Sunteți pe pagina 1din 20

PIATA VALUTARA.

NOTIUNE, STRUCTURA, TRASATURI

2.1. Piata valutara - cadru general

2.2. Piata valutara internationala: definire, factori de influenta

2.3. Piata valutara nationala: organizare, participanti, operatiuni

2.4. Piata eurovalutelor

2.4.1. Factorii care au determinat aparitia eurovalutelor

2.4.2. Operatiuni specifice pietei eurovalutelor

2.4.3. Piata euroobligatiunilor

2.4.4. Piata eurocreditelor

2.1. Piata valutara - cadru general

Dupa unii autori, schimbarea unei monede pe alta dateaza inca din secolul al VII-lea
i.e.n. Astfel de schimburi se intalnesc in antichitate, ca si in evul mediu. Despre efectuarea
unui schimb valutar, in acceptiunea moderna, se poate vorbi abia dupa 1880, cand bancile din
Viena si Berlin au inclus asemenea servicii in favoarea clientilor sai. Apoi, banci din alte
centre financiare si comerciale incep sa dezvolte acest tip de operatiuni. De remarcat ca, pana
la primul razboi mondial, volumul operatiunilor era relativ redus, iar sfera de cuprindere se
limita, in primul rand, la nivel national. Intre cele doua razboaie mondiale, ca urmare a
mutatiilor ce au avut loc in cadrul economiei mondiale, miscarile de fonduri pe plan
international capata o amploare tot mai mare, iar operatiunile de schimb valutar se impun ca o
necesitate obiectiva.

In acest interval de timp, bancile din Londra si New York dezvolta rapid o retea prin
care domina piata de schimb valutar. Dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial,
operatiunile de schimb valutar au fost practic sistate. Ulterior, treptat incep sa se efectueze
operatiuni de schimb de valutar in cadrul diferitelor tari, intai operatiuni la vedere, apoi si
operatiuni la termen.

Odata cu reducerea restrictiilor privind circulatia diferitelor valute, cu trecerea la


convertibilitate a principalelor valute ale lumii capitaliste (1958-1962), operatiunile de schimb
valutar incep sa devina tot mai ample, pentru ca dupa anii '60 sa se structureze piata valutara
internationala, ca o componenta indispensabila a relatiilor economice si financiare
internationale.

Intr-o etapa initiala, piata valutara s-a format si a evoluat odata cu pietele monetare si
de capital national, fiind de fapt o prelungire a acestora in exteriorul tarilor. Ulterior, a avut
loc o deprindere a acesteia de pietele monetare si de capital nationale, devenind o entitate
demarcata.

Piata valutara poate fi definita ca ansamblul de relatii care se formeaza la nivel


national sau international intre diferitele institutii nationale sau de vocatie internationala, intre
persoane fizice sau juridice, angajate in operatiuni valutare a caror sfera de desfasurare,
derulare depaseste sau nu cadrul national.

Notiunea de piata valutara reprezinta un termen generic, intrucat ea este constituita, pe


de o parte, din piete internationale, piete care, fiecare in parte, au specificul lor, de
neconfundat, iar, pe de alta parte, au la baza existentei si functionarii lor pietele nationale.

Se considera ca principale componente ale pietei valutare internationale: piata valutara


internationala, piata monetara internationala (piata eurovalutelor). Deseori, atat in practica, cat
si in literatura, se utilizeaza termenul de europiata, in sfera caruia sunt incluse toate
operatiunile efectuate in eurovalute, (cuprinzand trei segmente: piata eurovalutelor, piata
eurocreditelor si piata euroobligatiunilor). Aceasta structurare a pietei valutare internationale
reprezinta o abordare la un moment dat, intr-o lume in plina miscare. Analiza pe termen lung a
evolutiei pietei valutare internationale releva permanente mutatii aparute in configuratia sa.

Un exemplu, il constituie piata aurului care, ani de-a randul, a jucat un rol insemnat in
ansamblul pietei valutare, dar a carei importanta s-a diminuat o data cu procesul demonetizarii
aurului sau aparitia si dezvoltarea plina de neprevazut a europietei dupa cel de-al doilea razboi
mondial.

2.2 Piata valutara internationala: definire, factori de influenta

Desfasurare schimburilor economice internationale, in etapa actuala, este de


neconceput fara apelul la operatiunile specifice pietei valutare internationale. In primul rand
relatia de credit este limitata de fondurile de care dispune unul din cei doi parteneri si pe care
le poate imobiliza pe o perioada de timp.

Din acest punct de vedere, relatiile de credit international sunt determinate de


potentialul financiar al statelor participante la schimburile economice internationale si de
legislatia din fiecare tara, care poate fi mai mult sau mai putin restrictiva, piata monetara si de
capital nationala fiind prima sursa de mobilizare a fondurilor pentru dezvoltarea unei relatii de
credit international.

Aparitia si diversificarea pietei valutare internationale au determinat ca, in fluxul


schimbului de marfuri sau al actiunilor de cooperare dintre doua tari, sa poata fi atrase ca a
doua sursa, fonduri de pe diferite segmente ale pietei valutare internationale. Mai mult decat
atat, si in cazul institutiilor specializate de vocatie regionala sau internationala, mobilizarea
fondurilor pentru acordarea de imprumuturi tarilor membre se face prin apelul la piata
valutara internationala.

In al doilea rand, multilateralitatea relatiilor de schimb dezvoltate de o tara pe diferite


spatii geografice impune convertirea unor fonduri exprimate intr-o valuta, in sume egale ca
valoare, dar exprimate in alte valute. In acest proces, rolul determinant revine pietei valutare
internationale.

Acceptiunea termenului de piata valutara internationala a evoluat sensibil in ultimii 30


de ani, atat prin sfera de cuprindere si operatiunile cuprinse sub aceasta denumire, cat si din
punct de vedere al volumului si structurii operatiunilor practicate.
Aflata intr-o stransa corelatie cu o economie mondiala in dinamica si permanente
mutatii, piata valutara internationala este asemanata cu un pol de atractie, redistribuire si
convertire a fondurilor disponibile si necesare la nivel mondial.

Suportul existentei, functionarii si dezvoltarii pietei valutare internationale il constituie


pietele valutare nationale.

Piata valutara nationala cuprinde ansamblul relatiilor care iau nastere intre persoane
fizice si juridice privind cumpararea si vanzarea de valute, precum si institutiile (banci,
burse) si reglementarile (scrise sau nu) care faciliteaza aceste tranzactii. Ca structuri nationale
pietele valutare sunt supuse legislatiei din tarile lor, autoritatile monetare exercitand in acest
spatiu politica monetara subordonata intereselor economice si financiare ale statelor
respective.

Sintetic, piata valutara internationala concentreaza oferta si cererea de devize la nivel


international. Astfel, piata valutara internationala cuprinde totalitatea pietelor valutare
nationale pe care sunt permise astfel de tranzactii, in independenta lor.

Factorii care au determinat dezvoltarea pietelor valutare, la inceput nationale, apoi a


pietei valutare internationale, sunt multipli si diversi.

Factorii economici, determinati de dezvoltarea si diversificarea relatiilor economice


internationale, au avut si au o importanta covarsitoare.

Relatiile de comert exterior, importul si exportul de marfuri, presupun un flux


financiar invers, care reprezinta contravaloarea marfurilor ce au facut obiectul schimbului.
Incasarile din export sunt, de regula, folosite pentru plata importurilor. Sumele realizate din
export pot fi exprimate in alte valute decat cele necesare platii importurilor. In acest caz se
impune convertirea lor in alta valuta, cea destinata efectuarii platii.

Dezvoltarea comertului invizibil, a turismului, a transporturilor internationale a


antrenat miscari de valute dintr-o tara in alta si deci necesitatea schimbului valutar.

Miscarile de capital, fie sub forma investitiilor directe, fie sub forma hartiilor de
valoare, implica preschimbarea valutei nationale (in cazul in care tara respectiva are moneda
convertibila) sau a unui disponibil ex 414b13e istent intr-o valuta convertibila (in cazul in care
tara nu are valuta convertibila) in valuta tarii spre care au loc miscarile de capital, realizarea
investitiei. Insasi repatrierea banilor astfel investiti implica reconvertirea lor in moneda
nationala sau in alta valuta.

Un loc important in dezvoltarea pietei, dar mai ales a internationalizarii ei, l-au
avut factorii tehnici. Astfel, extinderea si apoi, aproape absolutizarea platilor internationale
prin viramente bancare, lucrandu-se efectiv numai cu virarea unei sume dintr-un cont in alt
cont, au dat suplete si noi dimensiuni pietei valutare. Generalizarea legaturilor prin telefon,
telex si, in buna parte, prin satelit a creat premisele efectuarii rapide a operatiunilor, a
fructificarii avantajelor de moment de pe piata si a realizarii lor in "timp real" cu toate centrele
financiare de pe glob, independent de fusul orar.

