Notiuni de anatomie ale coloanei vertebrale

Notiuni de anatomie ale coloanei vertebrale

Coloana vertebrala este cea mai importanta componenta a scheletului osos si a aparatului
locomotor, implicit. Ea serveste ca punct de ancorare pentru toate celelalte elemente care
alcatuiesc corpul uman. Este axul central al structurii noastre fizice. In consecinta, starea sa se
va reflecta asupra intregii noastre fiintei.

Dimensiuni: Lungimea coloanei vertebrale este in medie de 73 cm la barbat si 63 cm la

femeie, reprezentand astfel 40% din lungimea totala a corpului. Latimea maxima a coloanei
vertebrale este la baza sacrului, unde masoara 11 cm. De aici merge descrescand atat in jos,
cat si in sus. Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor vertebre lombare unde atinge 7
cm, apoi descreste atat in sus cat si in jos.

Segment complex, de o mare importanta functionala, coloana vertebrala este alcatuita din 33
sau 34 de segmente osoase (vertebre), 344 de suprafete articulare, 23 de discuri intervertebrale
si 365 de ligamente cu 730 de puncte de insertie. Asupra coloanei vertebrale actioneaza nu
mai putin de 730 de muschi cu actiune directa. La toate acestea trebuind adaugate
formatiunile nervoase (somatice si vegetative), vasculare, etc.

Segmentele osoase care alcatuiesc coloana vertebrala se numesc vertebre. Vertebrele au o

parte anterioara numita corp si o parte posterioara numita arc. Aceste doua parti inchid intre
ele canalul vertebral.

Coloana vertebrala se imparte in patru regiuni, fiecare din ele fiind alcatuita, in mod normal,
dintr-un numar fix de vertebre. Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici
morfofunctionale legate de indeplinirea celor doua functii importante ale coloanei vertebrale
umane: functia de a suporta greutatea capului, trunchiului si a membrelor superioare si functia
de a asigura o mobilitate suficienta.
 Figura 1. Cele cinci regiuni ale coloanei vertebrale

Vertebrele poarta diferite denumiri in functie de regiunea unde se gasesc:

Vertebrele cervicale raspund gatului. Ele sunt in numar de 7 si se noteaza de la C1 la C7.

Impreuna formeaza zona cervicala.

Vertebrele toracale (dorsale) raspund toracelui. Ele sunt in numar de 12 si se numeroteaza

de la T1 la T12. Impreuna formeaza coloana toracala.

Vertebrele lombare raspund regiunii lombare. Ele sunt in numar de 5 si se noteaza de la L1

la L5. Impreuna formeaza coloana lombara.

Vertebrele din aceste 3 zone (C1-L5) sunt mobile si independente(delimitate una de cealalta)
si se numesc vertebre adevarate.

Vertebrele sacro-coccigiene sunt in numar de 5 respectiv 4-5 piese osoase si raspund

pelvisului. Ele se sudeaza dand nastere la doua oase: sacrul respectiv coccigiene. Fiind oase
sudate intre ele se ai numesc si vertebre false.
Coloana se articuleaza superior, prin intermediul primei vertebre cervicale, cu craniul, iar
inferior prin intermediul sacrului cu oasele coxale.

Fiecare vertebra prezinta anterior un corp vertebral si posterior un arc vertebral.

Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasa si are forma unui cilindru scurt, care
prezinta doua fete (superioara si inferioara) si o circumferinta.

Figura 2. In timp ce vertebrele au caracteristici unice regionale, fiecare vertebra are trei
parti principale:
corp (violet), arcul vertebral (verde), si procesele de atasament muscular (portocaliu).

Arcul vertebral are o forma neregulata. Posterior si median prezinta o apofiza spinoasa,
lateral doua apofize transverse si deasupra si dedesubt cate doua apofize articulare (in total
patru apofize articulare dispuse vertical). Intre apofiza spinoasa si apofizele articulare se
gasesc lamele vertebrale. Portiunile care leaga arcul vertebral de corpul vertebral se numesc
pediculi.

Arcul vertebral este alcatuit dintr-un pedicul, 2 lame vertebrale, 2 procese transverse, 2
procese articulare superioare, 2 procese articulare inferioare si un proces spinos.

