Design-The Human Distortion. Some Reflections on God and Man, Review & Herald Pub Assn, 1988, 192 p.; The New Relatedness for Man and Woman in Christ. A Mirror of the Divine, Loma Linda University, Center for Christian Bioethics, 1993, 155 p.

338 Adventiştii susţin azi că acceptă în totalitate învăţătura eshatologică aşa cum a fost formulată în crezul niceo-constantinopolitan şi atanasian şi în confesiunile de credinţă protestante, începând cu secolul al XVI-lea: Raymond Cottrell, „The Eschaton. A Second-Day Adventist Perspective of the Second Coming”, în: Spectrum. A Journal of the Association of the Adventist Forums, 1/ 1973, p. 23; Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine. An Explanation of Certain Major Aspects of Seventh-day Adventist Belief, notes with historical and theological introduction by George R. Knight, Berrien Springs, Andrews University Press, 2003, 720 p.

339 Richard Lehmann, „The Second Coming of Christ”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, p. 893-926. Richard Henry Popkin a arătat că au împrumutat foarte multe idei legate de a doua venire a Domnului de la Manuel Lacunza, un preot iezuit originar din Chile. Lucrarea lui, tipărită în spaniolă în timpul invaziei napoleoniene - Venida del Mesiaa en Gloria y Mayestad, observaciones de Juan Josafat Ben-Ezra dirigidas al sacerdote cristófilo, se dedican al Mesias Jesucristo, Londres: R. Ackermann, 1810 - şi tradusă în engleză de pastorul Edward Irwing, Londra, 1827, s-a răspândit în America, unde i-a influenţat pe William Miller şi pe primii adventişti. Preotul iezuit susţinea că revenirea evreilor în pământul făgăduinţei este iminentă, că papa este Antihristul şi că a doua venire va avea loc peste foarte puţin timp. Manuel Lacunza a intrat în ordinul iezuit în 1747 şi s-a stabilit în Italia. În 1772 s-a retras în sigurătate şi a început să se ocupe de studiul ştiinţific al Scripturii. Ca un rezultat al cercetărilor sale, el a afirmat că cheia Bibliei constă într-o înţelegere corectă a celor două veniri ale lui Hristos: prima corespunde cu Întruparea, iar cea de a doua va inugura mileniul. Observaţiile sale au fost cuprinse în lucrarea citată, rămasă în manuscris din cauza temerilor sale că o eventuală publicare îi va aduce înscrierea în Index Librorum Prohibitorum. Publicarea postumă a cărţii, sub pseudonimul Juan Josafat Ben- Ezra i-a adus într-adevăr condamnarea. A se vedea: Richard Henry Popkin, „Comment on Manuel Lacuza (1731-1801)”, în: Millenarianism and messianism in early modern European Culture, vol. 2: Catholic Millenarism: from Savonarola to the Abbe Gregoire, (ed.) Karl Kottmann, Dordrecht, 2001, p. 1-13, unde autorul se referă de asemenea la vitalitatea curentului milenarist în Biserica

146 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent

Lui va fi personală şi concretă (Fapte I, 11; Matei XXVI, 64; Marcu XIII, 26; Apocalipsă I ,7; 1 Tesaloniceni IV, 16; Coloseni III,4), vizibilă şi audibilă (Matei XXIV, 30; Apocalipsă I, 7; Matei XXIV, 26; 2 Tesaloniceni I, 10; 1 Tesaloniceni IV, 16), glorioasă şi triumfală (Matei XXIV, 30; 2 Tesaloniceni I, 7; Apocalipsă XIX, 16; 1 Corinteni XV, 25), înfricoşătoare (Matei XIII, 40; 2 Petru III, 10), bruscă (Matei XXIV, 42-44; Luca XII, 40; 1 Tesaloniceni V, 2; IV, 13-18; 2 Petru III, 10; 1 Tesaloniceni V, 3) şi precedată de multe semne. În prima ei viziune, la puţin timp după dezamăgirea din 1844, Hellen G. White ar fi

văzut în duh a doua venire a Domnului şi ar fi călătorit cu cei mântuiţi (144 000 de „sfinţi”) pe norii cerului, timp de 7 zile. Cităm un mic fragment din Tragedia veacurilor, pentru a vedea cum Hellen G. White descrie venirea Domnului în cele mai mici amănunte: „Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o palmă. Este norul care-L înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului Omului. Într-o tăcere solemnă îl privesc cum se apropie de pământ devenind din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce este un nor mare, alb, având la

temelie o slavă asemănătoare cu un foc mistuitor, iar deasupra curcubeul

norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de spini nu mai răneşte capul acela sfânt, ci o diademă de slavă se odihenşte pe sfânta Sa frunte ”

. Multe evenimente importante vor fi asociate cu întoarcerea Domnlui, ca de exemplu învierea morţilor, distrugerea celor răi, purificarea pământului, răsplata celor drepţi, stabilirea împărăţiei Sale veşnice. Împlinirea aproape completă a diferitelor aspecte ale profeţiei, în mod particular cele întâlnite în Apocalipsă şi în Cartea lui Daniel şi raportarea lor la condiţiile existente azi în lume, în domeniul social, politic, medical sau religios indică faptul că venirea lui Hristos este aproape, chiar la uşă susţin ei. Timpul exact al acestui eveniment nu a fost profeţit, însă credincioşii sunt îndemnaţi să fie gata în orice moment” (Articolul 20 de credinţă) 341 .

Când

340

Romano-Catolică, p. 101-105. 340 Ellen G.White, Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 588. A se vedea mai ales Poporul lui Dumnezeu salvat, p. 583-599. A se vedea şi Mărturii pentru Biserică, ed. fr., vol. 2, p. 75-77; redată şi în L’esprit de la prophétie et ses enseignements, Séminaire adventiste de Salève, fd, p. 29-31. În studiile recente se arată că viziunile Hellenei G. White despre a doua venire a Domnului sunt inspirate din opera lui Manuel Lacunza, The Coming of the Messiah in Glory and Mayesty 341 „Aşa după cum indică şi denumirea noastră confesională, cea de a doua venire a lui Hristos este una din doctrinele cardinale ale credinţei adventiste. Noi îi dăm o asemnea importanţă în contextul convingerilor noastre, deoarece ea ocupă o poziţie esenţială în Sfânta Scriptură, nu numai în Noul Testament, ci şi în Vechiul”: Seventh-day Adventists Answer Questions On Doctrine, Review and