Mutatiile de natura monetara si financiara, atat pe plan national cat si international,


au determinat largirea si, in acelasi timp, adancirea pietei valutare internationale. Pietele
valutare nationale au devenit treptat o componenta de seama in politica valutara a statelor.
Interventiile bancilor centrale prin vanzarile si cumpararile de valuta, prin supravegherea
stricta a pietei, a formarii si stabilirii cursurilor valutare au dat amploare rolului pietei
valutare, ca instrument de promovare a unor decizii sau de corectie a unor tendinte nedorite.
Mobilitatea politicilor valutare ale diferitelor state, concretizate in tendintele de liberalizare a
restrictiilor valutare, a trecerii la convertibilitate a noi valute, au dat noi dimensiuni pietei
valutare internationale.

Generalizarea cursurilor fluctuante si a instabilitatii acestora a avut ca efect


amplificarea operatiunilor pe piata valutara, ca urmare, pe de o parte, a factorilor speculativi,
iar, pe de alta parte, a celor ce aveau in vedereacoperirea riscului valutar. Variatiile in
ambele sensuri ale cursurilor valutare au determinat ca tot mai multi participanti la activitatea
acestei piete sa dezvolte operatiuni speculative, sa realizeze castiguri din diferentele de
dobanda sau de curs dintre doua valute, in doua momente diferite (speculatii in timp) sau intre
doua centre financiare diferite (speculatii in spatiu). Aceleasi cauze ale instabilitatii au
determinat pe tot mai multi participanti la comertul international sa foloseasca tehnicile
specifice piesei valutare ca modalitati de preintampinare sau diminuare a unui eventual risc
valutar in operatiunile de import-export, etc.

In sfarsit, o influenta deosebita asupra dimensiunilor pietei valutare a avut-o aparitia


operatiunilor cu eurovalute si, in special, a pietei eurovalutelor. Dincolo de faptul ca, in
cadrul marilor banci, operatiunile de pe piata valutara si cele de pe piata eurovalutelor se fac
de aceleasi departamente sau servicii, viata scurta a unei operatiuni, posibilitatea
preschimbarii rapide a unei monede pe alta, au facut ca astfel de operatiuni sa capete
amploare nemaiintalnita. Dezvoltarea pietei valutare internationale a determinat aparitia si
consacrarea unor centre specializate in operatiuni de schimb valutar.

Desi, organizata diferit, piata valutara in tarile cu moneda convertibila are un rol
deosebit de important, atat pentru tarile respective, cat si pentru ansamblul pietei valutare
internationale. Prin posibilitatea transformarii rapide a unei valute in alta, prin intermediul
operatiunilor specifice pietei valutare, aceasta joaca rolul unui convertitor fata de celelalte
piete, componente ale pietei.

2.3. Piata valutara nationala: organizare, participanti, operatiuni

1. Organizarea pietei valutare. In cadrul tarilor cu valuta convertibila, initial, piata


valutara nationala deservea prioritar nevoile pe structuri de valute, determinate de relatiile
economice si financiare internationale ale rezidentilor. Formarea de puternice centre
financiare a determinat ca bancile situate in aceste zone sa inceapa sa efectueze vanzari si
cumparari de valuta si in numele unor persoane, institutii, guverne, banci straine de tara in
care se efectuau tranzactiile. In cadrul pietelor nationale pot exista unul sau mai multe orase in
care sunt efectuate astfel de operatii.

Cu toate acestea, numai unele centre sunt "consacrate" la nivel international atat prin
diversitatea operatiunilor, cat si prin amploarea acestora: Zrich, Londra, Paris, New York,
Singapore, etc.
Piata valutara internationala, desi structurata pe pietele valutare nationale, este clar
delimitata de acestea. Principala deosebire consta in faptul ca, in timp ce pe piata valutara
nationala, bancile efectueaza vanzari si cumparari de valute numai contra moneda nationala,
in cazul pietei valutare internationale, aceleasi banci deruleaza tranzactii avand ca obiect o
valuta care este straina, atat pentru ele, cat si pentru solicitantul operatiunii. Acestei deosebiri i
se adauga si faptul ca pe piata valutara nationala cursul ramane neschimbat pe parcursul unei
zile de lucru bancare (exceptie fac zilele de mari tensiuni valutare, cand operatiunile pot fi
chiar sistate), in timp ce pe piata valutara internationala, cursul la care se efectueaza
operatiunile este intr-o permanenta miscare.

Aceasta dubla legatura constituie suportul concentrarii interventiilor pe piata valutara


internationala de catre autoritatile monetare apartinand diferitelor piete valutare nationale.

2. In cadrul unei piete valutare nationale constituite ca centru al pietei valutare


internationale, apar trei elemente:

a) participantii

b) institutiile participante

c) institutiile de supraveghere a pietei

a) Participantii sunt formati din totalitatea firmelor, bancilor, institutiilor, persoanelor


fizice si juridice etc din tara respectiva sau din alte tari care ordona, direct sau prin
intermediari, efectuarea de catre institutiile specializate a operatiunilor de vanzare cumparare
de valute in numele lor.

b) Institutiile specializate cuprind, intotdeauna, bancile specializate in astfel de


operatii si unele cazuri, acolo unde exista, si bursele si agentii de schimb valutar. La nivelul
acestor institutii se concentreza zilnic cererea si oferta de valute prin comenzile interne si
internationale de schimb valutar adresate acestora. Atat numarul institutiilor, cat si structura
de organizare si functionare a pietelor valutare difera de la tara la tara.

c) Institutiile de supraveghere au un dublu rol: pe de o parte urmaresc promovarea


unei anumite politici valutare, in special in domeniul cursului valutar, iar pe de alta parte,
asigura o jonctiune potrivit intereselor nationale, intre tendintele pe plan international ale
evolutiei monedei nationale si politica valutar-nationala. Indiferent de modul de organizare a
supravegherii pietei la nivelul tuturor pietelor nationale se regasesc intotdeauna cel putin doua
institutii: banca centrala si un oficiu privind culegerea informatiilor din intreaga lume.

3. Operatiuni specifice pietei valutare. In principiu, derularea unei operatiuni pe piata


valutara presupune urmatoarele:

- existenta unui disponibil (in cont sau numerar) exprimat intr-o valuta

- titularul acestuia solicita unei institutii specializate vanzarea (V) sumei respective si
cumpararea (C) unei sume echivalente exprimata in alta valuta;

- vanzarea-cumpararea este efectuata la cursul pietei, in acel moment sau la cursul la termen;
- institutia specializata va prelua suma din contul titularului si ii va vira acestuia suma
echivalenta in valuta solicitata.

Desigur, cele prezentate sunt mult simplificate. In practica, tipurile de operatiuni


efectuate pe aceasta piata sunt foarte diverse, putandu-se realiza operatiuni combinate, cu un
grad de complexitate mare.

Datorita amploarei operatiunilor si caracterului lor confidential, este foarte dificil,


practic imposibil, a se face o delimitare cantitativa intre diferitele tipuri de operatiuni.

Operatiunile la vedere se particularizeaza prin faptul ca miscarea in conturi a


valutelor are loc rapid, intr-un interval de 48 de ore (2 zile bancare lucratoare). Pentru o
operatiune de vanzare cumparare de valute, negociata miercuri, virarea sumelor in conturi are
loc vineri. Aceste opratiuni sunt efectuate la cursul zilei, denumite cursuri la vedere (spot).

In cazul operatiunilor la termen, virarea in conturi a sumelor care au facut


obiectul vanzarii-cumpararii are loc intr-un interval mai mare de 48 de ore, dar
nu poate depasi un an. Caracteristic acestor operatiuni este faptul ca, desi virarea
valutelor dintr-un cont in altul se face dupa un interval de timp, (1,2,3,4 luni), cursul de
preschimbare a unei valute pe alta se stabileste anticipat in momentul negocierii tranzactiei.
Acest curs este cunoscut sub denumirea de curs la termen-stabilit si publicat, ca atare, zilnic.

Operatiunile la termen pot fi simple (outright), cand se efectueaza o operatiune de


vanzare-cumparare la termen singulara sau operatiuni la termen complexe (swap), cand
vanzarea-cumpararea la termen este combinata cu vanzarea-cumpararea la vedere.

Operatiunile la termen sunt initiate de diferiti solicitatori, fie in scopul acoperirii


riscului valutar ce ar putea sa apara prin variatia intr-un sens nedorit a monedei in care s-a
incheiat contractul comercial international, fie in scop speculativ.

Posibilitatea combinarii, cu rezultate probabile, a cursurilor la vedere cu cele la termen


si evolutia, probabila in timp, a cursurilor valutare au dus la utilizarea unor tehnici
speculative, cunoscute sub denumirea de " la hausse" si " la baisse". Acestea sunt operatiuni
speculative in timp.