Gaura vertebrala, delimitata in corpul si arcul vertebral, formeaza prin suprapunerea

vertebrelor canalul vertebral, care adaposteste maduva spinarii.
 Figura 3. Arcul vertebral (verde), formeaza canalul spinal (albastru),
prin care trece maduva spinarii.

Pentru o elasticitate si o rezistenta crescuta, coloana vertebrala prezinta 4 curburi normale:

lordoza cervicala, convexa anterior;

cifoza toracala, convexa posterior;

lordoza lombara, convexa anterior;

cifoza sacro-coccigiana, convexa posterior.

La acestea se adauga in plan frontal o scolioza toracica, cu convexitatea de partea mainii

dominante (cu care scrii).

Pentru asigurarea mobilitatii si rezistentei coloanei, elementele osoase (vertebrele) sunt unite
de elemente conjunctiv fibroase, discul intervertebral si ligamentele coloanei.

Articulatiile

Fatetele articulare reprezinta articulatiile mobile ale coloanei vertebrale care conecteaza o
vertebra la alta vertebra. Fara fateta articulara, nu am avea flexibilitate in coloana vertebrala si
ne-am misca foarte rigid in miscari simple.

Fiecare vertebra are patru fete articulare, o pereche care se conecteaza la perechea vertebrala
de mai sus (fatete superioare), si una care se conecteaza la vertebra de mai jos (fatete
inferioare).
 Figura 4. Fatetele superioare si inferioare conecteaza vertebrele intre ele.
Exista patru fete articulare asociate cu fiecare vertebra.

Intre vertebre se realizeaza o serie de linii articulare, care se clasifica in:

Articulatiile corpurilor vertebrale - Suprafetele articulare ale acestora sunt date de fetele
inferioare si superioare (usor concave). Intre aceste suprafete osoase se gasesc discurile
intervertebrale. Acestea sunt formatiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o portiune
periferica fibroasa - inelul fibros - si una centrala - nucleul pulpos. Nucleul pulpos nu are o
pozitie fixa, el mobilizandu-se in cursul miscarilor. Deplasarile acestuia sunt posibile,
deoarece este deformabil elastic si expansibil, aceste calitati fiind legate de continutul de apa.
Nucleul se afla astfel intr-o permanenta presiune si este usor de inteles de ce orice defect al
inelului fibros care-l inconjoara permite hernierea lui. Limita inferioara a discurilor este
alcatuita din lamele cartilaginoase, care protejeaza nucleul pulpos de presiunile excesive. In
ceea ce priveste vascularizatia, la individul adult prezenta vaselor de sange se intalneste
numai in conditii patologice. Nutritia cartilajului se face prin imbibitie prin lamele terminale
ale suprafetelor articulare vertebrale.
 Figura 5. Discurile intervertebrale (violet) sunt realizate dintr-un centru de gel
numit nucleu pulpos si o portiune periferica fibroasa numit inel fibros.

Trebuie remarcat faptul ca nucleul pulpos are o mare forta de imbibitie, marindu-si volumul in
repaus, putand da (prin insumarea maririi volumului tuturor discurilor) o alungire de pana la 3
cm a coloanei vertebrale la subiectul tanar, sanatos. Nucleul pulpos nu este inervat. Inelul
fibros este inervat de ramurile nervoase provenite din nervii sinuvertebrali care inerveaza si
ligamentul vertebral comun posterior (aceasta explica si caracterul durerii din hernia sau
tasarea discului intervertebral).

Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:

a) contribuie, prin rezistenta lor, la mentinerea curburilor coloanei;

b) favorizeaza, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru dupa terminarea

miscarii;

c) transmit greutatea corpului in toate directiile diferitelor segmente ale coloanei

vertebrale;

d) amortizeza socurile sau presiunile la care este supus fiecare segment in mod special
in cursul miscarilor sau eforturilor.

Articulatiile lamelor vertebrale - Intre lamele vertebrale nu exista propriu zis articulatii.
Totusi, ele sunt unite prin ligamente speciale denumite ligamente galbene, alcatuite din
fascicule de fibre elastice, care prin structura lor permit apropierea si indepartarea lamelor
vertebrale una fata de alta.