Eshatologia grupurilor adventist milenariste contemporane

147

A doua venire a Domnului va fi precedată de numeroase semne în natură (Marcu XIII, 24-29). Adventiştii evocă următoarele semne în natură: cutremure (este dat ca exemplu cutremurul de la Lisabona din 1755, unul din cele mai puternice din lume, resimţit şi în Nordul Africii şi în Europa); eclipse (19 mai 1780 în America de Nord, când mulţi au crezut că este sfârşitul lumii); căderea stelelor (13 noiembrie 1833, cerul a fost traversat de meteoriţi. Se estimează că erau 60 000 de meteoriţi pe oră; a fost vizibil în America de Nord, Canada, Mexic, insule din Oceanul Pacific şi Atlantic) etc. 342 . În 1955, semnele de care se temeau erau: inventarea bombei cu hidrogen şi posibilitatea izbucnirii unui răzoi atomic; promovarea invenţiilor care au schimbat întregul mod de viaţă al omului şi care, din punctul lor de vedere, confirmă profeţia lui Daniel XII, 4 („Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa”); colapsul moral în viaţa socială şi politică 343 . În al doilea rând, susţin că vor fi semne semne pe plan moral. Adventiştii cred de exemplu că versetul de la Matei XXIV, 12 se referă la toate deviaţiile în materie de sexualitate, alimentaţie, distracţie, care se practică în timpurile moderne. De asemenea, lipsa dragostei se referă la conflictele din familie, la scandaluri şi la orice formă de lipsă de respect faţă de fiinţa umană (crimă, răpire etc). „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” învaţă că la a doua venire a lui Hristos, drepţii care vor fi înviaţi şi cei care se vor afla pe pământ vor fi răpiţi la cer şi vor domni acolo cu Hristos 1000 de ani 344 . Păcătoşii vor fi nimiciţi de

Herald Publishing Association, Washington, D.C., 1957, p. 449.

342 „În lume totul este într-o frământare. Semnele timpului sunt prevestitoare de rău… Spiritul lui Dumnezeu se retrage de pe pământ şi pe apă şi pe uscat vine nenorocire după nenorocire. Au loc furtuni mari, cutremure de pământ, incendii, inundaţii şi crime de tot felul”: Ellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 33; „Apelez la membrii Bisericii să nu treacă cu vederea împlinirea semnelor timpului, care spun atât de clar că sfârşitul este aproape”: Ellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 37. Este important comentariul lui Richard Lehman, care spunea că „adventiştii au acordat atenţie în mod tradiţional acestor semne, care au apărut în regiunile unde populaţia studia scripturile şi în mod particular profeţiile biblice”:

Richard Lehmann, Les Adventistes du Septième Jour, Maredsous, Éditions Brépols, 1987, p. 96.

343 A Guide of the Religions in America, (ed.) Leo Rusten, Simon and Schuster, 1955, capitolul “What is a Seventh-Day Adventist?”, semnat Arthur Maxwell, p. 138.

344 Despre învăţătura milenaristă a „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”, a se vedea: Eric Claude

Webster, „The Millenium”, în: Handbook

, the Christ, Grand Rapids, 1972; Loraine Boettner (1901-1990), The Millenium, P & R Publishing, 1990; Robert Clouse (ed.), The Meaning of the Millenium. Four Views, InterVarisity, 1977; Millard Erickson, Contemporary options in Eschatology. A Study of the Millenium, Grand Rapids, 1977; Jerry Gladson, „The Significance of the Millenium”, în: Adventist Review, 16/1989; Jerry Gladson, „William Miller and the Triumph of the Premillenialism”, în: Adventist Review, 9/1989;

p. 927-946; Gerrit Cornelis Berkouwer, The Return of

148 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent

slava prezenţei lui Hristos. Este vorba de Judecata milenială post-adventă, care priveşte „lumea”, dar şi pe îngerii răi (Apocalipsă XII, 9; 1 Corinteni VI, 3). Judecătorii sunt Hristos şi sfinţii (1 Corinteni VI, 2), iar scopul acestei judecăţi este de a determina pedeapsa în conformitate cu faptele săvârşite (Apocalipsă XX, 12) 345 . La sfârşitul mileniului, va avea loc întoarcerea lui Hristos pe pământ, împreună cu sfinţii; a doua înviere, a celor necredincioşi, care va fi o înviere spre judecată, eliberarea lui Satan; judecata, adică distrugerea celor păcătoşi (Apocalipsă XX, 5, 7-10; XXI). Judecata Post-milenială are loc după ce vor fi luat sfârşit cei 1000 de ani ai Regatului. Ea implică stârpirea celor răi şi a răului din univers, pentru ca să nu se mai ridice niciodată. Tatăl şi Fiul vor judeca pe Satana, pe îngerii răi şi pe toţi cei ale căror nume nu s-au găsit în „Cartea Vieţii”. Scopul acestei judecăţi este de a distruge definitiv pe cel de la care vine păcatul, pe Satana. Iezerul de foc din Apocalipsă XX, 15, susţin ei, este suprafaţa arsă a pământului după mileniu 346 . După această distrugere a răului, Dumnezeu va crea un cer şi un pământ nou, în care vor locui drepţii lui Dumnezeu. Alte puncte doctrinare importante care formează spiritul mişcării sunt:

împlinirea istorică a mesajului celor trei îngeri din Cartea Apocalipsei în lucrarea „Bisericii Adventiste de Ziua a 7-a”; intrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc şi judecata pre-adventă la o dată precisă în istorie (anul 1844); doctrina sabatului; manifestarea reînnoită a spiritului profeţiei în viaţa şi în activitatea fondatoarei lor, Hellen G. White (1827-1915), doctrina mâncărurilor curate şi necurate. Toate aceste învăţături specifice, la care ne vom referi în cele ce urmează, se sprijină pe o interpretare particulară a textelor profetice din Vechiul şi din Noul Testament şi de aceea am considerat necesar să prezentăm pe scurt caracteristicile hermeneuticii adventiste.