Tehnica "a la hausse" se bazeaza pe probabilitatea ca , in perspectiva, cursul dintre


doua valute sa se reprecieze in favoarea uneia care constituie pivotul operatiunii, iar tehnica
"a la baisse" pe probabilitatea deprecierii valutei cu care se lucreaza. Diferenta dintre cursul
la care s-a initiat operatiunea si cel la care s-a incheiat reprezinta castig sau pierdere, dupa
cum estimarile privind evolutia raportului dintre cele doua valute s-au confirmat sau nu.

In momentele de tensiune valutara, ca urmare a influentelor unei multitudini de


factori, intre cursurile inregistrate simultan de aceeasi valuta in diferite centre valutare pot
apare diferente notabile si, de aici, posibilitatea de a dezvolta operatiuni speculative in spatiu.
In etapa contemporana, a legaturii prin satelit, in "timp real", intre diferitele centre financiare,
cursul unei valute in raport cu alta manifesta o puternica tendinta de apropiere, de aceea
aceste diferente in conditii normale, sunt foarte mici. In principiu, aceste operatiuni constau in
cumpararea unei valute pe o piata, la un curs si vanzarea ei, simultan, pe o alta piata, la un alt
curs, diferenta constituind castigul.
Din anii 1980-1981 au inceput sa se dezvolte pe piata valutara si operatiuni
cu Drepturi Speciale de Tragere (D.S.T.). In prezent, aceste operatiuni, care se fac numai la
termen si exclusiv sub forma inregistrarilor in conturi, constau in vanzarea-cumpararea de
D.S.T.-uri contra dolari, dar pot fi realizate si contra altor valute, pe perioade de pana la un an,
in sume de pana la 40-50 milioane dolari.

Dezvoltarea, alaturi de operatiunile in devize, si a operatiunilor in D.S.T. se inscrie


intr-un ansamblu de evenimente de pe piata valutara internationala si de masuri adoptate de
F.M.I., al caror rezultat a fost, in general, promovarea efectuarii de operatiuni cu D.S.T. pe
toate pietele (eurovalutelor, de capital).

In cadrul pietei valutare, principalii participanti la operatiunile la termen cu D.S.T.,


sunt, in primul rand, bancile care au active in D.S.T. (sau certificate de depozit exprimate in
D.S.T.). In al doilea rand, sunt diferiti detinatori sau investitori in D.S.T. care utilizeaza piata
la termen pentru a achizitiona sau vinde D.S.T. potrivit evolutiei dolarului pe piata. Astfel, un
investitor care urmeaza sa primeasca fonduri in dolari peste doua luni si doreste sa le
transforme in D.S.T., estimand o depreciere a dolarului in raport cu D.S.T., va cumpara la
termen D.S.T. pentru a-si constitui depozitul si a obtine un curs avantajos, din punctul sau de
vedere, intre dolar si D.S.T. Daca se estimeaza reprecierea dolarului, va cumpara dolari la
termen contra D.S.T. Tranzactii la vedere, in sensul clasic (cum sunt cele dintre dolarul S.U.A.
si marca vest-germana), nu exista in D.S.T. deoarece o plata comerciala nu poate fi facuta
direct in D.S.T. Operatiunile la termen in D.S.T. au aparut, pana in prezent, doar in legatura cu
scadenta unor instrumente nominalizate in D.S.T. (certificate de depozit) sau plata unor
dobanzi in D.S.T. Toate tranzactiile in D.S.T. sunt efectuate prin intermediul unei valute de
transmisie. Astfel, daca un deponent transfera un depozit in D.S.T., de la o banca la alta, prima
banca restituie deponentului contravaloarea in dolari sau in alta valuta a depozitului in D.S.T.,
care este transferata la o a doua banca, unde constituie din nou un depozit in D.S.T. Exista o
singura exceptie - tranzactiile cu euroobligatiuni efectuate la Bruxelles (prin Eurochar) - prin
care este posibila decontarea cumparatorilor si vanzatorilor de efectuat in D.S.T. (obligatiuni),
ambele denominate in D.S.T.

In sfarsit, o alta mutatie aparuta in spatiul pietei valutare internationale o constituie


aparitia si dezvoltarea operatiunilor optionale cu devize - ca o piata la termen specifica.

Operatiunile pe piata valutara se fac numai in valute convertibile, iar dintre acestea,
numai un numar relativ redus (10-15) formeaza obiectul activitatii zilnice si al cotarii directe.
Desigur, se poate lucra si cu valute convertibile cu o importanta mai mica in derularea
tranzactiilor internationale, dar, acestea, intamplator si la solicitarea clientilor.

Introducerea cursurilor valutare fluctuante a determinat aparitia unor noi fenomene pe


piata valutara comparativ cu perioadele anterioare. Printre cele care au o influenta negativa
asupra echilibrului pietei pot fi amintite:

- concentrarea sporita a activitatii pe piata operatiunilor cu plata la vedere;

- reducerea vizibila a profunzimii pietei, respectiv a capacitatii acesteia de a absorbi


importante fluxuri de schimb valutar, fara a produce dezordini, chiar si numai temporar;

- responsabilitatea tot mai mare ce revine bancilor specializate in activitatea de schimb


valutar, ca urmare a dezvoltarii rapide a sistemului de comunicare la nivel international, ele
fiind cele care fac o triere a informatiilor primite si, in consecinta, adopta decizii in orientarea
cursului la care vor lucra;

- confuziile facute de unele banci care, beneficiind de mijloace rapide de comunicare,


influenteaza piata pornind de la date eronate, ulterior neconfirmate de evenimentele reale;

- unele banci mari americane, vest-europene si japoneze, prin amploarea operatiunilor de


schimb valutar, concentrate de ele, pot domina piata valutara, marindu-i, in acelasi timp,
gradul de instabilitate;

- reactiile pietei valutare la diferite evenimente economice, dar mai ales politice au devenit
foarte puternice, determinand, deseori, statele sa procedeze la modificari de politica monetara
si valutara,care, in alte conditii, nu ar fi fost necesare.

In ansamblul pietei valutare, piata valutara internationala ocupa un loc


deosebit, prin rolul de "convertitor" pe care il joaca fata de celelalte piete, in sensul ca, prin
capacitatea de a preschimba rapid si in orice suma o valuta pe alta, da suplete, flexibilitate si
permeabilitate pietelor internationale.

Importanta pietei valutare decurge si din faptul ca fiind prima piata care asigura
"trecerea" fondurilor de pe o piata pe alta, dintr-o tara in alta, ea polarizeaza o suita de
influente pe care, apoi, le reflecta asupra diferitelor economii nationale sau asupra economiei
mondiale in ansamblu. Din acest punct de vedere este cea mai "sensibila" piata la
evenimentele politice, sociale, monetare din diferite tari sau pe plan international.

2.4. Piata eurovalutelor

Dezvoltarea economica a statelor a determinat inca din secolul al XIX-lea aparitia si


formarea pietelor monetare nationale. La nivelul unor banci din cadrul unei tari au aparut
disponibilitati temporare de fonduri, in conditiile in care, la nivelul aceleiasi tari, alte banci
erau in cautare de fonduri. Primele au inceput sa le imprumute pe celelalte. In marile centre
financiare care s-au dezvoltat la inceputul secolului al XX-lea - Londra, Paris, Berlin, Zrich,
New York etc - numarul bancilor dispuse sa ofere fonduri sau in cautare de fonduri a crescut
atat datorita cresterii numarului lor, cat si volumului operatiunilor. In aceste conditii devenea
din ce in ce mai dificil sa se contacteze doua institutii interesate: una care sa ofere fonduri si
alta care sa aiba nevoie de fonduri. Astfel, au aparut firme sau persoane specializate cu rolul
de intermediari intre cei ce erau in cautare de fonduri si cei ce ofereau fonduri. Asa s-au
format pietele monetare nationale in diferite tari.

Desi aparitia si dezvoltarea pietei monetare a fost determinata, printre altele, de


existenta simultana a unor disponibilitati si nevoi temporare de fonduri, aceasta piata este
delimitata, in primul rand, de intervalul de timp pentru care sunt date si luate cu imprumut
fondurile.