Articulatiile apofizelor spinoase - Ca si lamele vertebrale apofizele spinoase sunt unite intre
ele prin doua feluri de ligamente: ligamentele interspinoase si ligamentul supraspinos. Primele
se gasesc intre doua apofize spinoase iar ultimul este un cordon ce se intinde pe tot lungul
coloanei vertebrale. In regiunea cervicala, ligamentul supraspinos este deosebit de bine
dezvoltat si prin extremitatea lui proximala se insera pe protuberanta occipitala externa; el
este denumit ligamentul cervical posterior si are rolul sa mentina pasiv capul si gatul pentru a
nu se flecta inainte.

Articulatiile apofizelor transverse - Apofizele transverse sunt unite prin ligamente

intertransverse.

Articulatiile apofizelor articulare sunt plane si permit numai simpla alunecare a suprafetelor
articulare una peste alta.

Articulatia occipitoatlantoida este o diartroza bicondiliana. Suprafetele articulare ale

occipitalului sunt reprezentate de cei doi condili occipitali, care privesc in jos si inainte si in
afara si au o forma convexa in toate sensurile.

Suprafetele articulare ale atlasului sunt reprezentate de cele doua cavitati glenoide, ce privesc
in sus, inainte si inauntru si au o forma concava in toate sensurile. Toate aceste patru suprafete
articulare sunt acoperite de un cartilaj hialin. Suprafetele articulare sunt unite intre ele printr-o
capsula subtire, intarita de doua ligamente, unul anterior si altul posterior.

Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcatuit din doua ligamente
(ligamentul vertebral comun posterior si ligamentul vertebral comun anterior), care formeaza
doua benzi ce se intind pe toata lungimea coloanei vertebrale.

Figura 6. Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcatuit din doua
ligamente,
ligamentul vertebral comun posterior si ligamentul vertebral comun anterior

Vascularizarea maduvei spinarii

Irigatia maduvei spinarii se realizeaza de o maniera cu totul aparte si cunoasterea ei este
indispensabila cunoasterii sindroamelor ischemice (de deficit sau lipsa a circulatiei sanguine),
cu deficitele lor neurologice grave care pot sa survina in urma diverselor afectiuni. Maduva
cervicala este irigata de mai multe artere importante, care provin din arterele spinale
anterioare si posterioare (ramuri ale arterei vertebrale si ale arterei cerebeloase posterioare).
Maduva lombara este irigata de artere care provin din arterele sacrate laterale, iar maduva
dorsala este irigata de arterele cervicale si lombare. Zona vasculara cea mai critica se gaseste
la nivelul D 4, la limita celor doua teritorii vasculare.

Muschii coloanei vertebrale

Miscarile coloanei vertebrale sunt produse de un mare numar de muschi, care se insera fie pe
coloana, fie la distanta de ea, cum sunt unii muschi ai gatului si muschii abdominali.

Muschii gatului: muschiul sternocleidomastoidian; muschii scaleni; muschiul drept anterior

al capului; micul drept anterior al capului; lungul gatului; (pielosul gatului; splenius al gatului
si al capului; fasciculul superior al marelui trapez)

Muschii abdomenului: marele drept al abdomenului; marele oblic al abdomenului; micul

oblic al abdomenului; transversul abdomenului; muschii lomboiliaci (patratul lombelor,
psoasul iliac).

Muschii posteriori ai trunchiului: muschiul trapez; muschiul marele dorsal; romboidul;

unghiularul; micul dintat posterosuperior; micul dintat posteroinferior; muschii cefei
(splenius, marele complex, micul complex, transversul gatului, marele si micul drept posterior
ai gatului, marele si micul oblic posterior ai gatului); muschii spinali, se gasesc in santurile
vertebrale formate din apofizele spinoase si coaste (muschii sacrospinali, paravertebrali) sunt
in numar de trei: iliocostalul, lungul dorsal si spinotransversalul; muschii intertransversali si
muschii interspinosi.
 Figura 7. Muschii coloanei vertebrale: ai gatului, abdomenului si trunchiului

Tonusul muscular este starea de contractie statica sau de tensiune permanenta a muschiului
relaxat, se mentine prin mecanism reflex si influenteaza proprietatile muschiului. Are rol in
determinarea formei corpului, stabilitate articulara, metabolism si termoreglare. Variaza in
functie de varsta, stare de sanatate, sex, antrenament. Hipotonia si hipertonia musculara in
limite fiziologice nu produc modificari importante, dar peste anumite limite pot determina,
initial deviatii ale coloanei si ulterior chiar deformatii. Prin antrenament bine condus,
proprietatile muschiului (tonus, excitabilitate, contractilitate, elasticitate, plasticitate) se pot
dezvolta pana la valori superioare.