Hans LaRondelle, „The Millenium. Its Old Testament Roots”, în: Ministry, noiembrie 1982; Hans LaRondelle, „The One Thousand years of Revelation 20”, în: Ministry, septembrie 1982; Webb Mealy, „After the Thousand Years. Ressurection and Judgement in Revelation 20”, în: Journal for the Study of the New Testament, Suplement Series, 1992; Kenneth Strand, Interpreting the Book of Revelation, Naples, 1989; Kenneth Strand, „What the Millenium Means to Me”, în: Adventist Review, 12 martie, 1987; George Eldon Ladd, Robert G. Clouse (ed.), Anthony A. Hoekema (contributor), The Meaning of the Millennium. Four Views, InterVarsity Press, 1977, 223 p. 345 Adventiştii susţin că în perioada de la Întrupare până la sfârşitul istoriei vor avea loc nu mai puţin de cinci judecăţi. Prima judecată este a vieţii şi a morţii lui Hristos (Ioan XII, 31-32); a doua este decizia personală pentru sau împotriva lui Dumnezeu; a treia este judecata pre-adventă de la Daniel VII, 9-13; a patra este odată cu a doua venire a Domului, când cei păcătoşi vor fi distruşi; iar a cincea este Judecata de Apoi propriu-zisă. 346 Adventiştii nu cred în existenţa iadului ca loc veşnic de suferinţă. Aceste idei, susţin adventiştii, vin din filosofia greacă şi au fost încorporate în literatura extrabiblică evreiească.

Eshatologia grupurilor adventist milenariste contemporane

149

a. Hermeneutica textelor profetice

„Adventiştii de Ziua a Şaptea” acceptă interpretarea istorică, premilenaristă a apocalipticii biblice, susţinând că profeţiile sunt portrete ale viitorului, pe care Dumnezeu a hotărât să le descopere umanităţii. Dumnezeu, ca „Stăpân al istoriei”, a dezvăluit evenimentele viitoare, pentru ca oamenii să cunoască semnele dinaintea sau din timpul sfârşitului 347 . O importanţă aparte este acordată Cărţii lui Daniel şi Apocalipsei Sfântului Ioan Evanghelistul, care sunt interpretate pornind de la trei principii hermeneutice de bază: principiul hristocentric (Hristos este cheia înţelegerii tuturor profeţiilor scripturistice); unitatea planului mânturii din Vechiul şi din Noul Testament şi Scriptura se interpretează pe ea înseşi (principiul Sola Scriptura) 348 . Adventiştii consideră, în general, că o viziune simbolică este

347 „Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestei lumi, profeţiile cu privire la ultimele zile solicită în mod deosebit studiul nostru. Ultima carte a Noului Testament este plină de adevăr, pe care avem nevoie să-l înţelegem. Satana a orbit minţile multora, aşa încât sunt bucuroşi să găsească orice scuză pentru a nu studia Apocalipsa”: Ellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 28; „Apocaliptica biblică afirmă controlul lui Dumnezeu asupra cursului evenimentelor; ea trasează o secvenţă a istoriei sacre, care se concentrează în mod particular pe

ultimele zile

lumi

dar în final ele trebuie să facă loc „Împărăţiei lui Dumnezeu”

umanitatea trăieşte sub judecată

iadului nu pot nimic contra Bisericii Lui”: Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, Herald Publising Association, 2000, p. 800. În alt loc se spune: „Dacă profeţii înşişi au sondat Scripturile pentru a descoperi sensul profeţiilor care le-au fost revelate - sau cele ale altor profeţi (Daniel IX, 1-12; XII; 6-12), cu atât mai mult creştinii, care sunt separaţi de epoca biblică de mai multe milenii, ar trebui să se dedice studierii cuvântului profetic”: Prophétie et eschatologie. Conférences bibliques division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol. 1, 1982, p. 8; Froom LeRoy Edwin, The Prophetic Faith of our Fathers, Washington, 1946-1954, 4 vol. în 5 tomuri, vol. I: Early Church Exposition, Subsequent, Deflection and Medieval Revival: „Fără

lumina profeţiei viitorul este un vast şi imepentrabil necunoscut, un deşert fără ieşire, o mare fără busolă. Dar profeţia este degetul lui Dumnezeu care arată calea unei lumi cufundată în confuzie, deziluzie şi disperare. Profeţia este răspunsul lui Dumnezeu la întrebările omului”, p. 15. A se vedea şi William G. Johnson, „Biblical Apocalyptic”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, Review and Herald Publishing Association and the General Conference of Seventh-day Adventists, 2000, p. 784-814. Temeiurile biblice, din perspectivă adventistă, care-l arată pe Dumnezeu „Stăpân al istoriei” sunt: Apocalipsă I, 17-19; Daniel II, 28; Amos, III, 7. 348 „Deşi au fost scrise în generaţii diferite, adevărurile Vechiului şi ale Noului Testament rămân inseparabile, ele nu se contrazic unele pe altele Cele două Testamente sunt unul, aşa cum Dumnezeu este Unul singur. Vechiul Testament prin profeţi şi simboluri descoperă Evanghelia Mântuitorului ce avea să vină; Noul Testament, prin viaţa lui Isus descoperă pe Mântuitorul care a

o expunere biblică a celor 27 de

venit, Evanghelia în realitate”: Adventiştii de ziua a 7-a cred

, puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 15-27. („Isus

Apocaliptica biblică confirmă profeţia lui Hristos, că porţile

Apocaliptica biblică proclamă că

Apocaliptica biblică furnizează un înţeles care transcende durerea şi agonia acestei

Apocaliptica biblică acceptă legitimitatea guvernelor omeneşti. Regi şi regate vin şi se duc,

150 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent

urmată imediat de o explicaţie literară (mai ales la Profetul Daniel); că simbolurile sunt adesea explicate pe parcursul naraţiunilor; că importul simbolurilor în alte pasaje narative facilitează descifrarea semnificaţiei lor. Astfel, se crede că cele două cărţi profetice nu au o structură liniară, ci revin mereu asupra unor teme deja abordate (recapitulare). Cartea lui Daniel, cât şi Cartea Apocalipsei juxtapun viziunile lor, în sensul că fiecare reia şi amplifică subiecte deja expuse 349 . Astfel, întreaga construcţie a temelor doctrinare în „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” pleacă de la o interpretare istoricistă a Cărţii lui Daniel şi a Apocalipsei 350 . Un alt element care conferă specificitate hermeneuticii biblice adventiste este semnul de egalitate care se pune între o zi profetică şi un an calendaristic. Reputatul istoric, arheolog şi biblicist adventist, William Henry Shea (1932- ), a examinat principiul zi-an într-o serie de studii fără să indice totuşi niciun argument serios care să-l valideze: „Date fiind interconexiunile între diferitele referinţe de timp în viziuni, este rezonabil să se afirme că în capitolele apocaliptice din Daniil şi din Apocalipsă o zi simbolică semnifică un an în sens literal” 351 .

Hristos este tema centrală a Scripturii”). A se vedea şi lucrarea Methods of Bible Study (Metode de studiere a Bibliei), raportul prezentat la Comitetul anual al Conferinţei Generale din 12 octombrie

1986.