Piata monetara cuprinde relatiile care se formeaza in domeniul atragerii si plasarii pe


termen scurt pana la un an. La baza dezvoltarii acestor relatii pot sta anumite reglementari,
mai mult sau mai putin restrictive, sau cutume. Indiferent de modalitatea de reglementare a
operatiunilor pe piata monetara, desfasurarea activitatilor este, de regula, sever urmarita de
bancile centrale, constituind o componenta a politicii monetare si financiare din tara
respectiva.4
Pietele monetare nationale au un rol deosebit in finantarea pe termen scurt a intregii
activitati economice dintr-un stat, inclusiv a schimburilor cu strainatatea ale firmelor de pe
teritoriul sau. In esenta, institutiile sau persoanele specializate - banci, brokeri - atrag , sub
forma depunerilor, fondurile disponibile pe termen scurt si, in paralel, acorda credite pe
termene, de regula, pana la un an. Tot in cadrul acestei piete, sunt efectuate operatiuni cu
active financiare cu scadente scurte (titluri de credit- cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur,
certificate de depozit si alte efecte). In cadrul acestei piete sunt incluse operatiunile de
scontare si rescontare a titlurilor de credit si asigurarea, in acest mod, a unor fonduri lichide
inainte de scadenta firmelor participante la schimburile internationale.

Organizarea si functionarea pietelor monetare nationale, desi bazate pe aceleasi


principii, difera de la tara la tara.

Pe structurile nationale s-a dezvoltat piata monetara internationala, ca piata ce


functioneaza in paralel cu pietele monetare nationale. Din acest punct de vedere, firmele
amplasate in tari in care s-au constituit centre financiare apartinand pietei monetare
internationale pot dezvolta, in paralel, operatiuni, atat pe piata monetara nationala, in conditii
de dobanda si obtinere de fonduri potrivit reglementarilor nationale,
cat si pe piata monetara internationala unde functioneaza alte reguli si

exista alte niveluri ale dobanzilor. Pentru firmele straine, accesul, de regula, este limitat la
piata monetara internationala din aceste centre sau din altele.

Departajarea prezentata are importanta deosebita in contractarea importurilor pe credit


pe termen scurt. Pentru aceeasi marfa, posibil de procurat din doua sau mai multe tari, sansa
de a obtine un pret mai redus este mai mare in tara in care dobanda pe piata monetara
nationala este mai mica, deoarece firma se refinanteaza - isi reintregeste fondurile imobilizate
in marfa vanduta pe credit - la nivelul dobanzilor de pe aceasta piata.

Privita in evolutia sa istorica, se poate aprecia ca pana in 1914, piata monetara


internationala era deosebit de activa, atat in domeniul operatiunilor la vedere, cit si la termen.
Cele doua razboaie mondiale si criza din 1929-1933 au dus, pe de o parte, la fractionarea
pietei, iar, pe de alta parte, la ingustarea ei prin masurile restrictive privind regimul valutar si
circulatia capitalurilor adoptate de majoritatea statelor.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, tarile capitaliste au fost antrenate, in mod firesc,
in procesul reconstructiei si dezvoltarii economice. Paralel cu acest proces, a existat
preocuparea pentru reactivarea pietei monetare internationale, ca modalitate suplimentara de
atragere si plasare a fondurilor disponibile pe termen scurt, la nivelul mai multor tari.

In anii 1947-1953, diferite tari vest-europene au inceput, pe rand, in functie de


conditiile economice si financiare, sa redeschida pietele de schimb valutare si sa avanseze
treptat operatiuni specifice pietei monetare. Astfel, s-a ajuns ca, in anii 1955-1958, conditiile
de functionare ale pietei monetare sa fie sensibil asemanatoare cu cele dinaintea celui de-al
doilea razboi mondial. Adoptarea de catre principalele state capitaliste vest-europene a unor
masuri care, in ultima instanta, au redus restrictiile monetare si au liberalizat circulatia
capitalurilor, a determinat ca piata monetara internationala sa dobandeasca noi dimensiuni, iar
evolutia sa ulterioara sa capete o configuratie noua, de necomparat cu nici o perioada
anterioara.
Piata monetara internationala, ca notiune generica, reprezinta ansamblul institutiilor,
reglementarilor (scrise sau nu) si a relatiilor care iau nastere in procesul atragerii si plasarii
fondurilor disponibile si necesare la nivel international (intre tari) pe termen scurt ( pana la un
an). Piata monetara internationala inglobeaza, asadar, toate pietele monetare nationale, pe care
sunt permise astfel de operatiuni, in interdependenta lor. In ultimii treizeci de ani, notiunea de
piata monetara internationala este tot mai frecvent inlocuita cu piata eurovalutelor. Aceasta
denumire isi are originea in faptul ca in cadrul pietei monetare internationale au aparut, s-au
dezvoltat si apoi au devenit dominante operatiunile cu eurovalute. In etapa actuala,
operatiunile de atragere si plasare a fondurilor pe termen scurt se desfasoara atat in sens
clasic, cand o tara initiaza astfel de operatiuni cu o alta tara in moneda uneia dintre ele, cat
mai ales in eurovalute, aceste operatiuni fiind specifice pietei eurovalutelor, socotita una
dintre cele mai mari piete monetare din lume.

2.4.2 Factorii care au determinat aparitia eurovalutelor

Factorii care au determinat aparitia eurovalutelor si a pietei acestora sunt, deopotriva,


de origine politica, economica si monetara.

Primul moment poate fi legat, dupa unii autori, de razboiul din Coreea cand U.R.S.S.,
de teama unui embargo asupra dolarilor pe care ii avea depozitati in cont la bancile americane,
a decis mutarea acestor disponibilitati in Europa la o banca din Paris. Dupa alti autori acest
fenomen s-ar datora faptului ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, disponibilitatile in
dolari ale U.R.S.S. la bancile americane fiind blocate temporar de catre Oficiul Bunurilor
Straine, Uniunea Sovietica a procedat, dupa razboi, la adoptarea unei formule prin care sa
apere acesti dolari de controlul S.U.A. Formula gasita a fost depozitarea dolarilor la o banca
din Paris. Se apreciaza ca acestia au fost primii eurodolari.

O data cu criza Suezului (1956), Anglia a instituit o serie de reglementari severe prin
care limita utilizarea creditelor in lire sterline in operatiunile de import-export la care ea nu
era parte contractanta. Drept urmare, a aparut o supracerere de lire sterline care nu se aflau
sub controlul guvernului britanic. Aceasta situatie a determinat tot mai multe tari sau firme sa-
si depoziteze lirele sterline la alte banci, in Europa continentala. In felul acesta au aparut
eurolirele sterline sau eurosterlinele.

Evenimentele anilor 1967-1969, in care au avut loc importante devalorizari si


revalorizari de monede, au determinat puternice miscari speculative de capital cu monedele in
proces de revalorizare, respectiv spre marca vest-germana. In scopul franarii acestor tendinte,
Bundesbank (Banca Centrala a R.F.G.) a adoptat masuri restrictive privind plata de dobanzi la
depozitele in marci vest-germane (existente la banci din R.F.G.) care apartinea nerezidentilor.
Efectul a fost tendinta de a depozita marcile vest-germane la banci din afara R.F.G. in scopul
incasarii de dobanzi superioare. Astfel, au aparut euromarcile.

Un fenomen similar, respectiv interdictia Elvetiei de a se plati dobanzi la depozitele in


franci elvetieni depusi la bancile din Elvetia de nerezidenti a dus la depozitarea francilor
elvetieni in afara Elvetiei, ceea ce, in final, a determinat aparitia eurofrancilor elvetieni etc.

Analiza modului in care au aparut si s-au dezvoltat eurovalutele releva in primul rand,
faptul ca, cel putin teoretic, orice valuta convertibila poate fi eurovaluta. In etapa actuala, prin
notiunea de eurovaluta se intelege acele depozite monetare, exprimate intr-o valuta
convertibila, depuse de proprietarii lor la o banca situata in afara teritoriului sau jurisdictiei
tarii de origine a monedei depozitate. Cu toate acestea, nu toate valutele convertibile pot fi si
eurovalute. Practic, s-au impus ca eurovalute acele valute convertibile care au o viata activa,
participa intr-un volum important pe piata valutara, sunt utilizate preponderent in comertul
international si nu sunt afectate in circulatia lor (la intrarea ti iesirea din tara de origine) de
masuri de control valutar sau de miscare a capitalului, deosebit de restrictive din partea tarii
de origine a monedei.

Principalele eurovalute in etapa actuala sunt: dolarul S.U.A., lira sterlina, dolarul
canadian, guldenul olandez, francul elvetian, marca vest-germana, francul francez, lira italiana
si yenul japonez.

In ansamblul eurovalutelor, un loc predominant il ocupa eurodolarii (peste 70%), ceea


ce determina ca de multe ori, europiata sa fie identificata cu piata eurodolarilor. Ponderea
importanta a eurodolarilor in ansamblul europietei isi are izvorul, pe de o parte, in modul in
care s-a nascut sistemul monetar international postbelic, iar, pe de alta parte, in evenimentele
aparute pe piata internationala in jurul anilor '70.