Bilantul muscular

Bilantul muscular apreciaza forta unui muschi sau grup muscular cu ajutorul unor tehnici de
examinare manuala. Cel mai folosit sistem este cel care utilizeaza o scara de la 5 la 0.

Forta 5 (normala) este atunci cand se poate efectua o miscare, impotriva gravitatiei,
pe toata amplitudinea, impotriva unei forte exterioare aproximativ egala cu valoarea
fortei normale.
 Forta 4 (buna) capacitatea de a deplasa antigravitational un segment, impotriva unei
rezistente mai mici.

Forta 3 (acceptabila) se apreciaza in cazul in care segmentul este deplasat impotriva

gravitatiei, fara alta rezistenta. Reprezinta pragul functional minim necesar pentru a
deplasa diferitele segmente.

Forta 2 (mediocra) permite mobilizarea, dar numai dupa eliminarea gravitatiei.

Forta1 (schitata) nu permite deplasarea segmentului, dar la palpare se percepe

contractia.

Forta 0 (absenta) cand nu se percepe nici o contractie.

Statica coloanei vertebrale

Coloana vertebrala se poate compara cu un catarg a carui pozitie corecta depinde de intinderea
paramelor. O deficienta a paramelor poate sa constituie o cauza a devierii sau frangerii
catargului.

Figura 8. Statica
In ortostatism si in repaus coloana vertebrala are o directie verticala si o forma usor sinuoasa
mai ales in plan sagital. Curburile atenueaza socurile si favorizeaza mentinerea echilibrului
coloanei pe bazin, usurand deci eforturile centurii musculare a coloanei.

Aceasta atitudine si aceasta forma se mentin datorita jocului tonicitatii musculare, elasticitatii
ligamentelor si discurilor, precum si datorita imbinarii anatomice a celor 24 de segmente
osoase din care este compusa coloana vertebrala, segmente care isi adapteaza unul altuia
diferitele suprafete articulare.

Atitudinea coloanei vertebrale depinde de varsta, sex, profesiune, stare de oboseala, stare
psihica, stare de sanatate, etc.

Pentru pastrarea echilibrului in statiune bipeda se instaleaza, la inceputul celui de al doilea an

de viata, curbura lombara cu convexitatea inainte (lordoza compensatorie).

Echilibrul intrinsec. La adult, in statiune verticala, linia gravitatiei trece prin tragus, deci
inaintea articulatiei atlantooccipitale, prin partea anterioara a umarului, usor posterior fata de
o linie care ar uni cele doua capete femurale, prin mijlocul fetei externe a marelui trohanter,
anterior axului transversal al articulatiei genunchiului si putin posterior celui tibiotarsian.

Datorita curburilor coloanei, proiectia centrilor de greutate ai diferitelor segmente nu se

gaseste pe linia proiectiei centrului general de greutate al corpului. De aceea, actiunea
gravitatiei determina de la o vertebra la alta, solicitari rotationale, care tind sa accentueze
curburile si care trebuie neutralizate, deoarece altfel coloana s-ar prabusi.

Elementele care se opun solicitarilor rotationale sunt ligamentele. La coloana dorsala proiectia
centrului de greutate trece anterior coloanei. Aceasta s-ar prabusi inainte daca nu ar interveni
forta ligamentului vertebral comun posterior, a ligamentelor interspinoase si a ligamentelor
galbene. Situatia este inversa la coloana lombara si cervicala; proiectia centrului de greutate
trece posterior coloanei, iar fortele care se opun prabusirii sunt reprezentate de rezistenta
ligamentului vertebral comun anterior. Ligamentele vertebrale au deci rolul de a absorbi o
buna parte din solicitari.

Alte elemente care au rolul de a absorbi solicitarile sunt discurile intervertebrale. Ele nu stau
in tensiune ca ligamentele, ci sub presiune. Intre aceste doua categorii de elemente anatomice,
ligamentele pe de o parte si discurile de alta, supuse unor forte contrare, se stabileste o
anumita stare de echilibru, denumita echilibru intrinsec. In afara echilibrului intrinsec coloana
dispune (dupa cum am mentionat) de un mare numar de grupe musculare, care prin tonicitatea
lor ii asigura si un echilibru extrinsec, corsetul muscular.