349 De exemplu, spun ei, Daniel VII reia Daniel II, dar adaugă detalii care nu erau prezente în relatarea anterioară. Precizări suplimentare despre acest subiect sunt furnizate în scrierile Hellenei G. White, mai ales în The Great Controversy between Christ and Satan: the Conflict of the Ages in the Christian Dispensation, Boise, Pacific Press Association, 1888 (Grantham: Stanborough Press, 1995); traducere în limba română sub titlul Tragedia veacurilor, ediţia citată.

350 În decursul dialogului avut cu diferite denominaţiuni ale creştinismului istoric, a devenit clar că adventiştii acordă o atenţie particulară textelor profetice şi consideră că celelalte Biserici creştine nu le studiază suficient. În cursul discuţiilor cu reprezentanţii Consiliului Mondial al Bisericilor, de exemplu, adventiştii au lansant câteva semne de întrebare referitoare la neîncrederea creştinilor cu privire la acest gen de texte. Ei au argumentat că un creştin rămâne vag în mărturia lui dacă nu are curaj să interpreteze semnele timpului. La rândul lor, reprezentanţii protestantismului „ecumenic” au arătat că adventiştii izolează textele profetice şi apocaliptice de restul mărturiei biblice şi că stabilesc prea uşor o legătură între anumite texte şi anumite evenimente. A se vedea:

So Much in Commun. Documents of Interest in the Conversation between the World Council of the Churches and the Seventh-Day Adventist Church, Geneva, 1973 („The World Council of the Churches. Seventh- Day Adventist Conversations and their Significance”, p. 98-104). 351 Handbook of Seventh-Day Adventist…, p. 798. El a încercat să demonstreze, de asemenea, că acest principiu a fost cunoscut şi aplicat frecvent de evrei chiar şi în perioada post-Qumran. William H. Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation, Washington, D.C.: General Conference of Seventh-Day Adventists, p. 798; William H. Shea, „When Did the Seventy Weeks of Daniel 9, 24 Begin?”, în: Journal of Adventist Theological Society, 1/1991, p. 115-138. În acest articol, Shea arată că indicaţia numerologică a Profetului Daniel este foarte concretă: 7 săptămâni

Eshatologia grupurilor adventist milenariste contemporane

151

În articolul „Le principe jour-année” 352 , el compară Numeri XIV, 34 cu Iezechil IV, 6, concluzionând că „deoarece frazeologia ebraică a celor trei texte este esenţial aceeaşi, este evident că principiul implicat este şi el acelaşi, cel puţin în ceea ce priveşte interpretarea factorului timp”(p. 307). De asemenea, într-un manual pentru instructori putem citi: „Ca adventişti, noi credem de mult timp şi în mod justificat (?!, n.a.) că aceste profeţii au la bază principiul zi-an. Printre argumentele biblice care susţin acest principiu, amintim: 1) Viziunile sunt simbolice şi de aceea şi timpul specificat de ele trebuie să fie tot simbolic; 2) Cum viziunile se întind pe perioade lungi, şi unităţile de timp specificate trebuie să acopere perioade lungi de timp; 3) Modul specific în care sunt exprimate perioadele de timp indică, de asemenea, că ele trebuie să fie aplicate simbolic. De exemplu, faptul că termenul ani nu este folosit în nici unul dintre pasajele referitoare la timp poate fi explicat doar pe baza principiului an-zi (total confuz!!!, n.a.) 353 . Pe baza acestui principiu, adventiştii au elaborat o numerologie profetică, pe care se sprijină o bună parte a sistemului lor doctrinar. Astfel, ei consideră că cele 1260 de zile, cât a durat fuga femeii în pustie (Apocalipsă XII, 6), încep în anul 538 d.Hr, când ostrogoţii au abandonat asediul Romei, iar puterea micului corn, episcopul Romei, a putut să-şi consolideze autoritatea, beneficiind şi de politica religioasă a împăratului Justinian. Ca urmare, a început perioada puterii papale, în care au avut loc persecuţii numeroase, culminând cu Inchiziţia. După exact 1260 de ani, în 1798, Papa Pius VI (1775-1799) a fost arestat şi exilat, ceea ce a slăbit considerabil puterea catolicismului în acea vreme 354 .

şi 62 de săptămâni până la venirea lui Mesia înseamnă 67 de săptămâni, adică 483 de ani istorici. Utilizând o argumentaţie cu date istorice, cronologice, William Shea încearcă să demonstreze că această periodă incepe în 457 î.d. Hr., anul în care Ezra dă decretul de reconstruire a oraşului şi se termină în anul 27 d.Hr., când Mântuitorul a fost botezat în Iordan. William Henry Shea, M.D., Ph.D., este director adjunct la Biblical Research Institute al Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea şi a fost director al Institutului de Arheologie al Andrews University (1972- 1986), Researcher Associate la Biblical Research Institute (1986-1998), autorul a numeroase lucrări de teologie adventistă, printre care: Selected Studies on Prophetic Interpretation. Washington, DC: Review and Herald, 1982; The Sabbath in Jewish and Christian traditions:

Symposium: Papers edited by Tamara C. Eskenazi, Daniel J. Harrington, William H. Shea, New York: Crossroad, 1991.

352 Publicat în: Prophétie et eschatologie, p. 302-336. 353 Daniel. Studii biblice pentru majori, ediţie instructori, octombrie-decembrie 2004, Ed. Viaţă şi Sănătate, 2004, p. 88. Despre principiul „zi-an”, a se vedea: Dictionary of Premillennial Theology, Ed. Mal Couch, Grand Rapids: Kregel, 1996, p. 256-257 (“Millennial year-day tradition”).

354 Gerhard Franz Hasel, „La „petit corn” , les saints et le sanctuaire en Daniel 8”, în: Prophétie et eschatologie, Conférences bibliques, division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol. 2, 1982, p. 195-255. „Romano-Catolicismul a primit lovitura de moarte”, în: Adventiştii de ziua a

152 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent

O altă indicaţie temporală, foarte importantă pentru învăţătura eshatologică adventistă, este Daniel VIII, 14, referitoare la „urâciuna pustiirii”, care va dura 2300 de seri şi de dimineţi. Pe baza indicaţiilor din alte capitole ale Cărţii lui Daniel, istoricii adventişti plasează începutul acestei perioade în jurul anului 539 î.d.Hr, când Babilonul a fost cucerit. Pentru a afla data exactă când începe această perioadă, este luat în considerare textul de la Daniel IX, 24-27, în care se spune că vremea încercării pentru Israel va dura 70 de săptămâni (adică 490 de ani), împărţite în trei perioade: 7 săptămâni, 62 de săptămâni şi respectiv o săptămână. În mijlocul ultimei săptămâni, Mesia va fi dat violent la moarte şi aceasta corespunde, după calculele lor, exact cu anul 31 d.Hr. 355 . Începutul celor 490 de ani este, potrivit adventiştilor, clar marcat la Daniil IX, 25, unde se vorbeşte despre refacerea Iersalimului. Deşi sunt trei regi care au dat decrete de reconstruire a Ierusalimului (Cyrus, Darius, Artarxerxes), adventiştii cred că numai decretul lui Artarxerxes poate fi luat în discuţie, deşi din nou nu există nici un argument valabil care să susţină acest punct de vedere 356 . Decretul este datat, pe baza surselor istorice egiptene şi babiloniene, în 457 î.d.Hr. 357 . Deci cei

, Evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 244.