Afluxul masiv de dolari spre Europa s-a datorat, in principal, deficitului permanent al
balantei de plati americane, care a determinat expansiunea utilizarii dolarului in relatiile de
plati si comerciale internationale; discrepantei aparute, dupa anii 1961-1962 si 1966-1968,
intre nivelul dobanzilor platite de bancile americane pentru depozitele in dolari constituite in
cadrul lor si nivelul dobanzilor practicate pe piata europeana; cresterii bruste a pretului
petrolului, care a avut ca efect acumulari masive de dolari de catre tarile exportatoare de
petrol si preferinta acestora de a-i depozita pe europiata etc.

Sintetic, aparitia si dezvoltarea pietei eurovalutelor a fost determinata, in principal, de


cautarea si gasirea unei formule prin care detinatorii diferitelor valute, prioritar utilizate in
tranzactiile internationale, sa se sustraga reglementarilor si controlului exercitat de bancile
centrale sau guvernele tarilor de origine a valutelor respective si, in acelasi timp, de dorinta
detinatorilor de a fructifica, cat mai convenabil, fondurile prin dobanda pe care o puteau
obtine.

Acesti factori au determinat, intr-o etapa initiala, plasarea prioritara a fondurilor in tari
din Europa, iar valutelor utilizate, in aceste conditii, li s-a adaugat prefixul "euro". Ulterior, au
aparut si alte centre situate in alte zone geografice decat Europa. In aceste centre au luat fiinta
agentii sau filiale ale bancilor din diferite tari sau centre financiare, dar care, desi erau legate
de banca respectiva, nu erau supuse acelorasi reglementari ca aceasta. In felul acesta scapau
de sub incidenta controlului guvernului statului unde era amplasata banca "mama". Aceste
centre, denumite "off shore" s-au dezvoltat in diferite puncte ale globului, unele dintre ele
devenind centre financiare internationale.

Valutele depozitate si operatiunile derulate in aceste centre au caracteristicile specifice


eurovalutelor si europietelor, ca atare termenul de "euro" s-a extins, iar acceptiunea data
acestuia, in etapa actuala, se refera prioritar la caracteristica operatiunii si nu la locul unde se
efectueaza.

O particularitate in demarcarea valutelor depozitate pe o piata decat piata tarii de


origine a monedei o constituie valutele depozitate in centre financiare din Asia de Est-
Singapore, Hong Kong, Tokyo- care sunt denumite si asiavalute. Piata asiavalutelor a inceput
sa functioneze in 1968, Singapore fiind principalul centru financiar din aceasta zona (al treilea
ca importanta, incepand din 1981). Firesc, poate, Tokyo ar fi trebuit sa fie principalul centru
financiar din zona, dar politica restrictiva a guvernului japonez in domeniul valutar si, in
special, al miscarilor de capital a impiedicat dezvoltarea in acest sens a capitalei Japoniei.

Cele mai importante centre ale europietei sunt Londra- principalul centru pentru
eurodolari, Paris, principalul centru pentru eurosterline, Zrich, Frankfurt pe Main, Bruxelles,
Amsterdam, Stockolm, Toronto, Singapore, Hong Kong, iar, din decembrie 1981, si New
York.

Atat notiunea de eurovaluta, cat si cea de centru al europietei au o semnificatie relativa


si dinamica, in sensul ca permanent apar noi centre sau valute capabile sa joace acest rol, se
consolideaza sau isi pierd din importanta altele. Abordarea este deci valabila doar pentru
perioada care se ia in consideratie.

Operatorii pe o europiata sunt, de regula, bancile comerciale situate in tara acceptata


pe plan international ca centru al europietei. Aceste banci pot fi nationale (deci sub controlul
rezidentilor) sau sucursale si filiale ale unor banci straine (banca care are sediul central intr-o
alta tara), dar acestea nu sunt considerate ca facand parte din sistemul bancar al tarii
respective. Acea parte din sistemul bancar al unei tari, care este angajata in operatiuni ale
europietei, este delimitata de restul sistemului bancar national prin termenul "sistemul de
europiata" al tarii respective.

2.4.2. Operatiuni specifice pietei eurovalutelor

In sistemul europietelor sunt antrenate peste 2000 de banci, iar numarul lor creste
anual in medie cu 60-70. Aceste banci se dezvolta, ca parti integrate simultan pietelor
nationale (ale tarilor carora le apartin) si ale europietelor, in cazul in care sunt situate
geografic (sau legate) intr-un centrru financiar international.

Datorita acestei "dualitati" a activitatii bancare si a impletirii dintre ele,


delimitarea operatiunilor pe europiete de restul operatiunilor bancare internationale a cunoscut
mai multe acceptiuni. Astfel, dupa unii autori, insasi derularea unei operatiuni cu o valuta
depozitata in alta tara decat cea de origine (deci eurovaluta) genereaza o operatiune pe
europiata. Dupa altii, operatiunea trebuie sa cuprinda doua laturi- depozitarea si utilizarea
depozitului pentru creditare. O alta categorie de autori afirma ca sunt necesare doua conditii:
valuta utilizata sa fie straina in raport cu tara in care se desfasoara operatiunea si nici una din
partile contractante sa nu fie rezidenta a tarii emitente a valutei utilizate in operatiune.

In aceste delimitari ale operatiunilor efectuate pe piata eurovalutelor, criteriul principal


este originea valutei, care trebuie sa fie "terta" pentru ambii participanti. Modul in care au
evoluat operatiunile pe europiete a demonstrat ca luarea in considerare a acestui criteriu-
originea valutei- nu este de natura sa delimiteze strict operatiunile pe europiete de operatiunile
internationale traditionale ale bancilor care opereaza simultan in cele doua zone.

Sunt socotite operatiuni specifice europietei depozitele in euromarci la o banca sau


firma din Germania, la o banca din Londra, sau creditele in euromarci pe care institutii din
Germania le pot procura de pe o piata, de exemplu, din Luxemburg etc. In ultimii ani ai
deceniului opt, s-a observat ca anumiti participanti pe piata eurovalutelor sunt rezidenti ai tarii
unde este plasat centrul financiar (rezidenti luxemburghezi participa pe piata Luxemburgului,
depozitand sau luand credite in eurofranci luxemburghezi).

In tesatura operatiunilor efectuate de o banca, simultan in cele doua zone, s-a cautat un
criteriu de delimitare. Cel gasit a fost dobanda. In mod unanim este acceptata ideea ca, la o
analiza detaliata a dimensiunilor reale ale europietei, singurul criteriu semnificativ este cel al
dobanzii varsate sau percepute pentru operatiunea efectuata. Operatiunile pe europiete sunt
remunerate la dobanzi a caror baza de formare este diferita de cea nationala, iar toate celelalte
operatiuni cu valute, care intra in larga categorie a operatiunilor bancare internationale
"traditionale", sunt remunerate la dobanzi, in esenta, determinate pe pietele monetare si
financiare ale tarilor emitente ale monedei.

Sintetizand cele prezentate, se poate considera ca o operatiune apartine europietei in


masura in care: valuta utilizata este straina in raport cu tara unde are loc operatiunea (dar nu
exclusiv); nici una din partile contractante nu este rezident al tarii emitente a monedei utilizate
(dar nu exclusiv) si operatiunea este remunerata la dobanda specifica europietei.

Pentru o tara care nu este centru financiar international, iar moneda sa nu este utilizata
in relatiile de plati si financiare internationale, raporturile cu europiata sunt relativ simple si
cuprind operatiunile de depozitare si creditare efectuate in eurovalute, de regula, valute "terte"
pentru ambele tari participante.

De exemplu, o banca sau o firma din Mexic (tara A) poate depozita o parte din marcile
vest-germane pe care le detine pe piata americana (tara B). Marcile vest-germane utilizate
sunt euromarci si sunt valuta "terta", deci straina, atat pentru Mexic, cat si pentru S.U.A.
Aceeasi tara A poate lua un credit in euromarci de pe piata tarii B. In ambele cazuri,
operatiunile sunt remunerate la dobanda europietei.

In cazul in care o tara este centru al europietei si valuta sa joaca un rol de eurovaluta,
sistemul legaturilor sale capata o amploare deosebita. In cadrul sistemului bancar national, pe
segmentul sistemul europietei tarii respective se stabilesc patru planuri de relatie.

a.operatiuni in interiorul tarii, in eurovalute intre banci care formeaza europiata interbancara a
tarii respective (pct.1);

b.operatiuni tot in interiorul tarii, dar intre banci si firme si alte institutii nebancare, operatiuni
efectuate tot in " terte " valute (pct. 2 si 3);

c.relatii ale tarii respective cda centru al europietei cu alte centre ale europietei, operatiunile
putand fi efectuate in valute " terte " ( pct. a,b,e,f) sau in moneda nationala a uneia dintre tari
(c,d,g,h) dar remunerate cu dobanda europietei;

d.operatiuni efectuate cu tari situate in afara europietei (pct.b si f), deci care nu sunt
constituite ca centru al europietei.