Deviatiile coloanei vertebrale

Coloana vertebrala are o curbura fiologica normala : in zona cervicala si in zona lombara
exista un grad fiziologic de lordoza (fig. 1 si 3) iar in zona toracala exista un grad fiziologic
de cifoza (fig. 2). Modificarile patologice de ax ale coloanei vertebrale - exagerarea curburii
fiziologice sau aparitia unor curburi in afara celor fiziologice - reprezinta afectiuni ale
coloanei vertebrale.
Cifoza (fig. 2) este deviatia coloanei vertebrale in planul vertical. Cifoza se manifesta prin
curbarea accentuata a coloanei, spre in fata, in regiunea toracica, provocand cocoasa. Cifoza
poate fi compensata printr-o hiperlordoza cervicala si lombara pentru refacerea echilibrului
coloanei.

Lordoza (fig. 3) este o modificare a curburii fiziologice a coloanei vertebrale in zona

lombara. Lordoza se manifesta prin accentuarea curburii, spre in fata.

Scolioza (fig. 4) se manifesta prin aparitia unor curburi ale coloanei vertebrale, mai ales in
regiunea lombara, in plan frontal, coloana luand forma literei "C", urmata de multe ori de o
modificare compensatorie care apare in zona invecinata, coloana vertebrala fiind in forma
literei "S". Aceasta deformare "S" vizibila din spate, poate fi orientata spre dreapta sau spre
stanga, in functie de greselile de pozitie ale coloanei.

Netratate, cifoza, scolioza si lordoza duc la aparitia unui aspect inestetic al spatelui dar mai
ales la aparitia durerilor de spate.

Hernia de disc

Poate apare in orice parte a coloanei vertebrale, de cele mai multe ori la nivelul inferior al
coloanei (lombar). Uneori hernia de disc apare la nivelul gatului (cervical) si mai rar toracic.
 Figura 10. Hernie de disc: nucleul gelatinos se deplaseaza prin fisura si comprim nervul

Curburile coloanei

Coloana vertebrala are mai multe curburi fiziologice situate in plan sagital, care ii cresc
rezistenta (de aproximativ 10 ori fata de aceeasi coloana fara curburi). Aceste sunt cu
convexitatea anterior in zona cervicala, cu convexitatea posterior in zona toracica si cu
convexitatea anterior in regiunea lombara. Segmentul sacro-coccigian are o curbura imobila
cu convexitatea posterior.
 Figura 11. Curburile coloanei vertebrale

Curburile vertebrale impreuna cu ligamentele si discurile intervertebrale contribuie la

realizarea unui echilibru intrinsec adecvat al coloanei, la care se adauga echilibrul extrinsec,
pe care il realizeaza grupele musculare care sustin coloana vertebrala in mod direct, sau prin
intermediul altor structuri. Se ajunge astfel la numeroase mecanisme care au rol de a da
coloanei vertebrale rezistenta, mobilitatea si supletea maxime, care o fac potrivita pentru rolul
de sustinere, axare, protectie si miscare pe care il are.

Tipurile de tinuta

Echilibrul coloanei vertebrale nu se realizeaza in acelasi mod la toti indivizii normali. Aceasta
face ca tinuta coloanei vertebrale sa difere de la individ la individ si ea trebuie pusa in
legatura cu accentuarea sau diminuarea curburilor din planul anteroposterior, ca urmare a
gradului de inclinare inainte a bazinului.

Se deosebesc astfel cinci tipuri generale de tinuta:

Spatele normal. Este tipul de tinuta in care curburile vertebrale prezinta o arcuire
normala. Este tinuta de drepti "ostasesc", in care inclinarea bazinului este normala.
 Spatele rotund. Este un tip de tinuta foarte frecvent intalnit. Convexitatea dorsala
coboara si cuprinde si vertebrele lombare, iar concavitatea regiunii lombare se
micsoreaza si ca intindere si ca profunzime. Bazinul este inclinat usor inainte si in jos.

Spatele plat. Este un tip de tinuta mai putin frecvent intalnit. Convexitatea dorsala si
concavitatea lombara dispar, dar inclinarea bazinului ramane mica. Scapulele apar
reliefate inapoi. Acest tip de spate provoaca scoliozele cu evolutia cea mai grava.