355 Şaptezeci de săptamâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă, până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se va pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor. Să ştii şi să întelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel Uns-Cel Vestit – sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni, Cel Uns va pieri fără să se gasescă vreo vină în El, iar poporul unui Domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război-prăpădul cel hotărât. Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii”. Despre cele „70 de săptămâni” din perspectivă adventistă, a se vedea William H. Shea, „Daniel 9, 24-27”, în: Prophétie et eschatologie, Conférences bibliques division euroafricaine, Séminaire adventiste de Salève, vol. 2, 1982, p. 255-302.

o expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul

7-a cred

356 Dintre cele trei date, 538 î.Hr. (Cyrus), 520 î.d.Hr. (Darius) şi 457 î.d.Hr. (Artarxerxes), adventiştii aleg ultima dată, pe temeiul confirmării post-factum a profeţiei: „Să presupunem că cineva ar lua ca punct de început al perioadei profetice anul 538 î.d.Hr. De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului (538 î.d.Hr.) şi până la Mesia Cârmuitorul Isus, ar trebui să treacă 483 de ani. Adăugând 483 de ani la anul 538 î.d.Hr., unde ajungem? La anul 55 î.d.Hr., care nu se potriveşte cu lucrarea lui Hristos pe pământ”: Daniel. Studii biblice pentru majori, ediţie instructori, octombrie-decembrie 2004, Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 134.

357 William Shea, „When did the seventy weeks of Daniel 9, 24 begin?”, în: Journal of Adventist Theological Society, vol. 2, partea I, 1991, p. 115-138 (p. 121-126). A se vedea şi William Shea, Selected Studies on the Prophetic Interpretation, Washington, 1982; William Shea, „The location and Significance of Armagheddon in Rev. 16, 16”, în: Andrews University Seminary Studies,

Eshatologia grupurilor adventist milenariste contemporane

153

2300 de ani încep în 457 î.d.Hr. şi se vor termina în 1844. Această dată ar corespunde cu profeţia lui Daniel, că vedenia va dura „până la sfârşitul veacurilor” (Daniel VIII, 17) şi cu „ora judecăţii” (Apocalipsă XIV, 7).

b) Marea Apostazie şi Rămăşiţa credincioasă.

Încă de la început, adventiştii s-au văzut pe ei înşişi ca formând „Biserica de la începuturile creştinismului”, dar şi „Biserica de pe urmă”, care are cele şapte semne ale „rămăşiţei”, aşa cum sunt enunţate ele în Apocalipsă: ţine toate cele 10 porunci (XII, 17), are spiritul profeţiei (IX, 10), este urâtă de către balaur, Satana (XII, 9), este un popor răbdător (XIV, 12), are credinţa lui Isus (XIV, 12), predică a doua venire a Domnului şi vesteşte lumii ultima solie de har (XIV, 6-10) 358 . Misiunea lor era să reamintească întregii creştinătăţi că lumea şi evoluţia ei sunt supuse aşteptării eshatologice. Această misiune se concretizează într-o întreită datorie. În primul rând, „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” pretinde că păstrează ceea ce biserica primară, mişcările pre-reformatoare în Evul Mediu, Reforma şi mişcările de redeşteptare au crezut. Păstrând acest mesaj, adventiştii cred că promovează adevărata misiune ecumenică, deoarece propovăduirea acestui mesaj eshatologic trebuie să fie prima îndatorire a creştinilor. În al doilea rând, ei trebuie să atragă atenţia că eshatologia tradiţională este golită de conţinut. Toate bisericile afirmă credinţa în a doua venire a lui Hristos, dar această credinţă nu se află în centrul predicării lor. În al treilea rând, adventiştii sunt convinşi că ei trebuie să predice a doua venire a lui Hristos ca răspuns final al lui Dumnezeu la toate problemele oamenilor pe acest pământ. Această viziune eshatologică nu poate fi înţeleasă decât dacă este încadrată în Marea luptă dintre Hristos şi Satana, cu privire la legea lui Dumnezeu şi la suveranitatea Sa asupra Universului 359 . Adventiştii susţin că de la căderea primilor îngeri şi a primilor oameni în păcat, această lume a devenit terenul luptei dintre Dumnezeu şi Satan. Dumnezeu a oferit de mai multe ori, în mai multe etape (dispensaţii) legământul harului Său, dar oamenii, influenţaţi de diavolul, s-au răzvrătit. În această luptă teribilă, „Dumnezeu a revărsat harul şi

18/1980, p. 157-162.

358 Ellen G. White, Solia lui Dumezeu către Laodiceea, traducere Popa Dumitru, f.a, p. 15.

359 A se vedea punctul 8 de credinţă, precum şi articolul „Marea luptă”, în: Adventiştii de ziua a 7-

o expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul

Evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 157-167. „Doctrina marii lupte descoperă extraordinara încleştare care afectează fiecare persoană născută în lumea noastră şi care atinge orice colţ al Universului”, p. 165.

a cred

:

154 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent

Spiritul Său asupra poporului Său, pentru a-l întări ca să se împotrivească puterii celui rău” 360 . Poporul ales este acela care îl va îndreptăţi pe Dumnezeu. El constituie „rămăşiţa” care a păstrat credinţa în Hristos, poruncile lui Dumnezeu şi mărturia Lui în lume. În al 12-lea Articol de credinţă, se spune că „Biserica universală este compusă din cei care cred cu adevărat în Hristos, dar în zilele din urmă, un timp de apostazie va veni şi o rămăşiţă va fi chemată să ţină poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos. Această rămăşiţă anunţă sosirea zilei judecăţii, proclamând mântuirea prin Hristos şi vestind apropierea revenirii sale 361 . Perioada de timp cuprinsă între primele secole creştine şi apariţia adventismului este numită de ei „Marea apostazie”, profeţită de Daniel (cap. VII şi VIII) şi anunţată clar de Sfântul Apostol Pavel (2 Tesaloniceni II, 3-4). Din textul Epistolei, adventiştii înţeleg că, odată cu căderea Imperiului Roman, ridicarea lui Antihrist nu va întârzia să se arate. Această perioadă este cuprinsă, aşa cum s-a văzut, între nişte limite cronologice precise, 538 d.Hr.-1798 d.Hr.,

