Sunteți pe pagina 1din 2

Portul femeilor este un exemplu admirabil de echilibru intre creativitate, simt practic si bun gust.

Folosind, la baza, aceeasi croiala si aceleasi reguli de compozitie, fiecare femeie si-a adaptat costumul
astfel incat sa fie unic si s-o avantajeze pe ea. Ia a fost ca un fel de uniforma, dar uniform e ultimul lucru
care-ti vine in minte cand te gandesti la ii: de fapt nu sunt 2 ii compuse la fel si purtate la fel.

Aceste reguli de compozitie au plecat de la considerente practice si functiunea a fost, inainte de orice.
Haina a fost compusa pentru a putea fi si descompusa, pentru a inlocui partile care se uzau mai repede;
la nevoie, camasa primea un 'refresh'. Cu astfel de croiala, nu se pierdea nici un petec de material. Totul
a fost gandit si optimizat pentru ca sa nu se risipeasca material, timp, efort.

Costumul, in mare, arata ca un fel de rochie, compusa din bucati: camasa la care se atasau manecile si
poalele (fusta) care nu erau insa intotdeauna cusute de camasa. Poalele se faceau dintr-o panza cu
tesatura mai putin fina decat pentru camasa: se uzau mai repede si erau acoperite de catrinte, fote, deci
nu merita sa investesti in poale. Doar marginea de jos, care se vedea de sub fota / catrinta primea o
bordura decorativa. Oricum ar fi trebuit sa i se coasa tiv si atunci, de ce sa nu fie si placut ochiului?

Prima cusatura care a aparut pe ie pentru ca nu se putea fara, a fost "UMARUL" anume cea care unea
maneca de trup. Aici au aparut prima data semnele cusute, marcand aceasta cusatura. Ulterior, aceasta
banda a fost repetata mai jos, de cateva ori si a devenit "ALTITA". Sunt 3 reguli de baza ale altitei pe o ie
corecta:

> banda decorativa de sus este distantata un pic de restul si bordurile laterale ce o marginesc se ridica
mai sus de ea; altita sa ramana deschisa inspre sus
> altita este mai ingusta decat restul manecii (regula derivata din croiala, considerente practice)
> motivele folosite pe altita nu se regasesc nicaieri altundeva pe ie (aceste motive sunt legate de
identitatea femeii, de locul de unde ea s-a nascut, etc)

altita se facea, de multe ori, o bucata de panza separata; pentru ca presupunea multa munca; este cea
mai densa cusatura. Fiind separata, femeia o putea refolosi pentru camasa urmatoare, cand prima se
invechea.

In studii mai vechi, facute prin 1850, pe plansele desenate, inca se mai trecea separat numele de
"UMAR" pentru banda decorativa de sus si "ALTITA" pentru benzile decorative similare care se repetau
mai jos. Mai tarziu, "UMARUL" a fost contopit cu totul in "ALTITA", desi a ramas ca rand distantat, nu a
mai fost numit in mod special.

"INCRETUL" a aparut tot din considerente practice: manecile au fost croite mai largi, ca sa fie mai
comode si atunci a fost nevoie de aceasta banda pentru a le aduce la aceeasi dimensiune cu despicatura
din trupul camasii. Realizat printr-o tehnica de cusut speciala, incretul era cusut cu linii paralele pe fata si
verticale pe spate. Se trageau firele si banda se ingusta. Atunci nu exista elastic, dar incretul are un rol
asemanator. Intotdeauna romancele au cusut incretul in nuante de ocru, galben, chiar si alb (Mehedinti).
Hutanii din Bucovina au preluat si ei incretul odata cu costumul dar pentru a se diferentia l-au facut
rosu. Iar Rutenii au ales, tot pentru diferentiere, sa-l faca verde sau albastru. Pe banda incretului s-au
folosit motive specifice, feminine, legate de fertilitate: in special romburi si variatiuni de romburi, taiate si
intersectate.

"RAURII" de pe maneci au rol estetic. Jongland cu proportia modelelor, densitatea raurilor, culorile
folosite, femeile isi reglau aparitia, silueta, prin adevarate iluzii optice. Sunt 2 tipuri de rauri: drepte (simple
sau increngate) si oblice, numite: costisate, chiezuri, piezuri (piezise). In Vrancea, femeile au ajuns la un
efect special, cosand raurile drepte dar rasuncind manecile. Aceasta "moda" s-a raspandit si prin zonele
invecinate, ajungand pana in Muscel. Nu cred ca poate fi o regula fixa, dar imi pare ca in Moldova si
Bucovina predomina raurile piezise; si in sud, Muntenia si Oltenia cele drepte.

Raurii de pe piept, mult mai bogati la iile de vara si normal, in sudul tarii. In nord, fiind mai rece, femeile
purtau bundita (cojoc fara maneci) care acoperea ia pe piept si spate. Se vedeau doar manecile. Nu avea
rost sa incarci o ie pe care urma s-o ascunzi sub bundita.

Mai exista cusaturi decorative pentru guler si marginea de jos manecilor. Si mai exista un tip de cusaturi,
"cheite" folosite pentru a uni bucatile de panza intre ele: pentru a coase maneca pe interior, pentru a
coase fata de spate. Numele folosit pentru aceste cusaturi, cel putin in Dobrogea si uneori in sud este
"BIBILURI" si numele spune totul. Te-apuci sa bibilesti o ie numai daca mai ai timp si chef. Asta nu
inseamna ca o incarci excesiv. Cheitele, bibilurile, se fac cu ata alba sau rosie. Si femeile au stiut ele
foarte bine sa pastreze o compozitie echilibrata, un raport palcut ochiului intre fondul alb al iei si cusatura
colorata. De altfel, in Tulcea, cu toate "bibilurile", camasa arata foarte simplu si elegant, pentru ca nu are
rauri si incret, ci doar "UMAR".

Am cautat in disperare sa gasesc o schema cu regulile de compozitie si proportiile elementelor pe ii. Asta
pentru ca intentionez sa recompun ii, pe baza motivelor autentice recuperate care au fost, la vremea
respectiva, colectate pe bucati.

N-am reusit sa gasesc nimic concret; insa, Doamna Varvara Buzila, director adjunct al Muzeului de
Etnografie si Istorie Naturala din Chisinau, a fost amabila sa-mi raspunda la intrebari si sa-mi dea niste
indicii. Astfel:

incretul = 1/3 din altita; altita + incretul = 1/3 din lungimea totala a manecii.

Facand un desen, a rezultat cum ca maneca se imparte in 12 parti egale:

3 parti, adica un sfert din lungimea manecii revine altitei. O parte revine incretului. Raurii raman cu 8 parti
din 12, adica cu 2 treimi.

Asa ar fi o ie ideala, dar nu obligatorie. Proportiile s-au obtinut facand o medie intre foarte multe variante
de ii. Asa cum s-a ajuns la "dreptunghiul de aur", asa putem sa numim aceasta schema "ia de aur" si s-o
folosim nu ca regula rigida, dar ca reper.