Spatele concav - plat (sau lordotic). Este si mai putin frecvent intalnit. Concavitatea
lombara se accentueaza mult prin inclinarea puternica a bazinului inainte, in timp ce
convexitatea dorsala dispare.

Spatele concav - rotund. Este tipul de postura cel mai putin intalnit. Concavitatea
lombara se accentueaza, de asemenea mult, dar concomitent se accentueaza si
convexitatea dorsala.

Coloana vertebrala trebuie considerata ca o unitate functionala si fiecare tip de postura trebuie
considerat ca o adaptare spontana la anumite conditii deosebite de statica si dinamica.

De asemenea trebuie luat in considerare rolul deosebit al bazinului in determinarea atitudinii

coloanei vertebrale. Bazinul se costituie in suportul functional al coloanei vertebrale,
participand activ la statica si dinamica acesteia. Orice disfunctie la nivelul acestuia (suferinta,
asimetrie functionala sau statica) avand severe repercursiuni asupra ansamblului functional -
biomecanic al coloanei vertebrale.

Bazinul impreuna cu membrele inferioare se constituie in suportul biomecanicii coloanei

vertebrale.

Figura 12 Curbura segmentului sacro-coccigian

Biomecanica organului axial (coloanei vertebrale)

Miscarile coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt miscari complexe, in care intervin mai
multe segmente vertebrale. Ele se realizeaza prin cumularea usoarelor deplasari ale corpurilor
vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum si la nivelul celorlalte
articulatii. Aceste miscari sunt limitate de rezistenta ligamentelor, forma articulatiilor
intervertebrale si de gradul de compresibilitate a tesutului fibrocartilaginos din care este
alcatuit discul.

Micile deplasari intervertebrale sunt posibile numai gratie prezentei nucleului pulpos, care
trebuie sa aiba consistenta, forma si asezare normale. Miscarile vertebrale se executa pe
nucleul pulpos ca pe un ax, nucleul jucand rolul unei adevarate bile mecanice (rulment). Se
poate intelege ca pe un astfel de suport toate miscarile sunt posibile; totusi, acestea vor fi
limitate ori calauzite de feluritele conformatii si pozitii ale apofizelor articulare, de
ligamentele coloanei vertebrale si de corsetul muscular al acesteia.

Prin tensiunea lichidului ce se afla intre elementele sale componente, nucleul pulpos are
proprietatea de a fi elastic. Datorita acestei proprietati sunt posibile miscarile coloanei
vertebrale si sunt inlaturate efectele daunatoare ale presiunilor excesive sau ale socurilor
suferite de rahis. Intr-o atitudine de flexie fortata are loc o apropiere a corpurilor vertebrale -
in partea lor anterioara - prin comprimarea partiala a discului in jumatatea lui anterioara si
prin impingerea usoara posterioara a nucleului pulpos, in extensie lucrurile se petrec invers.
Daca nucleul pulpos trebuie considerat rulmentul pe care se executa miscarile coloanei
vertebrale, inelul fibros ramane elementul cel mai important al discului intervertebral, care
rezista fortelor de compresiune si decompresiune.

Din punct de vedere al goniometriei normale coloana vertebrala prezinta miscari complexe
rezultate din micromiscarile cumulate ale tuturor articulatiilor intervertebrale: flexie -
extensie, inclinare laterala, rotatia, si ca o rezultanta a acestora - circumductia.

Miscarea de flexie ventrala a trunchiului pe membrele inferioare se realizeaza prin

participarea nu numai a coloanei vertebrale ci si a soldurilor.

Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate sa execute in intregime o miscare de flexie, dar nu
toate segmentele participa in aceeasi masura. Amplitudinea cea mai mare in flexie se
realizeaza in regiunea cervicala si in cea lombara. Miscarea de flexie are cea mai mare
amplitudine la nivelul ultimelor doua vertebre dorsale si al vertebrelor lombare.

Arcul cu concavitatea anterioara pe care-l formeaza coloana in intregul ei, nu este un arc de
cerc, ci o linie curba, compusa din trei segmente, si anume: unul cu raza mai mica, pe care il
formeaza coloana cervicala, unul cu raza mai mare pe care-l formeaza coloana dorsala, si unul
cu raza mica, al regiunii lombare.