360 Hellen G. White, Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 9.

361 „Studierea Bibliei le-a descoperit faptul că încercările şi dezamăgirile prin care Dumnezeu a

îngăduit ca ei să treacă au constituit o profundă şi purificatoare experienţă, care i-a consacrat ca rămăşiţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a însărcinat să continue Reforma, care adusese atâta

bucurie şi putere Bisericii”: Adventiştii de ziua a 7-a cred

puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul evangheliei, Bucureşti, 1993, p. 255. „Rămăşiţa

înseamnă cei ce rămân. Biblia înfăţişează rămăşiţa ca pe un mic grup al poporului lui Dumnezeu care, prin nenoriciri, prin războaie şi prin apostazie rămân credincioşi faţă de Dumnezeu. Această rămăşiţă credincioasă a fost rădăcina pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a extinde Biserica sa

, Adventiştii susţin că în Vechiul Testament noţiunea de „rămăşiţă” era întrebuinţată în sens istoric, ca referire la cel credincios care păstrează legământul lui Dumnezeu şi în sens eshatologic, ca referire la cei care vor rămâne credincioşi lui Mesia. Termenul „rămăşiţă” în sens eshatologic este folosit cel mai mult de profetul Isaia (VI, 13; X, 20-21 etc), pentru care trăsăturile ei sunt credinţa, nădejdea şi ascultarea faţă de Dumnezeu şi faţă de Mesia. Profetul spune că rămăşiţa îi include şi pe non-israeliţi, aceia dintre neamuri care au ales să respecte legământul lui Dumnezeu cu Israel şi care l-au căutat pe Mesia: această idee se găseşte şi la Miheia II, 12-13; Ioil II; Ieremia XXIII, 2-8. Din toate aceste texte, adventiştii înţeleg că „rămăşiţa” va fi adunată ca religie, mai degrabă decât ca o comunitate politică şi că această adunare este legată de venirea lui Mesia. În Noul Testament, adventiştii identifică rămăşiţa credincioasă cu Biserica primelor secole creştine (Ioan X, 16; Matei XXI, 43). Această rămăşiţă va fi un popor mesianic, care se va angaja într-o activitate misionară la scară mondială, pentru a aduna pe toţi cei care acceptă mesajul lui Dumnezeu într-o comunitate de credinţă şi rugăciune, care este însăşi „Biserica Adventistă de Ziua a 7-a”: Hans LaRondelle, „The remnant and the message of the three angels”, în: Handbook of Seventh-day Adventists…, p. 857- 892; Gerhard F. Hasel, The Remnant. The History and Theology of the Remnant Idea from Genesis to Isaiah, Andrew University Monographs, 1972, vol. 5 (1974), p. 847-848; Desmond Ford, Gillian Ford, The Adventist Crisis of Spiritual Identity, Newcastle, Desmond Ford Publications, 1982; James White, Life Incidents in Connection with the Great Advent Movement as Illustrated by the Three Angels of Revelation XIV, Berrien Springs, Andrews University Press, 2003.

vizibilă pe pământ”: Adventiştii de ziua a 7-a cred

o expunere biblică a celor 27 de

:

p. 252.

Eshatologia grupurilor adventist milenariste contemporane

155

interval care se încadrează exact, susţin ei, în cei 1260 de ani ai profeţiei lui Daniel 362 . Adventiştii consideră că „falsa învăţătură creştină”, care pretinde că va continua învăţătura lui Hristos, nu este altceva decât romano-catolicismul 363 . Această interpretare îşi găseşte confirmarea în Apocalipsă XII, 6, unde femeia care fuge în pustie pentru 1260 de zile este identificată cu adevărata biserică, persecutată în acest timp de apostazie 364 . A doua parte a lucrării lui Hellen G. White despre marea controversă între Dumnezeu şi Satan (Tragedia veacurilor) se concentrează pe perioada de la deşteptarea adventă din secolul al XIX-lea până la a doua venire şi restaurarea finală a tuturor lucrurilor. Aici se face o analiză a viziunii din cartea Daniel VII, care se pune în legătură cu fiara de la Apocalipsă XII. Hellen G. White prezintă cele 1260 de zile ale profeţiei lui Daniel ca fiind cei 1260 de ani ai supremaţiei papale (538-1789). Tot Papalitatea este reprezentată şi de „micul corn” (Daniel VIII, 22), care a urmat celor patru coarne sombolizând puterile politice 365 .

362 „Această înţelegere dintre păgânism şi creştinism a dat naştere la „omul fărădelegii”, prezis în profeţie, ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumezeu. Acest sistem uriaş al falsei religii este capodopera puterii lui Satana, un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul”: Hellen G. White, Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 44. A se vedea şi pasaje din lucrările lui Hellen G. White în:

„L’Apostasie de l’Eglise”, L’esprit de la prophétie et ses enseignements, Séminaire adventiste de Salève, fd, p. 308-313.

363 „Apostolul caracterizează venirea noii apostazii ca pe o formă de cult contrafăcută, care se va ridica din Biserica creştină puţin după căderea Romei păgâne. Numai papalitatea împlineşte această profeţie în mod cert”: Hans K. LaRondelle, „The remnant and the message of the three angels”, în: Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, p. 869. Hans K. LaRondelle este profesor asociat de teologie sistematică la Andrews University. Şi-a luat doctoratul la Universitatea protestantă din Amsterdam cu faimosul teolog reformat, Gerrit Cornelis Berkouwer (1903-1996), prezentând teza Perfection and Perfectionism. A Dogmatic-Ethical Study of Biblical Perfection and Phenomenal Perfectionism (Perfecţiune şi perfecţionism. Un studiu etico-dogmatic al perfecţiunii biblice şi al perfecţionismului fenomenal). A se vedea şi Hans K. LaRondelle, How to Understand the End-Time Prophecies of the Bible, Sarasota, Fl.: First Impressions, 1997. 364 „Sub conducerea papalităţii, Biserica creştină s-a afundat într-o profundă apostazie. Popularitatea crescândă a Bisericii a accelerat declinul ei. Coborârea standardului a făcut ca cei neconvertiţi să se simtă în pace în Biserică. Mulţimile, cunoscând foarte puţin despre adevăratul creştinism, s-au alăturat Bisericii numai cu numele, aducând cu ei învăţătura lor păgână. Aceste compromisuri între creştinism şi păgânism au dus la formarea „omului păcatului”, un gigantesc

sistem al falsei religii, un amestec de adevăr şi erezie”: Adventiştii de ziua a 7-a cred

biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, Ed. Cuvântul Evangheliei, Bucureşti, 1993,

: o expunere

p. 243.