Privite in ansamblul lor, operatiunile pe europiata se pot realiza prin doua sisteme de legaturi:
de la banca la banca ( sistem interbancar, respectiv o banca solicita altei banci un credit sau
realizeaza un depozit in eurovaluta si de la sector nebancar (firme comerciale , financiar, de
asigurari, transporturi, etc) Caracteristic operatiunilor derulatee pe europiata este faptul ca
intotdeauna una dintre parti (indiferent de pozitia de creditor sau debitor) este o banca.
Astfel, participantii pe europiata pot fi bancile comerciale, bancile centrale, institutii
financiare, specializate, organisme si banci regionale si internationale (de exemplu, Banca
Reglementelor Internationale), corporatii multinationale, firme comerciale si persooane
particulare. Datorita faptului ca sumele rulate pe aceasta piata au ca minima de masura
milionul de unitati monetare, valoarea operatiunilor angajate fiind multiplii ai acestuia, are
loc, in fond, o limitare indirecta a participantilor.

In termeni concreti, sursele care alimenteaza piata eurovalutelor in etapa actuala au ca origine
: deficitul balantei de plati a S.U.A.; politicile monetare ale statelor a caror valuta are rol activ
pe europiata, prin care se liberalizeaza sau se restrange circulatia caputalurilor exprimate in
moneda proprie; preocuparea tot mai intensa a bancilor centrale de a-si fructifica rezervele
valutare pe aceasta piata; fenomenele de instabilitate valutar - financiara care duc la migrari
de fonduri intre piete, unele perturbari in alte compartimente ale economiei mondiale ( criza
petrolului) etc.

Sursa specifica de alimentare este capacitatea europietei de a se automultiplica, de a


autogenera fonduri. Creditele in eurovalute acordate de banci sunt utilizate pe aceasta piata,
care devin din nou o baza pentru acordarea de noi credite in eurovalute. Dupa unii autori,
aceasta capacitate de multiplicare poate atinge de 10 ori valoarea sursei originale.

Utilizarea acestor surse este destinata sa deserveasca, in primul rand, comertul international,
in ansamblul sau, prin finantarile pe termen scurt, asigurand cresterea volumului total al
creditului international si, in general, sporind lichiditatea internationala. Aceste fonduri mai
pot fi utilizate pentru realizarea de investitii, pentru restructurarea disponibilitatilor valutare
localizate la nivel bancar sau nebancar prin convertirea unor fonduri exprimate intr-o
eurovaluta in fonduri exprimate in alta eurovaluta, pentru efectuarea unor operatiuni de
acoperire a riscului valutar, precum si, dar nu in ultimul rand, in scop speculativ, obtinandu-se
castiguri din diferentele de dobanda latermene diferite si la eurovalute diferite.

Operatiunile pe piata eurovalutelor se grupeaza , in principal, in doua mari categorii:


operatiuni de depozitare ( plasare) si operatiuni de imprumut (atragere), ambele putand fi
realizate pe termene foarte scurte si scurte.

Operatiunile de depozitare se refera la depozitele bancare constituite de diverse persoane


fizice sau juridice la bancile care opereaza pe aceasta piata.

Depozitele pot fi la vedere , respectiv pentru o perioada nedeterminata, deponentul putand


apela la ele oricand. Astfel sunt: depozitele in cont curent, deponentul putand sa-si retraga
sumele depuse in orice moment; depozitele " call " care au ca rezultat alfaptului ca in unele
tari este interzisa plata dobanzii pentru depunerile in cont curent, iar bancile, pentru a atrage
clientii, isi asuma angajamentul ca, la sfarsitul zilei de lucru bancare, disponibilitatile,
constituite peste un sold convenit al contului curent, sa le transfere automat intr-un cont, " call
" existent la o filiala amplasata in afara teritoriului tarii respective, deci in afara legislatiei
nationale ( eventual un centru " of shore " ) si in acest mod, sa poata oferi dobanzi etc.

O mare dezvoltare pe piata eurovalutelor o au depozitele la termen, sub forma depozitelor


cu preaviz ( doua zile preaviz, sapte zile preaviz) in care caz, deponentul isi poate retrage
fondurile preavizand banca in acest scop, si a depozitelor delimitate in timp, cand
deponentul isi constituie depozitul pe un anumit interval convenit: o zi (azi / maine, peste
noapte, azi / poimaine), o saptamana, 1-12 luni.
In mod similar, in domeniul creditelor, piata eurovalutelor ofera credite de la o zi, o noapte,
pana la un an. De mentionat, ca piata eurovalutelor constituie, in acelasi timp, suportul
acordarii unor credite in alte spatii ale pietei valutare, cum este cazul pietei eurovalutelor,cum
este cazul pietei eurocreditelor, sub forma liniilor de credit sau a creditelor automat reanoibile.

Dobanda pe piata eurovalutelor urmeaza, in principiu, ca tendinta generala, dobanda


specifica valuteirespective pe piata nationala, dar este diferita de aceasta. Factori care
influenteaza nivelul dobanzilor pe piata eurovalutelorsunt in principal: cererea si oferta de
fonduri in ansamblul pietei, cererea si oferta pentru o anumita eurovaluta, tendinta cursului la
vedere si la termen al valutei respective, taxa oficiala a scontului in tara de provenienta a
eurovalutei.

Un loc aparte in ansamblul dobanzilor de pe piata eurovalutelor il detine rata dobanzii la


deozitele (si creditele) reciproce pe care le constituie bancile londoneze intre ele. Aceasta
dobanda, cunoscuta sub denumirea prescurtata de L.I.B.O.R. (London Inter Bank Offer Rate),
reflecta sintetic nivelul dobanzilor pe pietele internationale ea insasi devenind apoi baza
stabilirii ratelor dobanzilor pe europiata, in ansamblul ei.

In procesul stabilirii L.I.B.O.R., cel putin teoretic, nici o autoritate nationala sau internationala
nu intervine intre bancile angajate in aceasta operatiune. Cu toate acestea, autoritatile
monetare sau guvernele din tarile ale caror monede au un rol important pe europiata pot
interveni indirect, influentand cererea si oferta de valute si, astfel nivelul dobanzii.

L.I.B.O.R., ca rata a dobanzii, este utilizata pe un segment relativ limitat al pietei, fiind rata
minima a dobanzii utilizata intre bancile londoneze cu o bonitate de necontestat. Pentru alti
clienti, rata dobanzii are la baza nivelul L.I.B.O.R. plus o marja mai mica sau mai mare, in
functie de bonitatea partenerului. In evolutia dobanzilor la eurovalute se observa ca intre
dobanda pe europiata la o valuta si dobanda pe piata monetara nationala a aceleiasi, valute
exista o interdependenta; in sensul ca evolutia acestora are aceeasi traiectorie, fara insa ca
modificarile sa fie de aceeasi amplitudine.

Amplificarea operatiunilor interbancare cu eurovalute a determinat ca si in alte centre sa se


stabileasca astfel de dobanzi, denumite in functie de centrul in care sunt practicate: P.I.B.O.R.
(Paris), F.I.B.O.R. (Frankfurt) etc. Pe plan international importanta lor nu poate fi insa
asemuita celei pe care o are L.I.B.O.R.

Specific cotarii eurovalutelor este faptul ca nu cursul este dat (deci pretul la care se cumpara
sau se vinde), ci data dobanzii, la care bancile sunt dispuse sa primeasca depozite (mai mica,
pe care o platesc, scrisa prima) si sa acorde credite (mai mare, pe care o incaseaza, scrisa a
doua).

Important din punct de vedere al operatiunilor specifice pietei eurovalutelor, este relatia de
interdependenta dintre dobanda la eurovalute si cursul la termen al valutelor (respectiv,
eurovalutelor), deoarece cumpararea si vanzarea de valute la vedere si la termen constituie o
alternativa fata de posibilitatea plasarii sau atragerii unei sume exprimata in acea valuta de pe
piata de pe piata eurovalutelor. Acest vector comun in evolutie este dat de supletea miscarii
fondurilor dintr-un segment in altul al pietei valutare in ansamblu. De aceea, intre dobanda pe
europiata la o valuta si cursul ei la termen exista o relatie stransa: intotdeauna o dobanda
ridicata se reflecta pentru moneda respectiva printr-un curs la termen scazut.
Variabilitatea dobanzilor in timp, diferentierea lor pe valute si pe perioade au determinat
amplificarea, in ultimii ani, a operatiunilor speculative (denumite si arbitraje de dobanzi).