In miscarea de flexie, portiunea anterioara a discurilor intervertebrale este comprimata, in

timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase,
ligamentul supraspinos si muschii spatelui sunt pusi sub tensiune.
In pozitie ortostatica, muschii care initiaza miscarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal,
mai ales dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul iliac, precum si muschii subhioidieni si
sternocleidomastoidieni. Odata miscarea initiata, grupul antagonist al extensorilor intra in
actiune si gradueaza flectarea trunchiului, invingand fortele gravitationale.

In ceea ce priveste miscarea de extensie in pozitie ortostatica, in extensie, lucrurile se petrec

exact invers. Muschii santurilor vertebrale, deci muschii extensori, sunt cei care initiaza
miscarea, apoi miscarea este controlata de grupul anterior. Daca insa miscarea de extensie se
realizeaza in pozitia de decubit ventral, extensorii vor continua sa sustina miscarea.

In miscarea de extensie, portiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate,

in timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocata in
ultima faza de intrare in contact a apofizelor articulare si in ultima instanta si a apofizelor
spinoase.

Miscarea de inclinare laterala are maximum de amplitudine in segmentul dorsal. Cand are loc
si un oarecare grad de rasucire a coloanei, atunci trunchiul se inclina si mai mult lateral.

Miscarea de rotatie este maxima in regiunea cervicala. Coloana dorsala se roteste putin si
numai daca se inclina lateral, in coloana lombara miscarea de rasucire se executa cand
coloana este in extensie, mai ales in segmentul dorsolombar. Cand coloana este flectata,
miscarea de rasucire din segmentul lombar nu este posibila, deoarece condilii vertebrelor sunt
asezati vertical in articulatii si opresc miscarea; din aceeasi cauza, in flexie nu se poate face
nici inclinarea laterala a segmentului lombar.

Biomecanica articulatiei atlantoaxoidiene (dintre vertebrele atlas si axis)

Miscarile care se realizeaza intre atlas si axis prezinta unele particularitati, deoarece intre
aceste doua vertebre nu exista nici o articulatie intre corpii vertebrali, atlasul neavand corp
vertebral. Atlasul nu prezinta nici apofize articulare inferioare, care sunt reduse la simple
suprafete articulare, aflate pe fetele inferioare ale maselor lui laterale. Impreuna cu acestea,
apofizele superioare ale axisului realizeaza articulatiile atlantoaxoidiene laterale, articulatii
plane ca si cele dintre apofizele articulare ale celorlalte vertebre.

Exista insa in plus o articulatie atlantoaxoidiana mediana de partea axisului realizata de

apofiza lui odontoida, iar de partea atlasului de un inel osteofibros in care patrunde apofiza
odontoida.

In articulatia atlantoaxoidiana se face numai miscarea de rotatie a capului. In timpul acestei

miscari apofiza odontoida ramane pe loc, ca un pivot, in timp ce inelul atlasului se roteste in
jurul ei. Pentru ca rotirea atlasului sa fie posibila, acesta aluneca pe fetele articulare axoidiene
laterale. Miscarea de rotatie permisa de complexul articular atlantoaxoidian este de numai 30
pe ambele parti (stg. , dr. ). Rotatiile de amplitudini mari se fac prin participarea articulatiilor
vertebrelor subiacente.

Biomecanica articulatiei occipito-atlantoide

Aceasta articulatie permite miscari de flexie si de extensie si miscari de inclinare laterala a

capului dar nu permite miscari de rotatie.
Miscarea de flexie - extensie se face in jurul unui ax transversal ce trece prin partea superioara
a cavitatilor glenoide ale atlasului, capul actionand pe coloana ca o parghie de gradul 1, unde
forta este data de muschii cefei, rezistenta este data de greutatea capului ce tinde sa cada
inainte, iar punctul de sprijin este pe coloana.

Amplitudinea de flexie a capului permisa de articulatia occipitoatlantoidiana este de circa 20,

iar cea de extensie de 30. Aceasta amplitudine nu este suficienta decat pentru miscarile
capului, prin care se confirma ceva. Marirea amplitudinii de flexie extensie este posibila
numai prin participarea vertebrelor subiacente.

Miscarea de inclinare laterala este limitata la numai 15 in articulatia occipitoatlantoida si se

face in jurul unui ax sagital, care trece prin fiecare condil occipital.