365 „Apostazia a fost cea care a făcut ca Biserica timpurie să caute ajutorul guvernului civil, iar acest lucru a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii, care este fiara”: Hellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 163. A se vedea: George Rice, „Hellen G. White’s Use of Daniel and Revelation”, în: Symposium on Revelation, (eds.) Frank Holbrock and Silver

156 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent

Între predecesorii lor în eforturile de a restaura „Biserica apostolică”, adventiştii îi numără pe apostoli, apoi pe pre-reformatori şi pe reformatori, anabaptişti, puritani şi pietiştii germani din secolul al XVII-lea, pe Manuel De Lacunza (1731-1801) şi pe Edward Irwing (1792-1834), care în 1827 a publicat în limba engleză lucrarea lui Manuel Lacunza, sau pe protagoniştii „marii deşteptări” din America. Astfel, adventiştii cred că în perioada de după 1844 şi până la a doua venire a Domnului tot adevărul biblic va fi restaurat 366 . Cu toate acestea, protestantismul, în ansamblul său, nu a fost privit cu îngăduinţă de Hellen G. White, care spunea: „În vremurile din urmă, lumea se va uni sub un cap, puterea papală, ca să se împotivească lui Dumnezeu în persoana martorilor lui. Cine îşi va da împărăţia acestei puteri? Protestantismul, care în timp ce pretinde a avea trăsături şi spirit de miel şi a fi aliat cu cerul, vorbeşte cu glas de balaur. El este mânat de influenţa iadului 367 . Textul biblic care defineşte şi sintetizează spiritul curentului adventist şi care este frecvent citat pentru a exprima identitatea mişcării este Apocalipsa XIV, 6-7: „Am văzut un înger zburând în ceruri, cu o Evanghelie veşnică ca să o proclame celor de pe pământ, fiecărei naţiuni şi trib, limbă şi popor. El strigă cu voce tare: temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă; pentru că ceasul judecăţii a venit! Slăviţi-l pe El care a făcut cerul şi pământul, marea şi apele curgătoare ” Există cel puţin patru temeiuri care justifică alegerea acestui text biblic. Se consideră, în primul rând, că acest pasaj transmite un mesaj apocaliptic, or, accentul pus pe vremurile din urmă este cuprins de la bun început chiar în numele denominaţiunii. În al doilea rând, în centrul pasajului se află „Evanghelia veşnică”, iar adventiştii consideră că sunt creştini evanghelici, care

Spring, Hagerstown: Review and Herald Pub. Assn., 1992; „Puterea aceea, care timp de secole a exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creştinătăţii, este Roma”: Hellen G. White, Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 349. „Puterea care a urmat după cele patru împărăţii greceşti a fost Roma, mai întâi păgână, iar apoi papală. Faptul că profeţia precizează că acest corn mic urma să devină nespus de mare şi puternic în contrast cu Medo-Persia, care a ajuns „mare” (Daniel VIII, 4) şi cu Grecia, care a ajuns „ puternică” (Daniel VIII, 8) exclude ipoteza că acest corn mic ar fi regele sirian Antioh Epifanul, care nu a fost mai puternic, nici decât Medo-Persia, nici decât Grecia. Doar Roma, atât în faza ei păgână, cât şi în faza ei papală a fost mai puternică decât ele”: Daniel. Studii biblice pentru majori. Ediţie instructori, octombrie-decembrie 2004, Ed. Viaţă şi sănătate, 2004, p. 110. La rândul său, Gerhard Hasel identifică micul corn cu Papalitatea pe baza următoarelor considerente: expansiune, persecuţia sfinţilor, arogarea puterii divine: „The Little Horn, the Heavenly Sanctuary and the Time of the End. A Study of Daniel 8, 9-14”, în: Syposium on Daniel, vol. 2, p. 415.

366 LeRoy Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 3 (1946), p. 187-205; vol. 4 (1954), p. 289-300. Washington, D.C., Review and Herald Publishing Assn; Nancy Vyhmeister, „Who are the Seventh-Day Adventists?”, în: Handbook…, p. 1-21.

367 Hellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p. 185.

Eshatologia grupurilor adventist milenariste contemporane

157

mărturisesc în linii mari doctrinele legate de Sfânta Treime, divino-umanitatea lui Hristos şi mântuirea prin jertfa Sa. În al treilea rând, textul biblic îl proclamă pe Dumnezeu „Creator al cerului şi al pământului, Judecător al viilor şi al morţilor”. Aceasta se leagă de faptul că ei acordă o mare importanţă preocupărilor morale, că doctrina este importantă pentru ei, dar în egală măsură şi practica, dar mai ales ataşamentul faţă de mişcare. În al patrulea rând, versetul implică ideea de prozeltism; el presupune ca toată lumea, evanghelizată de ei, cu toate rasele şi cu toate popoarele, trebuie să se încline în faţa tronului lui Dumnezeu. Astfel, mesajul celor trei îngeri ai Apocalipsei exprimă un apel final către toate seminţiile pământului de a renunţa la orice formă de idolatrie şi de a se închina Creatorului, în credinţă faţă de Hristos şi în ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu. Îngerii, spun ei, sunt simbolurile unei mişcări religioase, care este poporul lui Dumnezeu şi care predică în zilele din urmă. Acest popor este cel despre care se spune în Apocalipsă XII, 17 că păstrează poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Hristos. Mesajul primului înger anunţă că judecata finală din cer a început. Scopul mesajului este de a restaura adevărata închinare şi de a pregăti locuitorii pământului pentru a doua venire a lui Hristos. În mesajul celui de al doilea înger, Babilonul trebuie înţeles în sens spiritual. Aşa cum Babilonul istoric a invadat teritoriul lui Israel şi a luat poporul în captivitate, tot la fel Babilonul timpurilor din urmă va robi Biserica lui Dumnezeu şi va înlocui adevăratul cult cu o formă contrafăcută de mijlocire. Faptul că mesajul celui de al treilea înger se referă la cinstirea lui Dumnezeu, Creator al cerului şi al pământului, este pus în legătură cu respectarea sabatului ca aducere aminte a Creaţiei. Adventiştii înţeleg acest mesaj ca aplicându-se la ei înşişi: respectarea sâmbetei este semnul ascultării de poruncile lui Dumnezeu, iar mărturia lui Hristos este darul profetic care s-a manifestat prin Hellen G. White în „Biserica rămasă credincioasă368 .