Arbitrajarea de dobanda are in vedere obtinerea de castiguri din atragerea si plasarea de


fonduri la dobanzi diferite. Ea poate fi initial " la hausse"- respectiv se apreciaza in
perspectiva cresterea dobanzilor la depozitele intr-o valuta in raport cu dobanzile platite
pentru alta valuta, si " la baisse", cand se apreciaza o scadere a dobanzilor la o valuta in
raport cu alta. In principiu, operatiunile de arbitrajare de dobanda pot fi de doua feluri:
depozite legate, atrase si plasate pe aceeasi perioada si depozite legate atrase si plasate pe
perioade diferite.

Operatiunile cu depozite legate atrase si plasate pe aceeasi perioada pot fi realizate simultan-
arbitrajare in spatiu-, doua banci platesc simultan dobanzi diferite pentru aceeasi valuta si
aceeasi perioada sau pot fi realizate succesiv- arbitrajare in timp- initial, se atrag fonduri la o
dobanda, apoi se plaseaza la alta dobanda.

Depozitele legate atrase si plasate pe perioade diferite se caracterizeaza prin atragerea unor
depozite intr-o valuta pe un anumit termen si plasarea de depozite in aceeasi valuta, dar pe
alte termene.

Si in cadrul unor astfel de operatiuni, pot fi efectuate operatiuni " la baisse" si " la hausse".

In situatia in care se prevede o crestere a dobanzilor, se atrag depozite pe termene lungi (la
dobanzi mici) si se plaseaza pe perioade scurte (la dobanzi mari). Daca se prevede o scadere a
dobanzilor, se procedeaza invers.

Aceasta tehnica, sta si la baza acordarii de catre banci a unor credite in eurovalute pe perioade
mai mari de un an, cum este cazul celor apartinand pietei eurocreditelor.

Un loc important in ansamblul operatiunilor efectuate pe piata eurovalutelor il ocupa cele


privind emiterea si negocierea instrumentelor financiare cu scadente scurte. Dintre acestea
cele mai larg raspandite sunt certificatele de depozit si bonurile de tezaur.

In esenta, certificatul de depozit, asa cum reiese din denumire, este un inscris negociabil,
care confirma depunerea unor fonduri exprimate intr-o anumita valuta, pe o durata de timp si
la o dobanda prestabilite si mentionate in document. Detinatorul certificatului primeste, la
scadenta, fondul depus si dobanda aferenta. Pe tot intervalul- de la emitere pana la scadenta-,
el poate fi negociat (vandut altei persoane). Primele certificate de depozit au fost emise, la
inceputul anilor 1960-1961, in S.U.A. in dolari. Ulterior (1966), au inceput sa fie emise si la
Londra, in dolari si lire sterline, iar din 1980 si in D.S.T.5

Bonurile de trezorerie (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie) sunt hartii de valoare emise
de autoritatile monetare din diferitele tari si puse in vanzare in scopul de a atrage fonduri
disponibile pe termen scurt de la banci, firme, particulari pentru acoperirea temporara a unor
cheltuieli bugetare, de stat etc. Ele sunt purtatoare de dobanda si negociabile pe toata durata
existentei lor.

2.4.3. Piata euroobligatiunilor


Aparitia si dezvoltarea operatiunilor in eurovalute, precum si introducerea impozitului de
egalizare a dobanzii in S.U.A., care a avut ca efect reducerea plasamentelor straine pe aceasta
piata, au condus la emisiunea de obligatiuni nominalizate in dolari, dar plasate pe alte piete
decat cea americana.

Astfel, au aparut euroobligatiunile si, implicit, s-a format si structurat apoi piata
euroobligatiunilor. Euroobligatiunile nu numai ca sunt plasate in afara tarii

debitorului, dar sunt nominalizate si in alta moneda decat moneda tarii creditoare.

Participantii pe piata euroobligatiunilor pot apare atat ca debitori, cat si ca creditori


internationali, persoane fizice si juridice, companii, intreprinderi de stat sau private, state,
corporatii multinationale etc. Accesul la aceasta piata este dat de standingul debitorului, al
solicitantului de imprumut.

Zonele geografice din care provin solicitatorii, cat si numarul tarilor in care
sunt lansate imprumuturi au cunoscut o permanenta sporire. Cele mai numeroase
imprumuturi sunt lansate pe piata Elvetiei, Luxemburgului, S.U.A., Germania, iar in ultimii
ani, si in Japonia. Cei ce mobilizeaza fonduri provin practic din toate zonele lumii, locul
precumpanitor este insa detinut de tarile capitaliste dezvoltate, urmate de tarile in curs de
dezvoltare si tarile europene.

Miscarea fondurilor in cadrul pietei euroobligatiunilor, respectiv orientarea acestora


spre o zona sau alta se afla sub impactul mutatiilor majore din cadrul economiei mondiale.

Cele mai utilizate monede in tranzactiile specifice pietei euroobligatiunilor sunt


dolarul S.U.A., marca germana, yenul japonez, francul elvetian, dolarul canadian, gulden
olandez, francul luxemburghez, francul francez. Dupa 1975-1976, in cadrul emisiunilor de
obligatiuni se observa tendinta denominarii lor in unitati monetare de cont, E.C.U. si D.S.T.
ponderea acestora ramanand insa modesta.

Instabilitatea valutara internationala, riscurile greu de prevazut, dobanzile si cursurile


flotante, precum si dorinta celor ce lansau imprumuturi in aceste conditii dificile de a le face
cat mai " atractive ", au determinat aparitia de noi tipuri de obligatiuni. Astfel, alaturi de
obligatiuni de tip " clasic ", care aducea posesorului ei un venit fix sub forma de dobanda, o
tot mai mare raspandire au inceput sa aiba obligatiunile cu dobanda variabila ( Floating
Rate Notes - F.R.N). Primul imprumut lansat in acest mod a fost realizat in 1969 de Dreyfus
Off Shore Trust, urmat, in 1970, de un al doilea in valoare de 120 milioane $. Initiativa a fost
determinata de cresterea fara precedent, in acei ani, a dobanzilor la creditele pe termen scurt
comparativ cu cele la creditele pe termen lung. Piata acestora s-a strecurat abia dupa 1975,in
special la Londra si Luxemburg, cand avantajele oferite de obligatiunile cu dobanda variabila
au devenit vizibile, atat pentru banci, cat si pentru solicitatorii de imprumuturi .

Emise pentru o durata ce variaza intre 5 si 15 ani acest tip de obligatiuni se


particularizeaza prin faptul ca asigura detinatorului un venit variabil determinat de o dobanda
de baza convenita, de regula, dobanda pe termen scurt la eurocredite, pe piata Londrei
(L.I.B.O.R) plus o marja (0,125-0,250 %) stabilita in functie de calitatea imprumutului. La
emiterea obligatiunilor, deseori, se stabileste un nivel minim al dobanzii (5-7%, diferentiata in
functie de calitatea emitentilor) pe care debitorul se obliga sa o plateasca indiferent de
evolutia dobanzii de baza.
Deoarece marja suplimentara platita de debitori este mai mica decat cea platita in
cazul mobilizarii fondurilor in alt mod, iar investitorii au o dobanda minima asigurata, dupa
1980, obligatiunile cu dobanda variabila au devenit forma preferata de refinantare pe termen
mediu si lung a unor banci si organisme financiare.

Obligatiunile indexate se particularizeaza prin faptul ca variatia venitului nu este


determinata de evolutia dobanzii, ci a unei marfi de care acesta este indexat. In momentul
emisiunii se stabileste o dobanda care constituie limita inferioara, iar cresterea acesteia e
corelata cu evolutia pretului marfii de care este indexata obligatiunea. Cel mai adesea,
indexarea aduce un venit speculativ suplimentar.

Obligatiunile cu cupon zero au fost inaugurate in 1990 de Societatea J.C.Penney care


a lansat un astfel de imprumut pe piata americana. Acest tip de obligatiune se particularizeaza
printr-un pret de emisiune mic, comparativ cu sume de rambursat la scadenta, diferenta
reprezentand dobanda emisiunii. Printre avantajele operatiunilor cu cupon zero pot fi amintite:
neimpunerea in unele tari a veniturilor astfel dobandite de investitori comparativ cu veniturile
din cupoane care sunt supuse impozitarii; investirorii sunt protejati impotriva unei rambursari
anticipate; debitorii pot obtine un imprumut la un nivel al dobanzii relativ mai scazut decat al
pietei in acel moment. Acesti factori au determinat extinderea operatiunilor cu cupon zero pe
europiata.

Obligatiunile cu optiune (warrant) sunt constituite dintr-o obligatiune emisa in


conditii de clasice insotita de un certificat de un warrant anexat. Certificatul warrant, care este
detasabil si negociabil, permite detinatorului obtinerea unui nou titlu diferit, ceea ce mareste,
in fond, sansele de plasament. Asocierea a doua titluri diferite permite investitorilor, in cazul
rasturnarii pietei, sa obtina, la un pret prestabilit in momentul emisiunii, un alt titlu.