368 John Nevins Andrews (1829-1883), unul din fruntaşii adventişti, arăta că erorile care au transformat creştinismul în Babilon au fost: doctrina botezului copiilor; uniunea „criminală” între Stat şi Biserică, care a făcut ca Biserica să devină intolerantă, prostituata din Apocalipsă XVII; credinţa într-un mileniu de pace şi de prosperitate pe pământ înainte de a doua venire; schimbarea celei de a patra porunci-sabatul; doctrina nemuririi sufletului, derivată din mitologia păgână; spiritualizarea celei de a doua veniri: The Three Messages of the Revelation XIV, 6-12, Battle Creek, 1982, p. 51-53. John Nevins Andrews a fost un intelectual adventist foarte apropiat de James White şi de Hellen G. White, care a participat la organizarea „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”. El a fost cel care a instituit începutul zilei de odihnă vineri seara (1855) şi care a stabilit modalităţile legale prin care „Biserica Adventistă” să poată dobândi proprietăţi. În 1861, a publicat o lucrare importantă, History of the Sabbath & the First Day of the Week, Battle Creek, Michigan:

Steam Press of the Seventh-Day Adventist Publishing Association, 1873, ( 4 1912), care trasează

158 Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent

2) ÎNVĂŢĂTURI SPECIFICE ALE ADVENTISMULUI DE ZIUA A ŞAPTEA

a) Doctrina sanctuarului şi judecata pre-investigativă

Intrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc este o învăţătură de bază în eshatologia adventistă. În Tragedia veacurilor, Hellen G. White spunea:

„Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii planul de mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi descoperindu-ne sfârşitul, plin de biruinţă, în lupta dintre neprihănire şi păcat” 369 . Adventiştii cred că, după Înălţare, Hristos a inaugurat activitatea Sa preoţească în ceruri şi numai în urma acesteia credincioşii se bucură de roadele morţii Sale pe cruce. Această activitate are două aspecte. Primul este prefigurat de serviciile zilnice în templul evreiesc şi anume Hristos mijloceşte harul dragostei lui Dumnezeu pentru poporul Său şi îl prezintă în faţa lui Dumnezeu. Al doilea aspect este reprezentat de lucrarea Sa ca Mare Preot în Sfânta Sfintelor, în ziua Curăţirii. Această învăţătură, spun ei, se bazează pe textele din Epistola către Evrei, care arată dimensiunea arhierească a slujirii lui Hristos 370 , pe Cartea Apocalipsei (XIV, 17; XI, 19), care îl arată pe Hristos îndeplinind lucrarea lui în două lăcaşuri şi pe Cartea lui Daniel 371 , care, din punctul de vedere adventist, plasează începutul „Zilei curăţirii” într-un moment specific al istoriei, la sfârşitul celor 2300 de săptămâni, adică în 1844 (Articolele de credinţă, de la 13, 14, 15, 16) 372 .

istoria sabatului în Scriptură şi apoi în istorie. A fost editor al revistei Review and Herald, în perioada 1869-1870, iar în 1874 a devenit primul misionar adventist în Elveţia, unde a şi murit. John Nevins Andrews a dat numele celei mai mari universitaţi adventiste, Andrews University.

369 Hellen G. White, Tragedia veacurilor, traducere de Nelu Dumitrescu, Bucureşti, 1992, p. 375- 386 („Ce este sanctuarul?”); Hellen G. White, Maranata, Ed. Alege Viaţa, Bucureşti, 1988, p.

245-249.

370 Comentarii adventiste la Epistola către Evrei: Paul Ellingworth, The Epistle to the Hebrews. A Commentary of the Greek Text, Grand Rapids, 1993; Donald Guthrie, The Letter to the Hebrews, Grand Rapids, 1983; Frank Kalbrook, Issues in the Book of Hebrews, Silver Spring, 1989; John Owen, An Exposition of Hebrews, 4 vol., Evansille, 1960.

371 Profetului i se descoperă că lui Israel i-au fost acordate 70 de săptămâni de milă (la Daniel, IX, 24-27). Cel mai important aspect al profeţiei este venirea lui Mesia, care este uns după 69 de săptămâni şi moare în mijlocul celei de a 70-a săptămâni. Un comentariu de referinţă adventist la Cartea lui Daniel: Frank Holbrook (ed.), Symposium on Daniel. Introductory and Exegetical Studies, Washington, 1986.

372 „Termenul sanctuar, aşa cum este folosit în Biblie, se referă mai întâi la chivotul construit de

Eshatologia grupurilor adventist milenariste contemporane

159

Epistola către Evrei este o sursă importantă a învăţăturii adeventiste despre sanctuarul ceresc 373 . Aici, în calitate de Mare Preot, spun adventiştii, Hristos „administrează roadele jertfei Sale pe cruce acelora care se pocăiesc de păcatele lor şi cred” 374 . Astfel, Hristos îndeplineşte în ceruri funcţia de mijlocire, pe care

Moise, ca model al lucrurilor cereşti; în al doilea rând, se referă la adevăratul chivot din ceruri. La moartea lui Hristos, serviciul tipic (figurativ) a încetat. Adevăratul chivot din ceruri este sanctuarul noului legământ. Şi, deoarece profeţia lui Daniel VIII, 14 este împlinită în această dispensaţie, sanctuarul la care se referă trebuie să fie sanctuarul noului legământ”: Hellen G. White, Tragedia veacurilor…, p. 417. „Mijlocirea lui Hristos în numele omului în sanctuarul ceresc este la fel de importantă în planul mântuirii cum a fost moartea Lui pe cruce. Prin moartea Sa, El a început o lucrare, pe care, după înviere, El s-a înălţat ca s-o desăvârşască în ceruri. Trebuie să intrăm prin credinţă dincolo de catapeteasmă (Evrei VI, 20). Acolo se reflectă lumina crucii de pe Golgota. Acolo putem avea o cunoaştere mai limpede a tainelor mânturii” (Hellen G. White, Tragedia veacurilor…, p. 489). În scrierile adventiste, se accentuează faptul că, aşa cum altarul pământesc avea o structură bipartită - Sfânta şi Sfânta Sfintelor - tot aşa altarul ceresc are două compartimente: un loc sfânt, în care ard şapte lămpi de foc (