Obligatiunile convertibile: desi ideea nu e noua, lansarea de imprumuturi sub aceasta


forma a capatat o extindere tot mai mare dupa 1975. Obligatiunile convertibile sunt o
combinatie intre o obligatiune si o actiune. Aceste obligatiuni aduc lor un venit fix sub forma
de dobanda si, in acelasi timp, ii dau dreptul de a le preschimba- la un pret de convertire
prestabilit- in actiuni apartinand firmei in numele careia a fost lansat imprumutul. Operatiunea
convertirii este determinata de evolutia comparativa pe piata a cursului obligatiunii si
actiunilor companiei. Convertirea, in functie de elementele prestabilite la emisiune, se poate
realiza intr-un anumit timp determinat de emisiune (18-24 luni) sau pana la rascumpararea
finala, iar pretul convertirii este, de regula, superior cursului de piata al actiunilor firmei in
momentul lansarii imprumutului.

Astfel de imprumuturi sunt cel mai adesea utilizate de firme cunoscute pe piata
internationala si cu o activitate bine cotata.

2.4.3. Piata eurocreditelor

Timpul pentru care sunt plasate si mobilizate fondurile pe piata eurovalutelor poate
depasi, in unele cazuri, un an. Astfel de operatiuni au determinat desprinderea din piata
eurovalutelor a unui segment care, ulterior, s-a constituit ca o piata de sine statatoare, piata
eurocreditelor. Prin modul de functionare, prin valutele utilizate, precum si prin alte
particularitati piata eurocreditelor este legata de piata eurovalutelor.
Ca o particularitate a functionarii pietei eurocreditelor este faptul ca acordarea de
credite pe termen lung are, in mai mica masura, ca sursa depozitele pe termen lung, in
eurovalute, ale diferitilor participanti, baza formand-o creditele pe termen scurt, pe care
bancile ce acorda credite pe termen lung, le iau de pe piata eurovalutelor.

Acest sistem de mobilizare a fondurilor a facut ca pentru eurocredite sa se practice,


alaturi de dobanzi fixe (din ce in ce mai larg), dobanzile variabile.

Luandu-se ca baza dobanda la eurovalute pe o anumita piata (L.I.B.O.R., de exemplu),


pe un interval (6 luni), dobanda la eurocredite este periodic modificata (din sase in sase luni,
de exemplu).

Sistemul refinantarii periodice permite bancilor care opereaza pe piata eurocreditelor


sa ofere clientilor lor (firme producatoare, comerciale sau altor banci care actioneaza la randul
lor in numele unor clienti) credite sub diferite forme si pe anumite perioade. Printre cele mai
intalnite tipuri de creditare specifice acestei piete pot fi amintite:

-linia de credit, ca si in cazul liniilor de credit comerciale, este o intelegere intre banca si
clientul sau bancar sau nebancar, prin care banca se angajeaza sa il imprumute succesiv pana
la un plafon valoric prestabilit. Particularitatea consta in faptul ca angajamentul se poate
incheia pe perioade ce variaza, de regula, intre 12 si 36 de luni, desi poate ajunge si pana la 5
ani. Pe intreaga perioada convenita, clientul poate trage din linia de credit sumele necesare
platind dobanda numai pentru acestea. Pentru sumele neutilizate, care apar ca diferenta intre
fondurile imprumutate si plafonul pana la care se poate imprumuta se plateste un comision de
angajament, (0,5-0,7%), deoarece banca s-a angajat pe intreaga perioada sa-i tina fondurile la
dispozitie.

Dobanda este stabilita in functie de nivelul pe piata al dobanzilor in momentul utilizarii


sumei la care, bineinteles, se adauga o marja. In cazul acordarii unor astfel de linii de credit
unor clienti nebancari, banca poate solicita firmei dari de seama financiare periodice pentru a
avea o imagine asupra activitatii acesteia si, bineinteles, a posibilitatilor de asigurare a
rambursarii fondurilor.

Daca initial liniile de credit se acordau si se rambursau intr-o singura eurovaluta, in ultimul
timp au aparut liniile de credit optionale, in cadrul carora fie acordarea, fie rambursarea, iar,
uneori, ambele momente, sa permita debitorului optiunea pentru o eurovaluta dintr-un numar
de eurovalute prestabilit;

- liniile de credit reinnoibile sau "revolving" sunt o varianta a liniilor de credit obisnuite,
care se particularizeaza prin faptul ca pe intreg intervalul pentru care s-a convenit
angajamentul, de regula 3-5 ani, debitorul poate rambursa fondurile imprumutate si apoi din
nou sa se imprumute. In cazul rambursarii anticipate, comisionul de angajament este in
continuare calculat inclusiv asupra sumei rambursate;

-creditele rotative ("roll-over") sunt acordate pe perioade mijlocii (3-5 ani) si lungi (6-10
ani). Creditul acordat, la intreaga valoare, in momentul negocierii lui este rambursat in rate
trimestriale sau, cel mai adesea, semestriale carora li se aplica o dobanda variabila.
Mecanismul isi are particularitatea in faptul ca fondurile acordate cu imprumut pe termen
mijlociu sau lung sunt procurate de banca creditoare de pe piata eurovalutelor de la alte banci,
sub forma creditelor atrase pe termen scurt, prin refinantare periodica la trei luni, sase luni sau
chiar un an. Dezvoltarea operatiunilor pe aceasta piata a determinat ca fondurile derulate sa
fie tot mai mari, depasind, in unele cazuri, capacitatea de creditare si, implicit, de asumare a
riscurilor de catre o singura banca. Drept urmare, a inceput sa se dezvolte un nou tip de
eurocredite, acordate aceluiasi debitor de mai multe banci constituite in sindicat, cunoscute
sub denumirea de eurocredite sindicalizate.

In consecinta, s-a constituit un nou segment- piata eurocreditelor sindicalizate.


Eurocreditele sindicalizate pot fi acordate de un grup restrans de banci (plasamente private)
sau si de alte banci, alaturi de cele din sindicat (plasament public). Negocierea si formalitatile
sunt efectuate de conducatorul sindicatului (o banca), care stabileste conditiile concrete de
creditare, materializate apoi in conventia de credit cu valoare de contract international.

Dificultatile financiare manifestate cu precadere dupa anii '80 in randul tarilor in curs de
dezvoltare au contribuit la cresterea utilizarii creditelor sindicalizate in scopul dispersarii
efortului financiar si a riscurilor pentru creditorii internationali.

Ca si operatiunile de pe piata eurovalutelor, cele privind eurocreditele se delimiteaza clar de


creditele traditionale din relatiile valutar-financiare internationale.
Principalele particularitati ale operatiunilor cu eurocredite sunt: valuta ("terta" pentru ambii
participanti) si dobanda (specifica pietei eurocreditelor, legata indirect de piata eurovalutelor).
In acelasi timp, piata eurocreditelor are si modalitati specifice de mobilizare a fondurilor (prin
refinantare periodica sau sindicalizare).

Europiata cunoaste o permanenta diversificare si, in consecinta, noisegmentari. Dupa anii '80
si-a facut aparitia un nou segment de piata- euroswap care, in timp, a devenit o piata de sine-
statatoare. Pe aceasta piata participantii pot schimba intre ei conditiile de baza ale
imprumuturilor internationale angajate de ei anterior. Printr-un contract de "swap", intre doua
euroemisiuni de obligatiuni sau doua eurocredite, partenerii pot face schimb de dobanzi, de
valute sau le pot schimba pe amandoua.

Un "swap" de dobanzi permite, de exemplu, schimbarea in valori echivalente a unui imprumut


pe baza de obligatiuni cu dobanda fixa, pe un imprumut cu dobanda variabila sau invers,
potrivit interesului partenerilor. Printr-un "swap" de valute se poate preschimba un credit
exprimat intr-o valuta, printr-un imprumut exprimat in alta valuta, bineinteles in sume
echivalente.

Comparativ cu operatiunile "swap" practicate pe piata valutara, care constau in vanzarea unei
valute la vedere si rascumpararea ei, simultan, la termen, operatiunile euroswap se realizeaza
pentru imprumuturi pe baza de obligatiuni, pe durate de pana la 10 ani.

639582*1Combinatiile efectuate prin contractele euroswap sunt practic nelimitate. Prin astfel
de operatiuni se pot schimba: imprumuturi cu dobanda fixa pe imprumuturi cu dobanda
variabila, dar exprimate in valute diferite; dupa cum se poate realiza un schimb echivalent de
titluri care insa sunt diferentiate prin marja dobanzii, termenele de rambursare sau alte
elemente specifice emisiunilor respective etc. Se apreciaza ca volumul global al contractelor
euroswap a crescut vertiginos in ultimii ani.